Romanian Baptist Association of USA and Canada

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm ce este „exclus” și de ce, să explicăm conceptul de jertfă de ispășire și să căutăm modalități prin care să explicăm conceptul de jertfă de ispășire unui necredincios.

TEXTUL LECȚIEI: Romani 3:21-30

VERSETUL DE AUR: „Și anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” Romani 3:22-24

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Epistola lui Pavel către credincioșii din Roma a fost scrisă aproximativ în anul 54 d.Cr., cel mai probabil din Corint, în vremea celei de-a treia călătorii a sa. Pavel nu plantase biserica din Roma, iar originea epistolei reprezintă un oarecare mister. Este posibil ca acei credincioși din Roma care fuseseră prezenți la prima Cincizecime să fi adus această scrisoare din pelerinajul lor la Ierusalim acasă, la Roma (Fapte 2:10). Statutul bisericii din Roma atârna de un edict dat de împăratul Claudiu în jurul anului 49 d.Cr., edict care îi forța pe evreii care locuiau în oraș să plece (Fapte 18:2). Istoricul roman Suetoniu ne spune că Claudiu „a izgonit din Roma toți evreii, care nu creau decât tulburare și chiar l-au stârnit pe unul pe nume Chrestus,” acest nume de pe urmă fiind probabil o referire la Cristos. 

Cel mai probabil, experiența aceasta a creat o anumită dezbinare în sânul bisericii romane, între neamuri și evrei, fiecare grupare susținând că are întâietate să pretindă mântuirea în Cristos (vezi și Romani 11:13-24). Izgonirea evreilor din Roma a dus la situația în care credincioșii veniți din rândul neamurilor reprezentau acum majoritatea în biserica locală, dacă nu cumva erau oricum majoritari chiar și înainte (Romani 1: 5-6, 13). Statutul acesta de majoritate pare să fi continuat chiar și după ce moartea lui Claudiu, survenită în anul 54, le-a permis evreilor să se reîntoarcă în cetatea imperială (vezi și Fapte 18:2 și Romani 16:3-5). Prin urmare, mare parte din epistola lui Pavel se adresa specific credincioșilor din această biserică care proveneau din rândul neamurilor (11:13).

Pavel spera să viziteze Roma cât de curând, ceea ce înseamnă că scopul scrisorii sale era să le spună câteva lucruri despre el și despre Evanghelia pe care avea să o propovăduiască la Roma și mai departe, cu voia lui Dumnezeu. În parte, atunci când le-a scris creștinilor din Roma, scopul lui Pavel a fost să îi informeze că își dorește să-i întâlnească (Romani 1:11-15) și să primească sprijinul lor pentru călătoria sa în Spania (15:23-28). Însă mare parte a epistolei sale vorbește despre Evanghelie, lucru care face din Epistola către Romani cea mai apropiată variantă biblică a unui studiu sistematic al doctrinei creștine. Lecția noastră de astăzi vorbește tocmai despre cel mai important aspect al acestui studiu: ce trebuie să facem pentru a primi mântuirea. 

STRUCTURA LECȚIEI: 

1. Neprihănirea lui Dumnezeu (Romani 3:21-14)

• Mărturisită de Lege și de proroci (v. 21)
• Obținută în Cristos (v. 22a)
• Necesară tuturor (v. 22b-23)
• Oferită gratuit (v. 24)

2. Jertfa lui Cristos (Romani 3:25-26)

1. Pentru neprihănire (v. 25)
2. Pentru a ne socoti neprihăniți (v. 26)
3. Pricina de laudă a oamenilor (Romani 3:27-30)

1. „S-a dus” (2. 27-28)
2. Dumnezeul tuturor (v. 29-30)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ai experimentat vreodată răbdarea lui Dumnezeu? În ce fel?
2. Care sunt dovezile vizibile ale unei făpturi noi în Cristos?
3. Care sunt sferele vieții tale în care ești încrezător că Duhul Sfânt încă te modelează după chipul lui Cristos?
4. Care sunt acele eforturi inutile în vederea mântuirii la care ar trebui să renunți?

APLICAȚII PRACTICE: 

Orice suferință umană și orice tristețe își are originea în păcat. Este un lucru pe care îl avem în comun cu toții. Doar vestea unui posibil război creează mentalități de genul „ei contra noi”, alături de potențialul izbucnirii violențelor prin stârnirea urii; războiul transformă genul acesta de violență într-o realitate consfințită de stat, care seamănă doar teamă și nimicire, reducând oamenii la simple statistici despre numărul morților și al refugiaților. Până și în vremurile de relativă pace, speranțele și temerile legate de viitorul națiunii – aparent contradictorii – pot deveni apeluri polarizante la acțiune, care împiedică respectul și spiritul de cooperare necesar pentru colaborarea și creșterea din cadrul comunității.

Chiar și atunci când nu ne confruntăm cu amenințări existențiale, cum ar fi războiul sau alte situații violente, toți suntem frânți de păcat. Este trist că acesta este aspectul care ne unește, însă din fericire, soluția problemei noastre este tot un lucru pe care îl împărtășim cu toții. Nu putem fi vindecați datorită eforturilor personale. La fel ca Sisif, ne putem strădui să împingem bolovanul până pe vârful muntelui. Cu toate acestea, toate păcatele pe care încercăm să le acoperim prin strădania noastră constantă ne vor trage mereu înapoi, cerându-ne să începem din nou și din nou – dacă nu Îi cerem ajutorul lui Isus, care va înlătura bolovanul și va da o altă semnificație eforturilor noastre.

Toți avem nevoie de Isus. El este singura persoană pe care o avem cu toții în comun și în care să fim una, în afara păcatelor noastre (Ioan 17:20-23). El este singurul care ne poate transforma eforturile din zădărnicie în păcat și moarte în lucrări pline de speranță și de viață, mânate de Duhul Sfânt.

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al dialogului dintre Isus și femeia canaanită, să explicăm răspunsul lui Isus din versetul 24 și să ne gândim la situații în care un părinte ar trebui sau nu ar trebui să intervină în favoarea copilului. 

TEXTUL LECȚIEI: Matei 15:21-28

VERSETUL DE AUR: „Atunci, Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-ți-se cum voiești.” Și fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” Matei 15:28

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Evanghelia după Matei nu ne arată clar cine este autorul cărții. Totuși, biserica primară îi acordă lui Matei titlul de autor. Matei a fost vameș și a devenit mai târziu unul dintre apostoli (Matei 9:9; 10:3). În alte Evanghelii, este menționat după numele care i s-a dat la naștere: Levi (Marcu 2:14, Luca 5:27-28), numit astfel după unul dintre fiii lui Iacov (vezi Geneza 29:34; 35:23).

Vameș fiind, Matei colabora cu străinii care se instalaseră în Palestina, adică romanii. În timpul primului secol după Cristos, vameșii erau disprețuiți peste măsură de concetățenii lor (exemplu: Luca 18:11). Erau văzuți ca niște trădători ai poporului evreu, pentru că îi ajutau pe romani să încaseze taxe de la aceștia. Lumea nu îi avea la inimă nici pentru că se îmbogățeau destul de des pe cheltuiala altora (exemplu Luca 19:2, 8). 

O singură informație mai avem despre acest apostol, anume, că era „fiul lui Alfeu” (Marcu 2:14). Apostolul Iacov a fost și el „fiul lui Alfeu” (Matei 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15). Este posibil ca cei doi să fi fost frați, însă lucrul acesta nu reiese cu claritate din Evanghelii, așa cum se întâmplă în cazul altor frați (Matei 4:21; 10:2; Marcu 1:19). 

Dintre cele patru Evanghelii, Evanghelia după Matei conține cele mai multe citate din Vechiul Testament. Evanghelia lui Matei folosește aproximativ 65 de citate din Vechiul Testament; Marcu are cam 30; Luca are aproximativ 26, iar Ioan are cam 16. Ca atare, teologii spun că Evanghelia după Matei este „cea mai evreiască” dintre Evanghelii. Se crede că Matei și-a scris Evanghelia pentru un public cu precădere iudaic. 

Chiar dacă subliniază contextul iudaic al lucrării lui Isus (vezi Matei 10:6, 15:24), mesajul Evangheliei după Matei ne dezvăluie faptul că Evanghelia lui Isus Cristos a fost menită atât pentru evrei, cât și pentru neamuri. Matei este singurul care ne vorbește despre vizita magilor din Răsărit (2:1-12). Tot el este singurul care include trimiterea pe care le-o face Isus ucenicilor Săi – să „facă ucenici din toate neamurile” (28:16-20).

Evenimentele care duc la scena lecției de astăzi ne dezvăluie răspândirea intenționată a mesajului Evangheliei. Atunci când lucrarea lui Isus în Galileea s-a apropiat de sfârșit, a devenit tot mai clar faptul că propriul Său popor Îl va respinge pe El și lucrarea Sa (vezi Matei 13:53-58). Ucenicii Săi au dat dovadă de puțină credință cu privire la identitatea Lui (vezi 14:22-32). Nu i-au înțeles învățăturile (15:12-20). Până și liderii religioși s-au simțit ofensați de mesajul lui Isus (15:1-9). Cei de la care ne-am fi așteptat mai mult să Îl primească pe Isus și lucrarea Sa nu au reușit să priceapă. Marcu 7:24-30 ne oferă o relatare similară a evenimentelor din Matei 15:21-28.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Prima cerere (Matei 15:21-24)

• Misiunea femeii (v. 21-22)
• Misiunea lui Isus (v. 23-24)

2. Cea de-a doua cerere (Matei 15:25-28)

• O nevoie mare (v. 25)
• O prioritate și mai mare (v. 26-27)
• O credință mare (v. 28)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum putem decide dacă să ne retragem sau nu dintr-o situație pentru propria noastră sănătate spirituală, fizică sau emoțională? Cum ne poate ajuta în acest sens exemplul lui Isus?
2. Ce pași putem întreprinde pentru a ne crește credința în Dumnezeu, înainte să-L vedem lucrând în viața noastră? În ce fel ne ajută să răspundem la această întrebare sfatul din Luca 12:22-23?
3. În ce fel vrei să dai dovadă de o credință mare și consecventă în săptămâna care urmează? Ce măsuri vei lua pentru a face față eventualelor piedici care îți vor pune la încercare credința?

Femeia din lecția de astăzi reprezintă modelul de „om nedorit” pentru societatea evreiască din primul secol. Ea era conștientă de gândurile oamenilor cu privire la ea. În mod normal nu ar fi avut nicio șansă să se apropie și să vorbească cu in învățător iudeu. Cu toate acestea, ea a venit la Domnul Isus. Situația ei disperată – și fiica bolnavă – necesitau un acțiune curajoasă. 

Comportamentul femeii dezvăluie o credință persistentă și puternică. Ca urmare, ea a beneficiat de mila Fiului lui David. Ea era considerată ne-binevenită de mulți oameni, însă a fost bine venită datorită credinței sale. 

Scriptura ne invită să ne dorim o viață de credință mare. Câte binecuvântări pierdem pentru că ne limităm sau ne punem credința în cine nu trebuie. O viață de credință puternică necesită convingerea că Dumnezeu își va arăta mila față de noi.

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm ce anume a „mântuit-o” pe femeie, să asemănăm și să deosebim modul de gândire al lui Isus, al fariseului și al femeii și să ne evaluăm propriul mod de gândire în lumina celor trei pe care le-am analizat.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 7:36-50

VERSETUL DE AUR: „Isus a zis femeii: „Credința ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 7:50)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Chiar înainte de evenimentele lecției de astăzi, Luca trece în revistă două perspective cu privire la Isus. Acestea ne sunt dezvăluite de reacția lumii față de Ioan Botezătorul. Pe de o parte, „tot norodul care l-a auzit și chiar vameșii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan” (Luca 7:29). Pe de altă parte, „ fariseii și învățătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui” (Luca 7:30). Respingerea lui Ioan Botezătorul, cel care a mers înaintea lui Cristos (Luca 1:15-17; 3:1-20; 7:33-35) însemna respingerea lui Cristos Însuși (Matei 17:12). Astfel, putem vedea deosebirile dintre cei care susțineau cele două perspective. 

Dacă ar fi să privim cât mai simplist lucrurile, putem spune că vameșii sunt pătura demografică care reprezenta prima poziție. Evreii aceștia au ales să colaboreze cu romanii pentru a încasa taxe de la concetățenii lor, atrăgându-și astfel disprețul tuturor. Vameșii se puteau îmbogăți prin suprataxare (Luca 19:2, 8).

Spre deosebire de aceștia, Fariseii pot fi considerați reprezentanții celui de-al doilea punct de vedere. Ei susțineau respectarea cu strictețe a Legii lui Moise. În timp, acest lucru a dus la adăugarea tradițiilor omenești la această lege. Vezi critica adusă de Isus în această privință în Matei 23:1-36 și în Marcu 7:1-23.

Iosefus, istoric iudeu al primului secol, estima că în întregul imperiu Roman nu trăiau decât aproximativ 6,000 de Farisei. Probabil că în satele din Galileea nu locuiau mai mult de câteva sute. Cu toate acestea, influența lor depășea cu mult prezența lor numerică, așa cum ne stă mărturie faptul că sunt menționați de aproximativ 100 de ori în Noul Testament. (Spre deosebire de Farisei, saducheii sunt menționați de doar 14 ori.)

Lecția noastră de astăzi ne duce la un moment timpuriu din lucrarea lui Isus, în care situația devenise destul de serioasă încât Fariseii „veniseră din toate satele Galileii și Iudeii și din Ierusalim” pentru a-L investiga pe Isus (Luca 5:17). Până la momentul prezentat în lecția noastră, cel mai apropiat exemplu fusese prezența lui Isus în satul Nain, aflat la aproximativ 25 de mile sud-vest de Capernaum (Luca 7:11). Adăugând la aceasta informațiile din Luca 8:1, 22 și 26, putem trage concluzia că locația lecției noastre de astăzi este într-un sat din Galileea. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Trei oameni (Luca 7:36-39)

• Un oaspete invitat (v. 36)
• Un oaspete neinvitat (v. 37-38)
• O gazdă nepoliticoasă (v. 39)

2. Acțiuni diferite (Luca 7:44-50)

• Critică și laudă (v. 44-46)
• Puțin și mult (v. 47-48)
• Iertare și pace (v. 49-50)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ți-au dat vreodată lacrimile atunci când te-ai aflat în prezența lui Isus? Ce fel de binecuvântări ai trăit după ce te-ai făcut vulnerabil la picioarele Lui?
2. Cum Îl slăvești pe Isus prin ospitalitatea ta? Reține faptul că nu vorbim aici doar de invitații la prânz.
3. Ce pericol ne paște atunci când nu ne dăm seama că păcatele noastre sunt grave și multe?
4. Care sunt circumstanțele care ne îngreunează pacea în mântuire? Dacă Isus ne-ar spune „Du-te în pace,” cum ne-ar afecta lucrul acesta activitatea zilnică?

APLICAȚII PRACTICE:

Mulți necredincioși din zilele noastre se dedau la tot felul de fapte neevlavioase și nebiblice. Unii chiar își câștigă existența din activități despre care creștinii știu că sunt lipsite de moralitate. Pentru cei din biserică, este ușor să aibă o părere proastă despre acești oameni, judecându-i ca fiind păcătoși incorigibili. Cu siguranță, ideea de judecată există (și trebuie să existe) legitim în cadrul bisericii (Matei 7:16; 1 Corinteni 5:1-6:5; Tit 1:10-16; 3:10, etc.). Însă funcția aceasta a judecății nu trebuie să semene deloc cu cea folosită de Simon Fariseul. Poziția sa era aceea de respingere totală, considerându-se pe sine mai presus și convins fiind de propria neprihănire (compară cu Luca 18:9-14).

Însă Simon nu era fără de păcat. Ca învățăcel al Legii lui Moise, ar fi trebuit să-și dea seama, așa cum a făcut-o fariseul Pavel, că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23; compară cu Fapte 23:6). O altă modalitate de a privi situația este să ne imaginăm că s-ar realiza un sondaj în satul lui Simon Fariseul. Întrebarea sondajului este: „Cine merită să fie iertat, Simon sau femeia păcătoasă?”. Evident, majoritatea localnicilor ar fi răspuns „femeia păcătoasă.” Însă este o întrebare-capcană, pentru că ne pune în fața unei alegeri false. Nu vorbim despre „fie unul, fie celălalt,” ci despre „atât unul, cât și celălalt.” Amândoi au nevoie de iertare pentru păcatul lor. Amândoi au nevoie de o credință smerită care să-i aducă la Dumnezeu cu inima plină de dragoste. Amândoi au nevoie să-L urmeze pe Isus, să-L iubească pe Dumnezeu și să-i slujească pe alții. Tragedia aceste povestiri este că doar unul dintre cei doi a plecat iertat de la ospățul acela. Aparenta mândrie a lui Simon, care îi dădea sentimentul de superioritate față de femeia păcătoasă, l-a împiedicat să-și dea seama că are nevoie de iertare. 

Creștinii trebuie să se ferească de păcat și să se supună lui Dumnezeu. Ne arătăm dragostea față de Dumnezeu atunci când ne supunem poruncilor Sale (1 Ioan 5:2-3). Însă ne îndreptățește lucrul acesta în vreun fel atunci când îi respingem și îi judecăm pe cei care se luptă cu păcatul? Dacă păcătoșii caută să-L iubească pe Isus, sunt ei bineveniți la părtășia noastră? Sau trebuie să-și facă mai întâi curățenie în viața lor păcătoasă înainte de a fi primiți în biserica noastră? Isus ne-a învățat că până și cel mai josnic păcătos poate primi iertarea dacă se întoarce la El cu credință și cu dragoste. Suntem noi dispuși să-I călcăm pe urme în dragostea Sa față de păcătoși și să-i ajutăm în strădania lor de a-L urma pe El, oricât de stângace ar fi efortul lor? 

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm motivul minunării lui Isus, să explicăm rolul cetății Capernaum în lucrarea lui Isus și să căutăm modalități prin care să ne demonstrăm credința într-un mod asemănător cu sutașul.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 7:1-10

VERSETUL DE AUR: „De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă, și robul meu va fi tămăduit.” Luca 7:7

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Contextul lecției de astăzi este Capernaum, un sătuc aflat pe malul nord-vestic al Mării Galileii, un lac cu apă dulce din nordul Palestinei. Cei familiarizați cu Scriptura sunt obișnuiți cu ideea că Isus venea din Betleem (Ioan 7:42) sau din Nazaret (Matei 2:23). Am putea spune, însă, că Isus venea din Capernaum pentru că cetatea devenise un fel de cartier general al călătoriilor Sale de predicare și învățătură prin Galileea (Matei 4:13; Marcu  2:1); observați faptul că în Matei 9:1 se vorbește despre Capernaum ca „cetatea Sa.”

Importanța Capernaumului reiese și din faptul că este menționat de 16 ori în Noul Testament – chiar într-un mod negativ într-una dintre situații (Matei 11:23 și Luca 10:15). Cinci dintre cei doisprezece ucenici ai lui Isus locuiau în Capernaum atunci când au fost chemați de Isus să-L urmeze: patru pescari (Iacov, Ioan, Petru și Andrei; vezi Matei 4:18-22) și un vameș (Matei, numit și Levi; vezi Marcu 2:14).

Chiar dacă Capernaum nu avea mai mult de câteva sute de locuitori, era un centru regional înfloritor, din cel puțin trei motive. În primul rând, pescuitul reprezenta o sursă stabilă de venit pentru multe familii locale. Lacul părea să dea destul de mult pește – o relatare vorbind chiar despre o captură de 153 de pești mari (Ioan 21:11). Familiile în care mai mulți membri se ocupau cu pescuitul – cum ar fi familia lui Zebedei  (Marcu 1:19-20) – prindea mai mult pește decât putea vinde la nivel local. Prin urmare, parte din peștele pescuit era conservat cu sare și trimis în orașele mai mari, cum era Ierusalimul.

În al doilea rând, Capernaum era situat pe drumul principal care ducea de la Damasc spre această regiune. Acest lucru îl făcea o locație potrivită în care romanii să-și plaseze vameșii, care puteau pune taxe pe diferitele produse care erau transportate în această zonă. Matei a fost unul dintre vameșii care muncea pentru romani și care avea punct de taxare pe acest drum (Luca 5:27). Și vameșii evrei din Ierusalim lucrau tot din Capernaum, unde strângeau taxa anuală pentru templu de la evreii din Galileea (Matei 17:24).

În al treilea rând, Capernaum prezenta destul de multă importanță cât să aibă staționați o seamă de soldați romani, așa cum ne va arăta lecția de astăzi (vezi și Fapte 10:1). Un motiv pentru acest lucru poate fi nevoia de a păzi sumele de bani strânse. Este posibil și să fi fost sub autoritatea lui Irod Antipa, client al Romei și satrapul regiunii Galileea între anii 4 î.Cr și 39 d.Cr. (Luca 3:1).

Capernaum este un loc în care în ultima sută de ani s-au făcut descoperiri arheologice remarcabile. O sinagogă mare care datează din secolul al patrulea d.Cr. este așezată cel mai probabil pe o fundație care e existat pe vremea lui Isus. Locul acesta poate fi chiar sinagoga din Capernaum unde Isus își prezenta învățăturile (Marcu 1:21). Tot în apropiere s-a descoperit și un așezământ mare, care a devenit un loc de pelerinaj pentru creștini. Dovezile sugerează că aceasta ar fi fost casa lui Simon Petru, locul în care a locuit Isus în vremea petrecută în cetate (Luca 4:38).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. O nevoie disperată (Luca 7:1-5)

• Situația din Capernaum (v. 1)
• Cerere și sprijin (v. 2-3)
• Bătrânii insistă (v. 4-5)

2. Credință nemaiîntâlnită (Luca 7:6-10)

• Sutașul cunoscător (v. 6-8)
• Isus se minunează (v. 9)
• Vindecare la distanță (v. 10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum poate fi biserica noastră un mijlocitor între resurse și oamenii care au nevoie de ele?
2. Cum îți poți demonstra smerenia atunci când te apropii de Dumnezeu în rugăciune?
3. Cum te poți folosi de poziția în care te-a pus Dumnezeu pentru a te închina Lui și pentru a-I sluji?
4. Cum îți vei dovedi „credința sutașului” în situații în care Dumnezeu nu pare să-ți răspundă la rugăciuni așa cum ai fi vrut sau așa cum te-ai fi așteptat?

APLICAȚII PRACTICE:

Atunci când facem o rugăciune de mijlocire pentru vindecarea unui prieten sau a unei rude, avem aceeași credință ca a sutașului? Nu încape îndoială că orice vindecare care s-ar petrece ar fi o „vindecare de la distanță”, de vreme ce Isus nu este acolo în carne și oase, deci nu aceasta este problema. Problema despre care vorbim este să credem în autoritatea lui Isus. Iată esența așa-numitei „credințe a sutașului.” Rugăciunile noastre de mijlocire trebuie să treacă dincolo de ideea de „poate” sau „sper că”. Atunci când ne ațintim ochii asupra lui Isus, dăm dovadă de „credința sutașului” care ne dă încredințarea că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor noastre. Atunci când atenția noastră se depărtează de la El și ne frângem mâinile deznădăjduiți, nu se va întâmpla nimic bun (Matei 14:25-31). Isus a spus: „Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi” (Matei 21:22).

Trecutul și experiența sutașului sunt grăitoare. Ani la rând, și-a cultivat prietenii cu membrii comunității locale. Și-a tratat vecinii cu respect și prețuire, fără a se folosi de rangul său din armata romană pentru a fi mai presus de ceilalți. Din multe puncte de vedere, în ziua aceea în Capernaum s-a creat o punte peste prăpastia dintre evreii și neamurile din vremea lui Isus. Sutașul s-a folosit de averea și de influența sa pentru a-i ocroti pe evrei și pentru a pune la dispoziție un loc de întâlnire pentru studierea Scripturii. A „jucat pe termen lung” în cel mai sincer și mai autentic mod posibil. Atunci când cei din casa lui s-au trezit la ananghie, caracterul și faptele sale și-au au dus la rezolvarea situației. Se poate spune la fel și despre noi?

SCOPUL LECȚIEI: să povestim despre întâlnirea femeilor cu omul de la mormântul Domnului Isus, să explicăm semnificația elementelor temporale ale textului și să ne angajăm să nu lăsăm teama să ne oprească să vorbim atunci când este necesar să facem acest lucru.

TEXTUL LECȚIEI: Marcu 16:1-8

VERSETUL DE AUR: „El le-a zis: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit. A înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră.” (Marcu 16:6)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Tradiția ne spune că Evanghelia după Marcu a fost scrisă de Ioan Marcu, un tovarăș al lui Petru și al lui Pavel (vezi Fapte 12:12, 1 Petru 5:13). Omul acesta nu a fost apostol. A fost însă o rudă apropiată a lui Barnaba (Coloseni 4:10), care l-a convins probabil pe Pavel (Saul) să-l ia pe Ioan Marcu în prima călătorie misionară a apostolului (Fapte 12:25). Ioan Marcu nu a dus călătoria până la sfârșit (13:13). Lucrul acesta nu a fost pe placul lui Pavel (15:36-39), chiar dacă cei doi s-au împăcat în cele din urmă (2 Timotei 4:11; Filimon 24). Specialiștii susțin că relatarea Evangheliei după Marcu este bazată pe experiența personală a lui Petru cu persoana și lucrarea Domnului Isus, dată fiind apropierea lui Marcu de Petru și în lumina faptul că Petru îl numește „fiul meu” (1 Petru 5:13). 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Femeile (Marcu 16:1-4)

• Intenția (v. 1)
• Momentul (v. 2)
• Probleme (v. 3-4)

2. Mesagerul (Marcu 16:5-8)

• O înfățișare angelică (v. 5)
• O veste remarcabilă (v. 6-7)
• Fuga înspăimântată (v. 8)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ai răspunde la afirmația că credința în învierea trupească a Domnului Isus nu este un element esențial pentru creștini?
2. Care este semnificația vieții pe care o trăim într-o stare „intermediară”, în care avem dovezi ale învierii Domnului Isus, însă nu L-am văzut încă personal?
3. Cum tratezi teama care ar putea apărea atunci când le vorbești altora despre vestea învierii Domnului Isus?

APLICAȚII PRACTICE:

Din poziția noastră foarte avantajoasă, de unde privim 2,000 de ani mai târziu, mormântul gol este imaginea universală a victoriei lui Cristos asupra morții. Femeile care au găsit mormântul gol se pregătiseră să facă față morții. Au găsit, în schimb, mesajul vieții.

Realitatea morții este un lucru cu care avem de-a face toți și ne pregătim în acest sens. Ne ajutăm prietenii sau membrii familiei atunci când este nevoie de planificarea unei înmormântări. Ne cumpărăm locuri de veci. Însă cea mai bună pregătire spirituală este să cugetăm la viața de după înviere.

Isus ne-a promis că ceea ce a realizat El în a treia zi se va întâmpla și în noi, atunci când El se va întoarce. Puterea vieții asupra morții, pe care a demonstrat-o în cazul Său este aceeași putere ca ne va transforma instantaneu și pe vecie (vezi Filipeni 3:21). Isus este Domn peste moarte, căci a învins-o. Aceasta Îl face Domn peste viața veșnică – viața noastră veșnică.

Prin urmare, pregătindu-ne pentru moarte, să ținem cont de faptul că „vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”(1 Corinteni 15:26). Moartea este dușmanul nostru, însă este un dușman învins. Atunci când se va întoarce Isus, vom fi cu toții schimbați. Într-un singur moment, o singură clipire, moartea nu va mai fi.

Să ne gândim la sfârșitul abrupt al versetului 8 din Marcu 16 ca la o invitație de a proclama vestea bună a lui Cristos cel înviat. Femeile care s-au dus la mormânt în dimineața aceea au fugit înspăimântate; misiunea noastră astăzi este să alergăm entuziasmați cu mesajul mormântului gol. Să propovăduim întotdeauna izbânda lui Cristos în fața morții; să nu pierdem niciodată din vedere faptul că victoria Sa este și a noastră – pe vecie. Moartea nu L-a putut reduce la tăcere pe Isus și nici nu a reușit să zădărnicească planul lui Dumnezeu. Pe tine te va ține teama să împărtășești altora vestea cea bună?

SCOPUL LECȚIEI: să înțelegem acuzația care i s-a adus lui Ștefan și motivația de la baza acesteia, să analizăm tactica tip „scopul scuză mijloacele” pe care au aplicat-o împotrivitorii lui Ștefan și să evaluăm căi diferite prin care putem răspunde sau reacționa la împotriviri față de Domnul Isus în zilele noastre. 

TEXTUL LECȚIEI: Fapte 6:7-15

VERSETUL DE AUR: „Unii din sinagoga numită a Izbăviților, a Cirinenilor și a Alexandrinilor, împreună cu niște iudei din Cilicia și din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ștefan, dar nu puteau să stea împotriva înțelepciunii și Duhului cu care vorbea el.” (Fapte 6:9-10)

CONTEXTUL LECȚIEI:

După înălțarea Domnului Isus la ceruri, numărul credincioșilor a crescut, iar aceștia au fost adăugați la numărul celor din Ierusalim (vezi Fapte 2:47b, 5:14; 6:1). Numărul crescând de credincioși i-a făcut să-și dezvolte obiceiuri cu privire la adunările lor și așteptări cu privire la felul în care se purtau unii cu ceilalți (vezi 2:42-47a; 4:32-35).

În timpul acela, aproape toți credincioșii erau etnici evrei. Dar nu toți proveneau din același context cultural. Unii locuiseră în părțile elene ale Imperiului Roman în care s-a vorbit limba greacă, în vreme ce alții locuiseră în regiunile evreiești ale Palestinei. Deosebirile dintre aceste grupuri de evrei ai primului secol au dus la conflicte în ce privește purtarea față de văduve (Fapte 6:1). În consecință, apostolii s-au confruntat cu provocări de acest gen în timp ce încercau să se asigure de bunul mers al bisericii (6:2).

Pentru a-și ușura munca, apostolii au selectat șapte bărbați care să se ocupe de anumite lucrări (vezi Fapte 6:3-4). Cartea Faptele Apostolilor ne vorbește în detaliu despre doi dintre acești bărbați: Filip (8:4-40) și Ștefan (6:8-8:1). Din anumite puncte de vedere, rolul acestor bărbați coincidea cu cel al diaconilor (vezi 1 Timotei 3:8-13). Cuvântul diacon vine de la substantivul grec diakonos, care nu este folosit în Fapte 6. Totuși, o variantă a acestui cuvânt apare în Fapte 6 și este tradus ca „slujbă” (Fapte 6:3). Termenul descrie unele aspecte ale muncii depuse de apostoli.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Biserica în creștere (Fapte 6:7-10)

• Ucenici și preoți (v. 7)
• Putere și minuni (v. 8)
• Înțelepciune și Duh (v. 9-10)

2. Împotrivitorii îndemnați (Fapte 6:11-15)

• Uneltirea (v. 11-12)
• Martorii (v. 13-14)
• Omul credincios (v. 15)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum poate adunarea ta să fie un vas as răspândirii Evangheliei în comunitatea și în orașul tău?
2. Care sunt căile prin care își pot dezvolta credincioșii puterea spirituală? Cum pot cei maturi în credință să-și folosească puterea spirituală pentru a încuraja creșterea spirituală a celor noi în credință?
3. În ce fel indică faptele, atitudinile și cuvintele tale faptul că ești un urmaș al lui Cristos? Care sunt limitele judecării statutului spiritual al unui om potrivit lucrurilor care se pot vedea?

APLICAȚII PRACTICE:

Care ar trebui să fie răspunsul creștinului la atacurile și insultele aduse la adresa credinței? Atacurile acestea ar putea fi insulte personale, remarci tăioase sau judecăți cu privire la felul în care ne folosim timpul, energia și resursele. S-ar putea să suferim astfel de abuzuri chiar din partea colegilor de muncă, din partea prietenilor sau a familiei.

Atacurile verbale adresate lui Ștefan au dus la un atac fizic care a dus la moartea lui. Este puțin probabil să cunoaștem același sfârșit ca Ștefan. Cu toate acestea, felul în care a trăit ne poate influența și nouă purtarea – indiferent dacă va duce la atacuri la adresa credinței noastre.

Ștefan a fost un învățat al Scripturii, lucru pe care îl putem vedea în discursul pe care îl ține înaintea Sanhedrinului (Fapte 7:2-54). Nu doar că știa principiile Scripturii, dar cunoștea și felul în care a împlinit  Domnul Isus întreaga Scriptură. Această cunoaștere i-a insuflat încredere și speranță în interacțiunea sa cu Sanhedrinul. A propovăduit Evanghelia cu speranța că vor ajunge să creadă în Domnul Isus ca mult așteptatul Mesia.

Mai presus de toate, Ștefan și-a cunoscut sfârșitul cu pace și cu capul sus. A dat dovadă de o liniște care nu poate veni decât de la cunoașterea voinței și puterii lui Dumnezeu. Acuzațiile false nu l-au împiedicat pe Ștefan; el a avut încredere că totul face parte din planul lui Dumnezeu. 

Data viitoare când te rogi, gândește-te la Ștefan. Cere-i lui Dumnezeu înțelepciune, putere și pace. Atunci când ne exersăm și când dăm dovadă de aceste atribute, putem să-I slujim mai bine Domnului, mai ales în fața criticilor sau a atacurilor din partea lumii.

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm textul citat din Vechiul Testament, să comparăm și să deosebim lucrurile pe care „trebuie” să le facem și cele pe care „nu trebuie” să le facem și să ne propunem un „da” și un „nu” pentru săptămâna care ne stă în față.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Petru 3:8-17

VERSETUL DE AUR: „Căci este mai bine, dacă așa este voia lui Dumnezeu, să suferiți pentru că faceți binele decât pentru că faceți răul!” (1 Petru 3:17)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Petru a fost unul dintre cei 12 ucenici inițiali ai Domnului Isus (cunoscuți și ca apostoli; Luca 6:13). Petru (numit și Simon sau Cefa; Ioan 1:42) era cunoscut pentru impulsivitatea sa (exemplu: Matei 14:22-28; 16:22; 26:35; Marcu 9:5-6; Ioan 18:10). În ciuda acestui fapt – sau poate datorită acestuia – pare să fi ocupat un loc special în rândul celor doisprezece. Este primul apostol numit în toate situațiile în care sunt înșiruiți toți ucenicii (Matei 10:2-4; Marcu 3:16-19; Luca 6:14-16; Fapte 1:13). Domnul Isus i-a dat „cheile Împărăției cerurilor” (Matei 16:19). După înălțarea Domnului Isus, Petru a devenit liderul bisericii din primul secol (vezi Fapte 1:15-17, 2:14-40, 15:6-29). Lucrarea sa s-a concentrat cu precădere asupra evreilor (vezi Galateni 2:8). Din această poziție, a suferit persecuții (exemplu: Fapte 12:1-4) care i-au schimbat perspectiva cu privire la suferință și încercări. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Purtarea potrivită (1 Petru 3:8-12)

• Să fim o binecuvântare (v. 8-9)
• Să căutăm pacea (v. 10-12)

2. Credincioși netulburați (1 Petru 3:13-17)

• Nu vă temeți (v. 13-14)
• Fiți gata să răspundeți (v. 15-17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. De ce se întâmplă uneori că creștinii nu se bucură de darul unității pe care l-au primit de la Dumnezeu? Care sunt dovezile scripturale care ne dau încredere în darul unității, chiar dacă credincioșii par să rămână divizați?
2. Care sunt binecuvântările pe care le-ai experimentat în urma suferinței de dragul neprihănirii? 
3. Cum putem comunica și altora speranța binecuvântării care va veni, fără a ignora durerea prin care trec frații noștri?
4. Cum putem rămâne pregătiți să răspundem cu privire la nădejdea care este în noi?

APLICAȚII PRACTICE:

Puțini sunt cei care vor experimenta vreodată nivelul de suferință pe care l-au îndurat martirii istoriei creștinătății. Cu toate acestea, îndemnurile lui Petru sunt cât se poate de relevante pentru noi! Atunci când trecem prin suferințe, s-ar putea să căutăm semnificație în durerea noastră. Întrebarea pe care ne-o vom pune cel mai probabil este: „De ce?”

Este o întrebare naturală și lesne de înțeles. Însă trebuie să fie și temporară, pentru că, în cele din urmă, „De ce?” trebuie să fie înlocuit cu „Ce urmează acum?” Iată modalitatea prin care reacția noastră la suferință poate sluji pentru a-i îndruma pe oameni la o viață de credință în Domnul Isus. Dumnezeu vrea tot ce este mai bun pentru oameni. Atunci când trec prin suferință, credincioșii trebuie să-și amintească să rămână uniți în încrederea lor în Dumnezeu. 

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm criteriile conform cărora suntem „în credință,” să explicăm ce legătură există între imperativele din 2 Corinteni 13:11 și să formulăm o întrebare-test care să reflecte provocarea lansată de Pavel în versetul de aur.

TEXTUL LECȚIEI: 2 Corinteni 13:5-11

VERSETUL DE AUR: „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă cercați-vă.” (2 Corinteni 13:5a)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Pavel întemeiase biserica din Corint în timpul unei vizite făcute personal în această cetate, în jurul anului 52 d.Cr. (Fapte 18:1-18). Nu suntem siguri câte epistole a scris acestei biserici, însă au fost cel puțin două – cele pe care le numim 1 și 2 Corinteni.

Pavel a scris 2 Corinteni ca pregătire pentru cea de-a doua vizită în Corint (2 Corinteni 10:2; 12:20-21; 13:10). În vreme ce biserica din Corint a răspuns în mare parte favorabil la prima epistolă a lui Pavel (vezi cap. 7), el știa că au mai rămas anumite probleme.

Parte din motivul acestor probleme era că unii se îndoiau de faptul că Cristos le vorbește prin Pavel; voiau dovezi (2 Corinteni 13:3). Era Pavel un apostol adevărat al Domnului Isus sau doar un escroc? Unii corinteni credeau că slăbiciunile lui Pavel – înfățișarea sa slăbită și lucrarea sa plină de suferințe – erau un semn că răspunsul este nu. Însă Pavel le dovedise mai devreme în această epistolă că slăbiciunea și suferințele sale nu fac decât să demonstreze contrariul (mare parte din capitolele 6, 10 și 11).

Slăbiciunea a fost modul în care a venit Isus în această lume și El a suferit pe cruce pentru a demonstra puterea lui Dumnezeu (2 Corinteni 13:4). Lucrarea apostolică a lui Pavel fusese (și încă mai era) testată și verificată prin suferință și nu prin evitarea ei. Puterea lui Dumnezeu văzută în suferința lui Pavel s-a văzut și în viața Domnului Isus. În aceeași manieră, prin suferința și prin slăbiciunea lui Pavel, puterea lui Dumnezeu a adus viață prin lucrarea lui Pavel. Prin urmare, nu credibilitatea lui Pavel era în cumpănă. În cumpănă era credibilitatea cârtitorilor din biserica din Corint.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Cercetare (2 Corinteni 13:5-6)

• Imperativ (v. 5)
• Rezultat (v. 6)

2. Așteptări (2 Corinteni 13:7-10)

• Cererea lui Pavel (v. 7)
• Valorile lui Pavel (v. 8-9)
• Scopul lui Pavel (v. 10)

3. Îndemn (2 Corinteni 13:11)

• Invitație la părtășie (v. 11a)
• Asigurarea prezenței lui Dumnezeu (v. 11b)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum își poate „încerca” credinciosul credința și atitudinile pentru a vedea dacă este „în credință”? Ne poate ajuta în această situație grupul mic sau un frate căruia să-i dăm socoteală?
2. Cum ne putem îmbrățișa slăbiciunile percepute pentru a încuraja creșterea spirituală a celor din jur? Cum putem răspunde minciunii că credincioșii trebuie să fie „puternici” în ochii lumii?
3. Care aspect al auto-cercetării spirituale ți se pare cel mai dificil în această perioadă a vieții tale?

APLICAȚII PRACTICE:

Multe congregații se află în circumstanțe tulburi, la fel ca vremea în care trăim. Credința este atacată atât din exterior, cât și din interior. Este important, în asemenea momente, să ne cercetăm pe noi înșine. Rugăciunea lui Pavel ne dă de înțeles care este stilul de viață care trece testul credinței. Nu este destul doar să evităm răul. Răul trebuie înlocuit cu a face ceea ce este bine. A evita răul fără a-l înlocui cu bine înseamnă să ne lăsăm deschiși situației descrise în Matei 12:43-45. Unii au spus că o credință necercetată nu merită trăită. Pavel ne cheamă să ne supunem unui proces de discernământ, în care să ne punem la încercare inima (compară cu Psalmul 139:23-24). Căutăm să facem binele? Căutăm să evităm răul? Căutăm maturitatea în Cristos? Căutăm să fim echipați pentru a face binele și pentru a participa la lucrarea de reconciliere?

Va fi un proces dureros, însă ne va zidi, nu ne va distruge. Vom trece prin procesul acesta de autoanaliză cu încrederea că suntem iubiți de Dumnezeu și cu siguranța că Evanghelia este adevărată. Dumnezeu este pentru noi și nu împotriva noastră. Căutăm dragostea și pacea pentru că Dumnezeu este Dumnezeul dragostei și al păcii. Unii au numit scopul acesta „capacitatea de a gândi gândurile lui Dumnezeu după El.” Dumnezeu răspunde la rugăciunile care cer puterea de a face bine, curajul de a distruge răul și puterea de a participa la lucrarea Evangheliei ca ucenici pe deplin echipați ai Domnului Isus.

Această cercetare atât de necesară necesită o legătură familială, dorința de maturizare, efortul de sfințire, încurajarea reciprocă, dedicarea universală de a trăi semnificația Evangheliei și lucrări pline de pace. O credință cercetată poate înflori în acel gen de biserică. Fără o asemenea comunitate, credința va suferi și poate chiar se va sfârși din punct de vedere spiritual. Procesul începe atunci când ne întrebăm dacă ne cunoaștem pe noi înșiși. Așa este?

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm doxologia acestui text, să facem deosebirea între ceea ce promite Dumnezeu să facă și ceea ce se așteaptă El să facem cu privire la sfințirea noastră personală.

TEXTUL LECȚIEI: Iuda 17-25

VERSETUL DE AUR: „Dar voi, preaiubiților, zidiți-vă sufletește pe credința voastră preasfântă, rugați-vă prin Duhul Sfânt, țineți-vă în dragostea lui Dumnezeu și așteptați îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viața veșnică.” (Iuda 20-21)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Iuda este o epistolă scurtă, care reflectă o perioadă periculoasă, similară cu cea în care trăim noi. Unii oameni ambițioși și mândri s-au alipit bisericilor, s-au prezentat acolo în calitate de lideri și au trăit o viață lipsită de moralitate. Iuda îi numește „oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru” (Iuda 4). Acești intruși s-au folosit de buna primire pe care au primit-o pentru a promova imoralitatea (v. 4). Au batjocorit judecata lui Dumnezeu și s-au purtat ca și când Dumnezeu nu i-ar trage la socoteală pentru acțiunile și pentru etica lor lipsită de moralitate. Au disprețuit autoritatea, i-au vorbit de rău pe alții și în lăcomia lor, au căutat să-și facă averi. Iuda i-a numit „niște stânci ascunse la mesele voastre de dragoste” care nu au de oferit nimic bun sau valoros. Erau precum norii fără apă și pomii fără rod (v. 12). Și-au urmat „poftele lor” și chiar dacă au influențat o mulțime de oameni, vorbele lor au fost pline de propriile ambiții (v. 16). A fost o perioadă dificilă pentru biserici, iar Iuda confruntă direct situația, atât cu avertismente, cât și cu speranță.

Iuda, autorul acestei cărți, a fost fratele lui Iacov, iar Iacov a fost unul dintre părinții bisericii din Ierusalim (Fapte 12:17; 15:13; 21:18; Galateni 1:19; 2:9). Având în vedere că Iacov a fost fratele lui Isus, înseamnă că și Iuda a fost fratele Lui. Deși amândoi s-au opus lui Isus pe timpul lucrării Sale dinaintea morții Lui, ambii au devenit credincioși dedicați după învierea lui Isus (1 Corinteni 15:7; Iuda 1).

Ceea ce citim noi astăzi sub forma cărții Iuda a fost probabil o predică care a circulat prin mai multe biserici sub forma unei scrisori deschise. Iuda se adresează mai multor biserici deodată, acestea fiind laolaltă puse în pericol de intruși și de lideri neevlavioși. El îi încurajează pe credincioși să „lupte pentru credința” care le-a fost dată (Iuda 3). Îi numește pe cei care creează probleme și avertizează că soarta lor va fi aceeași ca soarta Sodomei, a Gomorei (v. 7) și a diavolului (v. 9) și promite că Dumnezeu va judeca pe cei „nelegiuiți” pentru faptele lor „nelegiuite” (v. 15).

Dar ce trebuie să facă credincioșii? Cum să „lupte pentru credință”? Cum să-și trăiască credincioșii credința în vremuri atât de neprielnice? Iuda își încheie epistola cu o chemare la perseverență în credință. Chemarea aceasta reprezintă textul pe care îl studiem astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Amintire (Iuda 17-19)

• Amintirea cuvântului apostolic (v. 17)
• Reluarea avertismentului (v. 18)
• Recunoașterea învățătorilor falși (v. 19)

2. Perseverență (Iuda 20-23)

• Rămânerea în dragostea lui Dumnezeu (v. 20-21)
• Reflectarea dragostei lui Dumnezeu (v. 22-23)

3. Proslăvirea lui Dumnezeu (Iuda 24-25)

• Lucrarea lui Dumnezeu pentru noi (v. 24)
• Gloria lui Dumnezeu (v. 25)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum le putem reaminti fraților noștri că sunt iubiți de Dumnezeu?
2. Ai fost vreodată pus în situația de a te împotrivi unui om care încerca să manipuleze credința pentru folosul propriu? Ce pași poți urma pentru a fi sigur că nu există motive nepotrivite în propria ta umblare de credință?
3. Care sunt aspectele care ne pot sugera că un om nu are Duhul lui Dumnezeu? Gândește-te la versete care să susțină ceea ce spui.
4. Ce faci pentru a rămâne în dragostea lui Dumnezeu? Ce pași ai putea urma pentru a vedea mai mult influența lui Dumnezeu care te ajută să rămâi neprihănit înaintea Lui?

APLICAȚII PRACTICE:

Trăim vremuri tulburi, la fel cum a cele din vremea în care scria Iuda. Trebuie, prin urmare, să recunoaștem și să identificăm pericolele care ne înconjoară. Biserica este chemată să-și folosească discernământul și să asculte avertismentul apostolilor. Dacă îl ignorăm, vom plăti prețul pentru lucrul acesta. În același timp, biserica nu trebuie să trăiască cu teamă, ci cu încredere. Ne putem inspira din dragostea lui Dumnezeu pentru noi, demonstrând aceeași dragoste față de cei care suferă din pricina acestor vremuri tulburi. Trebuie să trăim încrezători în dragostea lui Dumnezeu ca preaiubiți ai lui Dumnezeu și să ne revărsăm dragostea asupra celor din jurul nostru. Reacția noastră la harul divin trebuie să fie bucurie și recunoștință profundă.

În vreme ce ne exersăm discernământul și luptăm pentru credință, trebuie în același timp să arătăm mila lui Dumnezeu față de oameni atunci când ne apropiem de cei care se luptă cu îndoiala, de cei prinși în foc și de cei care și-au mânjit cămașa cu carne. Siguri în dragostea lui Dumnezeu, prin temelia pusă de învățăturile apostolice, rugându-ne în Duhul și privind mai departe la îndurarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, îi ajutăm pe ceilalți și le demonstrăm dragostea cu care ne-a iubit Dumnezeu.

SCOPUL LECȚIEI: să descriem dialogul dintre Habacuc și Dumnezeu, să deosebim între prima parte din Habacuc 2:4 și cea de-a doua parte a versetului, în lumina versetelor Romani 1:17, Galateni 3:11 și Evrei 10:37:38 și să formulăm propria noastră afirmație care să înceapă cu „eu tot mă voi bucura în Domnul”, în ciuda situațiilor dificile care continuă în viața noastră. 

TEXTUL LECȚIEI: Habacuc 2:1-5

VERSETUL DE AUR: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit.” (Habacuc 2:3)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cartea Habacuc nu ne oferă nicio informație despre „Habacuc prorocul” (Habacuc 1:1). Numele lui mai apare doar o singură dată după primul capitol (vezi 3:1). Chiar și atunci, textul nu ne spune nimic altceva despre acest om. Comparându-l cu alți proroci ai Vechiului Testament (exemple: Isaia 1:1, Ieremia 1:1-3), despre viața lui Habacuc nu știm mai nimic.

Totuși, anumite indicii din textul acesta ne pot ajuta să tragem anumite concluzii despre om și despre vremea în care a trăit. La începutul cărții, Domnul promite să-i ridice pe babilonieni (numiți și haldeeni) pentru a pedepsi pe Iuda (Habacuc 1:6). Folosind ca reper exilul babilonian din anul 586 î.Cr., care încă nu avusese loc, putem spune că Habacuc a slujit în ultima decadă a secolului a șaptelea înainte de Cristos; lucrul acesta s-ar fi întâmplat în timpul domniei împăratului Ioiachim, renumit pentru răutatea sa (609-598 î.Cr.).

După divizarea Israelului în cele două regate în jurul anului 931 î.Cr. (1 Împărați 11:43-12:24), lucrurile au luat o întorsătură negativă pentru ambele teritorii. Regatul „Israel” (10 seminții la nord) și „Iuda” (2 seminții la sud) au fost învrăjbite vreme de 200 de ani până când semințiile din nord au fost cucerite și exilate de asirieni în 722 î.Cr. (2 Împărați 17). Iuda a scăpat ca prin urechile acului de aceeași soartă (18:13-19:36), chiar dacă s-a făcut vinovat de aceeași purtare care a dus la distrugerea regatului de nord (17:18-20).

Un secol mai târziu, imperiul babilonian devine o superputere regională, după ce îi învinge pe asirieni și pe egipteni în bătălia de la Carchemiș în anul 605 î.Cr. (Ieremia 46:2). Regele Iosia al lui Iuda face mișcarea neînțeleaptă de a se implica, contribuind doar la victoria babiloniană; fapta lui îl costă viața (2 Cronici 35:20-27). Așa cum ni se promite în Habacuc 1:6, forțele babiloniene cotropesc pe Iuda și îl dau jos pe rege (vezi 36:5-8).

Timp de câțiva ani, regii Iudei au fost vasali Babilonului, dar înțelegerea nu a durat multă vreme. În ultimul an al domniei regelui Zedechia (586 î.Cr.), Ierusalimul și regatul Iuda au căzut în fața Babilonului, după aproape un deceniu de conflict (vezi 2 Împărați 25). 

Babilonienii au făcut o serie de deportări din Iuda – câte una în anii 605, 594 și 586 î.Cr. Cel mai probabil, Habacuc a slujit înaintea primei deportări, dat fiind timpul viitor folosit în Habacuc 1:6, lucru care îl face pe Habacuc un contemporan al lui Ieremia. Ambii proroci au primit avertizarea că poporul Ierusalimului va suferi consecințe sumbre din pricina purtării sale. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. O conversație (Habacuc 2:1-3)

• Prorocul așteaptă (v. 1)
• Domnul răspunde (v. 2-3)

2. Două popoare (Habacuc 2:4-5)

• Cei mândri, partea întâi (v. 4a)
• Cei credincioși (v. 4b)
• Cei mândri, partea a doua (v. 5)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt căile prin care credinciosul poate „sta de strajă” pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu?
2. Cum ne putem exersa răbdarea atunci când așteptăm răspunsul Domnului la rugăciunile noastre?
3. Care aspect al lecției de astăzi ți se pare cel mai greu de înțeles sau de acceptat?

APLICAȚII PRACTICE:

E bine să chestionăm acțiunile (aparente) sau lipsa acțiunii din partea lui Dumnezeu? Răspunsul corect este: depinde. Îl vedem pe Dumnezeu că tolerează, ba chiar primește întrebări în multe situații (exemple: Judecători 20:18, Iacov 1:5, 4:2). Un lucru pe care Dumnezeu însă nu îl tolerează sunt întrebările care Îi pun la îndoială dreptatea (vezi Iov 40:8, Ezechiel 18:25-29; Ieremia 2.29). Prorocul Habacuc aproape că a făcut și el lucrul acesta. Privește următoarea schiță a cărții:

Întrebarea 1: Doamne, de ce tolerezi păcatele poporului Tău?

Răspunsul 1: Nu-ți face griji – îi trimit pe babilonieni să-i pedepsească.

Întrebarea 2: Este drept să-i trimiți pe cei necredincioși să-i pedepsească pe cei mai credincioși?

Răspunsul 2: Nu-ți face griji – babilonienii își vor primi și ei pedeapsa.

Dumnezeu încheie discuția: Liniște!

Atunci când suferința noastră ni se pare „nedreaptă”, ne vin în minte în mod natural o mulțime de întrebări. Dumnezeu nu avea nicio obligație să-i răspundă lui Habacuc, la fel cum nu are nicio obligație să ne răspundă nici nouă. Habacuc avea nevoie de credință pentru a se rezema pe planurile Domnului, indiferent dacă planurile Sale aveau noimă pentru ființa umană.

Dumnezeu îi amintește lui Habacuc că cel mai important lucru este o viață caracterizată de credincioșie. Iar credința despre care vorbim nu este una „oarbă” – o credință unde omul pur și simplu crede. Credința despre care vorbim se bazează pe dovezi. Dumnezeu are un lung șir de situații în care și-a ținut promisiunile. Pe acest trecut se întemeiază credința noastră. Genul acesta de credință se încrede în controlul lui Dumnezeu asupra oricărei circumstanțe. Prin urmare, putem avea siguranță în El, indiferent dacă înțelegem sau nu planurile Sale.