Hinduismul și budismul, o introducere

Spre deosebire de creștinism sau budism, hinduismul nu s-a dezvoltat din învățăturile unui singur fondator. Mai mult, acesta are tradiții diverse, din cauza istoriei sale îndelungate și a dezvoltării continue pe parcursul a mai bine de 3000 de ani. Termenul hindus se referea, la origine, la oamenii care locuiau pe cele două maluri ale râului Ind, dar de prin secolul XIII s-a referit pur și simplu la cei care locuiau în India. Abia în sec. XVIII a ajuns termenul hindus să fie legat în mod specific de o religie indiană.

Hindușii aderă la principiile din Veda, un corp de texte sanscrite care datează începând cu anul 1700 î.e.n. Totuși, spre deosebire de tradițiile creștine sau islamice, care au Biblia și Coranul, hinduismul nu aderă la un singur text. Lipsa acestui text unic, printre alte lucruri, face din hinduism o religie greu de definit.

Hinduismul nu este nici monoteistic, nici politeistic. Hinduismul se concentrează pe spiritul universal, sau Brahman, iar prin asta se permite existența unui panteon întreg de divinități în timp ce poți fi devotat unui singur zeu. Din acest motiv, unii s-au referit la hinduism ca la și o religie henoteistă (credința într-un singur zeu în timp ce este acceptată existența sau posibilitatea existenței mai multor zeități). Hinduismul mai poate fi descris și ca o religie care apreciază ortopraxia—adică practica corectă. Din moment ce părerile legate de doctrină variază foarte mult printre hinduși, nu există o normă bazată pe ortodoxie sau credință corectă. În contrast, practicile ritualice sunt consistente între diferitele grupuri de hinduși.

În cadrul panteonului hindus se află o serie de zei, zeițe și alte divinități; totuși, una dintre ele este supremă, Brahman. Brahman este Ființa Supremă; Unica putere absolută din univers; este Realitatea care dă naștere la tot ce există și se cunoaște. Iluminarea pentru un hindus este să recunoască că toate lucrurile sunt conectate între ele.

Tradițional, se spune că Brahman se manifestă pe pământ ca și Trimurti: Brahma ca și zeul creator; Vishnu, păstrător al ordinii cosmice; Shiva, distrugătorul. Brahman se manifestă prin alți zei pentru a se face mai cunoscut. Acestea fiind spuse, pentru hinduși, atingerea mântuirii se face prin înțelegerea faptului că totul să află într-o comuniune. Denumirile și formele diferite pe care le poate lua un zeu sunt imateriale, din moment ce sunt, în esență, Brahman.

Totuși, ca și ființe umane, ne dorim protecția mai multor zei, mai ales a acelora cu puteri foarte specifice. Pe lângă Trimurti se află numeroși zei și zeițe hinduse: Ganesha, zeul cu cap de elefant și Durga, femeia războinică. Fiecare zeu are o putere specifică și un rol anume. Ganesha, de exemplu, este stăpânul începuturilor și înlăturătorul de obstacole. Din acest motiv există în templele hinduse reprezentări ale lui Ganesha, indiferent cărui zeu îi este dedicat templul. Durga, care este chemată pentru protecție, este venerată de către femei și în scopul fertilității.

Aceste zeități personale se numesc ishtadeva. A avea un ishtadeva nu înseamnă că un credincios reneagă alți zei, dar semnifică faptul că aceștia au o relație mai apropriată cu divitatea respectivă.

Pentru credincioșii hinduși, conceptul de bhakti este important. Bhakti este devotamentul, onorarea și dragostea pe care cineva o are pentru zeitate. Acțiunile fizice pe care le poate întreprinde cineva pentru a-și exprima bhakti-ul se pot realiza prin mai multe feluri, cum ar fi darshan și puja.

Darshan reprezintă apariția/vederea unei zeități. Mergând în pelerinaj la un templu sau un altar pentru a vedea un zeu, credinciosul merge acolo pentru a lua darshan. Trebuie notat că pentru hinduși, reprezentarea unei zeități nu este doar un simbol sau un portret al acelui zeu, dar este însăși întruchiparea zeului. Deși zeitatea nu sălăsluiește mereu în reprezentare, el sau ea coboară, din când în când, pe pământ și ia forma acelei reprezentări. De obicei, aceste momente coincid cu anumite sărbători sau momente ale zilei—mai ales când au loc ritualuri în onoarea zeilor. În astfel de momente, când este prezentă zeitatea, darshan-ul este cel mai eficient. Pentru a venera zeitatea, credinciosul trebuie să fie văzut de către zeu, iar la rândul său, acesta trebuie să-l privească pe zeu.

Importanța vederii zeității și a reciprocității sale în cadrul venerării este reflectată direct în creațiile imagisticii hinduse. Reprezentările zeităților au ochii mari, pentru ca aceștia să-l vadă mai ușor pe credincios și pentru ca acesta să facă contact vizual cu ei. Mai mult, există un set strict de parametri pe care artizanii trebuie să-l urmeze în creațiile lor pentru ca zeii și zeițele să poată habita obiectul respectiv. Zeii nu vor locui în forme pe care nu le consideră demne de statura lor. Acest set de reguli este bazat pe proporții matematice și este numit iconometrie. Astfel, pentru ca o reprezentare să fie reușită, aceasta trebuie să conțină iconografia adecvată (forme și simboluri), cea asociată cu zeul, dar și iconometria potrivită.

Pe lângă darshan, venerarea pentru un hindus include și puja (ofranda) ca și formă de onorare. Un credincios poate face puja prin ungerea unei reprezentări divine cu ghee, lapte sau uleiuri ori simpla împodobire a unei reprezentări cu ghirlande de flori.

Pentru hinduși, timpul și spațiul sunt organizate și concepute ca fiind ciclice—unde o eră se transformă în următoarea. În mitologia hindusă există cicluri de epoci cosmice ce pornesc de la o perioadă de aur (kitri yuga) spre o perioadă întunecată (kali yuga). Acum ne aflăm într-o perioadă întunecată și degenerată. Atunci când se va termina, peste câteva milenii, universul va fi distrus, iar Brahma o să-l creeze din nou. Precum universul și timpul sunt concepute ca fiind ciclice, așa este și progresul sufletului individual. Pentru hinduși, sufletul este legat de roata samsarică. Samsara este ciclul continuu al nașterii, morții și renașterii.

Pentru a scăpa de acest ciclu, trebuie să realizăm că totul este unul, totul este Brahman. Cu alte cuvinte, sufletul unui individ este același cu sufletul universal. Atunci când acest lucru este îndeplinit se numește moksa și marchează sfârșitul ciclului samsaric al renașterii.

Toate aceste sunt înțelese prin Dharma hindusă. Pentru hinduși, Dharma explică de ce lucrurile sunt și de ce ar trebui să fie—trebuie să existe o ordine în orice, inclusiv în societate. Iar de la acest lucru primește crezare sistemul de caste în hinduism. Poziția cuiva în sistemul castelor sociale depinde de karma acelui individ, care se traduce din sanscrită cu sens de "acțiune". Pentru hinduși, karma a început ca și un simplu act ritualic, care era actul sacrificiului/ofrandelor către focul sacru/zei. Pentru hinduși, brahminii (clasa preotească) erau cei care aveau acces la focul sacru, lucru care corespundea direct cu rangul lor social, care era în vârful ierarhiei. Brahmin se referă la o castă de elită, care include preoți, cărturari, învățători etc.

Sistemul de caste sociale, precum este descris de către Dharma hindusă, a fost probabil unul din cei mai importanți factori în dezvoltarea budismului. Budismul s-a dezvoltat ca și reacție la religia dominantă din India de la acea vreme—hinduismul (brahminismul). Budismul, în contrast cu hinduismul, are un singur fondator și, cu toate că nu există un text unic, există numeroase texte care conturează învățăturile lui Buddha, marele învățător exemplar.

Budismul a fost fondat de către un singur individ, Siddhartha Gautama, cândva în jurul secolului VI sau V î.e.n. Biografia prințului Siddhartha Gautama a devenit una din pietrele de temelie ale învățăturilor budiste.

Prințul Siddhartha Gautama trăia o viață ușoară, plină de abundențe. La vârsta de 29 de ani a întâlnit un om bolnav, un om bătrân, un om mort și un pustnic. Siddhartha nu mai văzuse înainte aceste aspecte neplăcute ale vieții, iar acest lucru l-a mișcat profund și l-a făcut confuz. Nu am mai putut ignora, începând de atunci, existența suferinței în lume și nici nu a mai putut să-și trăiască viața privilegiată, conștient fiind că bătrânețea și moartea este soarta inevitabilă a tuturor. Acelea au fost momentele în care a decis să părăsească viața s-a regală, să devină pustnic și să găsească adevărul universului.

Acesta și-a dat jos pentru totdeauna bijuteriile și hainele regale, și-a tuns părul și a plecat în pădure pentru a deveni pustnic, studiind cu o varietate de înțelepți și yoghini, dar a fost nesatisfăcut de învățăturile acestora. A mai practicat și câteva forme de auto-mortificare—cea mai însemnată fiind înfometarea, deoarece dorea să se concentreze exclusiv pe avansul său spiritual. Aceste căutări nu au reușit să dea rezultate, iar Calea de mijloc (evitarea extremelor) a ajuns să o considere, în final, calea spre iluminare. Calea de mijloc îi învață de adepți să evite extremele. Pentru Siddhartha asta a însemnat evitarea unei vieți luxuriante ca și prinț, dar și a celei în care se înfometa.

Acesta a călătorit spre un oraș din nordul Indiei numit Bodh Gaya, unde s-a așezat sub un arbore bodhi și s-a jurat să rămână acolo până când va atinge iluminarea. După ce a stat în acel loc, într-o stare de meditație profundă, pentru 49 de zile, a fost testat într-o noapte de către zeul demon, Mara (un simbol al ignoranței—nu este malefic, doar se înșală). Mara a încercat să perturbeze meditația lui Siddhartha, așa că și-a trimis cele trei fiice pentru a-l ispiti. Siddhartha a rămas nemișcat, și-a menținut starea de meditație și astfel a trecut de acest proces final, atingând iluminarea. În momentul iluminării sale a devenit cunoscut ca și Buddha, care se traduce din sanscrită ca și "cel luminat".

Învățăturile lui Buddha folosesc o bună parte din vocabularul hindus. De exemplu, Dharma, pentru hinduși, explică de ce lucrurile sunt și de ce ar trebui să fie. Pentru budiști, Dharma a ajuns să fie definită ca și învățăturile lui Buddha. Sistemul de caste a devenit invalid, din moment ce Buddha pur și simplu i-a negat relevanța pentru atingerea mânturiii—precum mântuirea sa a negat existența sinelui.

Pentru hinduși, mântuirea este atinsă prin realizarea că totul este unul, totul este o comuniune cu Brahman, iar sufletul individului este același cu sufletul universal. Atunci când Buddha a predicat despre lipsa existenței sinelui, nu era nevoie să atașeze sinele de Brahman. În mod similar, în contextul hindus, karma se referă la acțiunea ritualică—darshan și puja—, dar pentru budiști, karma a fost mereu o acțiune etică. Pentru budiști, karma (acțiunea)—fie ea bună sau rea—își are originea în intenție. Buddha a redus importanța ritualurilor brahmanice, făcând din karmă o acțiune etică și concentrându-se pe intenție. Mai mult, casta brahminilor, care avea acces direct la zei prin ritualuri, nu mai erau o clasă privilegiată în budism. În budism, oricine care înțelege învățăturile lui Buddha poate atinge mântuirea.

Pentru budiști, mântuirea este obținută înțelegând felurile în care sunt lucrurile conform Dharmei lui Buddha. Odată ce un individ devine luminat, poate mai apoi să atingă nirvana. Nirvana este descrisă ca și eliminarea suferinței prin evaderea din ciclul continuu al reîncărnării numit samsara. Abilitatea cuiva de a atinge iluminarea și nirvana depinde de înțelegerea lui a dharmei. Să ne amintim că scopul final, atât pentru hinduși, cât și pentru budiști, este să scape din ciclul samsiric al reîncarnării—dar fiecare dintre cele două are o interpretare diferită față de cum să realizeze acest lucru.

Principiile de bază ale credinței budiste se numesc Cele Patru Adevăruri Nobile și Calea cu Opt Cărări. Cele patru adevăruri sunt menite să ne șteargă praful din ochi oferit de lumea seculară și să-i arate practicantului budist că:

Viața este suferință: fiindcă noi nu suntem perfecți, precum nu este nici lumea în care trăim.

Originea suferinței este atașamentul sau dorința: atașamentul de lucruri trecătoare și, de aici, ignoranța. Obiectele de care ne putem atașa includ și ideea "sinelui", care este o iluzie, deoarece nu există un sine permanent. Ceea ce numim "sine" este doar o entitate imaginată, iar noi suntem doar o mică parte din devenirea neîncetată a universului.

Sfârșitul suferinței poate fi atins prin detașamentul de la dorințe și pofte.

Sfârșitul suferinței este atins prin căutarea căii de mijloc. Această cale de mijloc, aflată între cele două extreme ale auto-îngăduinței excesive și a auto-mortificării excesive, este cea care duce la oprirea ciclului reîncarnării.

Calea de mijloc poate fi atinsă dacă urmăm Calea cu Opt Cărări pentru a opri suferința și pentru a începe drumul spre atingerea nirvanei. Calea cu Opt Cărări cere practicantului să caute:

Vederea corectă sau perfectă este începutul și sfârșitul drumului, înseamnă pur și simplu a vedea și înțelege lucrurile așa cum sunt ele cu adevărat și de a realiza cele Patru Adevăruri Nobile. Intenția corectă: poate fi descrisă ca și un angajament față de auto-îmbunătățirea etică și psihică.

Vorbirea corectă este abținerea de la folosirea cuvintelor false, de batjocură și alte vorbe care îi pot răni pe ceilalți.

Acțiunea corectă înseamnă abținerea de la a face rău altora, abținerea de la a lua ce nu ți se cuvine și evitarea abaterilor sexuale.

Traiul corect înseamnă că trebuie să ne câștigăm pâinea într-un mod corect, iar bogăția ar trebui să fie obținută legal și pașnic.

Efortul corect este condiția prealabilă pentru celelalte principii, din moment ce un individ trebuie să aibă voința de a acționa, altfel nimic nu poate fi atins.

Starea mentală corectă este abilitatea de a contempla în mod activ la mintea, corpul și sufletul nostru.

Concentrarea corectă este abilitatea de a ne concentra pe gândurile și acțiunile corecte prin intermediul meditației.

Pe timpul lui Buddha, a existat o singură școală a budismului, aceea în care preda Buddha; totuși, în timp au apărut diferite secte ale budismului. Aceste secte budiste au fost produse de fisurile din cadrul ordinelor monahice. Astfel de fisuri se văd în diferențele practicilor, nu în credința în doctrină. Cu alte cuvinte, indiferent de care sectă a budismului vorbim, toți aderă la doctrina lui Buddha: Cele Patru Adevăruri Nobile și Calea cu Opt Cărări. Două școli majore ale budismului sunt Theravada și Mahayana.

Theravada se traduce ca și "învățătura bătrânilor", considerată de unii ca fiind mai apropiată de învățăturile originale ale lui Buddha. Conform budiștilor Theravada, fiecare persoană este responsabilă pentru propria sa iluminare. Există învățători și modele, iar Buddha este exemplar prin aceștia, dar fiecare trebuie să ajungă în cele din urmă la iluminare prin propria sa voință. Astăzi, budismul Theravada este practicat într-o bună parte din Asia de Sud-Est și Sri Lanka.

Budismul Mahayana a fost o școală care s-a dezvoltat în jurul anului 100 e.n. Mahayana înseamnă literalmente "marele vehicul". Este un vehicul mare care transportă ființele conștiente din cercul samsaric înspre iluminare și nirvana.

Unul din principiile de bază ale budismului Mahayana este compasiunea, care este vizualizată prin apariția de bodhisattavas. Bodhisattavas sunt ființe altruiste iluminate care își întârzie propria lor parinirvana (nirvana finală) până când fiecare ființă conștientă atinge iluminarea. Budismul Mahayana este practicat mai ales în Asia de Est și Vietnam.

Therevada și Mahayana se diferențiază prin faptul că Mahayana consideră devenirea în bodhisattva ca fiind țelul final. De aceea reprezentări ale bodhisattvas apar des în arta mahayană. O altă diferență fundamentală între cele două școli este felul în care acestea îl consideră pe Buddha. Mahayana îl consideră ca fiind aproape de natură divină—este supraomenesc și, ca atare, este venerat în budismul mahayana.

Theravada îl consideră pe Buddha un exemplu, marele învățător.

Deja, la venirea secolul XIII, budismul reușise să dispară din țara sa de origine, deși a fost păstrat, sub diverse forme, prin toată Asia. De fapt, cel mai important fenomen cultural împărtășit de-a lungul Asiei a fost acesta, transmiterea și adoptarea budismului.