Unul dintre cele mai interesante personaje din istoria europeană a comics-urilor adulte, “L’indigatore dell’incubo“, caracter sumbru, bântuit de viziuni demonice şi măcinat interior de frământări de sorginte ne-pământeană, justiţiar şi gardian al echilibrului şi coabitării în acelaşi univers social între ‘undead’ (vârcolaci, vampiri, zombie) şi cei vii (oamenii obişnuiţi), Dylan Dog este, într-o mare măsură, corespondentul italian al lui Constantine (“Hellblazer”), detectivul ocult născut din imaginaţia lui Alan Moore pentru DC Comics în anii ‘80.
Anti-eroul Dylan, creat de Tiziano Sclavi, are misiunea să gestioneze/aplaneze/minimizeze ieşirile în decor ale reprezentanţilor lumii de dincolo şi ale efectelor acestora pentru a nu periclita asimilarea comunităţilor din care fac parte de către majoritate… să le spunem emigranţi ilegali pe teritoriul nostru, cel a fiinţelor comune. Aici apare principala problemă a filmului: este făcut de nişte americani care tratează un subiect extrem de Noir, cu implicaţii spirituale disconfortabile, într-o formă uşurică de tip Men In Black, în care spectatorului i se fâlfâie dacă “ne-integratul” este vampir, extraterestru, musulman sau srilankez.
Filmul canadianului Kevin Munroe, autor de producţii infantile (“Gummy Bear The Movie”, “Fingerlings Tales”), elimină orice nuanţă care ar duce filmul înspre Horror, fiind foarte departe de “Underworld” (comparaţia cu lumea creată de Len Wiseman, prin natura subiectului, cea a războiului dintre speciile de undead, este firească) şi se poziţionează ca o producţie de aventuri detectivistice de serie B, în care, întâmplător, personajele negative sunt nişte monstruleţi, iar originile sau motivaţiile comportamentului eroului sunt reduse la cele întâlnite în poveştile de adormit copiii.
Totuşi… ce se întâmplă în “Dylan Dog: Dead of Night”? După uciderea de către un vârcolac a asistentului şi prietenului său Marcus (Sam Huntington – “Detroit Rock City”, “Fanboys”), care, mai târziu, revine ca zombie, Dylan (Brandon Routh, Superman-ul ratat al lui Bryan Singer, la al treilea său rol inspirat din comics-uri după “Superman Returns” şi “Scott Pilgrim vs. the World”), reprofilat de ceva vreme ca detectiv particular specializat în cazuri de infidelitate conjugală, decide să revină la ocupația sa neconvenţională, cea de investigator a crimelor comise de tot soiul de creaturi provenite din lumea de apoi.
Înaintând cu ancheta, descoperă o conspiraţie prin care vampirii vor să îşi “oficializeze” supremaţia ca specie cu ajutorul unei relicve care îl poate resuscita pe Belial (numele din Biblie asociat curent cu satanismul).
Cu toate că, în mare, portretizarea lui Dylan corespunde benzii desenate (eterna combinaţie cămaşă roşie/sacou negru/blugi albaştri, abstinenţa în ceea ce priveşte alcoolul şi dispreţul pentru telefonia mobilă, pasiunea pentru clarinet ce se rezumă la interpretarea sonatei “Devil’s Trill” a lui Giuseppe Tartini, plus lipsa de interes faţă de aspectul pecuniar), interpretarea placidă şi flască a lui Brandon Routh, ce evoluează într-un New Orleans despuiat – printr-o contraperformanţă cinematografică notabilă – de orice urmă de mister sau atractivitate (investigatorul este rezident londonez în comics-ul original), la care se adaugă eliminarea personajelor secundare asociate cu acţiunile lui Dylan (asistentul Groucho – referinţă sarcastică la Groucho Marx – ce nu apare decât o fracţiune de secundă… într-o fotografie, precum şi fostul inspector de poliţie Bloch, nume inspirat de scriitorul SF/Horror Robert Bloch, după a cărei carte Hitchcock a făcut “Psycho”), definesc un tratament infantil – autorii scenariului sunt responsabili de rateurile “Sahara” şi remake-ul “Conan the Barbarian”, cel cu Jason Momoa) -, care îngroapă în faşă o franciză cu un potenţial interesant.
“Dylan Dog: Dead of Night” este jalonat de momente şi scene un pic jenante pentru fanii genului Horror, precum atacul vampirului pe VW după asaltul incredibil de prost coregrafiat din casă, apariţia zombie-ului “Terminator” sau dialogul cu Borelli (Dante Alighieri included), dar, cu toate astea, trebuie să fac o precizare: pentru cei care caută doar entertainmentul şi nu au aşteptări mai mari legate de Horror sau de respectarea spiritului benzilor desenate, vizionarea nu este deloc lipsită de interes.
Pentru neofiţi, filmul conţine suficiente elemente atractive, mai ales din zona comică (echipa de zombie-legişti de la morgă, atelierul de reparat morţi-vii, de “reciclare” a organelor (“I look like a dead hooker“) sau scena din fast-food cu Meniul Nr. 9), alături de care pot fi luate în considerare unele accente inedite (vampirul în adormire Sclavi – omagiu adus creatorului BD-ului, comunitatea structurată de zombies: adunările sociale ZAA, ierarhizarea primitivă stoppers/ eaters/ superzombies). “No plan, just bigger guns“! Plus, era să uit, replica memorabilă: “There’s no room for heroes into the zombie world… we’re cowards“.
Revenind însă la fanii Hardcore ai genului, acestora le recomand fie să vadă “Dellamorte Dellamore”, al lui Michele Soavi, din ’94, fie să citească comics-ul în ampla ediţie “The Dylan Dog Case Files”, publicată de Sergio Bonelli în cooperare cu Dark Horse în 2009, despre care Umberto Eco spunea: “Pot să citesc Biblia, pe Homer sau pe Dylan Dog zile întregi fără să mă plictisesc“.
Eviscerat de multe dintre organele care dau trăsăturile unui Horror adult, “Dylan Dog: Dead of Night” se dovedeşte a fi, până la urmă, un film nerecomandat celor cu vârsta de… peste 18 ani.
Paranteză de final: deşi nu clamează că îşi propun să fie altceva decât realizările unui simplu fan, mult mai îngurgitabile şi mai aproape de spiritul întunecat ale benzilor desenate originale decât această caricatură americană sunt două producţii de amator, “Dylan Dog: L’inizio fan-film” (2011) şi “Dylan Dog: Il Trillo Del Diavolo” (2012), ambele semnate de tânărul italian Roberto D’Antona (n. 1992), un pasionat de living dead movies, care a creat şi serialul difuzat pe Internet, “A.Z.A.S.: All Zombies Are Stupid”, recompensat cu cinci premii la Los Angeles Web Series Fest din 2013.
Având ca inspiraţie “Divina Comedie” a lui Dante, “Il Trillo…” surprinde realmente prin originalitate şi nu pare anormal că, la vremea sa, a câştigat titlul de Best Fan Film la Milano în cadrul Cartoomics: Fan Film Festival. D’Antona, actor de profesie, este un realizator Indie care merită în continuare atenţie, inclusiv prin lungmetrajele sale din ultimii ani, “The Last Heroes” şi “Village of the Vampire”.
