8 Iulie

Este a 189-a zi a anului . 
Au mai rămas 176 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 40 m și apune la 21 h 02 m.

Citatul zilei

”Decât să ai un prieten prost, mai bine să ai un duşman înţelept.” (La Fontaine)

Ziua internaţională a extratereştrilor

Pe 8 iulie, 1947, generalul Roger Ramey al aviaţiei americane a ţinut o conferinţă de presă în sediul numărul 8 din Fort Worth, Texas. În cadrul acestui eveniment, Ramsey a schimbat povestea conform căreia un disc zburător se prăbuşise în Roswell, spunând că era vorba, de fapt, despre un balon meteorologic, scrie AOL Weird News.

Pentru pasionaţii de OZN-uri această zi a marcat începutul unei muşamalizări care durează de 64 de ani. Aceştia sunt de părere că guvernul Statelor Unite încearcă să ascundă faptul că extratereştrii au intrat în contact cu omenirea.

Un grup de fani OZN speră acum să transforme acea dată într-un eveniment menit revelaţiilor, declarând 8 iulie "Ziua Divulgărilor". Această "sărbătoarea" anuală va reuni susţinători ai mişcării, precum Stephen Basset, care speră să atragă atenţia asupra "embargoului asupra adevărului" care a dus la ascunderea unor informaţii importante, legate de prezenţa extratereştrilor pe Pământ, de către guvernele lumii.

Basset este un lobby-ist aflat la conducerea Comitetului de Acţiune Politică pentru Fenomene Extraterestre, o organizaţie care din 1991 cere Congresului SUA să divulge informaţii legate de prezenţa extraterestră. De când este activist, Basset a reuşit să popularizeze expresia "embargo al adevărului", în detrimentul "muşamalizărilor OZN". Cu toate că ar prefera ca SUA să fie prima ţară care declară oficial existenţa "vizitatorilor", lobby-istul spune că sunt zeci de ţări care sunt pe cale să facă această mişcare, precum Rusia, China, Brazilia, Franţa şi Marea Britanie. "A fost o cursă a înarmării, o cursă spaţială, acum există o cursă a divulgării", spune Basset.

Mişcarea, anunţată pe 1 iulie, a primit peste 1700 de sponsorizări până acum, însă niciuna nu vine din partea unei persoane sau a unei organizaţii de renume, activistul fiind de părere că acest lucru se datorează faptului că evenimentul este abia la început.

Chiar şi persoanele care sunt de părere că extratereştrii sunt prezenţi pe Pământ de câteva decenii, precum fizicianul nuclear Stanton Friedman care a fost primul civil ce a investigat prăbuşirea de la Roswell, rămân sceptice în ceea ce priveşte conceptul.

”Intenţiile sunt bune, dar nu iau în considerare numeroasele ramificaţii care apar dacă priveşti din perspectiva siguranţei naţionale,” spune Friedman, care pe 31 iulie va rosti un discurs, intitulat ”Suntem pregătiţi să facem contactul”, în faţa unui simpozion al entuziaştilor OZN. Fizicianul este de părere că prin divulgarea secretelor legate de extratereştri, liderii mondiali vor fi nevoiţi să renunţe la putere.

Basset spune că prin ”Ziua Divulgărilor” speră să educe cât mai mult publicul în legătură cu ce s-ar putea întâmpla după ce va fi anunţată prezenţa extratereştrilor. Acesta crede că un astfel de anunţ va duce la creearea unui nou tip de politică, numită exopolitică.

Michel Salla, specialist în ştiinţe politice, studiază deja această posibilitate. Salla este de părere că este necesar ca planeta să aibă un plan în cazul în care un extraterestru decide să facă din Pământ cea de a doua casă. Planul trebuie să includă soluţii pentru numeroase situaţii ipotetice.

De exemplu, dacă extratereştrii deţin tehnologii mai avansate, ar trebui să fie forţaţi să-şi împărtăşească secretele cu noi? De asemenea, va trebui creat un centru special care să deţină controlul asupra unor astfel de evenimente.

Trebuie stabilit şi un protocol strict care se reglementeze contactul dintre oameni şi extratereştri, pentru a preveni infecţia cu virusuri străine.

”O problemă mare este interacţiunea dintre cele două specii. Dacă cineva se va simţi ameninţat şi va împuşca un extraterestru?”, spune Salla.

Însă în timp ce exo-politicienii caută răspunsuri la astfel de întrebări, potrivit lui Basset, dezvăluirea unor astfel de informaţii este strâns legată de climatul economic şi politic actual. Cu toate că alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte SUA reprezintă un factor pozitiv, criza economică din Europa şi SUA îngreunează divulgarea secretelor. Poate după ce criza va trece vom putea ciocni cocktailuri intergalactice cu ”fraţii” noştri verzi.

                                      Ziua Statisticianului

Ziua statisticianului este sărbătorită în cea de-a doua duminică a lunii iulie, respectiv la 8 iulie 2018, fiind instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 592 din 13 iunie 2002.

Această zi marchează actul de naştere al statisticii oficiale din România. Potrivit site-ului oficial al Institutului Naţional de Statistică, www.insse.ro, la 12 iulie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna Ordonanţa de înfiinţare a Oficiului Central de Statistică Administrativă. A fost una dintre primele instituţii publice înfiinţate în ţara noastră după Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi unul dintre cele mai vechi oficii statistice din Europa.
 

La data de 12 iulie se împlinesc 159 ani de când Alexandru Ioan Cuza a semnat, în anul 1859, Ordonanţa Domnească prin care a consfinţit naşterea statisticii oficiale româneşti. Rolul statisticii a fost înteles de la început de Cuza, acesta fiind reflectat in decretul de organizare a statisticii de stat emis la 1 iulie 1859: “considerăm că, spre a se putea introduce neapăratele reforme în toate ramurile administrative îndeobşte, cum şi în aşezarea dărilor de orice natură pe principiile constitutive ale convenţiei, este de neapărat a se aduna ştiinţele statistice, care să servească de bază atât guvernului, cât şi puterilor legiuitoare pentru elaborarea şi statornicirea legiuirilor între aceasta. Considerând că deşi ştiinţe de asemenea fire s-au adunat până acum la deosebitele departamente, totuşi ele fiind necomplete şi răzleţe, nu pot înfăţişa un rezultat indestulăor în privirea lămuririlor create de noua ordine de lucruri…”.

Actul de înfiinţare a statisticii oficiale a căpătat semnificaţia unei năzuinţe de împlinire mult aşteptate, consacrând eforturile, tenacitatea, perseverenţa şi înţelepciunea slujitorilor care şi-au închinat vocaţia, inteligenţa şi talentul unei ştiinţe pe atunci la început de afirmare, dar care avea să se împlinească apoi ca unul dintre pilonii fundamentali ai societăţii româneşti. Dintre aceştia, se detaşează cu strălucire două mari personalităţi ale statisticii noastre naţionale, Dionisie Pop Marţian şi Ion Ionescu de la Brad, ei înscriindu-se deopotrivă în galeria de aur a marilor înaintaşi ai poporului român.

Şi Dionisie Pop Marţian şi Ion Ionescu de la Brad aveau aceeaşi viziune privind principiile şi obiectivele statisticii, locul ei în sistemul instituţiilor publice şi misiunea ei în slujba programului social într-o Românie în care, pentru prima oară după secole de aşteptare, apăruseră condiţiile dezvoltării unitare şi dinamice, ca premisă de prosperitate pentru toţi cetăţenii ţării unite. În această vastă activitate, cei doi pionieri ai statisticii oficiale româneşti s-au completat, orizontul mai larg şi experienţa europeană caracteristică formaţiei ştiinţifice a lui Dionisie Pop Marţian întregindu-se fericit cu buna cunoaştere pe teren a realităţilor ţării, proprie lui Ion Ionescu de la Brad. Este un indiciu preţios că, departe de a fi doar o „descoperire” a timpurilor noastre, vocaţia europeană a statisticii româneşti are rădăcini trainice, România independentă simţindu-şi în mod firesc rostul în angrenajul unei Europe ce încerca să se elibereze de fantomele despotismului şi împilării.
Pe parcursul existenţei sale, instituţia s-a numit, pe rând: Direcţia de Statistică Generală a Statului (1892), Institutul de Statistică Generală a Statului (1925), Institutul Central de Statistică (1936), Direcţia Centrală de Statistică (1951), Comisia Naţională pentru Statistică (1989), Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice (1998) şi Institutul Naţional de Statistică (2001).

Imediat după înfiinţare, a fost realizat şi primul recensământ al populaţiei, desfăşurat în 1859/1860, care a oferit primele date referitoare la populaţie şi la aspecte ale vieţii social-economice din cele două provincii româneşti unite. Au urmat Recensământul stabilimentelor industriale, realizat în 1863, reprezentând prima cercetare de nivel naţional dintr-o ţară europeană şi recensămintele populaţiei din 1899 şi 1912, Recensământul General al Populaţiei României (1930), Recensământul General al României (1941), care a avut ca principal obiectiv inventarierea întreprinderilor industriale, Recensământul Agricol (1941), Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor (1966, 1977, 1992, 2002, 2011), Recensământul General Agricol (2002-2003, 2010).

În 1913, a luat fiinţă învăţământul statistic universitar, prin Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (1913), iar în 1930 s-a înfiinţat Şcoala de Statistică, care a devenit, în 1941, Institutul de Statistică al Universităţii Bucureşti (1941). 

În timp, statistica oficială românească şi-a demonstrat importanţa, contribuind an de an, prin datele şi informatiile furnizate întregului spectru de utilizatori, la fundamentarea tuturor deciziilor importante pentru viaţa economică şi socială a naţiunii, inclusiv, în ultimul deceniu, în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană şi susţinerea demersului de integrare deplină a ţării noastre în cadrul comunitar.

Evenimete de-a lungul timpului…

• 158: Data ultimei mențiuni epigrafice a Daciei Superior.

Prima menţiune epigrafică a Daciei Inferior este localizată temporal în 129.

Provincia Dacia unitară, este împărţită în două unităţi teritorial-administrative, după cum urmează: Transilvania şi Banatul sunt incluse în provincia Dacia Superior, iar Oltenia în Dacia Inferior

Dacia Superior era  guvernată în numele împăratului de către un legatus Augusti pro praetore, iar Dacia Inferior avea la conducere un procurator Augusti de rang ecvestru.

Singura legiune care rămâne în provincii este legiunea a XIII-a Gemina care îşi avea sediul în capitala prpvinciei Dacia Superior.

Dacia Superior îşi avea capitala la Apulum, devenit unul din cele mai puternice oraşe din Dacia romană, din cauza controlului zonei aurifere.

Dacia Inferior avea stabilit sediul central al aparatului administrativ la Romula.

Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".Grecii le spuneau dacilor geți, iar romanii daci.

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.

A DOUA REOGANIZARE

 Între anii 132-133 are loc o vizită în Dacia a împăratului Hadrian. De acest eveniment este legată ipotetic cea de-a doua organizare a provinciei Dacia.

La data de 2 iulie 133 are loc prima menţiune a noii provincii Dacia Porolissensis.

În 8 iulie 158 este datată ultima menţiunea epigrafică cunoscută a Daciei Superior.

Dacia romană este împărţită de la această organizare în trei unităţi teritorial-administrative, după cum urmează: Dacia Inferior, Dacia Superior şi Dacia Porolissensis care conţinea acum partea septentrională a Transilvaniei, bucată desprinsă din anterioara Dacia Superior.

Dacia Superior rămâne la conducere cu un legatus Augusti pro pratore. Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis aveau la conducere câte un procurator Augusti de rang ecvestru.

La data de 2 iulie 133, guvernatorul Daciei Porolissensis era Flavius Italicus. Odată cu atacul dacilor liberi din 156-157 este menţionat legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Reclădirea amfiteatrului de piatră de la Porolissum, în 157, aduce şi menţiunea procuratorului Daciei Porolissensis, Tiberius Claudius Quintilianus.

Dacia Superior şi Dacia Inferior îşi păstrează capitalele la Apulum respectiv Romula, cât despre noua provincie Dacia Porolissensis, aşa cum îi spne şi numele, capitala a fost stabilită la Porolissum.

A TREIA REORGANIZARE

A treia şi ultima reorganizare a Provinciei Dacia are loc probabil ca urmare a devastatorului atac al costobocilor din anul 167. Aşadar această reorganizare poate fi situată temporal în perioada 167-169.

În anul 271, împăratul Aurelian, dispune abandonarea provinciei. Legiuea a XIII-a Gemina este mutată la Ratiaria, iar a V-a Macedonica la Oescus. Administraţia, negustorimea şi marii proprietari de pământ se retrag la sud de Dunăre.

Structura administrativ-teritorială raămâne practic neschimbată, singura diferenţă faţă de regimul anterior fiind denumirea provinciilor: Dacia Superior îşi schimbă numele în Dacia Apulensis, Dacia Inferior în Dacia Malvensis, iar Dacia Porolissensis îşi păstrează numele neschimbat.

Probabil ca urmare a gravelor probleme generate de costoboci, guvernarea celor trei provincii este dată unei singure persoane care purta denumirea de legatus Augusti pro prateore trium Daciarum.

Primul guvernator al celor trei provincii dacice este M.Claudius Fronto care guvernează până în 170 când cade într-o luptă împotriva costobocilor.

În 222-223 este atestată adunarea provincială a Daciei la Sarmizegetusa şi care purta numele decocnilium trium Daciarum

În 246, împăratul Filip Arabul acordă Daciei dreptul de a bate monedă proprie, monezi pe care apare inscripţia Provincia Dacia. Aceste emisii monetare au loc în perioada iulie-august 246. Emisiunile monetare ale provinciei încetează în anul 256.

Începând din anul 257, nu se mai cunoaşte nici un guvernator şi nici un procurator al nici uneia dintre cele trei provincii Dacice.

Legiunea a XIII-a Gemina îşi păstrează sediul la Apulum, iar legiunea a V-a Macedonica este adusă în Dacia având sediul central stabilit la Potaissa.

Capitalele provinciilor se păstrează la Apulum, Romula şi Porolissum pentru Dacia Superior, Dacia Inferior şi respectiv Dacia Porolissensis, cu Sarmizegetusa, care primeşte statutul de metropolis, ca găzduitoare a adunării provinciale. (Dracones.ro)

• 1392: S-a menţionat prezenţa monedelor emise de Ţara Românească în Pera Constantinopolului;

Era atestată, astfel, circulaţia monedei româneşti în comerţul sud-est european.

• 1497: Navigatorul portughez Vasco da Gama a început prima călătorie pe mare din Europa spre India, pe la Capul Bunei Speranţe, deschizînd calea de navigaţie spre Asia, având sub comanda sa trei nave.

Pe 8 iulie 1497, navigatorul portughez Vasco da Gama a început prima călătorie pe mare din Europa spre India, pe la Capul Bunei Speranţe, deschizînd calea de navigaţie spre Asia.

Atunci când da Gama dădea semnalul începerii istoricei sale călătoriii, la 8 iulie 1497, nimeni nu se aşteptase ca el să fie numit lider al expediţiei în detrimentul mult mai experimentatului navigator Bartolomeo Diaz.

În fond, chiar Diaz fusese cel care îi alesese corăbiile mai tânărului său omolog şi chiar îl insoţise pentru o scurtă perioadă de timp în expediţia sa. Totuşi, dintr-un capriciu al regelui portughez Manuel I, ilustrul necunoscut pe atunci, Vasco da Gama, pornea în călătoria care avea să schimbe destinele lumii şi care, la finalul ei, urma să îi asigure nemurirea.

Spirit mult mai pragmatic decât Diaz, acesta şi-a condus cu o mână de fier cei 200 de membri ai echipajului cale de peste 10.000 de kilometri, un record absolut la acea vreme şi, după ce a străbătut Oceanul Indian în numai 23 de zile, atingea la 20 mai 1498 portul indian Calicut. Ruta maritimă către Indii fusese descoperită. De acum, lumea intra într-o nouă eră.

Navigatorul portughez Vasco da Gama, pe 8 iulie 1947, cu patru vase şi un echipaj de 170 de oameni, a pornit în prima sa expediţie, la bordul corăbiei Nau S. Gabriel, spre India. Navigatorii erau cei mai experimentaţi oameni din Portugalia. 

Alegând un traseu periculos, vasele lui da Gama nu au atins uscatul timp de 93 de zile. În final, numai două corăbii s-au întors acasă şi doar 55 din oamenii săi au supravieţuit călătoriei. Cu toate acestea, expediţia a fost considerată un succes.
Vasco da Gama a primit misiunea de a conduce şi o a doua expediţie către India, pentru a impune interesele ţării sale. Priceperea sa a dus la deschiderea unei rute maritime directe între Europa, India şi Orientul Îndepărtat, de care au beneficiat multe ţări.
Navigatorul s-a stins din viaţă în timpul celei de-a treia expediţii în India, în urma unei epidemii de malarie.

• 1621: S-a născut Jean de La Fontaine, poet, dramaturg și prozator francez; cunoscut în istoria literaturii îndeosebi pentru fabulele sale; membru al Academiei Franceze.

Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august 1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes.

În 1657, La Fontaine scrisese versuri dedicate lui Nicolas Fouquet, Surintendant des Finances (ministru de finanțe), unul dintre cei mai influenți curteni ai regelui Ludovic al XIV-lea. Fouquet s-a arătat interesat de autorul versurilor respective, iar în 1659, La Fontaine a ajuns în anturajul acestuia, fiind introdus de către Jacques Jannart, o rudă a soției sale.

În acea perioadă, Fouquet era un adevărat „Mecena” pentru poeții francezi, astfel că, în curând, La Fontaine a primit o pensie de 1000 de livre, în schimbul căreia se obliga să scrie o serie de poeme de circumstanță în termenii prevăzuți în contract. Tot lui Fouquet i-a dedicat și poemul epic Adonis, o prelucrare după Publius Ovidius Naso.

De asemenea, La Fontaine a scris o operă literară compozită (în proză și în versuri), intitulată Le Songe de Vaux, în cinstea domeniului și a noului castel de la Vaux a patronului său; opera nu a mai fost însă tipărită deoarece Fouquet a fost arestat din ordinul lui Ludovic al XIV-lea la 5 septembrie 1661.

Totuși, în martie 1662 a fost tipărită clandestin elegia Elégie aux Nymphes de Vaux, o parte din Le Songe de Vaux. A fost un act de curaj din partea lui La Fontaine să-și exprime în acest mod sentimentele de gratitudine față de protectorul său Fouquet, în situația în care acesta căzuse în dizgrația regelui și fusese aruncat în închisoare.

La Fontaine și-a găsit un nou protector în ducele de Bouillon, suzeran al domeniului Château Thierry. Mai ales ducesa de Bouillon, Marie Anne Mancini, cea mai tânără dintre nepoatele cardinalului Mazarin (prim-ministru al Franței din 1642 până la moartea sa în 1661), l-a protejat pe La Fontaine.

În ianuarie 1663, Jean de La Fontaine a scris Ode au Roi („Odă regelui”), prin care, în mod subtil, cerea clemență pentru nefericitul Fouquet. Prin aceasta, nu a reușit însă decât să-și atragă antipatia lui Jean-Baptiste Colbert, noul favorit al regelui.

În 1664 i-a apărut primul volum de o reală importanță: Contes („Povestiri”), cu care a intrat în atenția contemporanilor săi.

La 8 iulie 1664, Jean de La Fontaine a fost înnobilat, primind un Brevet de Gentilhomme („brevet de gentilom”); el a intrat oficial în serviciul ducesei de Orléans, Marguerite de Lorraine, care era mama ducelui de Bouillon, protectorul său.

La palatul „Luxembourg” din Paris, reședința ducesei de Orléans, La Fontaine i-a cunoscut, printre alții, pe La Rochefoulcauld, pe Madame de Sévigné și pe Madame de La Fayette, personalități celebre ale literaturii franceze.

Tot în același an, la 10 decembrie, a tipărit două povestiri prelucrate după Boccaccio și Ariosto. Din acest motiv s-a iscat o dispută în cercurile literare, cu referire la libertatea pe care povestitorul poate să o aibă în raport cu modelul de la care a pornit.

În 1665 și 1666 îi apar două volume de povești și povestiri în versuri (Contes et Nouvelles en vers).

La 31 martie 1668 a fost tipărit volumul Fables choisies („Fabule alese”), dedicat lui Ludovic, Delfinul Franței, fiul cel mare și moștenitor al regelui Ludovic al XIV-lea. În prefață, La Fontaine explica: Je me sers d’animaux pour instruire les hommes („folosesc animalele pentru a-i învăța pe oameni”).

La Fontaine a publicat, în 1669, Les Amours de Psyché et de Cupidon. Această carte suscită o relativă neînțelegere, datorită stilului său neconvențional, care contravenea principiilor de bază ale esteticii clasice, fiind un amestec de proză, versuri, povestiri mitologice și conversații literare.

• 1831: S-a născut  John Stith Pemberton, farmacist englez care a inventat băutura Coca-Cola (d. 1888)

În aprilie 1865, Pemberton a fost rănit în Bătălia de la Columbus, Georgia, și la fel ca mulți alți veterani răniți a devenit dependent de morfină. Căutând un leac pentru dependența sa a început să facă experimente cu coca și vinuri obținute din coca, creând în cele din urmă propria sa versiune de Vin Mariani, care conținea nucă de kola și damiana și pe care l-a numit Pemberton's French Wine Coca. O dată cu creștea îngrijorării publice privind dependența de droguri, depresia și alcoolismul în rândul veteranilor și a neurasteniei în rândul femeilor sudiste irascibile, produsul lui medical a fost promovat ca fiind foarte benefic pentru "doamne și toți cei a căror loc de muncă sedentar cauzează neurastenie, probleme ale stomacului, intestinelor și rinichilor, precum și cei care au nevoie de un fortifiant și de un agent stimulant pur."

În 1886, atunci când Atlanta și Fulton County au adoptat o nouă legislație mai riguroasă, Pemberton s-a văzut obligat să producă o alternativă non-alcoolică a versiunii sale de French Wine Coca. Pemberton s-a bazat pe ajutorul farmacistului din Atlanta, Willis Venable pentru a testa și perfecționa noua rețetă, pe care a formulat-o folosind metoda aproximațiilor succesive. Astfel Pemberton a elaborat un set de indicații pentru prepararea sa, care în cele din urmă a inclus și amestecul de sirop cu apă carbogazoasă. Frank Mason Robinson a avut ideea ca noua formulă să se numească Coca-Cola, datorită rezonanței numelui, care era populară printre vinurile medicamentoase. Deși numele făcea referire destul de clar la cele două ingrediente principale, controversa asupra conținutului de cocaină avea să determine mai târziu The Coca-Cola Company să afirme că numele a fost "lipsit de sens, dar fantezist". De asemenea tot Robinson a folosit fontul Spencerian pe sticlă, dar și în reclame. Pemberton a făcut de asemnea mențiuni privind efectele benefice ale produsului pe care l-a descris ca fiind "delicios, revigorant, înviorător, antrenant” și la etichetat ca un "important fortifiant pentru creier" care vindecă durerile de cap, ameliorează epuizarea și calmează nervii.

Prima rețetă Coca-Cola a fost inventată în Columbus, Georgia, de către John Stith Pemberton, inițial ca un cocawine numit Pemberton's French Wine Coca în 1885. El se poate să fi fost inspirat de succesul formidabil al cocawine-ului creat de europeanul Angelo Mariani, Vin Mariani.

Primele vânzări au fost la Jacob's Farmacy din Atlanta, Georgia, pe 8 mai, 1886. A fost vândută inițial ca un medicament brevetat pentru cinci cenți. Pemberton a susținut că băutura Coca-Cola a vindecat multe boli, inclusiv dependența de morfină, dispepsia, neurastenia, durerile de cap și impotența. Pemberton a publicat prima reclamă pentru băutură pe 29 mai a aceluiași an, în Atlanta Journal. În primele opt luni doar nouă băuturi au fost vândute zilnic.

În 1888 au existat pe piață trei versiuni de Coca-Cola vândute separat de trei firme. Astfel, Griggs Candler a preluat compania lui Pemberton în 1887 și a încorporat-o în 1888 în Coca Cola company. În același an, din cauza dependenței de morfină, Pemberton își vinde drepturile a doua oară altor patru afaceriști: J.C. Mayfield, A.O. Murphey, C.O. Mullahy și E.H. Bloodworth. În același timp, fiul alcoolic al lui Pemberton, Charley Pemberton a început să vândă propria versiune a produsului.

Coca-Cola a fost vândută în sticle, pentru prima dată pe 12 martie 1894. Cutiile de Coke au apărut pentru prima dată în 1955. Prima îmbuteliere de Coca-Cola a avut loc în Vicksburg, Mississippi, la Biedenharn Candy Company în 1891. Proprietarul acesteia era Joseph A. Biedenharn. Sticlele originale au fost sticlele Biedenharn, foarte diferite de modelul „hobble-skirt” de mai târziu, care este acum atât de familiar.

John Pemberton în cultura populară

În 2010 Coca-Cola Company i-a adus un omagiu lui Pemberton promovându-l ca personaj cheie într-o campanie publicitară numită "Formula secretă". Bazat pe ingredientele secrete ale produsului, imagini referioare la Pemberton au fost folosite pentru a-i determina pe oameni să creadă și mai mult în istoria și mitologia Coca-Cola.

John Pemberton a fost de asemenea menționat într-o fasciculă a desenului animat "Futurama", intitulată "The Deep South".

În mai 2010 un cont Twitter a fost creat pentru John Pemberton, care a fost ulterior "verificat" de site. Acesta este în prezent activ și are mai mult de 50.000 de "urmăritori".

• 1838: S-a născut Ferdinand von Zeppelin, inventator german (d. 1917)

Ferdinand von Zeppelin (n. 8 iulie 1838 - d. 8 martie 1917) a fost constructorul german al dirijabilului. În 1900, cu motorul pregătit de el, a efectuat primul zbor cu un dirijabil rigid cu structură metalică.

Ferdinand von Zeppelin (n. 8 iulie 1838 – d. 8 martie 1917) a fost constructorul german al dirijabilului. În 1900, cu motorul pregătit de el, a efectuat primul zbor cu un dirijabil rigid cu structură metalică.

Dirijabilul LZ 127 „Graf von Zeppelin”

Din istoria zepelinului: În secolul al XVIII-lea, mai exact în iunie 1783, Joseph-Michel și Jacques-Étienne Montgolfier, fiii unui bogat fabricant de hârtie din Annonay (Franța), au construit și au lansat în piața orașului natal primul balon cu aer cald. El a plutit aproape 10 minute, apoi a aterizat. În luna septembrie a aceluiași an ei au lansat la Versailles un alt balon, în nacela căruia au pus un cocoș, o rață și o oaie. Toate animalele au supraviețuit celor 8 minute de zbor fără să fie afectate. Tot în Franța, la 21 noiembrie 1783, a avut loc primul zbor cu balonul având oameni în nacelă: Pilâtre de Rozier și marchizul d’Arlandes. Balonul a fost lansat de pe castelul Muette și a plutit deasupra Parisului circa 8 km. După 25 minute de zbor el a aterizat forțat, fiindcă balonul a luat foc. La 1 decembrie 1783 a fost testat primul balon cu hidrogen, care aplutit circa 24 km timp de 45 minute. Acest tip de balon se folosește și în prezent, fiind cunoscut sub numele de charlière (după profesorul Jaques Charles). Baloanele aveau un mare neajuns: ele nu puteau fi dirijate. Pentru aceasta era nevoie de o metodă de propulsare. În 1852 francezul Henri Giffard a fost primul care a combinat forța ascensională cu forța de propulsie. El a folosit un propulsor cu aburi, iar în loc de aer cald a folosit hidrogen. Deoarece balonul putea fi dirijat, a fost denumit „dirijabil” (de la latinescul dirigere, „a dirija”). Aproape zece ani mai târziu, ofițerul german Ferdinand von Zeppelin achiziționează de la un inventator croat, David Shwarz, un proiect pentru dirijabilul cu schelet de aluminiu. Așa au apărut dirijabilele Zeppelin. Ele erau construite de firma germană Luftschiffbau Zeppelin GmbH. Între anii 1899—1938 s-au construit aproximativ 119 zeppeline care aveau seria LZ, (de exemplu celebrul LZ 127, cunoscut sub numele Graf von Zeppelin). La 29 ianuarie 1916, în timpul Primului Război Mondial, Parisul este bombardat pentru prima dată de zeppelinele germane. În 1937, odată cu prăbușirea dirijabilului LZ 129 Hindenburg la Lakehurst, New Jersey (SUA), era giganticelor aeronave dirijabile a luat sfârșit. În februarie 2014, compania britanică Hybrid Air Vehicles și-a prezentat planurile de a readuce dirijabilul printre mijloacele de transport aerian pentru marfă și pasageri. Dirijabilul denumit Airlander a fost construit inițial pentru armata SUA sub numele LEMV (Long Endurance Multi-Intelligence Vehicle) și a zburat pentru prima dată în luna august 2012. Hybrid Air Vehicles susține că Airlander va fi asamblat până până la sfârșitul anului 2014, va zbura la începutul anului 2015, iar primul zbor pentru pasageri este programat în 2016.

• 1868: Apărea, la Iași, în 4.000 de exemplare, manualul lui Ion Creanga: “Metoda noua de scriere și cetire pentru anul clasei I-a primare”.

Abecedarul fusese scris de catre Ion Creanga impreuna cu C. Grigorescu, G. Ienachescu, N. Climescu, V. Raceanu si A. Simionescu. G. Calinescu a spus despre aceasta lucrare: “Creanga se uni cu cinci institutori (…) spre a compune un abecedar ca lumea. Pana atunci, copiii invatasera sa citeasca cum da Dumnezeu si dupa cum era si dascalul, carti fiind putine si proaste”. Asadar, noul Abecedar a fost ca o noua cucerire si a demonstrat ca scrisul poate fi invatat odata cu cititul, prin introducerea treptata a vocalelor si consoanelor. Cartea a adunat, dupa cum spun specialistii “tot ce a fost mai bun in pedagogia avansata a timpului” si a fost o mare experienta a lui Creanga si a colegilor sai, alaturi de invatatorii care i-au sustinut. Manualul s-a vandut atat de repede, incat imediat a mai fost scoasa o editie. A fost cel mai bun si mai raspandit abecedar timp de peste 20 de ani, imbunatatit la un moment dat de Creanga prin includerea povestii “Ursul pacalit de vulpe”, in editia a cincea. In anul mortii lui Ion Creanga, 1889, Metoda noua de scriere si cetire pentru usul clasei I primara aparea in a XXI-a editie, scria Constantin Parascan, iar in 1893, la editia a XXIII-a, se depasisera 500 de mii de exemplare vandute.

Povestea primului Abecedar, cel al lui Ion Creangă

”Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primaria” (Abecedarul lui Creangă), este o lucrare didactică redactată de Ion Creangă, în colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu. A apărut la Iași pe 8 iulie 1868 și a avut 23 de ediții succesive până în 1893.

După unirea Principatelor, una din problemele cu care se confruntau autoritățile școlare din a fost uniformizarea manualelor, modernizarea conținutului lor și generalizarea alfabetului latin în redactarea acestora. În vederea soluționării ei, legea instrucțiunii prevedea ca ministerul educației să organizeze concursuri pentru elaborarea cărților școlare. Un astfel de concurs a fost organizat în 1865, având ca scop și realizarea unui „Abecedariu”. Manualulele „fiind cărți destinate pentru clasele primarie, caută să fie scrise în limbă câtu se poate de populară; să fie lucrate după cele mai noi metode de învățământu [...]; să nu fie reproducțiunea sau imitațiunea cu neînsemnate modificațiuni a cărților esistente și adoptate în școle, și în totu modu să fie superioare cărților esistente”. În 1866 Consiliul permanent al instrucțiunii a constatat că nu s-a putut obține rezultatul dorit și a propus reluarea concursului.

În 1864, tânărul Ion Creangă a fost numit prin decret domnesc institutor provizoriu la clasa I-a, secțiunea a II-a, a școlii primare Trei Ierarhi. Începe astfel o lungă carieră în care scriitorul a slujit cu pasiune în învățământ (chiar și pe timpul destituirii sale vremelnice, între 1872 și 1874), până la agravarea bolii sale, spre sfârșitul vieții. Încă din primii ani de institutorat, marele povestitor a început să strângă material pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii. A făcut-o, probabil, la îndemnul lui Titu Maiorescu și mai ales datorită nevoii grabnice de cărți școlare din acea perioadă.

Ion Creangă alături de alți cinci institutori a constituit o echipă care avea intenția de a compune un abecedar corespunzător noii epoci. Până atunci copiii învățaseră ”după ureche” și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și slabe calitativ. Colaboratorii (care conform celor spuse de Creangă s-au reunit încă din perioada 1863-1864) și-au împărțit sarcinile, Creangă păstrându-și „partea literară și dreptul de a trece prin ciur totul din punctul de vedere al corectei vorbiri”. Pentru discuții și redactare, colegii se reuneau fie seara în localul școlii ori acasă la Răceanu(unul dintre institutori), fie probabil mai ales în locuința lui Creangă, „pentru că diaconul lucra în sudori și voia să se simtă la largul său. Țăranul, când prășește, stă cu piciorul gol și cu pieptul desfăcut și scuipă-ntâi în palme”. Lucrarea a fost finalizată în 1867 și propusă inițial spre publicare societății Junimea, care a acceptat-o. Totuși, tipografia acesteia nu dispunea de mijlocele tehnice necesare imprimării scrisului de mână, iar apariția cărții risca să întârzie. Autorii s-au adresat atunci nou înființatei „Societăți pentru învățătura poporului român” de la Iași. Aceasta a numit o comisie alcătuită care a analizat manualul și a recomandat tipărirea lui.

Prima ediție a fost publicată pe cheltuiala „Societății pentru învățătura poporului român” în data de 8 iulie 1868 la Iași într-un număr de 4000 de exemplare. Autorii au renunțat la remunerația ce ar fi urmat să o primească pentru prima ediție a acestei lucrări, cu condiția ca beneficiul obținut să finanțeze apariția unei a doua ediții – care a văzut lumina tiparului într-un tiraj de 8000 de exemplare în noiembrie același an. În 1876 aceeași societate a stipendiat publicarea unui nou tiraj de 12000 exemplare. Imediat după prima ei apariție, lucrarea a fost aprobată și adoptată ca manual. Manualul fiind un succes imediat, cea de-a doua ediție a cuprins 72 de pagini, îmbunătățiri și adăugiri succesive de texte și imagini au dus în 1893 la un volum de 88 de pagini. Manualul a avut un deosebit succes, fiind difuzat în întregul Regat și, a servit inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată. La ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul, rar pentru acea vreme, de 36.000 de exemplare. În anul morții lui Creangă se publicase în peste 500.000 de exemplare

”Metodă nouă de scriere și cetire” a fost prima lucrare publicată sub semnătura lui Ion Creangă. Ea i-a adus autorului un câștig care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască „fără a se umili tagmei preoțești”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări didactice, tot în colaborare: ”Învățătorul Copiilor”, ”Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, ”Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și ”Geografia Județului Iași”. Abecedarul lui Creangă avea trei părți și se încheia cu o secțiune de rugăciuni și tabele aritmetice. Prima parte a purtat inițial titlul „Litere mici de scrisu și de tipariu – Cuvinte une-silabe și propuseciuni” (termenul „propuseciuni” a fost înlocuit uterior cu acela de „propoziții”, iar „une-silabe” a fost înlocuit cu „de câte-o silabă”). Această parte era divizată în 23 de „lecțiuni”, dintre care primele 10 erau destinate învățării literelor mici ale alfabetului latin al limbii române. Lecțiile 11-23 se refereau la grupuri de litere cu rol special în formarea silabelor și pronunțare: consoane „nedespărțibile”, i și u semivocalice în diftongi și triftongi, grupurile ce – ci – ge – gi.

Partea a doua era intitulată „Cuvinte de mai multe silabe și propuseciuni” și cuprindea inițial 18 lecții (numărul acestora a crescut în edițiile de mai târziu). În cadrul lor erau învățate alte grupuri de litere cu probleme ortografice și ortoepice speciale, primele noțiuni de gramatică (numărul „singurit” = singular „înmulțit” = plural), literele majuscule și semnele de punctuație. Ultimele lecții ale acestei părți cuprindeau și primele texte mai elaborate, în versuri și proză. Partea a treia conținea istorioare morale, fabule poezii și proverbe. Bucățile de citire care predominau erau fie cu rol moralizator ori care descriiau fenomene naturale, subiecte din literatura populară sau aflate în legătură cu probleme din viata de zi cu zi. Se găseeu și unele texte (precum Mărirea strămoșilor, Ștefan cel Mare și șoimul, Unirea face puterea, Patriea mea) care tratau probleme ținând de statul român și istoria sa în contextul național și geografico-istoric.

Alături de operele similare ale altor autori, abecedarul lui Creangă a făcut parte dintr-o serie de lucrări cruciale pentru dezvoltarea limbii și literaturii române. Bine conceput și suport al aplicării în România a unei noi metode de învățare, manualul a fost apreciat de către corpul profesoral, fiind utilizat pe scară largă în România timp de mai multe decenii.

După destituirea sa din învățământ, în vara anului 1872, pentru a nu fi stânjenită difuzarea, din anunțurile referitoare la „Metodă nouă de scriere și cetire” publicate în ziare în preajma deschiderii noului an școlar, numele lui Creangă a fost îndepărtat dintre autori (faptul că acesta fusese înlăturat de la catedră prin aplicarea celei mai severe pedepse disciplinare, nu putea contribui la răspândirea cărții). Deși cu trecerea anilor s-au adus unele critici Abecadarului lui Creangă, acele stângăcii pot fi explicate prin faptul că învățănâmântul românesc modern era abia la început, iar marele povestitor are meritul de a fi încercat ceva nou, ceva la care puțini s-ar fi încumentat și foarte puțini au reușit să scoată la capăt atât de bine cum reușise fiul Humuleștiului.

• 1869: La Timişoara a început să circule primul tramvai cu cai din România.

Acum 149 de ani, pe strazile din Timisoara circula primul tramvai tras de cai. Acest mijloc de transport le usura oamenilor din acea vreme drumul spre punctele principale ale orasului. Vagonul a fost restaurat in 1994 cu ocazia implinirii a 125 de ani de la introducerea tramvaiului tras de cai, in Timisoara.

Prima porţiune de linie executată în ritm vertiginos, pe relaţia dintre cartierele Cetate - Fabric, a fost terminată în luna iulie 1869. Această primă linie de tramvai din Timişoara a fost inaugurată la data de 8 iulie 1869, după recepţia tehnică în prezenţa delegatului ministerului, zi în care s-a dat drumul la circulaţie a minunii tehnice la acea oră, tramvaiul cu cai, după doi ani de tratative şi pregătiri.

Multe piedici s-au întâmpinat din partea autorităţilor militare locale, fiindcă lucrarea şinelor presupunea tăierea de drumuri, trasarea liniei prin inima cetăţii, crearea unor noi poduri peste şanţurile ce înconjurau cetatea şi spargerea zidului de apărare, pentru a crea noi porţi prin care să treacă tramvaiul. Linia de tramvai lega cartierul Cetate (cu punct de pornire în P-ţa Sf. Gheorghe) de cartierul Fabric (cu punct de sosire la ospătăria "Regina Engleză"), în lungime de 1 896 m. Pe străzi linia era aşezată în pavaj de piatră, fără ca şinele să fie mai înalte sau mai adânci decât suprafaţa străzii. Pe locurile unde linia nu era amplasată în stradă, şinele erau aşezate în pietriş amestecat cu nisip, şine sistem Vignole de 16 kg/m liniar.

8 iulie 1869, prima linie de tramvai din Timişoara

Linia avea terminalul din P-ţa Sf. Gheorghe la capătul străzii de astăzi Str. Str. Enrico Carusso de unde gonea pe această stradă înspre sud-est până la fosta Cazarmă Transilvania, de acolo luând direcţia nord-estică pe Str. Carol Telbisz. Traversează terenul pe care astăzi se află Hotelul Continental, ajungând în dreptul intersecţiei dintre Bd. Revuloţiei 1989 cu Str. Martin Luther. De acolo linia ieşea din cartierul Cetate pe singura stradă interurbană care lega Cetatea de Fabric. Această stradă este astăzi Str. Ludwig van Beethoven, după ce traversa terenul care se află în prezent Poşta Mare. După parcurgerea Str. Ludwig van Beethoven, intra pe Str. Martir Leontina Bânciu şi traversa canalul Bega la distanţă de aprox. 100 m spre sub faţă de podul Decebal din prezent. Această zonă de parcurgere dintre Cetate şi Fabric se asemăna cu un tramvai interurban, fiind terenuri libere. După traversarea canalului Bega linia trecea prin Parcul Poporului, luând spre direcţia nord-est (pe locul străzii din prezent Spl. Nistrului) până la Bd. 3 August 1919 de azi, parcurgând strada până la P-ţa Romanilor.

Deschiderea ceremonială a tramvaiului cu cai
După lungi aşteptări a cetăţenilor şi după mari eforturi din partea administraţiei societăţii de tramvaie, ziua cea mare a sosit, iar transportul cu tramvaiul local s-a început. Cu mult timp înaintea deschiderii oficiale, spectatorii aşezaţi în faţa Casino-ului şi în străzi, de-a lungul liniei ferate, aşteptând să pornească şi să treacă prin faţa lor primele vagonete trase de cai, decorate de sărbătoare. Tuturor oamenilor sceptici nu le venea să creadă când cele 5 vagoane au pornit pe o aşa distanţă lungă, fără incidente şi deraieri, într-un timp de numai 8 minute.
Secretarul ministerial Lobetzky şi inspectorul mr. general Weiss cu alţi importanţi autorităţi au luat loc în primul vagon, însoţiţi de o formaţie de muzică. În celelalte 4 vagoane erau alţi invitaţi, iar fără nicio problemă în timpul călătoriei, au ajuns cu toţii în Fabric, la ospătăria "Regina Engleză". Acolo au coborât, revenindu-şi după călătoria cu posibil pericol durabil, continuând drumul pe jos, pe locul viitoarei extensii a traseului de tramvai care va duce până la Prinţul Turcesc. După aceasta, s-au întors cu tramvaiul înapoi în P-ţa Sf. Gheorghe, din nou fără probleme. După cursă, autorităţile s-au întâlnit în Primărie pentru discursuri şi o masă festivă.
Prima cursă…
------------------------------------------------------------------------------------ “[…] Într-o zi călduroasă din vara anului 1869, sub cerul senin, vast şi strălucitor, poate bucurându-se de o culoare albastră irizată proprie cerului mediteranean, Timişoara trăieşte un moment memorabil: inaugurarea primei linii de tramvai. Tramvaiul era cu cai, bineînţeles – cea mai nouă descoperire a tehnicii! – şi pornea în prima sa cursă din fosta Piaţă Sf. Gheorghe (astăzi Vasile Roaiţă); pornea, fireşte, în condiţii sărbătoreşti, pesemne nu prea depărtate de cele descrise de criticul timişorean cu năzuinţe reportericeşti T. L. Birăescu:

<< Un domn pântecos taie o panglicuţă întinsă deasupra unor şine şi, în aplauzele adunării şi în clinchet de clopoţei, se iveşte după colţ o dihanie ciudată. E un soi de dric lunguieţ, cu perdeluţe, tras de bidivii aleşi pe sprânceană. Pe capra faietonului ce lunecă pe şine pocneşte din bici un vizitiu, care-şi îndeamnă primii pasageri. Domni gravi, îmbrăcaţi în fracuri lungi, cu coadă de rândunică, oferă braţul unor cuconiţe gătite în rochii cu malacof, ţinând în mâna înmănuşată până la cot umbreluţe de soare. Mai cu fereală, mai cu curiozitate, în sfârşit, ca orice cucoană, doamnele se urcă în această droşcă modernă şi peste puţin timp, în clinchetul clopoţeilor, caii pornesc la trap… >>

Grozav de interesantă o fi părut această primă călătorie cu un vehicul care, deşi nu era landou, luneca la fel de uşor şi de lin pe drumul lui de fier! Cum vor mai fi ciripit cucoanele din vârful buzelor, privind prin ferestrele mari, cu perdeluţele încreţite! Alături, bărbaţii aşezaţi temeinic pe bancă, printre care poate că vor fi fost şi domnii Küttl, Carol Rieger şi Lambert Tedeschi, acţionari de bază şi de vază ai „Societăţii de tramvaie cu cai din Timişoara”, îşi făceau la sigur tot felul de socoteli în legătură cu noua afacere, calculând, în capetele lor, atât de solemne sub ţilindrele înalte şi lucioase, beneficiile grase care le-ar fi putut reveni în scurtă vreme. Afacerea se prevestea mănoasă, iar ziua încântătoare parcă anticipa belşugul visat! Totul pornea sub auspicii minunate! Ah, numai afurisitele astea de ziduri să nu fi fost! [...]”
Timişoara, autor Mircea Şerbănescu, 1961
------------------------------------------------------------------------------------
Din acel moment, epoca de pionierat a transportului de călători în oraşul nostru a urmat o linie mereu ascendentă. Dezvoltarea reţelei de tramvaie şi sporirea parcului de vehicule a constituit, în acest sens, multă vreme punctul central, uneori nevralgic al preocupărilor şi el s-a realizat, nu fără greutăţi de tot felul, aşa cum rezultă din postările următoare. Căci oricum, o singură linie, cu un traseu atât de scurt, având la dispoziţia pasagerilor numai 5 vagoane trase de 15 perechi de cai, nu putea satisface. Era însă un început promiţător, cu atât mai mult cu cât "conservatorii" şi "scepticii" puteau încă folosi omnibusele hodorogite ale municipalităţii.

Prima linie de tramvai

Pentru funcţionarea acestei linii au fost puse la dispoziţie materialele necesare (5 vagoane persoane, 12 perechi de cai, 3 perechi de cai de rezervă) şi personal (1 controlor, 6 încasatori, 7 vizitii, 3 păzitori de linie). Încasarea din prima zi a transportului de persoane a fost de 79,50 fl, iar în a doua zi 265,26 fl.

Programul de circulaţie
În baza contractului, societatea trebuia să întreţină programul normal de circulaţie timp de 16 ore zilnic. Programul de circulaţie începea la ora 06:00 şi se termina seara la 22:00. Traseul a fost deservit de patru vagoane cu cai, la interval de 10-12 min. Fiecare vagon era tras de doi cai, iar pe timpul iernii, din cauza zăpezii, se prevedea a se mai prinde câte un cal în plus.
Un tur complet dura 48 minute, o semitură era parcursă în 12 minute, iar la fiecare capăt pauza era de 12 minute, timp în care cailor li se asigura adaparea si odihna. Caii se preschimbau la P-ţa Sf. Gheorghe, după fiecare tur complet, câte un cal la fiecare vagon. Astfel, după două curse complete, fiecare cal avea o pauză de 60 minute la capătul P-ţa Sf. Gheorghe.
Linia fiind simplă, a fost construit un deviator, în faţa pavilioanelor industriei şi zahărului, pe locul de astăzi format din unghiul străzilor Ludwig van Beethoven şi Martir Leontina Bânciu, fiind locul de întâlnire a câte două tramvaie de pe traseu, din sens opus.

Locul deviatorului

Primul stabilimen
Societatea avea un edificiu propriu pentru direcţiune, plasată până în anul 1874 în edificiul "Loyd" din Cetate. Încă din 1868, societatea a cumpărat clădirea nr. 15 din Fabric cu suma de 7500 fl. în scopul trasării liniei ferate prin aceasta, având ieşire atât înspre P-ţa Coronini, cât şi înspre strada principală. În martie 1869, societatea a mai cumpărat casa vecină cu nr. 16 (astăzi Str. Ştefan cel Mare nr. 20), în care se afla ospătăria "La Urs", cu suma de 18500 fl., în scopul de a construi în curte grajduri provizorii din lemn, pentru adăpostirea cailor, construcţie terminată în 1870.
Remiza de vagoane a fost construită provizorie, cu angajamentul de a o îndepărta peste 6 săptămâni, pe un teren corespunzător, concesionat de oraş, în Livada "Seiler" (Seilerwiese, azi P-ţa Romanilor nr. 11), chiar la capătul traseului din Fabric. Construcţia remizei, terminată la sfârşitul anului 1869, era din lemn, în lungime de 51,2 m si lăţime de 20,8 m şi putea adăposti 24 vagoane aşezate unul lângă altul. Introducerea vagoanelor în remiză se făcea prin plăci turnante de fier, construite în faţa clădirii. În remiză se afla şi o magazie cu unelte. Depoul a fost construit chiar pe locul primei Centrale Electrice construite în anul 1884, care mai apoi a devenit magazie deţinută de armată.

 Foto 1 - Locaţia primei remize de vagoane dintre anii 1869-1874

Foto 2 - Locaţia primei remize de vagoane dintre anii 1869-1874, pe harta de astăzi

Tarife de transport

Deoarece vagoanele erau aranjate pentru clasa I şi clasa a II-a, tarifurile transportului pentru călători erau diferite, precum în majoritatea oraşelor austro-ungare, deşi pasajul de trecere dintre compartimente era deschis. Primele preţuri provizorii ale biletelor au fost stabilite în şedinţa Consiliului de Administraţie din 11 aprilie 1869 şi aprobate de Reprezentanţa Municipală cu nr. 2826 din 11-13 mai 1869.

Tarifele:

> pentru porţiunea de traseu din orice punct din Fabric până la P-ţa Sf. Gheorghe şi retur - 10 cr. la cl. I şi 8 cr. la cl. II;

> pentru porţiunea de traseu din orice punct de la Poarta Ardeleană spre Fabric până la Poarta Petruvaradin spre Iosefin şi retur - 10 cr. la cl. I şi 8 cr. la cl. II;

> pentru porţiunea de traseu din P-ţa Sf. Gheorghe până la Gara Iosefin şi retur - 10 cr. la cl. I şi 8 cr. la cl. II;

> pentru porţiunea de traseu din orice punct din Fabric până la Gara Iosefin şi retur - 20 cr. la cl. I şi 16 cr. la cl. II.

Deja pe data de 16 august 1869 s-a înregistrat primul accident fatal implicând tramvaiul, chiar la ultima cursă spre zona Fabric, în jurul orei 21, lângă zidul fortificaţiei, cu o persoană suspectată în stare de ebrietate.

• 1889: A fost publicată prima ediţie a prestigiosului cotidian american economic şi financiar: Wall Street Journal.

Cu un tiraj zilnic de aproape 3 milioane de exemplare, in prezent se publica si editii pentru Europa si Asia.

The Wall Street Journal este un ziar financiar tipărit de trustul de presă Dow Jones & Company în New York City.

Ziarul a apărut prima dată în anul 1883, sub numele de Customers' Afternoon Letter; deseori conținea un articol numit "Morning Gossip" (adică zvonul dimineții). În anul 1889, ziarul este redenumit în The Wall Street Journal. La acea dată, ziarul conținea patru pagini și se vindea pentru doi cenți. Publicarea unei reclame costa 20 de cenți pe linie.

În anul 2007, ziarul avea un tiraj zilnic de aproximativ 2 milioane de exemplare, depășit în SUA doar de USA Today.

The Wall Street Journal a primit până în prezent 33 de premiii Pulitzer.

• 1901: În Franţa, viteza automobilelor a fost limitată la 10 km/h.

• 1976: A fost fondat Partidul Popular European (PPE), federație a partidelor democrat–creștine din țările membre ale Uniunii Europene

Partidul Popular European este un partid de centru-dreapta european, unul din cel mai mari partide transnaționale reprezentate în Parlamentul UE. PPE a fost fondat în 1976 de către partide occidentale creștin-democrate, dar mai târziu a primit și partide europene conservatoare sau alte formațiuni politice de centru-dreapta.

PPE este cel mai influent partid european. Este cel mai mare partid din Parlamentul European din 1999, din Consiliul European din 2002 și este de departe cel mai mare partid în cadrul prezentei Comisii Europene. Președintele Consiliului European și președintele Comisiei Europene aparțin PPE. De asemenea, mulți dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene au fost membri ai partidelor care au format mai târziu PPE. În afara UE, partidul deține majoritatea în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

Să aveți o zi frumoasă!