JOURNAL
OF ROMANIAN
LITERARY
STUDIES
Issue No. 12/2017
International Romanian Humanities Journal
Published by ARHIPELAG XXI PRESS, Tirgu Mures
Arhipelag XXI Press
ISSN;2248-3004
1
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
The Journal of Romanian Literary Studies is an international online journal published by the
ALPHA Institute for Multicultural Studies in partnership with the Department of Philology at
Petru Maior University in Targu-Mures, and the ”Gh. Sincai” Institute of Social and Human
Research Research of the Romanian Academy. It is an academic publication open to academics,
literary critics, theoreticians or researchers who are interested in the study of Romanian
literature, as well as the Humanities. Our essential goal is to set communication paths between
Romanian literary and humanistic research and the contemporary European cultural discourse,
bringing the most valuable phenomena recorded in the Romanian culture into a beneficial
dialogue with the other European cultures.
SCIENTIFIC BOARD:
Prof. Virgil NEMOIANU, PhD
Prof. Nicolae MANOLESCU, PhD
Prof. Eugen SIMION, PhD
Prof. George BANU, PhD
Prof. Alexandru NICULESCU, PhD
EDITORIAL BOARD:
Editorial Manager:
Prof. Iulian BOLDEA, PhD
Executive Editor:
Prof. Al. CISTELECAN, PhD
Editors:
Prof. Cornel MORARU, PhD
Prof. Mircea A. DIACONU, PhD
Assoc. Prof. Dorin STEFANESCU, PhD
Assoc. Prof. Luminita CHIOREAN, PhD
Assist. Prof. Dumitru-Mircea BUDA, PhD
The sole responsibility regarding the contents of the articles lies with the authors.
Published by
Arhipelag XXI Press, Tirgu-Mure§, Romania, 2015
8 Moldovei Street, Tirgu-Mure§, 540519, Romania
Tel: +40-744-511546
Editor: Iulian Boldea
Editorial advisor: Dumitru-Mircea Buda
Email: tehnoredactare. iris @ gmail.com
ISSN: 2248-3004
The issues of "Journal of Romanian Literary Studies" are included in the following International
Databases : CEEOL, EBSCO-HOST, Global Impact Factor, Google Scholar, Academia.Edu,
Researchgate. org.
2
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
CONTENTS
IDENTITY -FOCUSED RESHAPES AND RECOLLECTION IN „THE SPOKEN BOOK" - NORMAN
MANEA, INAINTEA DESPARTIRII. CONVORBIRE CU SAUL BELLOW - UN PROIECT
WORDS&IMAGES
Nicoleta Ifrim
Prof., PhD., „Dunarea de Jos"University of Galati.13
REGARD SUR LES CAUSES DE L'EXIL DU POETE OVIDE DANS LA PERSPECTIVE DU DROIT
PENAL ROMAIN
Teodor Sambrian
Prof. PhD., University of Craiova.17
FILIP MOLDOVEANUL - THE FIRST ROMANIAN-LANGUAGE TYPOGRAPHER IN SIBIU
Erich Agnes Terezia
Prof. PhD., Valahia University of Targoviste.28
ETHICS OF IMMANUEL KANT AND RELIGION WITHIN THE LIMITS OF SIMPLE REASON
Nicolae Iuga
Prof., PhD, „Vasile Goldis" Western University of Arad.32
AN IMPORTANT CONTEMPORARY HISTORICAL EVENT: THE ISLAMIZATION OF EUROPE
Nicolae Iuga
Prof. PhD, „Vasile Goldis" Western University of Arad.40
THE SUBJECTIVITY OF ERUDITION: NICOLAE BALOTA
Iulian Boldea
Prof., PhD, "Petru Maior" University of Tirgu Mures.46
IN A FORM OF KNOWLEDGE
Amelia Boncea, Prof., PhD and Ion Popescu-Bradiceni, Assoc. Prof., PhD
"Constantin Brancusi" University of Targu-Jiu.53
TAMPITOPOLE CASTLE - BUCHAREST DYSTOPIAN MONOGRAPH AND META-TEXTUAL
EXPERIMENT. THE FANTASTIC CHRONICLE - FROM PARODY TO DYSTOPIAN FICTION
Simona Antofi
Prof. PhD., „Dunarea de Jos" University of Galati.64
THE MYTHICAL THEATER
TWO FORMULAS OF INTERWAR THEATRICALITY: LUCIAN BLAGA AND MIRCEA ELIADE
Lacramioara Berechet
Prof., PhD., „Ovidius" University of Constanta.69
3
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
EXILE INSIDE AND OUTSIDE THE COUNTRY OF ORIGIN
Mara Magda Maftei
Prof., PhD.,Academy of Economic Studies, Bucharest.79
TEACHING ENGLISH FOR ECONOMICS: AN ETYMOLOGICAL APPROACH
Violeta Negrea
Prof. PhD., Academy of Economic Studies, Bucharest.87
OLD ROMANIAN VOCABUJARY: TRANSLATION ISSUES
Felicia Dumas
Prof., PhD., „Alexandru loan Cuza" University of Iasi.93
EVIL SPACE IN DUMITRU RADU POPESCU’S CREATIONS
Popescu Olgufa-Monalisa
Prof, PhD.103
ONIRIC TIME, AN INNOVATION IN DUMITRU RADU POPESCU’S PROSE
Popescu Olgufa-Monalisa
Prof. PhD.109
REINTEGRATION OF FAITH INTO SOCIETY
Stefan Vladutescu
Prof., PhD., University of Craiova.117
THE POETRY OF DAG HAMMARSKJOLD FROM AN INTERDISCIPLINARY PERSPECTIVE
Clementina Alexandra Mihailescu, Lucia Stoicescu
Assoc. Prof. „Lucian Blaga" University of Sibiu.122
A LITERARY CIVIL WAR
Drago§ Avadanei
Assoc. Prof., PhD., "Alexandru loan Cuza" University of Iasi.130
CONSIDERATIONS REGARDING THE INFLUENCE OF LI AND L2
ON LEARNING OF ROMANIAN LANGUAGE
BY STUDENTS FROM ABROAD
Radu Dragulescu
Assoc. Prof. PhD., „Lucian Blaga" University of Sibiu.139
A LOGICAL APPROACH TO ENGLISH CONDITIONAL SENTENCES
Attila Imre
Assoc. Prof., PhD., Sapientia University of Tirgu Mures.156
ION HOREA: A GREAT CLASSIC OF TRANSMODERN POETRY
Ion Popescu Bradiceni
Assoc. Prof., PhD., „Constantin Brancusi" University of Tirgu-Jiu.169
4
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
A PAGE OF HISTORY, A SLICE OF LIFE - ADS FROM 1935
Carmen Neamtu
Assoc. Prof. PhD., „Aurel Vlaicu" State University of Arad.178
THE KAFTAN, THE HORSE AND THE KERCHIEF;
THE MEANING OF SOME GIFTS IN THE TIME OF CONSTANTIN BRANCOVEANU
Gabriela-Mariana Luca
Assoc. Prof., PhD, "Victor Babes" University of Timisoara.188
MINIMALISM & LONELINESS. ROMULUS BUCUR'S POETRY
Emanuela Ilie
Assoc. Prof., PhD, „A1.1. Cuza" University of Ia§i.198
A CULTURE OF MIDDLE BRONZE AGE ON THE TERRITORY OF ROMANIA: WIETTENBERG
Ioana-Iulia Olaru
Senior Lecturer, PhD., G. Enescu University of Iasi.204
AUGUSTUS IN OVID'S PONTICA
Madalina Strechie
Senior Lecturer, Hab., PhD., University of Craiova.211
USELESS? UNWANTED? A VIEW ON CHANGE IN NARRATIVE STUDIES
Alina Buzatu
Senior Lecturer, PhD., „Ovidius" University of Constanta.219
DISPLACEMENT AND (RE-J INTEGRATION IN
julia Alvarez’s 'how the garcia girls lost their accents'
Andreea Iliescu
Senior Lecturer, PhD, University of Craiova.224
ERASMUS OF ROTTERDAM: LAUS STULTITIAE
BETWEEN HEDONIST LUXURY AND CHRISTIANSIMPLICITY
Adriana Citeia
Senior Lecturer, PhD., „Ovidius" University of Constanta.229
CRISIS. INSOMNIA IDENTITY
Otilia Sirbu
Lecturer, PhD., „Hyperion" University of Bucharest.238
USING THE AUTHENTICAL DOCUMENTS IN THE TEACHING- LEARNING A FOREIGN LANGUAGE
SYSTEM
Andreea Petre
Lecturer, PhD., Transilvania University of Brasov.243
5
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
REVISTE ARDELENE SI MOMENTE DIN ISTORIA TRADUCERILOR IN LIMBA ROMAnA
Nagy Imola Katalin
Lecturer, PhD., Sapientia University of Cluj-Napoca.246
SOCIALIZATION AND FUNCTIONALITY OF SOCIETY
Aurora Lupas
Lecturer, PhD., „Vasile Goldis" Western University of Arad.255
THE CLASSICAL TEXT AND THE SPATIAL PROVOCATION OF MODERN REPRESENTATIONS
Diana Nechit
Lecturer, PhD., „Lucian Blaga" University of Sibiu.261
IDIOMS AND IDIOMATIC PHRASES AND EXPRESSIONS USED IN TRAVELLING AND TOURISM
Cristina-Gabriela Marin
Lecturer, PhD., University of Craiova.267
CAMIL PETRESCU - SHORT STORY WRITER
Ariana Balasa
Lecturer, PhD., University of Craiova.273
CONSIDERATIONS ON THE NORTH-DANUBIAN POLITICAL SOCIAL LIFE AS EVIDENCED BY THE
WORK OF PRISCUS PANITES
Stefan Lifa
Lecturer, PhD., West University of Timisoara.279
AN INSTANCE OF ESOTERIC IMAGINATION: FRITZ LANG'S METROPOLIS [1927]
Roxana Elena Doncu
Lecturer, PhD., University of Medicine and Pharmacy "Carol Davila", Bucharest.286
THE INFLUENCE OF FOREIGN LANGUAGES ON EMOTIONS
Irina-Ana Drobot
Lecturer, PhD, Technical University of Civil Engineering, Bucharest.293
PREPOSITIONS WAHREND, WEGEN, TROTZ, UM ... WILLEN AND THEIR FUNCTIONS
Emilia $>tefan
Lecturer, PhD, University of Craiova.300
ELEVEN REASONS WHY
Anca Badulescu
Lecturer, PhD., Transilvania University of Brasov.304
ENDURING STEREOTYPES AND AUTHORIAL SELF-SUBVERSION:
INVESTIGATING THE TOURISTIC TREATMENT OF THE ORIENTAL IN EUGENE O’NEILL'S
MARCO MILLIONS AND HENRY DAVID HWANG'S M. BUTTERFLY
Adriana Carolina Bulz
Lecturer, Military Tehnical Academy of Bucharest.313
6
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
FROM THE MELTING POT TO DIVERSITY AND MULTICULTURALISM
Amada Mocioalca
Lecturer, PhD., University of Craiova.321
EUROPEAN AND ARAB MEDICINE
Mirela Radu
Lecturer, PhD., „Titu Maiorescu" University of Bucharest.327
THE ROLE OF GRAMMAR IN LANGUAGE TESTING
Antonaru Carmen
Lecturer, PhD., Transilvania University of Brasov.332
FROM HEMINGWAY TO HELLER: THE WAR NOVEL
Edith-Hilde Kaiter
PhD Lecturer, "Mircea cel Batran" Naval Academy Constanta.336
TWO INSTANCES OF REVERSED EKPHRASIS: WATERHOUSE’S MIRANDA AND MILLAIS'S
FERDINAND LURED BY ARIEL
Lavinia Hulea
Lecturer, PhD., University of Petrosani.345
REFLECTIONS AND ONTOLOGICAL STRAINS IN CEZAR BALTAG'S POETRY
Maria-Zoica Balaban
Lecturer, PhD., „Babe§-Bolyai" University of Cluj-Napoca.351
THE NARRATIVE INSTANCE IN GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA'S THE LEOPARD
Anamaria Milonean
Assist., PhD., Babes-Bolyai University of Cluj-Napoca.360
NARRATIVE ANALYZES IN DENIS DIDEROT’S (ANTI)NOVELS
Ana-Elena Costandache
Assist., PhD., "Dunarea de Jos" University of Galaji.370
"ARCHITECTURAL EMBELLISHMENTS": SPACE FORMS IN THE ASSIGNATION AND THE FALL
OF THE HOUSE OF USHER
Adela Livia Catana
Assist. Prof. PhD., Military Technical Academy.375
VIEWS ON THE MORPHOLOGY AND SYNTAX CONCEPTS IN THE CONTEMPORARY ROMANIAN
LANGUAGE
Cipriana Elena Peica
Assist. PhD., Babes-Bolyai University of Cluj-Napoca.385
7
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
REPRESENTATIONS OF DOBRUJAN TOWNS IN THE DIARIES OF THE SCOTTISH NURSES FROM
THE GREAT WAR
Costel Coroban
Assist., PhD., "Ovidius" University of Constanta.392
A GENESIS OF MONSTERS AND THEIR ARTIFICIAL CREATION. FROM FICTION TO
CONTEMPORARY MEDICINE
Marius Uzoni
Assist., PhD., „Iuliu Hatieganu" University of Cluj Napoca.399
THE JEW WHICH SHAKESPEARE DREW
Liliana Tronea-Ghidel
Assist., PhD., University of Craiova.403
THE ENGLISH SLANG TERMINOLOGY RELATED TO BIRDS AND INSECTS
Corina Mihaela Geana
Assist., PhD., University of Craiova.410
A GRAMMATICAL CLASSIFICATION OF THE OBJECT IN ROMANIAN LANGUAGE
Adelina Patricia Baila
PhD. student, Babe$-Bolyai University of Cluj-Napoca.417
LE PERSONNAGE D’ALBERTINE SIMONET
DANS A LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU DE MARCEL PROUST.426
Anca Lungu Gavril
PhD. Student, "Alexandru loan Cuza” University of Ia$i.426
APHASIA IN BILINGUAL INDIVIDUALS
Reka Incze (Kutasi]
PhD student, "Lucian Blaga" University of Sibiu.436
A FEW WORDS ABOUT THE ACCOMPLISHMENT OF LAW
Celin Herja
PhD., University of Craiova.443
THE METAPHOR OF PYRAMID IN THE CASE OF KELSEN
Celin Herja
PhD., University of Craiova.448
A DEATH-RELATED SUPERSTITION IN OVIDIU BIRLEA'S 'DROUGHT'
Tarko Iulia Mirela
PhD. Student, „1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia
454
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
THE KARAMAZOVS - HORIA LOVINESCU'S REWRITING OF DOSTOIEVSKY THE BROTHERS
KARAMAZOV
Alin Serafim Stefanut
PhD. Student, University of Oradea.461
THE BEGINNINGS OF ROMANIAN JOURNALISM
Mihaela Mocanu
PhD., „Alexandru loan Cuza" University of Iasi.465
COUPLES IN SEARCH OF THE LOST PARADISE
Gavril Vasile Baban
PhD. Student, Tehnical University of Cluj-Napoca.474
TRAVELING TO THE FALSE INITIATION
Fiorina (Moldovan] Cotoara
PhD,."Petru Maior" University of Tirgu Mures.483
DIMITRIE CANTEMIR, THE CULTURE SPHERE
Rares Sopterean
PhD. Student, „Petru Maior" University of Tirgu-Mure?.489
ETHOS - PATHOS - LOGOSIN THE RELIGIOUS DISCOURSE OF FATHER CLEOPA
Paula Iustina Lohan
PhD., „Alexandru loan Cuza" University of Iasi.497
DANIEL PENNAC, CHAGRIN D'ECOLE. ENJEUX DE LA DICTEE EN CLASSE DE FRAN£AIS
Emanuel Turc
PhD. Student, „Babe§-Bolyai" University of Cluj-Napoca.504
FABIAN SANDOR OR THE DIALOGUE OF AGES
Mihok-Geczi Tamas
PhD. Student, „Petru Maior" University of Targu Mures.510
WHAT'S IN AN ACCENT?
Giulia Suciu
PhD. Student, University of Oradea.515
THE IMAGE OF THE ANGEL IN STEFAN AUG. DOINAS'S POETIC WORK
Valeria Cioata
PhD., „Petru Maior" University of Targu Mures.519
ION CHINEZU IN THE ROMANIAN-HUNGARIAN INTERWAR LITERARY ATMOSPHERE
Mirela-Iulia Cioloca
Phd student, "Petru Maior" University of Targu-Mures.527
9
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
IONESCO' S ONIRIC THEATRE - A JOURNEY TO HIS ORIGINS
Iulia Luca
PhD. Student, „Petru Maior" University of Targu-Mures.533
A "DEVOTED COLLABORATION BETWEEN DILETTANTES AND PROFESSIONAL ACTORS" - THE
GERMAN THEATRE IN SIBIU AND ITS PROLIFEROUS ENVIRONMENT (1912-1921]
Ursula Wittstock
PhD, "Babes-Bolyai" University of Cluj-Napoca.543
MIRCEA CARTARESCU: ASPECTS OF THE EROTICIZED POETRY
Silvia-Maria Munteanu
PhD, Technical College „Dimitrie Ghika” of Comane$ti.550
MATEI VISNIEC - BEYOND THE IRON MASK
Iuliana Oica
PhD., „Stefan cel Mare” University of Suceava.558
PETRU CIMPOE$U - THE SHORT STORIES
Diana Sofian
PhD. Student, University of Botosani.566
TRANSCENDENCE OF THE CELESTIAL ANDROGYNOUS - SERAPHITA, HONORE DE BALZAC
Carmen Ioana Popa
PhD., „1 decembrie 1918" University of Alba Iulia.571
ROMANIAN PROLETCULTISM
Alexandra Zotescu
PhD. Student, Transilvania University of Bra§ov.577
THE CRITICAL RECEPTION OF VOICULESCU'S STORIES
Voroneanu Iuliana
PhD. Student, „1 decembrie 1918"University of Alba Iulia.583
EXISTENTIAL RAMBLINGS IN MIRCEA NEDELCIU'S SHORT PROSE
Galea Gabriela Anamaria
PhD. Student, "1 decembrie 1918" University of Alba-Iulia.588
STATUES OF AMERICA
Oleg Feoktistov
PhD. student, „Alexandru loan Cuza" University of Iasi.596
POLEMICAL LANDMARKS OF THE ROMANIAN NOVEL CRISIS
Alina-Mariana Stinga [Zaria]
PhD. Student, University of Pitesti.604
10
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
THE POETICS OF AUTHENTICITY
THE NEW CONVENTIONS AND ESTHETIC FORMULAS OF THE INTERWAR NOVEL
Alina-Mariana Stmga (Zaria]
PhD. Student, University of Pitesti.612
"PREFRONTAL LOBOCOAGULATION” BY V.VOICULESCU, OR ABOUT THE EVACUATION OF
UMANITY IN THE WORLD
Marti Iulia Ramona
PhD Student, "Petru Maior" University of Tirgu Mures.619
THE ECLECTICISM OF EMINESCU’S NOVEL
Anca Popan
PhD. Student, Tehnical University of Cluj-Napoca.625
PRISONER-TORTURER: AN UNSTABLE BINARITY IN THE NOVEL GHERLA BY PAUL GOMA
Suciu Camelia
PhD. Student, „1 decembrie 1918" University of Alba Iulia.633
THE MUTABLE FACES OF THE POLITICS IN TITUS POPOVICIUS WORK
Sonia Livia Grec
PhD. Student, University of Oradea.639
THE VOTIVE INSCRIPTIONS FOR THE ROMAN EMPEROR PHILIPPUS ARABS
Dan Balteanu
PhD. student, University of Craiova.649
PAUL EUGEN BANCIU AND THE CITIES OF AFFECTIVE MEMORY
Dana Nicoleta Popescu
Scientific Researcher, PhD., „Titu Maiorescu" Institute of the Romanian Academy.659
THE SPATIO-TIME OF EMINESCU BETWEEN METAPHORICAL AND METAPHISICAL
Sebastian Dragulanescu
PhD. Researcher, Institutul de Filologie Romana „A. Philippide" Iasi.667
PAUL GOMA: THE NEGATIVE IDENTITY OF THE EXCLUDED ONE. BONIFACIA
Mariana Pasincovschi
PhD, Indep. Reseacher.673
THE HYEROFANIC ISSUES OF THE SERAPHYC HYMNS
Petru Adrian Danciu
PhD., Member of the Scientific Center of Research, Speculum of Alba Iulia.678
HYPOSTASES DU DOUBLE DANS LES FICTIONS DE MICHEL TOURNIER
Daniela Mirea
PhD. .Chargee de cours, Academie Technique Militaire.684
11
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
L'ALTERITE DU PERSONNAGE CHEZ AHMADOU KOUROUMA
Mihaela Chapelan
Maitre de conferences, Universite « Spiru Haret ».690
L'ELOQUENCE DU SILENCE: UNE ETUDE PSYCHOLINGUISTIQUE DU
SILENCE DANS LA COMMUNICATION
Doina Mihaela Popa
Maitre de conferences, Universite «Gheorghe Asachi» de Ia§i, Roumanie.697
THE COGNITIVE FUNCTION OF THE ETHNOGRAPHIC LANDSCAPES
Dorina Onica
Scientific researcher, Phd., The Institute of Cultural Heritage, Chisinau.704
THE POETRY OF A FLOWER OF EVIL
Onofrei Margareta
PhD., University of Pitesti.709
NON-LEXICAL STRATEGIC HEDGES IN WRITTEN ACADEMIC DISCOURSE
Monica Mihaela MARTA
"Iuliu Hatieganu" University of Medicine and Pharmacy, Cluj-Napoca.715
THE COMMEMORATION AND THE ANNIVERSARY IN ROMANIAN CULTURE:
TITU MAIORESCU (1840-1917] AND CONVORBIRI LITERARE/ LITERARY CONVERSATIONS
(1 MARTIE 1867]
Luiza Marinescu
Spiru Haret University of Bucharest.722
12
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
IDENTITY-FOCUSED RESHAPES AND RECOLLECTION IN „THE SPOKEN BOOK” -
NORMANMANEA, INAINTEA DESPARTIRII. CONVORBIRE CUSAUL BELLOW- UN
PROIECT WORDS&IMA GES
Nicoleta Ifrim
Prof., PhD., „Dunarea de Jos”University of Galati
Abstract: Our study focuses on the fictional strategies pointing out the fictional identity embedded within
‘the spoken book’ written at two hands. Norman Manea and Saul Bellow are the two personalities whose
dialogue tells a fascinating story about personal identity, ethnical traces and, above all, about the
intellectual travelling through different cultural geographies and interiorized cultures functioning as
large mirrors of the personal quest.
Keywords: spoken book, identity, narrative interview, Norman Manea, Saul Bellow.
Gandite ca parte a unui proiect realizat in colaborare cu Universitatea Ben Gurion din
Negev, Biblioteca Nationals din Ierusalim si Institutul de Studii Iudaice din cadrul Universitatii
din Anvers, convorbirile dintre Norman Manea si Saul Bellow se aseaza pe formula interviului
narativ, care imbraca un seducator dialog al elitelor revelate prin intermediul experientelor cu
miza identitara. Dincolo de constrangerile formale impuse de formula utilizata ca modalitate
optima de expresie narativa, „cartea vorbita” propune o fascinanta autodefinire a identitatii
partenerilor de dialog, care se redescopera si se reconfigureaza cu fiecare experienta
rememorata, intr-o genuina aventura identitara. Miza acestui demers este dubla - pe de o parte,
suntem in fata unui Norman Manea care se autodefmeste si isi valideaza propriile optiuni
cultural-identitare prin raportare la experienta recuperata confesiv a lui Saul Bellow; pe de alta
parte, cele doua voci in dialog propun, in grila identitara, configurarea mentalitara a doua spatii
opozante (cel putin socio-cultural) Estul si Vestul, care traverseaza, prin memoria recuperatorie,
„varste culturale” problematice si mereu conflictuale. in esenta, doua „povestiri ale vietii” care
se intersecteaza recurent, intr-o obsesiva tentativa de legitimizare a profilului identitar,
incarcate de memoria culturala proprie si proiectand un continuu, joe al oglinzilor” cu doi actori
- intervievatul si intervievatorul. Amprenta etnic-iudaica confera coerenta dublei confesiuni,
gestionand latent sensul literaturii scrise de cei doi autori. in acest fel, cartea proiecteaza doua
paliere ale lecturii: la un prim nivel se aseaza egografia prin care identitati in dialog recupereaza,
prin mecanisme mnemonice, un profil personal problematic corporalizat in scriitura-confesiune
care pastreaza specificul etnic si etic al devenirii individuale; al doilea nivel, cel ideografic, al
„ideologiei” literare, propune un discurs metatextual, intors critic spre literatura insasi,
oglindind optiuni literare, modele si sensuri inculcate ale romanelor autorilor aflati in dialog.
Asadar, o conversatie despre identitati si recuperarea lor experimentiala, dar si despre carti si
semnificatiile lor. Sau, in termenii lui Norman Manea: „Cand te accepta ca prieten apropiat,
sentimentele deveneau vizibile si in micile atentii cotidiene. In casa din Vermont, ne pregatea
dimineata cafeaua frantuzeasca, mi-a aratat biblioteca si lacul din apropiere, vorbea in prezenta
mea florilor si motanului, mi-a relatat despre cursul sau de la Universitatea din Boston”;
„Citisem cartile lui Saul Bellow in traducere romaneasca si frantuzeasca, ba chiar scrisesem
despre originalitatea plina de forta a lumii lui urbane, in care spiritul evreiesc isi descopera o
voce noua, libera, americana, o noua seninatate si o noua neliniste, un nou tip de umor si o noua
tristete, si despre felul sau de a reformula marile intrebari fara raspuns ale vietii.” (Manea, 22-
23; 15-16) Parteneriatul literar al celor doi, transpus in haina supla a textului confesiv scris la
13
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
doua maini, denudeaza experience ale dislocarii asumate si problematizate la nivel identitar, de
ambele parti, etem conflictuale, prin care se contureaza expresia unei constiinte in miscare,
apartinand eului care incearca, prin scriitura, recurente tentative de redefinire identitara:
Norman Manea, est-europeanul incarcat de trauma experientei totalitare este cel care poarta, in
spatiul exilic propriu-zis, dar si al celui literar, memoria nostalgica a dublei origini -
romaneasca si evreiasca, iar radacinile evreiesti-rusesti ale lui Saul Bellow se reinventeaza in
contextul creuzetului multietnic american.
„Cartea vorbita” proiecteaza, in cele patru interviuri, „identitati alternative” scripturale ale
celor doi maestri, cu rol explicit de exorcizare a traumelor si angoaselor personale, pentru care
referinta cultural-literara devine obligatorie. Aceasta opereaza selectii si optiuni legimizatoare
ale tipului de discurs confesiv propus, in interiorul caruia sunt retraite / rescrise experiente
personale, traversate spatii culturale, cu efect imediat in identificarea stenica a marcilor unor
mitologii identitare particularizatoare. Invarianta originii evreiesti care ii leaga pe cei doi
scriitori - unul de limba romana, altul de limba engleza - este cea care omogenizeaza
similaritatile / dichotomiile parcursului identitar prin o aceeasi "poetique de la Relation, selon
laquelle toute identite s’etend dans une rapport a TAutre" (Edouard Glissant cf. Dufoix, La
dispersion, 355).
Secventa Ganduri despre Saul Bellow , care introduce interviurile, constituie o cheie de
lectura a „cartii vorbite”, pe care o creioneaza Norman Manea. In fapt, explicand relatia lui Saul
Bellow cu spatiul cultural romanesc (prietenia cu Mircea Eliade si episodul vizitei in Romania
postdecembrista, reflectat in cele doua romane mentionate drept reper, Ravelstein si
Iarnadecanului), Norman Manea construieste in subsidiar o „ideologie” critica a scriiturii
autobiogralicc purtatoare de miza identitara. Apelul la autoritatea critica este, iarasi, definitoriu
- o citeaza pe Cynthia Ozick care „remarca pe buna dreptate: <Cand avem de-a face cu un
roman, nu ne priveste viata personala a autorului. Un roman, fie si autobiografic, nu este o
autobiografie. Daca scriitorul ofera informatia ca nu stiu care personaj este luat din viata reala,
cititorii au chiar si atunci obligatia - o obligatie impusa de vraja literaturii insesi - de a-si astupa
urechile si a se indeparta... Literatura este subterana, nu terestra. Sau este ca Tao: spui ce este
si tocmai asta nu-i...Originalul dispare; simulacrul, o minune plina de forta, e ceea ce dainuie.>
Chiar daca nu intotdeauna putem respecta termenii <obligatiei vrajite>, macar intelegem ca este
important, ca cititori, sa nu ne lasam in voia barfelor din presa literara sau din afara ei.” (Manea,
9) Din acest punct de vedere, al cantitatii de „adevar biografic/istoric” insertate scriiturii care
poate gira sau obnubila sensurile „aventurii identitare”, referintele lui Norman Manea la
chestiunea „pactului imoral” din perioadele ideologice ale rasturnarii valorilor (prin raportare
la experientele unui Mircea Eliade, Celine, Eugen Ionescu, Matei Calinescu, chiar Norman
Manea insusi), provoaca o dezbatere fascinanta cu impact asupra scriiturii in sine: „exista si
alte motive sa fim precauti cand citim texte aflate intre fictiune si ’realitate'. Daca cedam acestor
simplificari si ’informatii' amagitoare, ignoram sugestiile contardictorii si ambiguitatile
esentiale ale romanului. In Ravelstein, Bellow include date si fapte regasibile in relatia dintre
Radu si Eliade, insa fumizeaza si informatii care contrazic flagrant conexiunea. " (ManealO)
Asadar, fictiunea functioneaza ca interfata prin intermediul careia „cantitatea de adevar” istoric
sau biografic se pulverizeaza in discursul-creuzet, pentru a genera, in fapt, un profil egografic
incarcat deopotriva de memoria adevarului personal, dar si de cel istoric-colectiv, juxtapuse
permanent pe masura ce Istoria este rescrisa. De aici rememorarea primelor intalniri dintre
Norman Manea si Saul Bellow, dar si reasezarea in registru afectiv a evolutiei relatiilor dintre
cei doi, compatibili prin elementele structurale comune - optiunile literare si evreitatea
legitimizatoare a nucleului identitar. Toate acestea, prin intermediul dialogului cu / despre carti:
„Citisem cartile lui Saul Bellow in traducere romaneasca si frantuzeasca, ba chiar scrisesem
despre originalitatea plina de forta a lumii lui urbane, in care spiritul evreiesc isi descopera o
voce noua, libera, americana, o noua seninatate si o noua neliniste, un nou tip de umor si o noua
14
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
tristete, si despre felul sau de a reformula marile intrebari fara raspuns ale vietii.” (Maneal5-
16) Spatiile livresti consonante relationeaza, simetric, intr-o geografie afectiva cu miza
identitara, reveland o aceeasi viziune comuna asupra spatiului literar complementar celui
recuperat de memoria individual^: „Eu locuiam de mai bine de zece ani la Bard, chiar in fosta
locuinta a Innei Brandeis, Casa Minima. Stiam deja cum se legau romane precum Herzog sau
Henderson, regele ploii de spatiul si timpul pe care autorul le cunoscuse la colegiul care ma
gazduia si pe mine; descoperisem anecdote locale despre viata sa in zona care imi devenise si
mie familiara si care imi aducea uneori aminte de Bucovina pierduta.” (Manea21) Aceste
identitati recuperate prin memorie, ancorate in astfel de spatii geoculturale transpuse scriptic
prin mecanisme afectiv-confesive, se contureaza latent, intai in cartile discutate in cadrul
dialogurilor, pentru a glisa apoi inspre textul propriu-zis al interviurilor; ele devin elemente
pivotale ale unui joc identitar intersanjabil in care, de exemplu, un Saul Bellow se defineste ca
un „om obsedat de identitatea sa, decis sa scruteze fiecare aspect al eului, sa nu evite nimic in
procesul autoanalizei” (Manea 28), iar un Norman Manea se raporteaza permanent la profilul
„cautat” al interlocutorului, cu care impartaseste o aceeasi memorie cultural-etnica, pentru a-si
valida, in fapt, profilul identitar propriu. Un mecanism care functioneaza recurent pe tot
parcursul dialogurilor, amprentand chiar si ultima intalnire cu maestrul: "Priveam sicriul celui
care nu crezuse in atotputernicia mortii, convins, ca si mentorul sau Rudolf Steiner, ca trebuie
neaparat sa urmeze ceva, nu se poate sfarsi totul atat de absurd si definitiv. Am aruncat si eu,
ca si ceilalti, bulgarii de pamant peste sicriu, pana cand groapa s-a umplut si prietenul nostru s-
a adancit cu totul in Terra din care venise sau se reincarnase, poate, instantaneu in alta fiintare.
[...] Priveam pasarile din jur, si frunzele, si veveritele, si ganganiile zilei. Ma intrebam care
anume dintre toate aceste intruchipari sau reincarnari efemere ar fi sa primeasca acum sporitele
mele intrebari. "(Manea34-35)
Corpusul interviurilor se aseaza in limitele obisnuite ale pattern-ului enuntiativ, spatiu
scriptural devenit insa extrem de fluid, in care partenerii de dialog se convertesc in masti
textuale / profiluri umane care „reviziteaza” retrospectiv etape individual din traseul biografic
al fiecaruia pentru a da un sens fiecarui stadiu al formarii de sine. Numai ca aceste doua
„aventuri identitare” se intersecteaza permanent, din nevoia acuta de validare reciproca, de
legitimizare a unuia prin celalalt. Nu sunt doua destine paralele, ci ele se intalnesc obsesiv
pentru a da un sens identitar traseului existential al Celuilalt. Decupajele autobiografice descriu,
in etape, „devenirea” lui Saul Bellow, „pelerinajul” sau prin spatii si varste geoculturale fiind
rememorat afectiv conform unei logici identitare proprii care, prin oglindire si resemantizare
specified, gireaza latent traseul biografic al lui Norman Manea, scriitorul evreu de limba
romana. „Sosirea, ca emigranti saraci, in America a dat o aura speciala trecutului”, marturiseste
Saul Bellow (Manea 40), proiectand dileme identitare, ale copilului nevoit sa devina poliglot
pentru a se integra in comunitatea imigrantilor din Canada, pentru ca ulterior sa se afle, ca
scriitor, in postura de a selecta „o cultura, o mostenire culturala” in care sa creeze (Manea 41-
42). Memoria mereu prezenta a originii si a mostenirii culturale specifice (Belli, numele initial
al lui Saul Bellow, inseamna, in limba rusa, alb) functioneaza ca element structural al
esafodajului identitar elaborat in limitele tiparului narativ de tip intrebare-raspuns, provocand
rememorari si autodefiniri simetrice unui Nonnan Manea aflat, prin ricoseu, in interiorul
aceluiasi traseu scriptural cu miza identitara: „Din cate mi-aduc eu aminte, in cei cativa ani
petrecuti in enclava aceasta, am perceput-o ca pe o mica societate suficienta siesi. Toate tipurile
de personaje; toate tipurile de retorica; o agora, cu dezbateri interminabile. Multe discutii. In
targul Burdujeni unde m-am nascut eu, in Romania, se citeau ziare de la Paris. Bunicul meu,
care nu s-a dus niciodata la scoala romaneasca pentru ca era un evreu religios, le dadea taranilor
consultatii cu privire la legile romanesti - ii sfatuia cum sa se descurce cu autoritatile.” (Manea
51)
15
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Labirintul biografic este dublat de labirintul cartilor si de semnificatiile indelung cautate
ale Lumii ca Text, schema interviului narativ alunecand, in partea a doua a dialogurilor, spre
clarificarea „ideologica” a pozitiei fiecaruia dintre cei doi. In acest sens, Saul Bellow afirma ca
„Nu am avut o imagine bine dcfinita asupra scriitorului. Sa-ti spun insa ca din primul moment
in care am deschis ochii in aceasta lume, am avut impresia ca suntem inrobiti ideii de ordine,
care nu fimctioneaza, de fapt, pentru nimeni. Si am mai avut un soi de impresie - mi-e greu s-
o comunic. Cand eram copil, era destul de simplu: omul asta are voce groasa, nas ascutit, poarta
palaria pe o spranceana, are dinti stricati sau ceva de genul asta. Le pui pe toate laolalta si obtii
omul cu pricina, reprezentat de un motiv dominant sau altul, de sunetul vocii sau de orice
altceva. Acest soi de cunoastere intuitiva este copilareasca, insa ea nu moare odata cu copilul,
ci continua, dupa cum bine stii. (...) Si iata de ce fenomenologia personala este secretul conditiei
tale de artist. (....) Treaba mea este sa fiu eu insumi. Si, fiind eu insumi, reusesc sa fiu acest
fenomenolog elementar sau primitiv. (...) Ma intrebi de inseamna sa Hi artist. In primul rand,
vezi ce n-ai vazut inainte; ai deschis ochii, in fata ta se afla lumea; lumea este un loc straniu; ai
capatat asupra ei propria versiune, a nimanui altcuiva; ai ramas loial versiunii tale si a ceea ce
ai vazut. Asta sta, de fapt, la baza conditiei mele de scriitor.” (Manea 95-96). Pentru Norman
Manea, misiunea scriitorului consta in a incerca „sa te intelegi si sa incerci astfel sa intelegi si
ce ne leaga de altii, oricat de stranie ar fi calea noastra, optiunea noastra de scriitori.” (Manea
97) De fapt, e un proiect de autodefinire, de autoclarificare identitara sub influenta modelului
din fata sa: „Este destul de dificil, nu-i asa, cand, in calitate de scriitor, esti chemat sa adopti o
pozitie intr-o chestiune de morala, o pozitie publica, deschisa, apoi sa te intorci la scris. Mi s-a
intamplat si mie de cateva ori, rezultatul a fost ca nu m-am putut intorce la proza, devenisem
prea implicat in pozitia pe care o adoptasem. Asta nu mi-a placut niciodata, tranzitia de la
persoana publica la scriitorul care intotdeauna se va intoarce la ambiguitati...” (Manea 100).
Fascinanta prin forta ideii or si complexitatea puzzle-ului identitar, aceasta „carte
vorbita” proiecteaza un „dialog al elitelor” devoalat prin experientele rememorate afectiv, in
care spatiile incarcate arhetipal sau doar simbolic (Israelul, Romania, Rusia si America
generica) ghideaza complementar doua trasee exemplare, in care biogralia si literatura se
suprapun pentru a se converti intr-un seducator dialog al redescoperirii identitare.
BIBLIOGRAPHY
Antofi, Simona, Norman Manea, Te.xtul nomad - ipostazele narative ale identitdfii exilice,
in Journal of Romanian Literary Sta^/e,s, http://www.upm.ro/irls/JRLS-
05/Rls%2005%2095.pdf , nr.5/2014, p.657-667.
Dufoix, Stephane, La dispersion. Une histoire des usages du mot diaspora, Editions
Amsterdam, Paris, 2011.
Manea, Norman, Inaintea despartirii. Convorbire cu Saul Bellow - Un proiect
Words&Images, Polirom, Iasi, 2008.
16
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
REGARD SUR LES CAUSES DEL’EXIL D U POETE O VIDE DANS LA PERSPECTIVE DU
DROIT PENAL ROM AIN
Teodor Sambrian
Prof. PhD., University of Craiova
Abstract :The article comes as a result of the commemoration of the 2000 years since the death of Publius
Ovidius Naso. Philologists and historians have given their opinion about the causes of the poet’s
conviction since the 4 th century on the Epitome de Caesaribus. Many have attempted to unravel the
hidden meanings of Ovid’s autobiographical works Tristia and Epistulae ex Ponto and have expressed
several opinions on the matter: either the poet was involved in a sexual scandal; he was part of a
conspiracy in favor of a contender of the future emperor Tiberius or he had committed a sacrilege by
assisting at a religious ritual at which he was not allowed to participate. In this article we propose a
juridical approach to the “Ovid case ”, From this perspective after examining the penal norms existing
in 8 BC Rome, the procedural norms of quaestiones and cognitio extra ordinem and the substantive
norms comprised in Lex Iulia de adulteriis coercendis and Lex Iulia maiestatis, we have reached the
conclusion that the poet Ovid was judged by Augustus in extra ordinem procedure and condemned to
relegatio in insulam (he was exiled to Tomis )for a crimen maiestatis. Usually a conviction for a crimen
maiestatis carried a capital punishment, the most lenient of which was being deportatio in insulam
which implied the revocation of citizen rights and wealth confiscation. This is what would have
happened if the poet had been tried in the quaestiones system.
In this extraordinary procedure, however, the punishment was at the discretion of the judge, meaning
that the emperor or a person authorized by the emperor could grant mitigating or aggravating
circumstances, according to the social condition of the condemned person. Ovid, a member of the
equestrian order, was a lionestior and benefited from the least severe punishment.
Keywords: Lex Iulia de adulteriis coercendis, Lex Iulia maiestatis, adulterium, lenocinium, stuprum,
relegatio in insulam.
PRELIMINAIRES
Comme le poete lui-meme reconnait, il y a deux raisons a la base de sa condamnation: la
poesie (« carmen »), dans Ars amandi ou Ars amatoria respectivement, et une faute(« error »)
qu’il ne peut pas avouer : Perdiderint cum meo duo crimina, carmen et error./ alterius facti
culpa silenda mihi (Tr.l, I, 207-208). Une bibliographic immense, commencee au IVe siecle
par Epitome de Caesaribus, attribute a Thistorien Aurelius Victor 1 , puis continuee jusqu’a nos
jours 2 , a essaye d’eclaircir « Tegarement » dont le poete se reconnait coupable. II prefere en
garder le silence car en le rendant publique, dit-il, cela signifierait encourir un autre crime, et
done, rallumer, avec plus de virulence, la colere de Tempereur. Sur la raison secrete qui a
determine la condamnation du poete a Texil, on a emis les hypotheses les plus diverses,
groupees par Leon Herrmann dans trois categories 3 : a) l’implication du poete dans un scandale
de nature sexuelle; b) les raisons politiques causees par T adhesion d’Ovide a un groupe qui
s’opposait au regime, en soutenant un autre candidat a la succession d’Auguste (Agrippa
Posthumus ou Germanicus); c) les raisons religieuses, provoquees par un sacrilege. Nous y
ajoutons, pour des raisons relevant de la rigueur des criteres de classification, une quatrieme
1 Aurelius Victor, Epitome de Caesaribus, I, 24 : Nam poetam Ovidium, qui estNaso, pro eo, quod tres libellos amatoriae artis
conscripsit, exilio damnavit.
2 Helena Taylor, The Lives of Ovid in Seventeenth-Century French Culture, London Oxford University Press, 2017.
3 Leon Herrmann avec La faute secrete d’Ovide, in Revue beige dephilologie et d’histoire, vol. 17 (1938), p. 699.
17
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
categorie, c’est-a-dire les raisons politico-religieuses ou Ton inclut les opinions selon lesquelles
Ovide aurait adhere a une secte neo-pythagorique et aurait participe aux seances de magie en
vue de decouvrir Tavenir d’Auguste.
En meme temps, nous pouvons remarquer que les auteurs de toutes ces hypotheses sont
notamment des philologues et des historiens, ce qui explique le traitement sommaire, parfois
errone ou superficiel des aspects juridiques multiples debouchant en fin de compte, sur un
proces penal contre le poete Ovide, c’est-a-dire une question essentiellement juridique. Or, nous
pouvons constater que les approches juridiques « de Taffaire d’Ovide » ne sont qu’incidentes 4 .
En consequence, nous considerons que Tapproche du sujet dans la perspective du droit
penal romain est absolument necessaire a la comprehension la plus exacte des aspects juridiques
essentiels pour le decret de condamnation d’Ovide a la relegation. Nous precisons que l’acte de
condamnation n’a pas ete un edit 5 parce que 1 ’edit imperial etait, tout comme le mandat 6 , un
acte normatif qui contenait des normes generates et impersonnelles, ayant habituellement
comme objet des questions administratives ou fiscales 7 , etant affiche dans le forum romain, tout
comme les edits des magistrats 8 ; en revanche, le decret etait la decision judiciaire prise par
Tempereur lorsqu’il jugeait en premiere et derniere instance une personnalite de son Etat ou, le
plus souvent, lorsqu’il jugeait les recours contre les decisions prononcees par les hauts
fonctionnaires imperiaux 9 .
Dans ce qui suit, nous nous proposons d’etablir quelle a ete la qualification juridique des
faits s’etant trouves a la base du decret de condamnation d’Ovide, a partir des connaissances
certes, indiscutables (a savoir la legislation penale de Tepoque de Tempereur Auguste). Nous
nous appuyons aussi sur les affirmations que le poete fait dans ses oeuvres a caractere
autobiographique Tristia et Epistulae ex Ponto. Dans ce sens, nous presentons les normes du
droit procedural qui etaient en vigueur a Tan 8 apres J.-C. et qui pouvaient reglementer
T organisation et le deroulement du proces, les normes de droit penal (elements materiels)
concernant les peines et les infractions pouvant etre incidentes a ce cas d’espece, suivies de la
citation des vers en latin 10 d’ou Ton peut deduire que la raison juridique de la relegation a ete le
fait qu’Ovide avait commis Tinfraction de lese-majeste ( crimen maiestatis).
2. Le cadre procedural penal
La nouvelle forme d’organisation politique, la Principaute, instauree par Auguste en 27 av.
J.-C se caracterise par la coexistence des institutions republicaines avec celles creees dans le
but de soutenir le regime imperial. Sur le plan du droit procedural penal, ce dualisme s’exprime
par le maintien des tribunaux penaux permanents ( quaestiones perpetuae ) a cote des nouvelles
instances creees selon la procedure extraordinaire ( cognitio extra ordinem).
Les Quaestiones perpetuae ont ete etablies au He siecle av. J.-C. (La loi Calpurnia de 149
av. J.-C.), au debut, pour le jugement des magistrats accuses de dilapidation de fonds ou
d’extorsion (crimen repetundarum), leur competence materielle etant au fur et a mesure etendue
4 Z. Zmigryder-Konopka, La nature juridique de la relegation du citoyen romain, in Revue historique du droit franqais et
etranger, quatrieme serie, vol. 18 (1939), pp. 307-347.
5 Dans ce sens, L. Herrmann, La faute secrete d’Ovide, p. 696 ; Mariana Damian, Publius Ovidius Naso. Drama relegarii la
Tomis, Iasi, Editura Adenicum, 2014 note 1. Ovide emploie tant le temie de decret ( Tristia , II, 2, v. 131), que celui d’edit
(Tristia , II, v. 135 et V, 2, v. 58).
6 M. Talamanca, Istituzioni di diritto romano, Milano, Dott. A. Giuffre Editore, 1990, p. 29.
7 Rene Robaye, Le droit romain, tome 1, Bruxelles/Louvain-la-Neuve, Academia Bruylant, 1996, p. 36.
S P. F. Girard, Manuel elementaire de droit romain, huitieme edition, Paris, 1929, p. 64 ; P. Collinet, A. Giffard, Precis de droit
romain, tome premier, troisieme edition, Paris, Librairie Dalloz, 1930, p. 38.
9 P. F. Girard, op. cit., p. 65 ; P. Collinet, A. Giffard, op. cit.Joc. cit. ; C. §t. Tomulescu, Dreptprivat roman, Bucure§ti, 1973,
p. 48 ; J.-C. Fredouille, Dicfionar de civilizajie romana, traduction de $erban Velescu, Bucure§ti, Editura Univers Enciclopedic,
2000, p. 70 ; J. Iglesias, Derecho romano, decimoquinta edicion, Barcelona, Ariel, 2004, p. 35 ; A. Fernandez de Bujan,
Derecho publico romano, novena edicion, Cizur de Menor (Navarra), Editorial Aranzadi, 2005, p. 158 ; A. Malenica, The
History of Roman Law, Novi Sad, 2008, p. 81 ; T. Sambrian, InstitufU de drept roman, Craiova, Editura Sitech, 2009, p. 39.
Pour d’autres sens des termes concernant la distinction entre edictum et decretum.
10 Ovid - Tristia - Ex Ponto with an English translation, by Arthur Leslie Wheeler, London, Harvard University Press, 1939.
18
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
pour aboutir, au moment de Tinstauration de la Principaute, au jugement des infractions de
corruption electorale ( crimen ambitus), de faux (crimen falsi), de privation de liberte ( crimen
plagii), de crime de lese-majeste (crimen maiestatis), d’homicide (crimen homicidii), de
blessures corporelles (crimen iniuriis), de sacrilege (crimen sacrilegii), d’adultere (crimen
adulterii), etc.
Les tribunaux etaient formes de simples citoyens elus dans les assemblies populaires. A la
tete dujury se trouvait un magistrat qui n’avait aucunpouvoir decisionnel. L’accusationpouvait
etre formulee non seulement par la partie lesee, mais aussi par tout citoyen.
Outre les tribunaux permanents, dont la decision etait definitive 11 , a l’epoque republicaine,
certaines causes pouvaient etre jugees par les magistrats, avec la possibilite, pour le condamne,
s’il etait citoyen romain, de faire appel au peuple (porovocatio adpopulum) qui, reuni dans les
comitia, se pronon^ait par vote sur la culpabilite ou Tinnocence ; en cas de peine de mort, le
citoyen avait la possibilite d’eviter l’execution, s’il acceptait l’exil comme alternative, ce qui
impliquait de quitter le territoire de l’Etat romain, de perdre la citoyennete et de se faire
confisquer les biens (toutes ces trois sanctions formaient V interdictio aqua et igni, prononcee
par le magistrat) 12 .
Certaines causes pouvaient etre jugees directement par le Senat. Meme si, au debut, elles
n’avaient qu’un role secondaire (le plus souvent le role du Senat se reduisait uniquement a etre
consulte par le magistrat), suite aux reformes entreprises par Auguste, les decisions du Senat
ont acquis un role deliberatif 13 . Nomme curator legum et morum 14 (superviseur des lois et des
moeurs), Auguste, ne voulant pas que la repression penale reste ancree dans Tancienne
legislation 15 , entreprend une reforme legislative radicale illustree dans le droit procedural penal
par la Lex Iuliaiudiciorum publicorum (17 av. J.-C.) par laquelle les tribunaux penaux
permanents ont ete reorganises (quaestiones perpetuae). De meme, le principe provocatio ad
populum a ete pratiquement aboli et les competences des magistrats republicans 16 ont ete
annulees ; elles ont ete transferees aux hauts fonctionnaires imperiaux. Par consequent, a cote
de la procedure quaestiones dans le proces penal apparait une nouvelle procedure, cognitio
extra ordinem, a l’interieur de laquelle Tempereur s’arroge le droit d’appliquer toute peine
(coercitio) qu’il exerce soit directement, soit par mandat accorde aux quatre prefets (Urbi,
praetorio, annonae et vigilium ) 17 , sur le territoire de TItalie.
Une caracteristique specifique a la nouvelle procedure consiste dans le fait que dans
Taction d’etablir la peine, le juge possede un pouvoir discretionnaire, etant capable, suite aux
circonstances attenuantes ou aggravantes, d’appliquer n’importe quelle peine 18 , meme
differente des peines prevues par la loi regissant 1’infraction commise par 1’accuse.
II est a retenir, toujours sous l’aspect des sanctions, que, dans la procedure extraordinaire,
la peine ou son mode d’execution, sont en fonction de la categorie sociale de l’accuse : les
peines etaient differentes selon que les accuses etaient honestiores, humiliores ou plebei 19 .
Ainsi, pour une meme infraction, un honestior etait-il passible de deportation, tandis qu’un humilior
etait condamne au travail dur a perpetuite, alors que la crucifixion, l’envoi pour les jeux du cirque ou
combats contre les fauves (damnatio ad bestias), comme modalites d’execution de la peine de mort, ne
s’appliquaient pas aux senateurs, aux chevaliers et aux decurions 20 .
U A. Fernandez de Bujan, op. cit., p. 207.
12 Idem.
13 V. Arangio-Ruiz, Storia del diritto romano, settima edizione riveduta, Napoli, Casa Editrice Dott. Eugenio Jovene. 2006, p.
253.
l4 Res gestae, 6, 1 : « senatu populoque Romano consentientibus ut curator legum et morum summa potestate solus crearer ».
15 V. Arangio-Ruiz, op. cit., p. 253.
16 Idem.
17 Ibidem, p. 254 ; A. Fernandez de Bujan, op. cit., p. 211.
18 V. Arangio-Ruiz, op. cit., pp. 255-256 ; A. Fernandez de Bujan, op. cit., p. 211 ; F. del Giudice, S. Beltrani, op. cit., p. 103.
19 V. Arangio-Ruiz, op. cit., p. 257 ; A. Fernandez de Bujan, op. cit., p. 211 ; J. Iglesias, op. cit., p. 93.
20 VI. Hanga in D. Tudor (coord), Enciclopedia civilizafiei romane, Bucure§ti, Editura $tiin(ifica §i Enciclopedica, 1982, p. 569
; V. Aranjo-Ruiz, op. cit., p. 257.
19
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
3. Le systeme des peines
Pour les infractions les plus graves, le droit penal romain comprenait des peines capitales.
Dans cette categorie, il y avait non seulement la peine de mort, mais aussi les peines qui
impliquaient la perte des plus importantes composantes de la personnalite (caput), a savoir, la
liberte ( capitis deminutio maxima ) et la citoyennete (capiti deminutio media). La perte de la
liberte ou de la citoyennete equivalait, juridiquement, a la mort 21 tout comme il resulte des
sources romaines, c’est-a-dire Les Digestes 22 , Les Institutions d’lustinian 23 et Les Institutions
de Gaius. 24
La Capitis deminutio maxima impliquait, outre la perte de la liberte, la perte de la
citoyennete 25 , car seulement un homme libre pouvait etre citoyen. Par consequent, devenaient
des esclaves tous ceux qui etaient condamnes au travail force dans une mine ( damnatio ad
metalla), ou les condamnes a combattre les fauves au cirque ( damnatio ad bestias) lorsqu’ils
avaient la chance d’y sirvivre 26 . Les peines qui avaient pour consequence la perte de la
citoyennete etaient interdictio aqua et igni et deportatio in insulam 27 . L’ interdictio aqua et igni
stipulait l’eloignement definitif du territoire romain. La violation de Tinterdiction donnait le
droit a tout citoyen d’agresser et meme de tuer le condamne 28 . La Deportatio in insulam etait
une peine prevue dans le cognito extra ordinem et impliquait Tetablissement, temporaire ou
definitif, d’un domicile force dans une localite isolee 29 .
Les autres peines prevues pour des infractions considerees d’une gravite mineure, done
non-capitale, ont ete la relegation et la confiscation des biens. La relegation ( relegatio in
insulam) est toujours une innovation introduite par le cognitio extra ordinem et consiste dans
Tetablissement du domicile force, temporaire ou permanent, dans une localite isolee.
Contrairement a la deportation, la relegation n’impliquait pas la perte de la citoyennete et la
confiscation des biens n’etait pas obligatoire. La Publicatio bonorum (confiscation des biens)
etait moins une peine principale et plutot une peine complementaire qui accompagnait la peine
de mort, interdictio aqua et igni, damnatio ad metalla et deportatio in insulam 30 . Elle pouvait
etre totale ou partielle.
4. La legislation penale en vigueur a Rome en l’an 8 apres J.-C. avec une observation
speciale sur les lois Iulia de adulteriis coercendis et Iulia maiestatis
Au moment du deroulement du proces penal qui allait aboutir a la relegation du poete
Ovide, les lois penales speciales suivantes etaient en vigueur a Rome promulguees a T initiative
d’Octave Auguste :
Lex Iulia de adulteriis coercendis (18 av. J.-C.) qui sanctionnait Tadultere et les autres
actes assimiles a Tadultere 31 ; Lex Iulia de ambitu (18 av. J.-C.) qui sanctionnait la corruption
electorale 32 ; Lex Iulia de annona (18 av. J.-C.) qui sanctionnait la speculation alimentaire 33 ;Le.r
Iulia de vipublica etprivata (17 av. J.-C.) qui sanctionnait les actes de violence physique contre
21 T. Sambrian, op. cit., p. 50.
22 Digestae, 50, 17, 209 (Ulpian, lib. 4 ad legem luliam et Papiam):« Servitutem mortalitati fere comparamus ».
23 Institutiones, 1, 12, 1 : « Cum autem is qui ab aliquod maleficium in insulam deportatur civitate amittit, sequitur ut, quia eo
modo ex numero civium Romanorum tollitur, perinde ac si mortuo eo desinant liberi in potestate eius esse ».
24 Gaius, 3, 153 : « civili ratione capitis deminutio morti coaequatur ».
25 Institutiones, 1, 16, 1 : « Maxima est capitis deminutio, cum aliquis simul est civitatem et libertatem amittit. ».
26 Institutiones, 1, 12, 3 : « Servi autem poenae efficiuntur, qui in metallum damnatur et qui bestiis subiciuntur ».
21 Institutiones, 1, 16, 2 ; Digestae, 48, 22, 15.
28 F. del Giudice, S. Beltrani, op. cit., p. 257.
29 Ibidem, p. 160.
30 Ibidem,p. 439 ; J. Iglesias, op. cit., p. 96.
3l Digestae, 48, 5, 1-45.
32 Digestae, 48, 14, 1
33 Digestae, 48, 12, 1-3.
20
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
les fonctionnaires publiques d’une peine capitale 34 , respectivement les actes de violence contre
des personnes privees, de la confiscation d’un tiers des biens 35 ;
Lex Iulia de peculatu et de sacrilegiis (8 av. J.-C.) qui sanctionnait de l’exil (; interdictio
aqua et igni) 1’appropriation de l’argent public ou des biens publiques ou religieux; 36 Ler Iulia
maiestatis (8 av. J.-C.) qui sanctionnait l’infraction de lese-majeste 37 . Outre celles-ci, restaient
en vigueur les lois suivantes, adoptees pendant la Republique:Lex Cornelia de sicariis et
veneficis (81 av. J.-C.) qui sanctionnait l’homicide par la peine de mort ou par Vinterdictio aqua
et igni 38 \Lex Cornelia de falsariis (81 av. J.-C.) qui sanctionnait par la peine de mort ou par
1’ interdictio aqua et igni la falsification des testaments, la falsification des sceaux et des pieces
de monnaie, mais aussi la corruption des temoins et des juges 39 ;Lex Fabia de plagiariis (63 av.
J.-C.) qui sanctionnait initialement par une amende de 50.000 sesterces la sequestration d’un
homme fibre et son utilisation comme esclave 40 ;Lex Iulia repetundarum (59 av. J.-C.), adoptee
a l’initiative de Caius Iulius Caesar, qui sanctionnait les abus des magistrats dans les provinces
(extorsion d’argent ou d’autres biens de leurs communautes ou des personnes privees 41 ); Lex
Pompeia deparricido (55 av. J.-C.) qui sanctionnait le parricide par les memes peines que celles
prevues pour l’homicide 42 .
La simple enumeration de l’objet de reglementation de ces lois, corroboree avec les
informations existantes dans Tristia et Ex Ponto, suffit pour etablir le fondement legal du decret
de condamnation d’Ovide, c’est-a-dire l’infraction dont le poete a ete accuse. 11 faut aussi se
concentrer sur la loi concernant la lutte contre f adultere et la loi relative a l’infraction de lese-
majeste.
Dans sa qualite de curator morum, pendant fan 18 av. J.-C. (annee tellement riche au point
de vue legislatif), Augustus a initie « dans le meme paquet » Lex Iulia de maritandis ordinibus
et Lex Iulia de adulteriis coercendis, destinees a faire revivre « de nombreuses coutumes
anciennes » 43 concernant l’institution du mariage. La nouveaute la plus pertinente de cette
legislation est 1’introduction de nouvelles regies concernant l’adultere, congu comme une
infraction « qui comprend toutes les relations extraconjugales entretenues par une femme
mariee, vierge ou veuve » 44 . L’infraction d’adultere ( crimen aclulterii) comprenait quatre
modalites de mise en pratique : l’adultere lui-meme ( adulterium ), l’inceste ( incestum ), la
prostitution - seduction, coquetterie, proxenetisme - (lenocinium) et stuprum. Pour tous ces
faits, fut cree un tribunal special ( quaestio de adulteriis).
Adulterium consistait des relations sexuelles entre une femme mariee et un homme. Si les
deux etaient surpris en flagrant delit, ils pouvaient etre tues par le pater familias de la femme
adultere. Le mari qui avait surpris sa femme adultere ne pouvait tuer que le complice ou le
retenir pendant 20 heures au maximum afin de pouvoir prouver l’infraction 45 . Si paterfamilias
ou le mari n’avaient pas use de leur droit de venger - par la mort - la grave offense subie ou s’ils
n’avaient pas surpris l’acte en flagrant delit, ils avaient un delai de 60 jours pour saisir le tribunal
competent. S’ils ne le faisaient pas, apres f expiration du delai de 60 jours, tout citoyen pouvait
saisir le tribunal dans les quatre mois suivant au maximum 46 . Stuprum consitait dans les
34 Digestae, 48, 6, 11.
35 Digestae, 48, 7, 8.
36 Digestae, 48, 13, 1-6.
31 Digestae, 48, 4, 1-11.
3& Digestae, 48, 8, 1-17.
39 Digestae, 48, 10, 1-33; A. Fernandez de Bujan, op. cit.. p. 209.
40 J Digestae, 48, 15, 1-7; F. del Giudice, S. Beltrani, op. cit., pp. 140, 312.
41 F. del Giudice, S. Beltrani, op. cit., pp. 140-141, 316.
42 Digestae, 48, 9, 1 (Marcianus, lib. 14 Institutionum).
43 Res gestae, 8, 5: « Legibus novis me auctore latis multa exempla maiorum exolescentia iam ex nostro saeculo reduxi ».
44 Eva Cantarella in Aldo Schiavone (a cura di), Diritto privato romano. Un profilo storico, Torino, Giulio Einaudi Editore,
2003, p. 212.
45 F. del Giudice, S. Beltrani, op. cit., p. 45 ; V. Arangio-Ruiz, op. cit., p. 260 ; Digestae, 48, 5, 25.
46 Eva Cantarella, op. cit., p. 213.
21
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
relations sexuelles extraconjugales avec une femme honorable et celibataire ( virgo vel vidua).
Si les auteurs etaient surpris en flagrant debt, comme dans le cas de T adultere, ils pouvaient
etre tues par le pater familias de la femme. Incestum etait l’union sexuelle entre les personnes
liees a la parente ou a Taffinite jusqu’au sixieme degre 47 . Lenocinium consistait a favoriser ou
a exploiter un adultere, un stuprum ou un inceste. De meme, dans le contenu de cette infraction,
entraient egalement l’acte du mari de ne pas avoir puni l’adultere surpris en flagrant debt ou de
ne pas avoir repudie sa femme adultere 48 , ainsi que Tacte du mari d’avoir epouse une femme
condamnee pour adultere.
Quand elles comparaissaient devant le tribunal specialise pour juger les infractions
d’adultere sous toutes ses formes prevues par la Lexlulia de adulteriis coercendis, les personnes
considerees coupables etaient condamnees a la relegation ( relegatio in insulam), chacune
d’elles dans une autre localite 49 ainsi qu’a la confiscation d’un tiers des biens pour les femmes,
et la moitie des biens pour les homines.
Lex Iulia maiestatis, adoptee a Tan 8 av. J.-C., sur la proposition d’Auguste, a reorganise
la matiere concernant Tinfraction de lese-majeste, en changeant profondement son contenu. A
Tepoque republicaine, le crimen maiestatis consistait de Tattaque a la dignite du peuple romain
par l’exercice abusif du pouvoir par les magistrats 50 . En ce temps la, ce crime est parvenu a se
confondre avec la haute trahison ( perduellio ), etant punie par la mort ou l’alternative interdictio
aqua et igni. Dans la loi d’Auguste, le sujet passif de Tinfraction, jusqu’alors le peuple romain,
change, etant remplace par la personne de l’empereur, consideree outragee par toute offense
provoquee directement ou indirectement sur la dignite imperiale, assimilee a la divinite 51 . Le
cote objectif de Tinfraction (Telement materiel) a ete considerablement elargi par voie
d’interpretation, comme il resulte des travaux de juriste consulte romain Domitius Ulpianus cite
dans LesDigestesd’Juustinien, Domitius Ulpianus, Libro 7 de officio Proconsulis : (Ulpien au
liv. 7 du Devoir du proconsul ) : « Le crime de lese-majeste est celui qui est commis contre le
peuple Romain ou contre sa securite. En est coupable celui qui, par ses infidelites et ses
pratiques, a fait que, sans Tordre du prince, des otages ont ete soustraits, que des homines armes
avec des traits et des pierres, se sont trouves dans la ville ou reunis contre la republique, ont
occupe des places ou des temples, ont organise des attroupements, des assemblies pour pousser
le peuple a la sedition ; celui qui par ses pratiques, ses conseils criminels aura forme le dessein
de tuer un magistrat du peuple Romain ; celui qui aurait Tempire, ou la puissance de Taneantir,
ou de faire porter les armes contre la republique ; celui qui aura envoye un affide ou des lettres
aux ennemis du peuple Romain, leur aura donne ou fait des signes pour aider dans leurs projets
les ennemis de la republique ; celui qui aura sollicite, excite les soldats pour que s’eleve des
troubles, des seditions contre la republique 52 . Celui qui en province a Tarrivee de son successeur
ne s’est pas retire ; celui qui a abandonne son armee, ou qui a passe comme homme prive chez
Tennemi, ou qui le sachant a ecrit ou lu quelque chose de faux dans des registres publics ;
cela est compris dans le premier chef de la loi sur la majeste. » 53 ( Tome Septieme).
Les punitions pour crimen maiestatis etaient tres severes en fonction de la gravite de
Tinfraction, respectivement la mort ou la deportatio in insulam, obligatoirement accompagnees
de la confiscation des biens et de la perte de la citoyenete.
Pour quelle infraction, Ovide a-t-il ete condamne ? II est evident que pour aucune des
infractions mentionnees par les lois que nous venons d’exposer. Le poete le dit clairement dans
47 F. del Giudice, S. Beltrani, op. cit., p. 248.
48 Digestae, 48, 5, 2, 2 ; Eva Cantarella, op. cit., p. 213 ; V. Arangio-Ruiz, op. cit., p. 260.
49 Eva Cantarella, op. cit., p. 213.
50 F. del Giudice, S. Beltrani, op. cit., p. 140 ; V. Arangio-Ruiz, op. cit., p. 258.
5l Digestae, 48, 4, 1, pr. (Ulpianus, lib. 7 de officio Proconsulis) :« Proximo sacrilegio crimen est. quod maiestatis dicitur ».
52 Digestae, 48, 4 (Ad Legem Iuliam maiestatis), 1,1.
53 Digestae, 48, 4, 1, 2 in fine :« quive sciens falsum conscripsit, vel recitaverit in tabulis publicis ; nam et hoc capite primo
lege maiestatis enumeratin '».
22
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
la Lettre IX des Pontiques : « non ego caede nocens in Ponti litora veni,/ mixtave sunt nostra
dira venena manu:/ nec mea subiecta convicta est gemma tabella/mendacem linis imposuisse
notam./nec quiquam, quod lege vetor committere feci » 54 .
II admet cependant qu’il est coupable d’une infraction grave ( gravior noxa ) : car il a
ecritdans Ars amatoria : « est tamen his gravior noxa fatenda mihi./ neve roges, quae sit,
stultam conscrisimus Artem/... ut lateat sola culpa sub Arte mea » 55 .
Ne pouvant soutenir nos affirmations que sur les citations de Toeuvre poetique d’Ovide,
nous continuous notre raisonnement, pour decouvrir le crime dont il a ete officiellement accuse
et sur la base duquel a ete prononce le decret de relegation : plus exactement, quel a ete la
qualification juridique du fait d’avoir ecrit Ars amatoria. Les infractions comme l’homicide, le
faux, la speculation, la corruption, etc., mises a part (comme nous venons de demontrer), il reste
encore deux infractions plausibles et dignes d’etre prises en consideration : crimen adulterii et
crimen miestatis.
Pour le crimen adulterii plaident deux arguments :
a) Les trois livres qui composent Ars amatoria!Ars amandi, traitant des manieres dont les
femmes peuvent etre seduites, comment on peut faire durer la relation avec sa bien-aimee et par
quelles moyens les femmes reussissent a seduire et a conserver 1’amour de leurs amants 56 ,
pouvaient etre consideres, par leur contenu comme l’element materiel du lenocinium,
respectivement la favorisation de l’adultere.
b) La peine appliquee, la relegation, prevue par Lex Iulia de adulteriis coercendis est
prevue pour toutes les manieres de commettre l’adultere, mais la confiscation de la moitie des
biens n’est pas obligatoire. Contre l’accusation du poete d’un crimen maiestatis, le principal
argument serait celui que pour cette infraction il etait prevu une peine capitale, ce qui n’etait
pas le cas d’Ovide.
Nous croyons que dans les poesies de l’exil, Tristia et Ex Ponto, il apparait clairement que
le fondement juridi que de la condamnation a ete l’infraction de lese-majeste 57 . Les arguments
se trouvent dans les versets memes du poete :
Ovide reconnait presque directement avoir commis une infraction de lese-majeste, mais
dans sa forme la plus simple : l’offense, sans intention, a l’empereur par Ars amandi: « Causa
mea est melior, qui non contraria fovi/ arma, sed hanc merui simplicitatem fugam » 58 ./ «
Causa mea est melior, qui nec contraria dicor/ arma nec hostiles esse secutus opes » 59 ./ «
denique nos possum nullam sperare salutem,/ cum poenae non sit causa meae./ Non mihi
qucierenti pessumdare cuncta petitum/ Caesareum caput est, quod caput orbis erat;/non aliquid
dixive, elatave lingua loquendo est,/Lapsaque sunt nimio verba profana mero » 60 J « Mine ego
traiecer-neque enim mea culpa cruenta est » 61 ./ « qui poenam fateor meruisse » 62 J « Utraque
poema gravis.merui tamen urbe carere/ non merui tali forsitan esse loco » 63 / « molior est
culpam poena secuta meam./Maxima poena mihi est ipsum offendisse... » 64 J « sic utinam, quae
nil metuentem tale magistrum/perdidit, in cinirs Ars mea versa foretl » 65 .
b) Ovide est conscient que, pour avoir commis un crimen maiestatis, il aurait pu etre
condamne a des peines plus severes : la mort, la perte des droits de citoyen romain, la
54 Ex Ponto, II, 9, v. 67-71.
55 Ex Ponto, II, 9, v. 72-73 ?i 76.
56 E. Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I. Editia a Il-a, Bucuresti, Editura Grupul Editorial Corint, 2003, pp. 345-346.
57 Dans ce sens, Hermann Frankel avec Ovid: A Poet Between Two Worlds. Berkeley, University of California Press, 1945, pp.
111 - 112 .
58 Tristia, I, 5, v. 42-43.
59 Tristia, II, v. 51-52.
60 Tristia, III, 5, v. 43-48.
6l Tristia, V, 2, v. 33.
62 Tristia, V, 5, v. 63.
63 Tristia , V, 10, v. 49-50.
64 Tristia , V, 11, v. 10-11.
65 Tristia, V, 12, v. 67-68.
23
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
confiscation des biens : « quamque cledit vitam mitissima Caesaris ira,/ Hanc sinite infelix in
loca iussa feram. » 66 ./ « mittere me Stygias si iam voluisset in undas/ Caesar, in hoc vestra non
eguisset ope./ est illi nostri non invidiosa croris/ copia: quodque dedit, cum volet, ipse feret
» 67 ./« vita data est, citraque necem tua constitit ira,/o, princeps parce viribus use tuis!/Insuper
accedunt, te no adimente, paternae,/ Tamquam vita parum muneris esset, opes » 68 ./ « Adde
quod edictum quamvis immite minasque,/ attamen in poenae nomine lene fuit:/ equippe
relegatus, non exul, dicor in illo ... » 69 ./ « idque desus sentit; pro quo nec lumen ademptum,/
nec mihi detractas possidet alter opes. » 70 ./ « ira quidem moderata tu est, vitamque dedisti,/
nec mihi ius civis nec mihi nomen abest,/ nec mea concessa est aliis fortuna, nec exul/ Edicti
verbis nominor ipse tui. » 71 ./ « nec vitam, nec opes, nec us mihi civis ademit,/ qui merui vitio
perdere cunta meo. » 72 ./ « qui, cum me poema dignum graviore fuisse » 73 ./ « nolui, ut poterat,
minimo me perdere nutu » 74 ./ « tunc quoque nil fecit nisi quod facere ipse coegi:/paene etiam
merito parcior ira meo est » 75 .
c) Ovide a eu la chance d’etre juge conformement a la procedure extra ordinem par Auguste
lui-meme et de beneficier de circonstances attenuantes, compte tenu de son statut de honestior
(de honestus « conforme a la morale, digne d’estime/de consideration ») 76 : « nec mea decreto
damnasti factaa senatus,/ nec mea selecto iudice iussa fuga est./ tristibus invectus verbis- ita
principe dignum-/ ultus es offensas, ut decet, ipse tuas. » 77 ./ « ipse relegati, non exulis utitur in
me/nomine: tuta suo indice causa mea est » 78 ./ « seu genus excutias, equites ab origine prima/
usque per innumeros inveniemur avos » 79 ./ « si quid est, usque a proavis vetus ordinis heres,/
non modo fortunae numere factus eques » 80 ./ « cepimus et tenerae primos aetatis honores,/
eque viris quondam pars tribus una fui. » 81 ./ « nec male comissa est nobis fortuna reorum/
lisque decern deciens inspicienda viris./ res quoque privatas statui sine crimen iudex,/ deque
meafassa est pars quoque victafide. » 82 ./ « utquefui solitus, sedissemforsitam unus/ de centum
iudex in tua verba viris... » 83 .
5. Conclusions
Ovide a ete juge conformement a la procedure extraordinaire ( cognitio extra ordinem) et
condamne pour un crimen maiestatis par Auguste lui-meme. Le poete a ete condamne
definitivement pour les trois livres (800 versets) constituant Ars amatoria/Ars amandi, leur
contenu etant apprecie comme une offense a l’image de l’empereur, l’inspirateur de la loi Iulia
de aduleriis coercendis. L’empereur en etait tres fier, comme on dit dans Res gestae 84 .
Le texte de la loi violee par Ovide se trouve dans le Premier chapitre de la loi Iulia
66 Tristia, I, 2, v. 61-62.
67 Tristia, I, 2, v. 65-68.
6S Tristia, II, v. 127-130.
69 Tristia, II, v. 135-137.
10 Tristia, IV, 4, v. 45-46.
n Tristia, V, 2, v. 55-58.
12 Tristia, V, 11, v. 15-16.
73 Ex Ponto, 1, 2, v. 11.
1A Ex Ponto, I, 2, v. 91.
15 Ex Ponto, I, 2, v. 95-96.
76 Madalina Strechie, „The Social Involvement of the Roman Army : Equestrian Imperial Administration” in volumul The 17 th
International Conference The Knowledge-Based Organization, Management And Military Sciences, Conference proceedings
1, Sibiu, 24-26 November 2011, Nicolae Balcescu Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 2011, pp. 268-273 ;
Madalina Strechie, Condifia femeii in cadrulfamiliei romane de origine ecvestra in perioada Principatului, (these de doctorat)
Editura Universitaria, Craiova, 2008, pp. 13-67.
11 Tristia, II, v. 131-134.
n Tristia, V, 11, v. 21-22.
19 Ex Ponto, IV, 8, v.17-18.
m Tristia, IV, 10, v. 7-8.
il Tristia, IV, 10, v. 33-34.
i2 Tristia, II, v. 93-96.
S3 Ex Ponto, III, 5, v. 23-24.
S9 Res gestae, 8, 5 in fine :« et ipse multarum rerum exempla imitanda posteris tradidi ».
24
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
maiestatis, celle qui incrimine la personne qui « a ecrit ... une non-verite sur les documents
publics » (« quive ...falsum conscripsit ... in tabulis publicis » 85 . Done, le document public est
la Lex Iulia cle maiestatis , et la non-verite est representee par les vers qui incitaient au non¬
respect de la loi.
En ce qui concerne la peine appliquee, par rapport a ce que la loi prevoyait, elle a ete,
comme le poete reconnait a maintes reprises, beaucoup moins severe. En tant qu honeslior,
Ovide a beneficie des circonstances attenuantes, les plus indulgentes possibles, e’est pourquoi
on ne lui a applique aucune des peines capitales prevues par la Lex Iulia maiestatis. II a ete
seulement relegue, e’est-a-dire on lui a etabli un domicile force dans une localite isolee, situee
quelque part aux conllns de l’Empire, comme la vile de Tomis de Scitia Minor. Seul l’empereur
ou un de ses representants pouvait appliquer, dans un tel cas d’espece, des circonstances
attenuantes et, pratiquement, ne pas tenir compte des peines prevues par la loi, ce qui pour
1’accuse representait une mesure in favorem.
Si Ovide n’avait pas eu la chance d’etre juge selon cognitio extra ordinem, et le proces
s’etait deroule conformement a la procedure republicaine devant le Senat ou devant un tribunal
(quaestio), il aurait ete considere coupable pour crimen maiestatis et il aurait du etre condamne
a une des peines capitales, parmi lesquelles la plus indulgente etait la deportation, avec la
consequence de la perte de la citoyennete et de la confiscation des biens, car les tribunaux et le
Senat etaient obliges de respecter ad literam les peines prevues par la loi 86 . En lui appliquant la
peine la moins severe, l’Empereur Auguste est, naturellement, reste sourd aux demandes du
poete.
D’un autre cote, nous ne considerons pas que le refus de Tibere de gracier Ovide puisse
etre interprets comme une « erreur » du poete qui « implique des dimensions politiques (Livia,
l’epouse d’Auguste, et Tibere, sont devenus les ennemis acharnes du poete) » 87 . Comme nous
avons deja montre, Ovide avait gravement offense Auguste, en commettant ainsi un crimen
maiestatis, a savoir un sacrilege, pour lequel il a re?u de la part « du dieu offense » la peine la
moins severe. Pour Tibere, fils adoptif et successeur d’Auguste, gracier Ovide et ne pas
respecter la volonte de son « divin » pere aurait constitue une impiete.
BIBLIOGRAPHY
Arangio-Ruiz, Vicenzo, Storia del diritto romano, settima edizione riveduta, con note
agiunte, ristampa anastatica, Napoli, Casa Editrice Dott. Eugenio Jovene, 2006.
Aurelius, Victor, Epitome de Caesaribus, http://thelatinlibrary.com .
Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I, ediVia a Il-a revazuta si adaugita, Bucure§ti,
Grupul Editorial Corint 2003.
Collinet, Paul, Giffard, A., Precis de droit romain, tome premier, troisieme edition, Paris,
Librairie Dalloz, 1930.
Damian, Mariana, Publius Ovidius Naso. Drama relegarii la Tomis, Iasi, Editura Adenium,
2014.
Del Giudice, Federico, Beltrani, Sergio, Dizionario giuridico romano, II a edizione, Napoli,
Edizioni Simoni, s.a.
Fernandez de Bujan, Antonio, Derecho publico romano, novena edicion,Cizur de Menor
(Navarra), Editorial Aranzadi, 2005.
Frankel, Hermann, Ovid: A Poet Between Two Worlds, Berkeley, University of California
Press, 1945.
Fredouille, Jean-Claude, Dicfionar de civilizalie roman a, traducere de §erban Velescu,
S5 Digestae, 48, 4, 1, 2 in fine.
86 A. Fernandez de Bujan, op. cit., p. 211.
87 E. Cizek, op. cit., p. 344.
25
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Bucure§ti, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
Gaius, Institufiunile [dreptuluiprivat roman], traducere, studiu introductiv, note si adnotari
de Aurel N. Popescu, Bucurcsti, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1982.
Girard, Paul, Frederic, Manuel elementaire de droit romain, tantieme edition, revue et mise
a jour par Felix Senn, Paris, Librairie Arthur Rousseau, 1929.
Grimal, Pierre, Secolul lui Augustus, Traducere, note si prefaja de Florica MihuJ, Bucurcsti,
Editura Corint, 2002.
Herrmann, Leon, Lafaute secrete d’Ovide, Revue beige dephilologie et d’histoire, vol. 17
(1938).
Herrmann, Leon, Nouvelles recherches sur la faute secrete d’Ovide,Revue beige de
philologie et d’histoire, vol. 43 (1965).
Iglesias, Juan, Derecho romano, decimoquinta edicion, Barcelona, Ariel, 2004.
Ovid, Tristia - Ex Ponto with an English translation, by Arthur Leslie Wheeler, London,
Harvard University Press, 1939.
Robaye, Rene, Le droit romain, tome 1, Bruxelles/Louvain-la-Neuve, Academia Bruylant,
1996.
Sambrian, Teodor, Institufii de drept roman, Craiova, Editura Sitech, 2009.
Schiavone Aldo, (a cura di), Diritto privato romano. Un profilo storico, Torino, Giulio
Einaudi Editore, 2003.
Strechie, Madalina, „The Social Involvement of the Roman Army: Equestrian Imperial
Administration” in volumul The 17 th International Conference The Knowledge-Based
Organization, Management And Military Sciences, Conference proceedings 1, Sibiu, 24-26
November 2011, Nicolae Balcescu Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 2011, pp.
268-273.
Strechie, Madalina, Condifia femeii in cadrul familiei romane de origine ecvestra in
perioada Principatului, (teza de doctorat) Editura Universitaria, Craiova, 2008, pp. 13-67.
Talamanca, Mario, Istituzioni di diritto romano, Milano, Dott. A. Giuffre Editore, 1990.
Taylor, Helena, The Lives of Ovid in Seventeenth-Century French Culture, London, Oxford
University Press, 2017.
Tomulescu, Constantin, §t., Drept privat roman, Bucurcsti, Tipografia UniversitaJii din
Bucure§ti, 1973.
Tudor, Dumitru (coord), Enciclopedia civilizafei romane, Bucurcsti, Editura §tiin(ifica §i
Enciclopedica, 1982.
Tudor, Dumitru, Figuri de imparafi romani, vol. I., Bucurcsti, Editura Enciclopedica
Romana, 1974.
Zmigryder-Konopka, Zdzislaw, La nature juridique de la relegation du citoyen romain, in
Revue historique du droit franqais et etranger, quatrieme serie, vol. 18 (1939).
*** El Digesto de Iustiniano. Tomo III. Libros 37-50. Version castellana por A. D. Ors, F.
Hernandez-Tejero, P. Fuenteseca, M. Garcia-Garrido J. J. Burillo, Pamplona, Editorial
Aranzadi, 1975.
*** Iustiniani Institutiones. Institufiile lui Iustianian. Text latin §i traducere in limba
romana, cu note §i studiu introductiv de prof. dr. doc. Vladimir Hanga, Bucurcsti, Editura
Lumina Lex, 2002.
*** Res gestae divi Augusti. Faptele divinului Augustus, edifie trilingva, traducere §i glosar
latin-grec de Marius Alexianu si Roxana Curca. Eclitic ingrijita, studiu introductiv, note §i
comentarii, apendice §i indice de Nelu Zugravu, Ia§i, Editura UniversitaJii „Alexandru loan
Cuza”, 2004
Kaufman, Will, The Civil War in American Culture (Edinburgh: Edinburgh University Press,
2006);
26
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Posner, R., Public Intellectuals: A Study in Decline (Cambridge, Mass.: Harvard
University Press, 2002);
Railton, Stephen, Uncle Tom’s Cabin and American Culture ,
http://www.iath.virginia.edu/utc/;
Rosenthal, Debra J., A Routledge Literary Sourcebook on Harriet Beecher Stowe’s Uncle
Tom’s Cabin (London: Routledge, 2003);
Sundquist, Eric J. (ed.), New Essays on Uncle Tom’s Cabin (Cambridge: Cambridge
University Press, 1986);
Uncle Toni’s Cabin , http://www.gutenberg.org/etext/203, at Project Gutenberg;
Weinstein, Cindy, The Cambridge Companion to Harriet Beecher Stowe (Cambridge:
Cambridge University Press, 2004);
Wilson, Edmund, Patriotic Gore. Studies in the Literature of the American Civil War (New
York: Farrar, Strauss, & Giroux, 1962);
Works by Harriet Beecher Stowe , http
27
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
FILIP MOLDOVEANUL - THE FIRST ROMANIAN-LANGUAGE TYPOGRAPHER IN SIBIU
Erich Agnes Terezia
Prof. PhD., Valahia University of Targoviste
Abstract:The city of Sibiu, during the XVI-th century, underwent two important events: the Lutheran
reform and the establishment of the first printing house in Transylvania, with the Saxon scholars
struggling to enforce the reform and the printing art starting to be embraced by the city's masters and
the chancellery employees. Here was the place where Filip Moldoveanul, also known as Philip the
Painter (Maler) was mentioned in 1521, as one of the liaisons of the Sibiu Chancellery to the Romanian
Countries. As the Saxon University of Sibiu had decided, in 1543, that all the inhabitants, regardless of
their social position and national affiliation, should receive the new faith, Filip Moldoveanul printed in
1544 Catehismul romanesc (‘Romanian catechism ’), which is considered to be the first Romanian book.
As for where the Catechism appeared, there have been several opinions throughout the time which will
be presented in this paper. The volume ornaments generally follow the wood engraved frontispieces as
well as the large initials which appear in Macarie’s books printed at Dealu Monastery>. A novelty is that
Filip Moldoveanul engraved a new cliche in wood and put the emblem of Sibiu on the frontispieces (a
crown and two crossed swords top ends down).
Keywords: Filip Moldoveanul, Romanian catechism, printing, Sibiu, typographic ornaments
The city of Sibiu, located on the traders’ route between the Occident and the Orient, is
the place where Filip Moldoveanul, also known as Philip the Painter (Maler) was mentioned in
1521, as one of the liaisons of the Sibiu Chancellery to the Romanian Countries. The
connections Sibiu had with Moldavia and Wallachia were increasingly strong during this age
and more and more Romanians were employed at the chancellery of the Sibiu magistrate. In
addition to translating letters from Slavonic and Romanian, they were sent on diplomatic
missions. Thus, Filip Moldoveanul is mentioned as an envoy on 1537, 1538 and 1539 missions,
sent to Radu Paisie, the prince of Wallachia. Other times, he was sent by the city magistrate
either with gifts or in order to find news about the movement of Turkish troops. It is impossible,
during these journeys, not to have had discussions about the typographer Dimitrie Liubavici
from Targoviste, who, under Radu Paisie’s rule, carried out his printing activity in a system that
he himself patronised.
During this time, Sibiu underwent two important events: the Lutheran reform and the
establishment of the first printing house in Transylvania, with the Saxon scholars struggling to
enforce the reform and the printing art starting to be embraced by the city’s masters and the
chancellery employees. It is believed that the printing house from Sibiu was founded by the
magistrate Theobaldus Gryphius, a doctor of medicine and licentiate in the art of printing, a
member of the family of renowned typographers Griff from Reutlingen. 1 The first book printed
in Sibiu, in 1529, was Thomas Gemmarius’ Gramatica Latina (‘Latin Grammar’), and in 1530
the printing press issued doctor Sebastian Pauschner’s Tratat impotriva ciumeif Treatise on
1 Sigismund Jako. Tipografia de la Sibiu $i locul ei in istoria tipamlui romanesc din secolul alXVI-lea. In: “Anuarul Institutului
de Istorie din Cluj”, year VII, 1964, passim.
28
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Plague’), printed by Lucas Trapoldner. In 1534, the first paper mill in the country was founded
at Orlat, near Sibiu, which proves that demands for paper were larger and larger, both for use
in the magistrate’s chancellery and for the printing house that operated in the city.
The city charters reveal that Filip Moldoveanu was paid to write and interpret Romanian
letters (“ scribendis literis olachicalibus; interpretatoris literarum walachicalium; pro laboris
literarum olachicalium; scriptura et lectura litterarum olcichicalium ”). 2 3 In addition to being a
calligrapher and interpreter, he also learned the art of printing, engraving of letters and
xylography, at the same time as the magister Lucas Trapoldner. As the Saxon University of
Sibiu had decided, in 1543, that all the inhabitants, regardless of their social position and
national affiliation, should receive the new faith’, Filip Moldoveanul printed in 1544
Catehismul romanesc (‘Romanian catechism’), which is considered to be the first Romanian
book. In the financial records of the city of Sibiu, dated July 16, 1544, the following expenses
are mentioned: “ In aceeasi zi, dupa hotararea domnilor, membrii sfatului orasenesc s-au dat
magistrului Filip Pictor pentru tiparirea catehismului romanesc bacsis 2 florini ” (‘That same
day, following the lords’ decision, the members of the city council paid the magister Filip the
Painter 2 florins for printing the Romanian catechism’). Another piece of information regarding
the same Catehism romanesc is to be found in a 1546 letter belonging to the Saxon priest
Adalbert Wurmloch from Bistrita, addressed to a friend in Silesia: u S-a tradus Catehismul in
limba romana si s-a tiparit la Sibiu, cu litere sirbesti, care seamana cu cele grecesti. Multi
dintre preoti au imbratisat aceasta carte, socotind-o sfinta, altii insa o dispretuiesc ” 4 (‘The
Catechism was translated into Romanian and was printed in Sibiu, in Serbian letters which
resemble the Greek ones. Many priests embraced this book, deeming it holy, but some others
despise it’).
We may conclude from the above that the Saxon municipality of Sibiu, under the
influence of the Lutheran doctrine, arranged to have the Catechism translated and printed in
the language known to the people. The same letter of priest Wurmloch also includes a passage
in which he makes a picturesque description of Vlachs: u Se afla in Transilvania un popor pe
care-i numim valahi, ei citesc evanghelia si epistolele lui Pavel nu in limba lor, ci intr-o limba
straina, pe care o numesc sirbeasca. Aceasta limba n-o inteleg cei neinvatati, decit daca le-o
tarduce preotul loP ’ (‘There are some people in Transylvania we call Wallachians, who read
the gospel and Paul’s epistles not in their own language, but a foreign one they call Serbian.
The uneducated cannot understand this language unless their priest translates it to them’). In
conclusion, in 1546, the Romanian priests who read the gospel in church in Slavonic would
also translate the passages into Romanian so that the people could understand. Before the
appearance of the Catechism, the Romanian language had been introduced in the Romanian
churches from Transylvania not under the pressure of the Reform, which required that the
“sacred” language should be replaced with the vernacular, but out of necessity, the translation
being annexed at the end of some parts of the liturgy, especially when reading the Gospel or
the Apostle.
As for where the Catechism appeared, there have been several opinions throughout the
time. Thus, according to P. P. Panaitescu, Sibiu cannot be considered to be the place of
appearance because in 1544 there was no printing house in this city and the isolated issuance
of this print was not followed by any other book. 5 In the absence of a printing office in Sibiu, it
was suggested that this book may have been printed in Brasov, where Honterus had founded a
printing house as early as 1529. 6 But this Brasov-based printing works would bring out writings
2 Arnold Huttmann; Pavel Binder. Contribufii la biografia lui Filip Moldoveanul, primul tipograf roman. In: “Limba si
literature”, 1968, vol. XVI, p. 160.
3 Ibid. , p. 164.
4 P.P. Panaitescu. Inceputurile $i biruinfa scrisului in limba romana. Bucuresti: Editura Academiei R. P. R., 1965, p. 121.
5 Ibid., p. 127.
6 V. Molin. Interpretari noi in legatura cu Catehismul de la Sibiu. In: “Mitropolia Ardealului”, V, 1960, nr. 1-2, pp. 36-54.
29
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
in Latin characters, while the Romanian Catechism was printed in Slavonic letters. Such
printing works could not be improvised, particularly for printing one single book. At that time,
however, there was at Targoviste a printing house which used Latin characters 7 - that owned by
Dimitrie Liubavici. Dan Simonescu states, regarding Filip the Painter (Maler) mentioned in the
financial records of Sibiu, that the small amount of money he had received could not cover the
expenses for printing the book, but it was only in reward of a favour done in connection with
this print. On the other hand, Filip was not a typographer; his title of “magister” corresponded,
in 14 th -century Transylvanian towns, to that of prothonotary (who held a permanent position in
the city chancellery). Dan Simonescu concludes that Filip Pictor was a liaison of Sibiu to
Wallachia and he arranged for the printing of the Catechism.
Following the printing of the Catechism, Filip Moldoveanul went on to print a Slavonic
Tetraevanghel ‘Four Gospels’ in 1546, in fact a reissue of that printed by Macarie in 1512. It
had been ordered by Moldavians as well, hence the emblem of Moldavia printed on page 289
of the book. The text may have been requested by Prince Petra Rare§ himself or by his
metropolitan Teofan I, who was known to have elevated scholarly preoccupations, as a
passionate lover of the religious book. The emblem of the city of Sibiu, the triangle of the lotus
flower 8 with the two crossed swords top ends down and a crown above is printed four times in
the text, which clearly points to Sibiu as the printing location.
The epilogue of the work mentions both the printing date and the typographer’s name:
U eu Filip Moldoveanul m-am trudit a sdvdr.p aceasta carte... in anul 7054 del a Naster ea lui
Hristos 1546... s-a sfar§it aceasta carte, in luna iunie 22 zile ” 9 (‘I, Filip Moldoveanul, have
toiled to finish this book 22 days in the month of June’).
This print completes the biography of the first Romanian typographer, pointing to his
Moldavian origin, while the xylographs show why he was called Pictor ‘Painter’ Maler. The
repeated occurrence of the emblem of Sibiu at the beginning of the text of each gospel and the
representation of the Moldavian emblem on the last page (one occurrence only and in an
unimportant position) prove that the significance of the two coats of arms was different. That
of Sibiu referred to the owner of the printing works or the city that financed the printing, while
the second, of Moldavia, seems to point to the typographer’s place of origin. The work stands
out through beautifully engraved letters, the tasteful lay-out of the text, neat and clear printing,
which proves that this was not a first attempt at printing, but a continuation of an already
initiated practice. The volume ornaments generally follow the wood engraved frontispieces as
well as the large initials which appear in Macarie’s books printed at Dealu Monastery. A novelty
is that Filip Moldoveanul engraved a new cliche in wood and put the emblem of Sibiu on the
frontispieces (a crown and two crossed swords top ends down). 10 At the end of the Gospels of
Matthew, Mark and John, below the text, there are their symbols. At the end of the gospels, on
an entire page, there is Christ’s face, while near the right foot of the portrait there is Filip
Moldoveanu’s monogram. At the end of the Gospel According to Matthew, the portrait is
represented on the full page, while at the end of the Gospel of Luke, below the large xylograph,
the symbol of Luke the Evangelist is placed, while the emblem of Sibiu is set at the beginning
of the Gospel According to Matthew. The initial M which also represents the emblem of Sibiu
is to be noted. 11 In the text, one can notice the presence of an ornamented initial represented in
the Baroque style, a Latin I rendered as a two-legged candleholder, its body covered with small
7 D. Simonescu. Catehismul sibian. In: “Arhiva romaneasca”, X, 1945-1946, pp. 88-98.
8 During the Middle Ages, the triangle of the lotus flower was the emblem of the Province of Sibiu (the former Comitatus
Cibiniensis, later on Sapte scaune sasesti ‘the Seven Saxon Seats’).
9 I. Bianu; D. Simonescu. Bibliografia Romaneasca veche: 1508-1830. Tom IV. Bucuresti: Atelierele Grafice Socec, 1944,
P-2.
10 L. Dcmeny; L. Demeny. Xilogravurile lui Filip Moldoveanul. In: “Carte, tipar si societate la romani in secolul al XVI-lea”.
Bucuresti: Editura Kriterion, 1986, p. 276.
11 L. Dcmeny. Xilogravurile lui Filip Moldoveanul. In: “Studii §i cercetari de istoria artei”, Seria arta plastica, 16 (1969), nr. 2,
pp. 229-241.
30
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
leaves. This capital letter was thought to have originated from the printing press of Sibiu
because it would never come up again in Romanian prints. The model of Filip Moldiveanu’s
engravings is not yet known, but he seems to have made them himself. The engravings are
accompanied by texts in Slavonic written in Cyrillic letters which were engraved in wood along
with the picture. Therefore, we should rule out the possibility that a cliche from a print with
Latin letters might have been used.
In 1550, Filip Moldoveanul borrowed 100 florins from the city authorities, which he
returned in 1552, as shown by the city’s financial records. He used the money to print a new
work, hire apprentices and purchase paper from the Bra§ov mill, as proved by the watermark.
Thus, he issued the first bilingual book for Romanians Evangheliarul slavo-roman (‘The
Slavic-Romanian Gospel Book’) (1551-1553). 12 The Romanian part appears to have been
translated from Slavonic, while the presence of some Transylvanian regional words and
expressions suggest that the translation may have been done in Transylvania, probably under
Lutheran influence as well. Unlike the 1546 Tetraevanghelslavon, the Evangheliarulslavo-
roman has no mention of the location or the person who made the book. The identification
element was the shape of the letters, that “M with feet” and the initial M that imitate the crown
of Sibiu, which only appear in the prints of Filip Moldoveanul and are not to be found in any
other 16 th -century printing office. Another important element used by specialists to date the
print was the watermark of the paper Filip Moldoveanul used, paper which was produced in
Bra§ov, at the mill founded in 1546 by the merchants Hans Fuchs and Johannes Benkner; this
confirms the assumption that printing was done in 1551-1553.
Starting with 1555, Filip Moldoveanul no longer appeared in the records of the city of
Sibiu, so we may assume he had probably died by that time, and his place in the city chancellery
was taken by “Filius Philippi pictoris” until his death in 1573. In 1555, the position of notary
would be filled in by Lucas Trapoldner’s son, Emanoil Trapoldner.
BIBLIOGRAPHY
1. Bianu, I.; Simonescu, D. Bibliografia Romaneasca veche: 1508-1830. Tom IV.
Bucuresti: Atelierele Grafice Socec, 1944.
2. Demeny, Layos.; Demeny, Lidia. Xilogravurile lui Filip Moldoveanul. In: “Carte,
tipar si societate la romani in secolul al XVI-lea”. Bucuresti: Editura Kriterion, 1986.
3. Huttmann, Arnold; Binder, Pavel. Contributii la biografia lui Filip Moldoveanul,
primul tipograf roman. In: “Limba si literatura”, 1968, vol. XVI.
4. Jako, Sigismund. Tipografia de la Sibiu si locul ei in istoria tiparului romanesc din
secolul al XVI-lea. In: “Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, year VII, 1964.
5. Molin, V. Interpretari noi in legatura cu Catehismul de la Sibiu. In: “Mitropolia
Ardealului”, V, 1960, nr. 1-2.
6. Panaitescu, P.P. Inceputurile si biruinta scrisului in limba romana. Bucuresti: Editura
Academiei R. P. R., 1965.
l2 Evangheliarul slavo-roman de la Sibiu. Bucuresti: Editura Academiei, 1971.
31
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ETHICS OF IMMANUEL KANT AND RELIGION WITHIN THE LIMITS OF SIMPLE REASON
Nicolae Iuga
Prof., PhD, „Vasile Goldis” Western University of Arad
Abstract: In Critique of Practical Reason, Immanuel Kant shows explicitly that we could not do a worse
sendee of morality than if we wanted to be examples. For every example that is presented to us must be
judged by the principles of morality first, to know whether it is worthy to serve for example, the
original, thatistthemodel.
Thus the theory of the categorical imperative is subordinated to a logical problem. It postulates that
there may be sentences in our consciousness that come neither from the observation nor from any
reasoning with the starting point in another preface. In order to understand the nature of the categorical
imperative, we must relate to the famous theory of synthetic judgments a priori. Our obserx’ations on
the objects of the common experience, as well as the propositions of science, are only possible thanks
to the forms that the spirit receives from nowhere else but from its own constitution.
Keywords: Ethics, Immanuel Kant, categorical imperative, religion.
Putem admite impreuna cu E. Dupreel ca doctrina etica a lui Immanuel Kant este opusa
tuturor sistemelor clasice, fie acestea eudemoniste sau idealiste 1 . Kant este de acord cu
naturalistii moderni, tocmai spre a se putea indeparta de pretenpile anticilor de a elabora o
morala sanatoasa cu mijloacele descoperite in natura lucrurilor. Regulile bunei conduite nu sunt
ceva care ar urma sa fie descoperit, ci sunt cunoscute §i mai mult sau mai pul,in respectate in
vial,a reala. Menirea filosofului nu este aceea de a le inventa, ci de a injclcgc natura lor §i de a
explica cum se face ca noi le cunoastcm. Kant este receptiv de asemenea la ideea unei constiinje
date, dar o va reprezenta in cu totul altfel de cum au facut-o predecesorii lui psihologi 2 .
Daca cuno^tiinta regulilor de buna conduita depinde de un rajionament just pe care filosoful
ni-1 poate preda, atunci regula morala va fi subordonata premiselor acestui rajionament, iar
voinja de a se supune faja de aceasta regula va fi subordonata unei intenpi prealabile: daca vrei
sa Hi fericit - zicea Epicur - atunci observa / respecta cutare sau cutare regula. Urmeaza deci
ca regula morala va fi condiponata, §i va fi suficient sa renuntam la dorinta de a fi fericit, pentru
ca aceasta sa nu mai fie respectata. Or, ceea ce este propriu voinjei morale, spune Kant, este
insusirea de a fi nccondiponata. Ceea ce ni se adevere§te con^tiintci noastre ca fund moralmente
recomandabil, ni se impune con^tiintci noastre fara nici o condipe. Acesta este un comandament
moral formal. Noi nu facem binele in vederea altor scopuri, ci facem binele pentru el insu§i,
binele este un scop in sine. Ca binele este ceva de ordin imediat si nu efectul vreunui
raponament, acest lucru a fost suspnut de catre psihologi^ti si proclamat eloevent de catre
Rousseau. Morala se afla in noi ca un ceva nemijlocit, sub forma inclinatiilor naturale.
Kant respinge in mod energic intreaga morala a sentimentului. Dupa naturali^iti §i
psihologi§ti, moralitatea este ceva ca un fel de a fi al naturii noastre umane, la fel de exemplu
ca §i pozipa verticals a corpului sau ca si forma membrelor noastre. Dar lucrurile nu pot sa stea
a§a, ne arata Kant. Legea morala nu are nici un raport cu latura sentimentala, patologica cum li
spune Kant, a naturii noastre, aceasta nu este ceva de ordinul pasiunii, ci este de ordinul voinjei
dirijata de catre constiinja, ceva ce Kant numeric „rapunc practica”. Omul care aeponeaza in
virtutea unor motivapi morale nu este determinat nici de inclinajii si nici de avantaje, ci de o
1 Eugene Dupreel, Traite de Morale. Tom I, Presses Universitaires de Bruxelles, 1967, p. 152.
2 Ibidem.
32
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
regula morala de ordin formal, pe care el o cunoaste §i in raport cu care el vrea sa-si conformeze
conduita, indiferent care ar fi consecinjele care ar rezulta de aici. Daca se ajunge ca acest om sa
fie mi scat in acela§i timp de catre o atracjie sau inclinapc naturala, acest mobil „patologic”
diminueaza caracterul moral al acjiunii sale.
Morala autentica este - spunea Kant - un imperativ categoric. In afara comandamentelor
sale formale, tot ceea ce poate acpona asupra voinfei noastre nu se traduce altfel decat sub forma
imperativului ipotetic, adica sfaturi ale prudenfei sau recomandari ale ambipci. In concluzie
pentru Kant, la fel ca §i pentru predecesorii sai naturali§ti, morala este o realitate, este un dat,
despre care noi avem o cunoa§tere suficienta dar, la fel ca §i clasicii, Kant face din morala nu o
problema a sentimentului sau a dispozipci naturale, ci o cuno^tinta a rajiunii 3 . §i iata ca astfel
natura specified a moralei este degajata, iar de aici inainte se pune o singura problema, cum
anume ideea unei datorii nccondiponatc, a unei porunci morale absolute este posibila?
§i care este diferenja intre Kant si predecesorii sai psihologi§ti? In realitate, Kant a transpus
intr-o ordine a con^tiintci ceea ce psihologi§tii au mentinut pe planul instinctului sau al
sentimentului, anume ca morala este un fapt §i moralitatea este un dat imediat al con^tiintei. El
pune problema nu in psihologie, ci in logica: morala este o cunostinja imediata, aceea a datoriei,
sau a a regulii morale care se impune neconditionat vointci noastre.
Teoria imperativului categoric este subordonata astfel unei probleme de logica. Aceasta
postuleaza ca pot sa existe in con^tiinta noastra propozipi care nu vin nici din observape si nici
din vreun raponament cu punctul de plecare intr-o alta propozipc prealabila. Pentru a intelcgc
natura imperativului categoric, trebuie sa ne raportam la celebra teorie a judccaplor sintetice
apriori. Obscrvapilc noastre asupra obiectelor experientei comune, precum §i propozipile
§tiinjei sunt posibile numai grajie unor forme pe care spiritul nu le primeste de nicaieri de
altundeva decat numai din propria sa constitute. Astfel, timpul §i spapul, sau alirmapa ca toate
fenomenele au o cauza etc., spiritul insu§i le aplica la obiectele simturilor noastre.
In context, doctrina morala a lui Kant se prezinta ca o aplicare asupra demersurilor vointci
noastre a acestgei teorii a con§tiinJei, respectiv a cuno§tinJelor apriori. In ceea ce priveste ideea
de datorie, noi nu o afirmam nici in urma unei experience pe care am avut-o §i nici ca o concluzie
derivata dintr-o cuno^tinta prealabila, ci o avem sub forma unei judecaji sintetice apriori, care
exprima si afirma totodata timpul, spatiul, cauzalitatea, categoriile, ca fund scoase din natura
rapunii noastre.
Lucrurile se complied insa enorm atunci cand ajungem pe taramul antinomiilor rajiunii
pure, care pun sub semnul intrebarii obiectele metafizice traditionalc, precum ideile de
Dumnezeu, nemurire a sufletului, caracterul finit sau infinit al Universului, existenja libertapi
in raport cu necesitatea. Atunci cand procedam la o evaluare critica a raponalismului etic al
acestui mare ganditor, nu trebuie sa ne scape din vedere ca Immanuel Kant a fost cel care a
desfiintat ideile de Dumnezeu, libertate, nemurire a sufletului ca obiecte ale cunoastcrii rajional-
metafizice, instituind totodata modul de considerare a acestora exclusiv ca obiecte de crcdinta,
o profunda modificare si schimbare de perspectiva, a carei unda de §oc s-a propagat puternic
pana in filosofia contemporana, facandu-1 pe un Habermas sa numeasca secolul XX drept unul
al kantianismului in descompunere 4 . Iar Friedrich Nietzsche a purees la desfiintarca a ceea ce a
mai ramas de la Kant §i dupa el, adica Dumnezeu insu§i ca obiect de crcdinta §i cortegiul de
reprezentari morale care il insotese, procedand la clamarea furibunda a unui deicid,
razbatatoare, de asemenea, pana in zilele noastre. Kant a fost ultimul mare cre§tin, iar Nietzsche
primul mare anticre§tin, sub raportul spiritului moral al acestei religii.
Problema reala, care persista, este: daca tradipa filosofica in linia Kant - Nietzsche duce in
chip necesar la nihilism etic? Iar apoi: ce poate fi §i, mai ales, ce trebuie sa fie reconstruit din
spiritul crestinismului, dupa strabaterea §i lasarea in urma a acestor piscuri, intr-un fel sterpe,
3 Idem, p. 154.
4 Jurgen Habermas, Discursulfilosofic al modernitajii, Ed. All, 2000, p. 65.
33
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ale istoriei fllosoflei? Este posibil sa existe oameni cultivaji care sa Stic despre Kant doar un
singur lucru, si acela regretabil, anume ca, prin aratarea imposibilitajii argumentelor rationale
cu privire la cxistcnta lui Dumnezeu, el ar fi deschis drumul relativismului, nihilismului §i
ateismului contemporan. Lucru cum nu se poate mai neadevarat. In fond, se poate la fel de
plauzibil sustinc §i contrariul, anume ca, prin demolarea amintitelor argumente, Kant nu a facut
decat sa curcjc §i sa pregateasca terenul pentru o noua reconstruct a eticii §i religiei creatine
pe dimensiunea credintci, respectiv pentru o noua regandire a crcdintci in cele mai proprii mani-
festari ale sale. Faptul este confirmat istoric. Prin ideea sa, de a considera problemele
metafizico-teologice privind existenja lui Dumnezeu si nemurirea sufletului drept postulate ale
rajiunii practice, Kant a inaugurat o veritabila §coala etico - teologica de lunga durata chiar, in
linia F. Schleiermacher (1768-1834) - Albrecht Ritschl (1822-1889) - Karl Barth (1886-1968),
§coala care, dupa cum se vede, sub denumirea de „teologie dialectica", este viabila pana in
prezent. A-i imputa lui Kant nihilismul lui Nietzsche, bunaoara, fara alte nuanje, este echivalent
cu a-i imputa lui Nietzsche fundamentarea ideologiei fasciste.
Mai mult, Kant a determinat intr-un fel sau altul momente de rascruce in teologia §i morala
secolului XX. Astfel, in situajia dramatica §i in deruta spirituala a lumii germane de dupa primul
razboi mondial, teologul protestant Karl Barth scria ca (pentru ei, atunci): „nu exista decat doua
cai: intoarcerea la tcosolic sau la Kant” 5 , imprejurare in care, dupa cum se §tie, din nefericire o
parte a lumii germane a optat pentru un anumit gen de teosofie degradata. Daca in a doua
jumatate a secolului al XlX-lea, in planul epistemologiei §i-a facut loc lozinca „inapoi la Kant!",
nevoia reintoarcerii la Kant in planul eticii se face rcsimtita in primele decenii ale secolului XX,
poate pana in prezent.
Apoi teologii, chiar si atunci cand vadesc lipsa de intelcgcrc fa(a de particularitajile
demersului filosofic kantian, ei conced totu§i ca in acest caz este vorba de un ganditor de factura
crcstina. Astfel, teologul ortodox grec Hr. Andrutsos a firm a ca: „sistemul de morala al lui Kant
nu este opus crcstinismului, pentru ca porne§te de la firea spirituala a omului” 6 . Sau catolicul
francez Paul Archambault: „Kant nu a fost nicidecum ateu, nici marturisit §i nici deghizat. El
era un bun crcstin protestant pietist, care i§i lua foarte in serios credinja §i riturile confesiunii
sale, straduindu-se permanent sa le afle o semnificatic rajionala" 7 . Sau un altul, E. Rolland:
„Morala lui Kant poarta amprenta crcstina, asupra acestui lucru nu trebuie sa ne facem iluzii" 8 .
Sa urmarim a§adar aceste presupuse elemente etico-pedagogice creatine, examinand sumar
chiar scrierile lui Kant in speja.
In Critica rafiunii pure (1781) exista, dupa cum se §tie, un numar de patru antimonii, cu
privire la: (1) caracterul finit (creat) sau infinit al lumii; (2) cxistcnta unei substance simple
(suflet nemuritor) sau inexistenja acesteia; (3) cxistcnta unei lacune in determinismul cauzal
(libertatea umana) sau inexistenja acesteia;(4) existenja unei liin(c necesare (Dumnezeu) sau
inexistenja acesteia. Caracterul antinomic al acestor idei ale rajiunii pure consta in faptul ca
exista argumente atat in favoarea alirmarii lor, adica in favoarea tezei, cat §i a negarii lor, adica
in favoarea antitezei, iar aceste argumente contradictorii sunt izostenice, respectiv au o tarie
logica egala 9 .
in Critica rafiunii practice (1788) insa este afirmata existenja libcrtajii ca ratio essendi a
legii morale 10 , rupandu-se in acest fel echilibrul izostenic existent intre teza §i antiteza. De
asemenea, hnpreuna cu libertatea, mai sunt afirmate §i existenja lui Dumnezeu si nemurirea
sufletului, ca postulate ale rajiunii practice. Interesant este ca reluarea ideilor de Dumnezeu si
nemurire a sufletului in rajiunea practica nu se face prin sustincrca adevarului tezei §i/sau a
5 Karl Barth, La mistique et les mistiques, Paris, 1965, p. 341.
6 Hr. Andrutsos, Sistem de morala, Sibiu, 1947, p. 9.
7 Paul Archambault, in: Apologetique, Saint Dizier, 1939, p. 159.
S E. Rolland, idem, p. 204.
9 Nicolae Iuga, in „Revista de filosofie”, Bucuresti, nr. 5-6/1990, p. 354 si urm.
10 Imm. Kant, Critica rafiunii practice, E.S., Bucure§ti, 1972, p. 90.
34
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
falsitafii antitezei, aici nu sunt reluate antinomiile corespunzatoare din ratiunca pura, spre a fi
tran§ate in favoarea tezelor, ci este vorba de o postulare in sensul cel mai propriu al termenului.
In ratiunca pura, intrucat noi nu cunoa§tem lucrurile in sine, ci numai fenomenele, nu vom avea
niciodata totalitatea absoluta a condifiilor unui conditional, adica Ncconditionatul 1 In ordine
practica, acest conditional inseamna suma inclinafiilor §i trebuinfelor naturale, iar
Ncconditionatul in raport cu acesta este Binele suveran. Scopul filosofiei ar fi, potrivit lui Kant,
tocmai determinarea acestei idei, a Binelui suveran. Acesta, Binele suveran, nu trebuie
considerat principiul determinant al rati un i i practice, acest principiu este legea morala, §i daca
legea morala ar fi determinate de altceva, atunci ar fi vorba de heteronomie, nu de autonomie
morala. Ci, impreuna cu Kant trebuie sd admitem cd: „in conceptul de Bine suveran este inclusa
deja legea morala: astfel legea morala, inclusa in conceptul Binelui suveran §i conceputa
impreuna cu el, determina vointa in chip autonom " 12 . Unnarea este ca rafiunea practica prime§te
un anumit primat faja de cea speculative. Prin „primat" Kant infelege situafia in care, in cazul
a doue sau mai multe lucruri legate intre ele prin ratiunc, unul dintre ele este principiul
determinant al tuturor celorlalte.
Nemurirea sufletului ca postulat al rati un i i practice, in genere postulated, ateste cd morala
kantiand nu este doar una „formaie”, intrucat s-ar fi oprit la simpla „forme” a imperativului
categoric, ci are totodate un „obiect”, care conste in realizarea Binelui suveran. Conformitatea
deplind a vointci cu legea morale inseamne pentru Kant sfinfenie, adice o afirmare categorica a
eticismului, o „perfecfiune de care nu este capabile nici o fiinta rationale din lumea sensibiie,
in nici o clipa a existenjei ei” 13 . Cum, pe de alte parte, aceaste conformitate este totu§i necesara,
aceasta nu poate fi realizata decat intr-un progres la infinit, iar acest progres infinit nu este
posibil decat admitand supozifia unei existence personale care continue la infinit, deci admitand
nemurirea sufletului. Acesta este un postulat al rapunii practice. Prin „postulat" Kant intelcgc
„o judecate indemonstrabild, dar care depinde inseparabil de o lege practice avand a priori
valoare neconditionatd 14 . In lipsa unei atari judecafi, omul risca sd se piardd in extravagante
visuri teosofice, in totald contrazicere cu cunoa§terea de sine.
Apoi, existenfa lui Dumnezeu are de asemenea statut de postulat in raport cu Binele
suveran; fdrd Dumnezeu, Binele suveran nu ar fi posibil. Binele suveran este, dupd Kant,
oarecum echivalentul sintagmei evanghelice „impdrd|ia lui Dumnezeu". In legea morale nu se
afld nici un principiu pentru o conexiune intre moralitate §i fericire, prin urmare trebuie sd se
postuleze cxistcnta unei cauze a naturii intregi, diferitd de nature, care sd confina principiul
acestei conexiuni. Aceastd cauzd este Dumnezeu 15 , o ipoteza in raport cu rajiunea purd §i o
problemd de credinfa in raport cu rajiunea practice. Preceptele creatine ale moralei se afld intr-
o deosebire evidentd fajd de cele ale filosofiei antice. Ideile morale ale cinicilor, ale stoicilor §i
ale epicureilor sunt, in ordinea enumerdrii: simplitatea naturald, prudenta §i intclepciunca; spre
deosebire de acestea, ideea cre§tinilor este sfinfenia. Prin idee morale Kant injelege aici o
perfecjiune cdreia nu i se poate da nimic adecvat in experience, un prototip al perfeejiunii
practice, iar prin sfintenie infelege o conformitate deplind a voinfei cu o atare idee.
Este deci de remarcat cd §colile filosofice antice gdseau suficientd simpla folosire a forfelor
naturale ale omului. In schimb morala cre§tind, avand preceptul sfinteniei, atat de pur §i riguros,
nu-i lasd omului increderea cd il va putea atinge in aceastd vial,a, de aici nevoia credinjei §i a
sperantei intr-o viafa viitoare. In plan religios, este normal ca datoriile sd apara ca porunci
divine, dar fdrd sd fie dublate de sanctiuni, precum in Vechiul Testament, deoarece daca frica
de pedeapsa sau speranta intr-o vial,a viitoare ar deveni principii, atunci ar fi distrusa toata
valoarea morala a acfiunilor. In religie, lui Dumnezeu I se confera diverse atribute dar, dupd
11 Imm. Kant, op. cit., p. 197.
12 Ibidem, p. 204.
13 Ibidem, p. 212.
14 Ibidem, p. 213.
15 Ibidem, p. 216.
35
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Kant, cele mai importante sunt nu cele metafizice, ci cele morale, trei la numar: Dumnezeu
creator, carmuitor §i judecator al lumii 16 , atribute care sunt suficiente §i includ in ele tot ceea ce
face ca Dumnezeu sa fie obiect al religiei. Daca scopul creajiei este gandit ca fiind slava lui
Dumnezeu, aceasta slava nu trebuie sa o injelegem antropomorllc, ca pe inclinatic a lui
Dumnezeu de a fi slavit, ci ca pe un respect faja de poruncile Lui.
Probleme deosebit de importante privind fundamentarea moralei se gasesc si in lucrarea
Religia in limitele simplei rafiuni (1794), o scriere care prezinta sistematic §i integral filosofia
etico-religioasa a lui Kant. Cartea debuteaza cu demolarea a doua mituri, al omului bun de la
natura §i al omului rau de la natura, deoarece se pot susjine cu argumente, la fel de bine, ambele
ipostaze. In fond, Kant origineaza natura umana in dimensiunea libcrtatii, ceea ce numim noi
„firea" omului, aceasta este data de principiul subiectiv al utilizarii libcrtatii. Natura nici nu este
vinovata si nici nu are vreun merit, ci caracterul omului este opera fiecaruia 17 . Exista, cu toate
acestea, §i o „inclinare spre rau" in firea omeneasca, de vreme ce omul este alcatuit nu doar din
rajiunc, ci §i din inclinatii. Treptele alunecarii spre rau sunt: (1) fragilitatea naturii omene§ti de
a nu putea infaptui binele in mod consecvent; (2) impuritatea acclcasi naturi, tcndinta de a
amesteca motivele morale cu cele imorale; (3) rautatea efectiva a firii omene§ti, inclinarea de a
primi maxime rele, inclinare care poate fi considerate de fapt ca un rau radical inradacinat in
om. Cauza raului radical nu poate consta in sensibilitatea noastra, de a carei cxistcnta de altfel
noi nu suntem raspunzatori, explicarea prin sensibilitate ar insemna prea pu(in, deoarece ar face
din om o simpla fiinta animala si nimic mai mult. La fel, cauza raului radical nu poate consta
in pervertirea rajiunii moral-legislative, deoarece aceasta ar presupune o ratiunc complet
eliberata de legea morala §i o voinja absolut rea, ceea ce ar insemna prea mult §i ar face din om
o fiinja diabolica. Or, omul nu este in totalitate nici animal §i nici diavol. Adevarata cauza a
raului se afla in coexistent perversitajii rajiunii morale cu o vointa buna; aceasta provine din
slabiciunea firii omene§ti, care nu este suficient de putemica pentru a pune in practica
principiile pe care le-a adoptat 18 . Este un fel stangaci de a ne reprezenta raul ca venind prin
molten ire de la primii oameni, de la Adam, deoarece acjiunea fiecarui om este libera, iar vina
§i meritul ne vin din intrebuinjarea originara a liberului arbitru. In stare originara insa, omul
trebuie sa se supuna legii morale, care se impune sub forma unor intcrdicfii (porunci divine),
deoarece omul nu este o fiin|a pura, ci ispitita de inclinari.
Omul, rau din nastere, trebuie sa se lupte spre a deveni mai bun. Binele consta in sfinjenia
maximelor, care il fac sa implineasca datoria; virtutea este hotararea puternica, devenita obicei,
de a implini datoria. Rajiunea, de obicei lene§a atunci cand e vorba de perfecjionare morala,
invoca tot felul de idei religioase necurate. Potrivit lui Kant, toate religiile pot fi reduse la doua:
(1) religia care cauta sa obtina favoruri prin simp lui cult, §i (2) cealalta care este religia morala
sau a bunei purtari. In cazul celei dintai, oamenii isi inchipuie ca Dumnezeu ii va face mai buni,
fara ca ei sa aiba altceva de facut decat sa-1 roage (§i, cum Dumnezeu vede §i cunoa§te tot, nici
nu ar mai fi nevoie sa-1 rugam, ci ar fi suficient sa dorim un lucru sau altul). In cea de-a doua,
in religia morala, exista un principiu fundamental potrivit caruia fiecare trebuie sa faca tot ceea
ce depinde de el spre a deveni mai bun. Principiul este: nu este csential sa §tim ce face
Dumnezeu pentru mantuirea noastra, ci ce facem noi pentru a merita ajutorul lui.
Ispitele ne pandesc la tot pasul si ne ademenesc primejdios. De altfel, noi nu am putea fi
ispitiji de catre spiritul rau, daca nu ne-am afla intr-o tainica injelegere cu el 19 , arata Kant fara
menajamente, deci trebuie sa luptam impotriva ispitelor prin virtute §i sfinjenie. Scopul creajiei
nu poate fi decat omenirea, in toata pcrfcctiunca ei morala.Minunile pot fi admise drept
evenimente produse in lume de catre cauze ale caror legi de operare sunt si trebuie sa ne ramana
16 Ibidem, p. 221.
17 Imm. Kant, Religia in limitele rafiunii, Ed. Agora, Ia§i, 1992, p. 83.
18 Ibidem, p. 89.
19 Ibidem, p. 99.
36
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
necunoscute. De asemenea,Sfintele Taine (misterele) sunt ceva ce nu este universal
comunicabil, ceva ce privcstc modul de acjiune al lui Dumnezeu in sine. Dar pentru noi nu este
deloc important sS §tim ce este Dumnezeu in sine, ci important cu adevSrat este sS §tim ceea ce
este El pentru noi ca fiinje morale.RugSciunea, conceputS ca un cult formal, nu este decat o
eroare supcrstitioasa, cSci ea este o declarare a dorintclor noastre in fa(a unei flinte atotstiutoare,
care oricum nu are nici o nevoie sa i se explice sentimentele noastre intime. Dar rugaciunea
poate fi conceputa §i altfel, anume sa dore§ti sa Hi plScut lui Dumnezeu prin interlude si faptele
tale, sa ai adevSratul spirit al rugSciunii.Frecventarea Bisericii, conceputa ca un fel solemn de
a oferi lui Dumnezeu un cult exterior, este binevenitS, caci constituie reprezentarea sensibilS a
unirii crcdinciosilor §i un prepos mijloc de edificare.Botezul (consacrarea) este o ceremonie
care impune mari obligapi neofitului, scopul botezului este sfant, acela de a face din cel botezat
un cetajean al statului divin. Dar, ca bun protestant pietist, Kant socoate ca actele preoJe§ti ar
avea drept scop de a mcntinc dominapa asupra sufletelor, fScand sa se creadS ca prcopi au
posesiunea exclusivS a uneltelor pentru obtincrca harului. Principalele atribute ale lui
Dumnezeu sunt, dupS Kant, cele morale, trei la numSr §i anume: Slintcnia, BunStatea §i
Dreptatea. Oamenii sunt insS tentap sa le separe si sa retina numai atributul BunStSpi, spre a
scSpa astfel de obligapa sfinjeniei din perspectiva JudecSpi de Apoi. Oamenii se dedau la
ceremonii impunStoare spre a arSta respectul pentru poruncile divine, fSrS sa le mai practice,
voind ca rugSciunile lor inerte (exclamapile Doamne, Doamne!) sa repare toate cSlcSrile de
lege, in loc sa se strSduiascS sa fie virtuosi, „virtutea impreunS cu dcvotiunca alcStuind pietatea
- sentimentul adevarat al religiei" 20 .
Asa stand lucrurile, nu este de mirare ca teologii catolici de primS mSrime ai secolului XX
il subsumeazS pe Kant unor veritabile curente religioase. Astfel, H. Jaeger scrie ca: „Idealismul
german, al cSrui initiator a fost Kant, este forma definitiva a protestantismului" 21 . Sau P.
Archambault: „Kant a fost inipatorul unei adevSrate religii: religia datoriei... Afirmarea
categories §i necondiponatS a datoriei este o conceppe religioasa a viejii, ideea unei perfeejiuni
de sine subzistente. II putem oare defini pe Dumnezeu intr-o maniera mai putin echivoca?" 22 .
Curentul teologico-moral inijiat de catre Kant il are ca prim reprezentant pe F.D.E.
Schleiermacher (1786-1834), contemporan si coleg cu Hegel la Universitatea din Berlin.
Schleiermacher a fost pastor la o capela, profesor la Facultatea de Teologie, dar §i traducator al
lui Platon in limba germana. Fucrarea sa principals, Credited cregtind este de fapt cursul
universitar (inut intre 1821-1831. DupS Schleiermacher, Biblia nu poate fi consideratS drept o
istorisire a intervenpilor divine, ci doar o simplS consemnare a unei suite de experience
religioase 23 , in consccin(S el s-a strSduit sS analizeze diverse experience religioase, spre a
extrage de aici esenCa religiei. In acest fel Schleiermacher a putut reinterpreta credinCa cre§tinS
intr-un mod acceptabil pentru omul modern. DupS el, elementul comun al tuturor manifestSrilor
evlaviei il constituie con$tiin(a de a fi absolut dependent, de a te afla in permanenCS in relate
cu Dumnezeu. Iisus Christos a fost la fel ca toCi ceilalCi oameni, in virtutea identitSCii sale cu
natura umanS, dar deosebit de ei prin forCa constants a constiin(ei Sale de Dumnezeu, care a
fost o veritabilS existenCS a lui Dumnezeu in El 24 .
Un kantian declarat a fost si Albrecht Ritschl (1822-1889), dupS unii cel mai important
teolog sistematic din Germania celei de a doua jumStSCi a secolului al XIX-lea 25 . Ritschl, fost
profesor de teologie la Gottingen, a procedat asemeni lui Kant, respingand metafizica §i
transformand etica in cscn(S a religiei. El a creat termeni care au intrat ulterior in limbajul
fdosofic uzual, anume a distins intre judecSp de cxisten(S §i judecSCi de valoare. DupS Ritschl,
20 Ibidem, p. 131.
21 H. Jaeger, La mistique et les mistiques, Bruges, 1965, p. 324.
22 Paul Archanbault, Apologetique, ed. cit., p. 160.
23 Colin Brown, Filosofia fi credinfa creftina, Oradea, 2000, p. 114.
24 Idem, p. 116.
25 Ibidem, p. 158 §i urm.
37
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
escnl,a stiinjci este aceea de a realiza experimente controlate, dar in religie noi nu putem sS
realizSm atare experimente controlate cu Dumnezeu, prin urmare afirmaUile religiei nu pot fi
judccap de existenja, ci judecaji de valoare. DupS alji autori, Ritschl respinge teologia negativS,
deoarece aceasta este de neconceput in contextul kantian al con§tiinJei transcendentale 26 .
Teologia negativa admite o legSturS misticS cu Uinta supremS, in timp ce teoria kantianS a
cunoastcrii nu admite decat legatura gandirii cu o sferS a unei experience posibile, limitatS in
spatiu §i timp. Din perspectiva lui Ritschl, Dumnezeul teologiei negative nu reprezintS decat o
liinja nedeterminatS, ceea ce atrage dupa sine disparitia oricSrui fundament determinant pentru
obligajiile morale.
Tot un kantian este §i Karl Barth (1886-1968), fost inperioada interbelicS pastor §i profesor
la Gottingen §i Basel. Barth prezintS problemele teologice in tenneni filosofici, preluaji mai cu
seamS din Kant §i Kierkegaard 27 . El il vede pe Dumnezeu in intregime transcendent, evident
nu in sens fizic, ci Dumnezeu este un Absolut-altul in raport cu omul §i cu procesele naturale.
BunStatea actiunilor omene§ti constS in conformitatea cu voinja lui Dumnezeu, poruncile divine
fiind echivalentul imperativului categoric kantian 28 . Singura posibilitate, singura cale de
cunoastcre a lui Dumnezeu este prin Iisus Christos, potrivit preceptului evanghelic: „Eu sunt
Calea, AdevSrul §i Vial,a; nimeni nu vine la TatSl decat prin Mine". Este dar limpede cS nu-1
putem cunoa§te pe Dumnezeu a§a cum este el in sine, ca lucru-in-sine kantian. Pentru
cunoastcrea lui Dumnezeu nu pot exista dovezi in sensul unei evidence exterioare, vechile
dovezi privitoare la existenCa lui Dumnezeu nu ne conduc la Dumnezeul cel viu, care rSmane
un mister. Intalnirea mistica cu Dumnezeu poartS in sine propria sa dovadS; argumentul poate
pSrea circular, dar in plan mistic acest lucru nu ar trebui sa conteze. Dumnezeu care se reveleazS
nu este un obiect in spaCiu §i timp. Biblia, prin care se reveleaza Dumnezeu, utilizeazS, e
adevSrat, limbajul spaCio-temporal, dar pentru a vorbi despre un Dumnezeu care se aflS dincolo
de timp si spaCiu, prin urmare limbajul Bibliei trebuie privit ca avand un caracter metaforic si
analogic 29 . Exista unii, continuS Barth, care considers Biblia drept revelaCie atunci cand se afla
la amvon, si drept o colecCie de povestiri antice, care pot fi adevarate sau nu, atunci cand se afla
la catedra sau in biblioteca, dar este evident vorba de o gandire duplicitara.
O alta problema importanta §i actuala ridicata de catre Barth este aceea daca se poate apela
la revelaCie spre a lamuri unele probleme filosofice. Apelul la revelaCie inseamna oare,
necondiCionat, doar iraCionalism? Spre a raspunde la intrebare, trebuie vazut mai intai ce se
inCelege prin „iraCionalism". In masura in care admitem ca exista probleme care se situeaza
dincolo de inCelegerea raCionala si verificarea experimentala, probleme pe care si le pun nu doar
teologii ci §i filosofii si oamenii de stiinUi, in aceasta masura dimensiunea iraCionalului este
inevitabila. Sau, in masura in care admitem ca demersul §tiinCific inseamna a trage concluzii
din anumite experience, atunci si teologia face acclasi lucru, tragand concluzii din
experimentarea revelaCiei lui Dumnezeu. Prin urmare, §i problematica ^tiinUfica poate pune in
evidenCa limite iraCionale, dupa cum teologia poate prezenta o dimensiune raCionala. ExperienCa
teologica fundamentals, revelaCia, poate sS fie relevantS pentru omul modern si filosofia sa.
Barth susCine cS toCi putem avea propria noastrS filosofie preconceputS, naivS sau elaboratS, cS
nici o filosofie nu poate fi exhaustivS §i cS intre aceste filosofii teismul crcstin este o viziune cu
sens, dacS nu chiar singura de acest fel 30 .
BIBLIOGRAPHY
26 H. Jaeger, La mistique et les mistiques, Bruges, 1965, p. 344.
27 Colin Brown, op. cit., p. 256.
28 Karl Barth, Dogmatique, vol. I, Geneve, 1953, p. 288 §i urm.
29 C. Brown, op. cit., 260.
30 Karl Barth, Dogmatique, vol. II, Geneve, 1953, p. 720.
38
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Andrutsos, Hr., Sistem de morala, Sibiu, 1947
Archambault, Paul, in: Apologetique, Saint Dizier, 1939
Barth, Karl, La mistique et les mistiques, Paris, 1965
Barth, Karl, Dogmatique, vol. I, Geneve, 1953
Brown, Collin, Filosofia fi c redin (a c remind, Oradea, 2000
Dupreel, Eugen, Traite de Morale, Tom I, Presses Universitaires de Bruxelles, 1967
Habermas, Jurgen, Discursul filosofic al modernitafii, Ed. All, 2000
Iuga, Nicolae, in „Revista de filosofie”, Bucuresti, nr. 5-6/1990
Jaeger, H., La mistique et les mistiques, Bruges, 1965
Kant, Imm., Critica rafiuniipractice, E.S., Bucure§ti, 1972
Kant, Imm., Religia in limitele rafiunii, Ed. Agora, Iasi, 1992
39
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
AN IMPORTANT CONTEMPORARY HISTORICAL EVENT: THE ISLAMIZA TION OF
EUROPE
Nicolae Iuga
Prof. PhD, „Vasile Goldis" Western University of Arad
Abstract: Problem invasion of Europe by Muslims and the specific alteration Europe's Christian, as
how much is left, it was not analyzed nor discussed extensively in the press, perhaps under a
manifestation of political correctness misunderstood, actually transformed into a culpable self¬
censorship. But the phenomenon is real invasion is far-reaching and serious consequences are only
partly unpredictable.
The demographic structure of Europe will change radically in a short time, which will lead to the
disappearance of a civilization, its values and all, European civilization which was for centuries a
forerunner of civilization and world culture, and imperceptibly replace it with another civilization,
under the hypnotized, abulic and confusion of those condemned to extinction, with the complied silence
of the press and political parties dominan t.
It can not accept this in the name of "globalization " because globalization is a pretext for seizing control
of resources and population of the entire planet by a single power pole, not a humanitarian.
Globalization will certainly fail in a kind of cynical and criminal policy, as former "proletarian
internationalism". To succeed, globalization should be a religion, but it is obvious that in reality is not
a religion, but a simple affair, perhaps the onerous biggest deal in the history of humanity.
Keywords: Muslim Invasion, Europe, Christian Spirit, Globalization.
1. Introducere
Credem ca este necesar sa pomim de la observatia ca, in istoria recenta, au existat doua
valuri ale migratiei musulmane spre Europa. Primul s-a produs lent, insinuant si intr-un timp
mai indelungat, pe la inceputul anilor ’90 ai secolului trecut. Migratia, inclusiv cea musulmana,
a fost stimulata de caderea regimurilor comuniste, cu frontiere practic inchise, si de o relaxare
a regimului circulate i persoanelor in tarile occidentale. Musulmani pasnici, proveniti in
principal din Turcia si din zona Magrebului, au patruns continuu in Europa, atat pe cai legale
cat si ilegale, in incercarea de a scapa de saracie si de a cauta un trai mai bun. Astfel, treptat, in
tarile mari europene, Germania sau Franta, s-a ajuns la minoritati musulmane integrate si stabile
in jurul cifrei de cinci milioane de locuitori, reprezentand intre 7-10% din totalul populatiei din
respectivele tari europene. Aceste comunitati musulmane au constituit apoi veritabile si
eficiente capete de pod pentru puternicul asalt migrationist musulman asupra Europei incepand
din din anul 2015. Al doilea val 1-a constituit evident cel al refiigiatilor de razboi, de data
recenta. Insa minoritatile musulmane din tarile europene vor deveni - din motive lesne de
intrevazut - din populatii conlocuitoare, populatii inlocuitoare.
2. Diferente de mentalitate privind familia
In primul rand, trebuie avute in vedere diferentele uriase intre cele doua civilizatii,
crestina si musulmana, in ceea ce priveste mentalitatea referitoare la familie si viata sexuala. In
cultura europeana post-moderna si post-crestina, relatiile interpersonale de ordinul sexualitatii
pun in prim plan componenta hedonista. Dupa cum am aratat si in alt loc 1 , in Europa de azi
aceste relatii se practica avand drept scop principal satisfactia libiduala, mai putin regenerarea
1 Nicolae Iuga, Cauzalitate emergenta in filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008, p. 119-125.
40
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
institujiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii barbat-femeie indusa de religie. Viaja
sexuala, in mentalitatea occidentals de azi, este sustrasa oricarei normativitaji morale sau
religioase. Omul occidental postmodern mediu este amoral §i fals religios. Iar in ceea ce prive§te
latura juridica, obiectivul lui pare a fi unul singur, obtincrca recunoa§terii uniunii homosexuale
ca Hind legala. De la homosexualitatea tolerata, privita ca o chestiune anormala si strict privata,
s-a trecut treptat la impunerea ei agresiva, ca alegere normala si ca manifestare publica.
Problema este o arma cu doua taisuri. Pe de o parte SUA §i statele europene, din motive de
calcul politic §i din cinism, incurajeaza homosexualitatea §i manifestarea ei publica, deoarece
un om rupt de tradijiile si de normativitatea moral-religioasa proprie este mai us or de manipulat.
Acesta se va simti total liber si cu adevarat liber, va ajunge la iluzia perfects a libertatii, intrucat
este liber sa-si aleaga „orientarea” sexuala. Ii ajunge. Individul captiv hedonismului sexual va
fi o prada relativ usoara pentru manipularea politica circumstantials §i periodica. Pe de altS
parte si pe termen lung insS este de prevSzut ca homosexualitatea si libertinajul in spejS sunt de
naturS sS slSbeascS grav institujia familiei traditionalc si sS conducS la o scSdere progresivS a
natalitSjii, panS la o catastrofS a civilizajiei occidentale.
Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte indepSrtat al Europei va fi, demografic
vorbind, adjudecat de cStre musulmanii poligami si de cStre micile comunitSji etnice care se
vor incapatana sa trSiascS traditionalist cre§tin, in ipoteza ca vor mai supravietui astfel de
comunitSti. In rest Europa, ipocritS si decrepitS, travestitS si fardata grosolan, simbolizata prin
femeia cu barba, se va scufunda singura in mocirla, din cauza propriei sale depravari. Peste tot,
lumea musulmana cunoa§te o adevarata explozie demografica. Populatia islamica a crescut, de
la 12% din populatia globului, cat reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% in anul 2000, in
prezent atigand un procent si mai mare, dar imposibil de stabilit cu acribie. Frecvent, in Jarilc
islamice un singur barbat, impreuna cu cele 3-4 neveste legitime, formeaza o singura familie,
care poate procrea pana la 20 - 30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morji in razboaie
sau in atentate sinucigasc sunt acoperite si depa§ite cu o repeziciune uimitoare. Astfel ca ceea
ce nu au reu§it sa faca impotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadistii de azi cu
atentatele lor teroriste, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliji legal in Europa de Vest,
cu o sexualitate bine disciplinata moral-religios. Vor fi, cum s-a mai spus, o populatie
inlocuitoare.
3. Razboaiele anti-musulmane
Razboaiele anti-musulmane din ultimul deceniu si jumatate, declasante de catre SUA
sau la instigarea SUA, au radicalizat lumea musulmana care, fireste, a reactionat. De exemplu,
razboiul impotriva Irakului, de fapt bombardarea si devastarea Irakului. Evident, miza
principals a destabilizarii Irakului a fost acapararea petrolului, dar nu era singura. A existat si
o miza politica. Tarile arabe au doua posibilitaji. Prima, sa admita pe teritoriul lor baze militare
americane §i sa aiba conduceri-marioneta filoamericane. A doua, tarile arabe care nu
indeplinesc aceste conditii, trebuie sa fie slabite ecomonico-militar si integrate” intr-un sistem
care sa asigure dominajia regionala a SUA si a aliatului lor local. A§a se explica §i de ce SUA
actioncaza cu atata fermitate si consccvcnja in aceasta zona. Prima metoda de slabire a acestor
lari consta in a le pune in imposibilitatea de a decide ele insele, in virtutea suveranitajii
najionale, cu privire la bogajiile lor naturale, respectiv rezervele de petrol. In unele fari arabe,
au fost plantate mai demult guverne marioneta. In celelalte, guvernele au fost, sunt si vor fi date
jos cu forja.
Urmatoarea etapa in razboiul impotriva tarilor musulmane a constituit-o, asa cum am
mai scris 2 , regizarea asa-numitei „primaveri arabe”. De ce s-a facut aceasta destabilizare a
tarilor musulmane in lant, din Tunisia pana in Yemen, chiar si cu riscul ca aceasta destabilizare
sa afecteze si Europa? Cel mai interesant raspuns la aceasta intrebare il aflam de la William
2 Nicolae Iuga, §ovinismul de mareputere, Ed. Grinta, Cluj, 2014, p. 109-114.
41
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Engdahl, un economist si politolog contemporan, consultant economic si jurnalist independent.
El descrie SUA de dupa al doilea razboi mondial ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care
nu se bazeaza pe ocuparea militara a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale 3 . Un
imperiu informal, dar care controleaza finantcle mondiale, lanjul alimentar de baza, energia,
petrolul si industria chimico-farmaceutica, un imperiu ajuns, dupa prabu§irea fostei URSS, cea
mai mare concentrare de putere din istorie. §i acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din
istorie, va avea un sfarsit, iar sfarsitul SUA va veni exact din aceasta tendinja a sa, aceea de a
controla anumite resurse la scara planetara.
Scopul final al SUA in momentul de faja (arata in continuare Engdahl 4 ) este acela de a
pune sub controlul sau militar resursele din Africa si Orientul Mijlociu, spre a putea bloca in
acest fel crcstcrca economica in China si Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia in intregime.
Numai ca in prezent, dupa Engdahl, SUA au intrat in declin, dcsi nimeni de la Washington nu
este dispus sa recunoasca acest lucru, la fel cum in Marea Britanie in urma cu o suta de ani
nimeni nu voia sa admita ca Imperiul este in declin. In prezent, SUA depun toate eforturile nu
numai ca sa-§i mentina intacta puterea la care au ajuns, dar si sa-§i extinda don't map a asupra
intregii planete.
William F. Engdahl demonstreaza ca revoltele din Orientul Mijlociu si Africa de Nord nu
sunt o serie de miscari oneste si spontane, pornite din interior §i menite sa inlature regimuri
politice abuzive, ci aceste revolte au fost provocate din afara §i fac parte dintr-un plan politico-
militar anunjat de catre fostul pre§edinte al SUA G. W. Bush la o reuniune a G8 din anul 2003,
proiect numit „Orientul Mijlociu Mare”. Acest proiect a fost pus la cale de catre SUA pentru a
lua sub control - prin „democratizare”, de fapt prin „balcanizare” - intreaga lume islamica, din
Afganistan si Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, pana in Tunisia si Maroc, adica pana la
Gibraltar. Asa-numita „primavara araba” a fost planificata si organizata in prealabil, instigatorii
de pe rejelele de socializare fiind platiti si manipulati. Liderii arabi ai rascoalelor din statele
islamice au fost instruiji la Belgrad, de catre specialisti americani din organ i zap ilc Canvas si
Otpor, unde s-a constituit o adevarata scoala de diversiune si destabilizare politica, dupa
inlaturarea violenta de la putere a fostului prescdintc sarb Milo§evici 5 .
Care ar fi motivele pentru care SUA ar urmari o demantelare sistematica a statelor
musulmane? Dupa Engdahl, primul motiv ar fi acela ca in mainile liderilor lumii arabe se afla
concentrate o bogajie uria§a, constand in fonduri acumulate si resurse. Aceste state trebuie
„democratizate”, cam in felul cum s-a procedat in Rusia pe la inceputul anilor ’90, pentru ca
aici sa poata patrunde „economia de pia|a”, respectiv sa se poata restructura economia dupa
indicatiilc imperative ale FMI, astfel ca „bancile si societajile financiare occidentale sa poata
veni §i sa-§i ia prada” 6 .
Al doilea motiv ar fi „securizarea” §i militarizarea resurselor de petrol din locuri precum
Libia §i Sudan, Jari care prezinta interes pentru cre§terea economica viitoare a Chinei. Acest
lucru nu a fost dezvaluit numai de catre Engdahl si abia in anul 2014, ci a fost preconizat cu
mult inainte de catre Zbigniew Brzezinski, intr-o carte publicata in anul 1998 7 . Aici politologul
american, fost consilier pe probleme de securitate al prescdintclui Jimmy Carter, preconizeaza
strategia SUA in Eurasia, aratand ca nici un concurent al SUA nu trebuie lasat sa ajunga capabil
sa domnie Eurasia §i sa conteste prc-eminenja globala a Americii. Pentru aceasta, in primul
rand trebuie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii in general.
In anul 2006, China a invitat la Beijing 40 de §efi de state din Africa, facandu-le oferte de
afaceri deosebit de avantajoase si propunand-le in ace Iasi timp sa faca invcstipi, sa construiasca
in Africa locuintc, spitale §i sa realizeze mari proiecte de infractructura, tot ceea ce nu a facut
3 www.williamengdahl.com . consultat la 22 feb. 2014.
4 www.rt.com . consultat la 22 feb. 2014.
5 Idem.
6 Idem.
7 Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, Basic Books, 1998.
42
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
FMI in Africa timp de 30 de ani de cand se afla infipt acolo. Imediat dupa acest eveniment,
Pentagonul a constituit un „Centru de comanda” special pentru Africa, Africom, §i a inceput cu
destabilizarea Jarilor bogate in resurse din nord. Rezultatele infricosatoarc ale politicii
americane se vad la tot pasul: Tunisia, Egiptul, Siria §i Libia - altadata Jari prospere - sunt
acuma ajunse prin ele insele la anarhie §i ruina. In line, exodul refugiatilor din cauza razboaielor
civile din tarile musulmane destabilizate anterior de catre SUA, cu concursul unor state
europene, este lovitura de grade pe care o primeste Spiritul crestin european.
Epicentrul exodului de refugiati s-a aflat in Siria. Razboiul civil din aceasta tara a fost
declansat la inceputul anului 2011, in contextul a ceea ce s-a numit „primavara araba”,
destabilizarea Siriei urmand dupa aceea a Tunisiei si Egiptului. Totul a inceput cu manifestatii
anti-guvernamentale, organizate si finantate din afara, dupa scenariul binecunoscut:
manipularea din exterior a cetatenilor proprii cu ajutorul asa-ziselor „retele de socializare”.
Protestatarii cereau libertati politice si manifestau impotriva dinastiei Assad, presedintii Hafez
si liul sau Bashar aflandu-se la conducerea tarii de aproape o jumatate de secol. Organizatorii
straini ai destabilizarii au speculat abil si disensiunile confesionale intra-musulmane existente
aici, respectiv faptul ca secta alawita era apropiata a familiei Assad si majoritatea persoanelor
care detineau functii importante in stat erau membri ai acestei secte. De asemenea au fost
speculate si interesele politice ale importantei minoritati kurde, populatie musulmana dar ne-
araba. La fel ca si Gaddafi in Libia si Mubarak in Egipt, presedintele Bashar al-Assad a recurs
la reprimarea manifestantilor. Deosebirea este ca Gaddafi si Mubarak au cazut in scurt timp,
dar Assad a rezistat neobisnuit de mult. Liderii autoritari ai Libiei si Egiptului nu au fost ajutati
de catre nimeni, in schimb in sprijinul regimului lui Bashar al-Assad a intervenit Federatia Rusa.
Care sunt interesele Federatiei Ruse in problema siriana? Sunt de fapt interese diametral
opuse intereselor pe care le au SUA in aceeasi tara. Sunt chestiuni care nu au nici o legatura cu
„democratizarea” Siriei si cu lupta impotriva dictaturii lui Bashar al-Assad, acestea fiind
demagogie pura a Occidentului. Arabia Saudita este mult mai represiva si mai dictatoriala decat
Siria sau Libia, dar Arabia Saudita este tara „prietena” a Americii si deci nu mai trebuie
„democratizata”. In realitate, SUA sunt interesate in a elimina Federatia Rusa din fumizarea
gazului metan in Balcani, Italia si sudul Europei in genere. Qatarul, Arabia Saudita si Turcia au
planificat construirea unei mari conducte de transport gaz catre Europa Centrala si de Sud, care
permitea scoaterea Rusiei din joc, dar care trebuia inevitabil sa traverseze teritoriul sirian.
Presedintele sirian Bashar al-Assad s-a opus, mizand pe varianta unei conducte rusesti, care sa
transporte gaz din Federatia Rusa prin Iran si Siria catre Europa Estica si Meridionals. Atunci
Statele Unite si Marea Britanie au luat decizia de a actiona pentru inlaturarea prin forta a
presedintelui Bashar al-Assad de la putere si pentru dezmembrarea statului sirian.
Dupa cum a aratat si fostul ministru francez de Externe Roland Dumas, inca din anul 2009,
deci cu doi ani inainte de izbucnirea razbiului civil din Siria, SUA, Israelul si Marea Britanie
au planificat o actiune militara anti-siriana 8 , prin incurajarea, finantarea si inarmarea in Siria a
unor grupari jihadiste radicale anti-Assad, in acest fel luand nastere ceea ce mai tarziu s-a numit
„Statul Islamic”, o creatie a SUA, la fel ca si Al-Quaeda. Intre timp, razboiul civil din Siria s-a
prelungit extrem de mult, devenind un amplu razboi de uzura, agravat si prin participarea mai
multor armate straine. Dupa patru ani de bombardamente si dupa atingerea unei cifre de peste
un sfert de milion de morti, a inceput - in vara anului 2015 — si exodul unei populatii civile de
aproximativ trei milioane de persoane din tara pustiita de razboi. Primele destinatii ale
refugiatilor sirieni au fost - natural - tarile vecine musulmane si stabile, Turcia, Iordania si
Libanul. Apoi din Turcia, refugiatii musulmani au fost incurajati discret sa treaca in Europa pe
mare, in ambarcatiuni care navigau ilegal, cu toate riscurile inerente ale unei astfel de aventuri
nebunesti. In acest fel, Europa urma sa fie invadata si ocupata aparent pasnic de catre
s http://le-blog-sam-la-touch.over-blog.com/2015/08/roland-dumas-les-anglais-preparaient-la-guerre-en-syrie-deux-ans-avant-
les-manifestations-en-2011 -video.html
43
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
musulmani, intr-un timp record, dupa care sa fie alterata in cea mai profunda substanta spirituals
a sa.
4. O idee politica eronata
Nu este vorba doar de o coplesire demografica de moment a populatiei autohtone de catre
musulmani ci, practic, spiritul european urmeaza sa fie ucis in intregime si ireversibil. Dispare
cu repeziciune atat Europa marilor culturi - Europa literaturilor clasice, a artelor plastice, a
muzicii simfonice si a filosofiei - cat si Europa unui stil de viata, Europa fericirii cotidiene, a
vietii placute si a divertismentului. Dispare sentimentul de siguranta, de confort, felul omului
de a se simti bine, dispare viata de noapte, circulatia pe timpul noptii este interzisa, iar aerul
european devine irespirabil. In cantinele scolare unde exista si elevi musulmani se serveste la
toata lumea mancare corespunzatoare cu normele de puritate religioasa musulmana, chipurile
spre a nu fi ofensate sentimentele religioase ale tinerilor musulmani.
Statele europene, in care s-a nascut in timp o anumita idee de libertate, au intensificat
controlul asupra propriilor cetateni pentru a combate terorismul islamic, au devenit peste noapte
state politienesti. Se instituie in fapt o teroare psihologica difuza. Puseuri periodice de isterie a
atacurilor teroriste pe fondul unei paranoia colective continue. Este putin probabil ca
musulmanii vor cuceri Europa in sensul militar clasic al termenului, dar este sigur ca o pot face
nelocuibila. Problema „valorilor” traditionale europene, pe care o evoca politicienii, nu ar trebui
sa se mai puna, pentru ca adevaratele valori occidentale au disparut deja de mai multa vreme,
cu largul concurs al chiar elitelor politice europene. Un efect de bumerang, pervers, neprevazut
si nescontat, ca o sanctiune divina, pentru turbulentele pe care occidentalii (i. e. SUA si o
Europa prea servila in raport cu SUA) le-au provocat in lumea araba, din lacomie, din dorinta
nesabuita de a acapara resurse, de a acumula putere si de a a realiza ceea ce s-a numit
„globalizare” de pe pozitii de forta.
Ceea ce frapeaza la prima vedere este modul de-a dreptul bizar in care s-a comportat Europa
confruntata cu problema refugiatilor musulmani. Liderii principalelor tari europene, intre care
s-a evidentiat cancelarul german Angela Merkel, au tratat problema ca pe o simpla criza
umanitara. Este surprinzatoare aici combinatia letala de naivitate stupida, prostie flagranta, lipsa
de viziune, imbecilitate criminals, iresponsabilitate si cecitate politica de care au dat dovadS
atat elitele politice cat si serviciile secrete de informatii, numite (aici impropriu) si de
„InteligentS”. Liderii politici au decis, fara consultarea propriilor populatii prin referendumuri
asa cum ar fi fost normal, ca sute de mii de refugiati trebuie primiti in toate tarile europene pe
cote repartizate obligatoriu, gazduiti in centre de primire confortabile, hraniti, apoi ajutati sa
primeasca gratis o locuinta, sa li se ofere un loc de munca si sa fie integrati in societatile
occidentale. in acest fel, liderii europeni au introdus ei insisi un cal troian deosebit de periculos
in inima Europei. Dupa care, depasiti de situatie, au dat-o la intors, transformand Europa
libertatii de circulatie, simbolizata inclusiv prin podurile desenate pe bancnotele monedei euro,
intr-o Europa a gardurilor. Nu si-au pus nici un moment o serie de probleme grave de ordinul
evidentei elementare.
Liderii europeni si serviciile de informatii nu si-au pus de la bun inceput problema ca
imensele gloate de refugiati nu pot fi controlate om cu om, ca printre refugiati se afla si foarte
multi barbati tineri, atletici, care pretind ca nu au acte de identitate asupra lor dar refuza sa fie
identificati si amprentati. Indivizi care refuza alimentele si ajutoarele oferite gratuit de catre
Crucea Rosie, pe motiv ca pe ambalajele acestora era imprimat semnul crucii (crucea rosie cu
brate egale inscrisa in cere), un semn devenit opac si inobservabil pentru europeanul mediu,
semn pentru care europeanul de rand are perceptia tocita si nu isi mai pune problema ce a
semnificat candva, dar un semn care sare in ochi musulmanului de rand, ca un ceva sinistra
pentru el, un ceva ce aminteste de vremea Craciadelor. Acesti indivizi dadeau oare dovezi ca
doresc sa se integreze in lumea occidentals? Nu pareau mai degraba niste indivizi dubiosi,
44
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
fanatizati religios, cu pregatire militara si potentiali teroristi? In acest fel sute, poate mii, de
teroristi arabi au fost ajutati, practic invitati sa intre in tarile occidentale, sa se cazeze aici si sa
treaca la actiune.
Nici un lider european nu si-a pus problema (probabil ca multi dintre ei nici nu au cultura
necesara pentru aceasta) cu privire la felul in care a luat nastere Spiritul european, omul
european (homo europaeus ) si constiinta de sine a Europei. Oamenii traitori in vestul
continentului european la inceput de Ev Mediu au ajuns la constiinta de sine ca sunt mai intai
crestini si apoi europeni - in aceasta ordine abia atunci cand si-au pus problema sa elibereze
locurile sfinte din Palestina de sub stapanirea pagana (musulmana). In baza acestei constiinte
crestine, europenii au inceput sa se organizeze ca europeni si sa porneasca, in secolele XI - XII,
expeditiile razboinice cunoscute sub numele de Cruciade. Europeanul mediu de azi a uitat
complet de Cruciade, dar musulmanul nu. Musulmanul de azi are resentimente istorice,
constiente sau subconstiente, fata de Europa si are motivele lui sa fie pornit distructiv impotriva
civilizatiei europene.
5. in concluzie
Azi lucrurile sunt incomparabil mai periculoase decat pe vremea expansiunii otomane.
Invadarea musulmana pasnica pana la un punct a intregii Europe, care s-a produs deja, a avut
loc extrem de rapid. Spiritul crestin european este practic pe cale de disparitie, lideiii europeni
sunt sub-mediocri, iar Islamul a reusit, chiar cu concursul involuntar al liderilor europeni, sa
mute razboiul anti-european in inima Occidentului. Apoi, in abstract vorbind, un razboinic
musulman sinucigas, in stare sa-si dea viata pentru cauza in orice moment, este in principiu
superior ca luptator, fata de un soldat european, care este in stare in orice moment sa se ascunda
spre a-si salva propria sa viata. Musulmanii au arme primitive, dar au o religie vie. In schimb,
occidentalii au arme mai performante, dar au o religie moarta. Confruntata cu aceasta realitate
de o gravitate extrema, Europa nu prea mai are sanse, inclusiv pentru faptul ca a fost deja
debilizata religios in mod deliberat, iar Ideea globalizarii, care teoretic trebuia sa protejeze si sa
propulseze Europa in prim plan mondial, nu are sanse, tocmai pentru faptul ca aceasta idee este
o afacere, nu o religie.
45
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
THE SUBJECTIVITY OF ERUDITION: NICOLAE BALOTA
Iulian Boldea
Prof., PhD, "Petru Maior" University of Tirgu Mures
Abstract: Nicolae Balota’s books reveal, each of them, another face of the scholar, another inner
manner in order to be located in the Library’s Universe, another revelation of the human. These are,
in fact, the masks of the essayist, masks that hide and reveal simultaneously, these being aspects of his
double spirit. Nicolae Balota’s texts are to be found, almost all, at the confluence between bookish and
confession, between the rigor of the demonstration and the passional sensitivity in which the lyricism
gives a specific mark to the savant sensitivity. Nicolae Balota’s essays have, beyond their scholarly
figure, beyond the austerity of an academician vision, assumed affective accents which are linked to
some privileged lectures, to a specific space of the bookish memory which gives the essayist the access
path towards a past of the books that were read sometime or towards some favourite writers.
Keywords: essay, erudition, subjectivity, reading, memory.
E greu de spus care sunt trasaturile criticii §i eseisticii lui Nicolae Balota ce nu au fost deja
enunjate, enumerate, descifrate de receptarea literara pana acum. S-a vorbit, pe drept cuvant,
despre cruditia autorului Literaturii absurdului, despre asp i rap a spre clasicitate a autorului
Umanitafilor, de vocal,ia sintezei sau de fervoarea analitica, de dramatismul intelectului ce se
stravede dedesubtul paginilor cu pnuta apolinica, s-a vorbit de tensiunea spirituals si de
prcgnanta ideatica a cnunturilor. O particularitate de prim ordin a criticii lui Nicolae Balota e
tocmai detenta reflexiva a frazei, capacitatea autorului, cu alte cuvinte, de a orienta chiar
obscrvapile cu caracter subiectiv, sau cele consacrate contingentului inspre clcvapa
scmnificapei (ilosoficc. Gheorghe Grigurcu sesizeaza o astfel de caracteristica, atunci cand
vorbe§te despre „forta de transfigurare reflexiva” ce controleaza viziunile §i enunjurile lui
Nicolae Balota: „Asemeni regelui Midas, «hermeneutul» transforma tot ce intra in raza
perccppci sale in asociatii filozofico-estetice, in substanja intelectualizanta. Admirarea unui
peisaj desfa§urat dintr-un punct privilegiat al Apusenilor ii indruma astfel mcditapa catre
geometrii eline, catre viziuni, printr-o relevanta incidcnja etimologica, universale”. Fara
indoiala ca putem idcntilica, in volumele de eseuri ale lui Nicolae Balota, o limpede apetenja
pentru asocieri, pentru expunerea sintetica si pentru panoramarea unor tablouri ample ale
literaturilor. Dupa cum se remarca si un demers superior didactic, in masura in care frazarea
dezvaluie, mai degraba aluziv, o anume pedagogie a valorilor, a idealurilor estetice si a
modelelor literare si culturale pe care aceste pagini le expun cu rafinament expresiv. Nicolae
Balota este eseistul prin excelenja, in sensul asumarii unei posturi paradoxale, oarecum
maniheice, in cadrul careia precizia asertiunilor, rigoarea investigajiei se conjuga in chip
deliberat cu o frenezie a asocierilor, cu o fervoare a analogiilor, cu o elocventa libertate a
enunjarii §i cu o veritabila pasiune a digresiunii.
Fara indoiala ca exista si o anume gravitate cscntiala a criticii §i eseisticii lui Nicolae
Balota. Garble sale au ca resort cscntial o tensiune ideatica ce le structureaza substanja, o
tensiune ce relativizeaza aserjiunile prea nete, pune sub semnul intrebarii poncifele literaturii,
dramatizeaza sensuri ale operelor literare, i§i asuma indoiala metodica, ritualul unei nelini§ti
gnoseologice §i ontologice, ca modalitate privilegiata de acces la esenja operei literare. De
altfel, referindu-se la specificul criticii literare, Nicolae Balota subliniaza fundamentele
fdosofice, estetice §i antopologice ale acestei discipline a spiritului uman: „Exista o dubla
fimdamentare antropologica §i axiologic-estetica a inten|ionalita|ii critice. Pe de o parte,
46
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
con^tiinta critica este solicitata din afara, asculta un apel §i raspunde. Pe de alta parte,
literaritatea operei, in funcjie de valorile pe care le reprezinta §i in primul rand de cele estetice,
incita constiinja”. Revelarea valorilor umanului prin intermediul excursului eseistic reprezinta
o cvidcnta in textele lui Nicolae Balota. Sunt texte ce se raporteaza nu doar la opere literare
concrete, la figurile unor autori mai mult sau mai pujin preeminent, dar §i la valorile perene
ale culturii universale. Criticul este, a§a cum apreciaza Mircea Iorgulescu, „un carturar cu
vocalic pedagogica, un invatat care scrie doct §i metodic despre orice in scopul de a instrui, un
literat fin care a asimilat numeroase cunostinjc de pe variate taramuri §i le imparta§e§te cu
fervoare”. Pe de alta parte, figura carturarului, efigia sa ascetica, de alura didacticist-livresca, e
dominata de o atitudine impersonala, de o prcgnanta apolinica a trasaturilor §i atitudinilor, de
moderate si sobrietate. Intr-un sugestiv Solilocviu in amurg > Nicolae Balota roste§te o
adevarata profesiune de credinja, nu numai literara: „Am cautat sa slujesc Cuvantul frumos (nu
mi-e ru§ine de acest epitet azi aparent vetust) in sfera literelor: dar am nazuit (si, vai, am reus it
prea pu(in) sa-1 slujesc si in adevar, caci am avut chemarea Logosului. Cel mai nevrednic am
fost in slujba in care mi se cerea o alta, mai inalta vrednicie, in slujba Verbului divin”.
Cu toata (inuta apolinica pe care o presupun carjile sale, Nicolae Balota s-a implicat §i in
polemicile literare curente. De amintit articolul Direcfia noua §i calinescianismul, in care
criticul considera ca modelul calinescian nu mai poate fi urmat, pe latura sa impresionista,
sugerand ideea ca o critica estetica si filosofica, fara a fi dogmatica sau excesiv normativa, e
mult mai adeevata gencratiilor noi de scriitori. Evident, opjiunca lui Nicolae Balota se sustine
mai ales prin preeminenta pe care o acorda eseistul unei fundamentari filosofice a literaturii,
care se dezvolta concomitent cu repudierea confuziei valorilor §i a efluviilor subiectiv-
impresioniste in cadrul criticii literare. Metoda critica pe care o asuma, cu suplete interpretativa,
desigur, Nicolae Balota porneste de la analiza atenta, minujioasa adesea, a operei literare
sesizata in structurile sale particulare, pentru ca mai apoi, prin analogii, comparatii,
corcspondentc §i fdiajii stabilite cu rigoare sa se ajunga la un cadru de referinja conceptual, la
anumite constante ale semnificajiilor generale in care opera respectiva poate fi circumscrisa.
Nicolae Manolescu subliniaza, la randul sau, aceasta Jnclinapc filosofica” a eseistului, dar, in
acela§i timp, remarca si accentele de „pedagogie critica” pe care cartilc lui Nicolae Balota le
asuma: „Autorul lui Euphorion gusta literatura numai dupa ce a explorat-o (filosofic, tehnic) §i,
inainte de a admira la el un stil, admiram o metoda, ceea ce ne convinge fund nu geniul, explozia
ideii §i a sensibilitajii, ci a§a-zicand ingeniul, pedagogia critica. El poseda ceva din arta
me§te§ugarului care construicstc planificat si temeinic, o desfa§urare masiva de energie
intelectuala in cea mai simpla demonstratic care preschimba critica intr-o foarte serioasa §i
metodica disciplina uzand in orice clipa de toate categoriile filosofiei sau ale istoriei culturii”.
In acelasi timp, se poate remarca faptul ca eseurile si studiile critice ale lui Nicolae Balota
contureaza, in dimensiunile lor de profunzime, arhitectura personal ital,ii autorului lor, cu
sensibilitatea, ticurile §i prefcrintclc sale culturale, cu relieful sau afectiv dictat, inainte de toate,
de o pasiune livresca incontestabila, de valorile unui umanism de esenja iluminista.
Pe de alta parte, formula de jurnal la care adera Nicolae Balota nu se bazeaza atat pe
tribulatiilc corporalitapi, pe avatarurile cotidiene ale eului diurn, de§i exista §i o astfel de latura,
documentara, in Caietul albastru, ci mai curand pe inregistrarea devenirii spirituale. Spasmul
carnii e, de cele mai multe ori, estompat in beneficiul transcrierii unor reflecjii filosofice sau
morale, de incontestabila anvergura si substantialitate. Tanarul scriitor resimte, insa,
irepresibila uneori, si nevoia clarificarii propriului demers scriptural. Modulajiile frazei,
paralelismul afect/ scris, dinamica enunfurilor, cu arhitectura lor secreta, cu resorturile greu de
banuit, sunt cateva dintre toposurile pe care diaristul le dezbate, in cel mai neconcesiv si, in
acela§i timp, sugestiv mod. Caietul albastru este, cu certitudine, una dintre cele mai importante
realizari ale literaturii autobiografice ale epocii noastre. E o carte-document, alcatuita din
irizajiile afectivitajii, dar §i din tensiunea unei etici subtextuale, niciodata proclamate retoric. O
47
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
etica a scrisului §i a adevarului, o etica a refuzului oricarui compromis cu dogmatismul si
impostura comunista, o etica a autenticitajii creatoare.
Un portret alcatuit din linii ferme, insinuant-expresive, datorat lui Gheorghe Grigurcu pare
sa deseinneze cu reali sorti de adevar §i autenticitate efigia carturarului: „Nicolae Balota are
ceva din in fapsarca unui sacerdot al carjii, tolerant-sever, cu o mare ambijie ascunsa sub
aparenje de permeabilitate si politeje. E de statura marunta, subtiratic, negricios, bine ras, in
crcstct cu o veritabila tonsure , cu ochi orientali mari, aproape imobili sub arcade hieratice, dar
strabatuji de imperceptibili curcnji de nclinistc, cu o gura subtirc, stransa napoleonian, tradand
gustul afirmarii (...). Sobru in viaja de toate zilele (de§i inve§mantat cu mare ingrijire), e un avid
sublimat ce-§i rezerva apctcntcle pentru zona ideala, cea scriptica. Dar de la altitudinea acesteia
pare a jindui existenjialul a-i reface diligcnjcle §i indoielile, elanurile si slabiciunile. O
pendulare continua intre absolut si contingent, intre contemplativ §i practic il distinge,
rasucindu-i marea cruditie catre un anume pitoresc, nuanjandu-i osardia cu note omencsti-
prcaomenesti”.
Carjilc lui Nicolae Balota ne dezvaluie, fiecare dintre ele, o alta fa|a a carturarului, un alt
mod al sau de a se situa in universul Bibliotecii, o alta rcvclape a umanului. Acestea sunt, in
fapt, ma§tile lui Nicolae Balota, ma§ti care ascund §i reveleaza totodata, acestea sunt ipostazele
dublului sau spiritual. De altfel, in Umanitafi, eseistul intreprinde o fina analiza a dublului, cu
toate determinajiile sale subiacente: „Caci nu e intalnire mai spectaculoasa decat a omului cu
dublul sau. Arta straveche, nascatoare de monstri a omului arhaic reda, in tragic ori grotesc,
chipul zamislitorului ei. Dar nu este, oare, arta omului din toate timpurile, §i, fire§te, din zilele
noastre, un asemenea proces al omului care se confrunta cu dublul sau, cu reflectarile,
proiecjiile sale? Ca si arta, con^tiinta noastra, cea mai inalta instanja umana, purcede tot dintr-
o asemenea dedublare. Persoana umana are nevoie - precum ne-o indica etimonul cuvantului -
de o intalnire a omului cu dublul sau. Jocul tradand o fantezie debordanta a anonimilor creatori
populari de masti te indeamna la mcditatic. Jocul omului cu masca sa - chiar daca se prezinta
sub aspecte grotesc-camavalizate - este intotdeauna plin de talcuri grave pentru destinul
omului”. E limpede ca acest topos literar cu o cariera impresionanta, dublul, este in stransa
legatura cu metafora ma§tii §i cu valenjele sublimate ale imaginarului. Nicolae Balota surprinde
o astfel de filiapc, pomind de la cateva revelatoare vocabule romancsti: „S-ar putea patrunde in
arcanele acestui «joc» prin analiza semantica a prodigiosului cuvant romanesc, chip, §i a
cuvintelor derivate din acesta: inchipuire, intruchipare. Raporturile pe care le subintelcgc
aceasta sfera semantica sunt determinate atat in procesul creajiei, cat §i in acela al con§tiin|ei
creatorului. Proiectam in imagini sau idei chipul nostru, al timpului, al universului nostru.
Inchipuirea formatoare de modele a artistului sau savantului organizeaza acest univers. Iar
opera noastra e intruchiparea eforturilor con^tiintci noastre spre realizarea proiectului ei.
Dialog al consti in1,ci, opera e joc suprem al Omului cu Dublul sau”.
Eseurile lui Nicolae Balota au, dincolo de tinula lor docta, fara a fi suficienta, dincolo de
austeritatea unei viziuni clasicizante, dincolo de subtilitatea investigajiei analitice, si asumate
rcvcrbcratii afective; se intrevad aici sonuri subiective pe care autorul nu se straduie§te prea
mult sa le atenueze sau sa le camufleze. In general, astfel de inserturi afective se leaga de
anumite lecturi privilegiate, de un anumit spatiu al memoriei livrcsti care ii ofera eseistului
calea de acces spre un trecut al carlilor citite candva sau al unor scriitori favoriji. Cel mai
elocvent argument al unei astfel de posturi ambivalente a textului, in care sobrietatea, rigoarea
§i echidistanja se intalnesc cu volutele memoriei afective si cu reprezentarile imaginarului
subiectiv este un fragment din eseul Timpul regasit in Proust : „Lacrimile pe care nu le-am plans
niciodata, dar pe care le-am simtit siroind, pe dinauntru, arzandu-ne, inecandu-ne, ar trebui un
nume pe care sa-1 dam acestor nevazute... Sunt foarte putinc carjile pe care, recitindu-le, sa
simti nodul acela gatuindu-te. Greu de marturisit (pare, in epoca noastra, rusinoasa de propriile
afecte, dovada unei lamentabile sentimentalita(i) ca ma incearca plansul ori de cate ori iau in
48
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
mana vreun volum din In cautarea timpului pierdut. Ca §i zapada de pe o carte a lui Bergotte
pe care micul Marcel a citit-o intr-o zi de iama, cu durerea in inima de copil ca nu o va vedea
pe Gilberte, §i pe care ani mulji, mai tarziu, cand va lua din nou in mana cartea o va vedea
troienind intrarile de pe Champs-Elysees si acoperind volumul, tot astfel, pentru mine, peste
primele pagini din Du cote de chez Swann vor trece mereu umbrele caselor batrane, cu ferestrele
ca nistc ochi somnorosi in poduri, din Sibiul tomnatec al acelui an de razboi, apoi umbrele
arinilor pe langa care trecea micul tramvai arhaic (si care azi, ca atatea altele, nu mai e), pe
platforma caruia ma aflam singur, cu cartea in mana. Dar numai aceasta imagine se trczcstc,
oare, ca sub atingerea baghetei unui magician, atunci cand deschid volumul lui Proust? Cartea
aceasta face parte dintre acele fapturi pe care le-am cunoscut, care ne-au fost aproape, si despre
care chiar Proust spune ca «pentru a ne povesti prietenia cu ele, ne obliga sa ne situam in toate
§i in cele mai diferite peisaje ale viejii noastre»”.
Demn de interes e faptul ca Nicolae Balota are darul de ne supune atenjiei opere §i scriitori
pe care s-ar parea ca ii slim dintotdeauna, revelandu-ne, insa, aspecte, fatctc si unghiuri de
lectura inedite, carari §i poteci ale textului mai pul,in frecventate. Thomas Mann, de pilda, e
perceput ca un prozator cu voluptatea glosarii pe marginea unor alte texte sau pe marginea
propriilor texte („Mare parte a sumei scrierilor lui Thomas Mann este alcatuita din comentarii.
El pare un scholiast care scrie pe marginea unor texte: in cazul tetralogiei, pe marginea Bibliei.
Glosele sale par greoaie, un joc secund, o scriere despre sau pomind de la alte scrieri. indeosebi
operele maturitajii (si cat de devreme s-a maturizat el!) au alura de o demna lentoare a unor
narajiuni despre alte naratiuni, incetinite in ritmul lor tocmai pentru ca ele cuprind intr-insele
naratiunca primara, §i, totodata, rotirea in jural acesteia. §i-apoi, ce poate fi mai grav, mai incet,
de o mai savanta incetineala, decat evocarea unor mituri in care scriitorul intrevede o lume a
repetijiei”. In Iosif §i fra{ii sai t Nicolae Balota surprinde un model paradigmatic al formelor
repetitive care funcjioneaza la nivelul arhitecturii narative („§i-apoi, ce poate fi mai grav, mai
incet, de o mai savanta incetineala, decat evocarea unor mituri in care scriitorul intrevede o
lume a repetifiei. In Iosif §i Jrafi sai, Thomas Mann - pe urmele acelui scholar , al savantului
Karl Kereny - a inchipuit o lume a formelor repetitive. Or, cum este posibil intr-o asemenea
naratiunc, plina de aluzii §i simboluri, o lume a comentariului, a jocului secund, a oglindirilor
repetate, cum este posibil rasul, hlizeala batjocoritoare ori intclcgatoarc - totuna! - deriziunea
insinuate subversiv in demna (csatura a intamplarilor narate?”). Pasiunea documentarii,
incursiunile erudite in domenii diverse ale spiritului, culturii sau istoriei se intrevede la Nicolae
Balota cel mai bine, poate, intr-un eseu consacrat uneia dintre cele mai stralucite prozatoare a
literaturii secolului XX - Marguerite Yourcenar {Marguerite Yourcenar sau Imaginea unui
unionist ). Comentand romanul L ’oeuvre au noir, Nicolae Balota realizeaza, in debutul eseului,
o circumscriere a epocii din care autoarea i§i selecteaza personajul principal, „personaj
parabolic, purtatorul unei constiintc noi, in aurora erei modeme”. Complexitatea pcrsonalitatii
lui Zenon e subliniata tocmai prin anvergura sa spirituals, prin setea sa de cunoastcrc §i prin
vocajia, mereu reconfinnata, a definirii de sine, a cautarii propriei identitaji ontice si
gnoseologice: „Caci eroul ei, Zenon, se straduicste, intr-o viaja amen in tala de multiple
adversitaji, sa se defineasca pe sine descoperind lumea. Spre deosebire de unii umanisti, el este
lipsit de egoismul §i orgoliul unui homo per se (formula apartinand lui Erasm si definind omul
care se cultiva doar pe sine. El nu cauta - asemenea unor cugetatori si arti§ti ai Rena§terii
italiene - mai presus de toate, gloria. Lipsit de cezarismul spiritual al acestora, el cauta sa
intareasca imperiul oniuluipc acest pamant. De aceea se siujeste de spiritul sau pentru a sparge
zidurile care limiteaza omul. Investigajia §tiin(ifica nu este, pentru el, un exereijiu gratuit al
mintii, ci un efort lucid vizand fericirea omului in lume”.
Zvonul amintirii, tandrejea calolila a memoriei, dinamica afectiva a frazarii sunt prezente
cu §i mai multa vigoare in paginile consacrate unor scriitori romani pe care autorul i-a cunoscut.
in eseul Radu Stanca f Sibiul ba/adesc, Nicolae Balota se lasa sedus de retorica amintirii, de
49
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ritmul confesiv al cuvintelor, configurandu-i poetului o biografie spirituals fastuos-ritualica;
ipostazele eului liric sunt tot atatea ma§ti ce se subsumeaza condijiei de victima, de captiv al
spajiului claustrant §i auster al burgului transilvan („dar, ori de cate ori deschid cartea poeziilor
lui Radu Stanca, acest trubadur transilvan, companion ideal al unor tinereji pe care el singur a
§tiut sa le pastreze pe veci, uzand de sirctlicul mortii mincinoase, un chip al Sibiului ma
impresoara, acela al propriei mele varste balade§ti. Caci, versurile lui Radu Stanca sunt, inainte
de toate, rodul victorioaselor lupte ale tinerejelor unui poet care si-a descoperit, de timpuriu,
locul predestinat al vocapci sale. Un Sibiu fabulos, cetate medievala in care un dublu romantic
al poetului urea tacut, cu mainile la spate, ingusta strada Fingerling, cu scari si culoare obscure,
cu stradele care-1 inghit dintr-una-ntr-alta. Poetul a intrat, noaptea, in cetatea adormita, atras de
apelul thanatic al turnurilor in care nimeni nu mai strajuie§te, al catedralei cu tuburile orgei in
care heruvimii au amujit, al acopcrisurilor cu ferestre oarbe randuite pe mai multe caturi”).
Profilurile critice ce prind contur in carjile lui Nicolae Balota sunt sugestive in primul rand prin
darul sintetizarii unor trasaturi oarecum disparate, dar si prin plasticitatea caracterizarilor,
niciodata teme sau lipsite de culoare, dimpotriva, cu un relief viu, cu o prospetime a contururilor
caracterologice extrem de sugestiva. Un astfel de profd critic e cel al lui G. Calinescu; Nicolae
Balota subliniaza latura baroca a sensibilitapi autorului Operei lui Mihai Eminescu,
„hedonismul spiritual” ce anima rcactiilc §i manifestarile critice ale acestui „emul al clasicilor”
care „vede adeseori opera prin creatorul ei”. Se pune accent, in mod indreptajit, pe latura
imaginative a demersului critic, intr-o tentativa de a sublinia dinamismul §i versatilitatea
temperamentului critic calinescian: „Fantazia critica isi extrage alimentele din sfera imaginara
a unui deja vu. Lui Calinescu operele ii ofera imagini pe care, asemenea unui artist, le
proiecteaza, transfigurate, in opera sa. El face parte dintr-o familie de spirite care, in primele
sale eseuri, n-a facut decat sa aseze cap la cap citate din autorii sai preferaji, grupandu-le pe
anumite teme si legandu-le intre ele prin scurte reflecjii personale, tot astfel numeroasele eseuri
critice ale lui Calinescu nu sunt decat asemenea citate insiratc, rezumate de opere, enumerari
delectabile, mozaicuri foarte personale, caci cel care le-a alcatuit a §tiut sa confecjioneze un
colaj de rafinata arta critica. Dar, de cele mai multe ori, Calinescu se apleaca asupra obiectului
sau - un personaj, o aventura fictiva, o fraza, un cuvant - §i extragandu-1 din contextul operei,
il ipostaziaza, face dintr-insul un chip revelator. Inchipuirea sa, operand cu asemenea chipuri,
le precipita in concentrate concret-abtracte, in intruchipari semnificative”.
Eseurile lui Nicolae Balota se impun, pe langa eruditia §i spiritul enciclopedic ce le anima,
§i printr-o apetenja neindoielnica pentru poeticitate; fraza invaluitoare, accentele subiective,
patrunderea delicata in labirintul afectivitajii unor opere sau temperamente artistice, sunt
trasaturi observate, intre aljii, si de Gheorghe Grigurcu: „Nevoia subiacenta de substanta poetica
e atat de vie la Nicolae Balota, incat nu numai ca ii detennina cuantumul activitapi debordante
«la curplc» marii crcatii, dar ii produce si, a§a cum am aratat, un complex, incorporarea unei
ispite. Atras si respins de poezie, ca de o veritabila obsesie, autorul Labirintului lupta in
serviciul sau §i impotriva-i cu acelcasi arme. Nu doar cu o apetipe lilosofica aplicata literaturii,
cu o informatic ce aplica opulcnta rcfcrintclor, un plan contextual «enciclopedic», dar §i cu o
inclinatic pedagogica, venita parca dintr-o rutina propovaduitoare”. De altfel, se pare ca textele
lui Nicolae Balota se gasesc, aproape toate, la confluenja dintre livresc §i confesiune, dintre
rigoarea demonstrapei si sensibilitatea pasionala in care efluviile lirismului confera o amprenta
specifica unei sensibilitap eminamente savante. Semnificative pentru aceasta paradoxala
configurare a scriiturii lui Nicolae Balota sunt cateva aprecieri despre arta lecturii, din volumul
omonim: „Lectura nu mai trebuie sa fie doar comuna intclcgcrc a semnifica|iei unor simboluri
codificate, nici scrisul doar necesara comunicare a unor asemenea simboluri. Lectura ca arta se
intemeiaza pe o subordonare a lecturii informaponalc, pe o deturnare a comunicarilor directe.
De la alfabetarul prin care am bajbait copii, prin penibila silabisire si psalmodiere a uceniciei
noastre, pana la deprinderile tehnic superioare ale compulsarilor si colaponarilor de texte, o
50
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
cale duce, directa (...). Chiar daca iubind cartea nu te preschimbi intr-insa, simjurile tale toate
participa la cunoastcrca ei delectabila (...). Orice fel de lectura e deformatoare. Lectura ca arta,
nu mai pujin decat altele. Atat ca deformarea cauta sa se preschimbe aici in formare. Arta
lecturii nazuicstc spre producerea unor fonne noi”. In Argument- ul la volumul Arta lecturii,
eseistul rccunoastc, in fond, relativitatea valorilor literare, dar si a comentariului asupra
acestora, „relativitate impusa chiar de prczcnta autorului, a cititorului interpret, a scriitorului §i
hermeneutului in comentariile sale. In cartea aceasta a atator car|i, scribul interpret apare in
textele sale ca §i pictorul ce se zugrave§te pictand in propriile sale tablouri. Sa-i fie iertata
aceasta ultima de§ertaciune”.
Eseurile lui Nicolae Balota subliniaza, insa, §i talentul de portretist al autorului, capacitatea
sa de a surprinde, in linii ferme §i, in acela§i timp, expresive, silueta unui scriitor, profilul unui
temperament, reacjiile caracterologice ale unui artist, fluxul §i refluxul unei con§tiinJe. Portretul
lui Blaga, alcatuit din contraste si antinomii, e, poate, cel mai sugestiv din creajia lui Nicolae
Balota: „Sete de lumina - fiiga de lumina, sete de tacere - aspirate la cuvant, tcndinte
ambivalente constituie mareele, fluxul si refluxul acestui univers poetic... [...] Acest taram este
un continent al sensibilitajii, al sufletescului, al spajiului psihic. Blaga e poetul animei in
vcsnica framantare, intr-un continuu efort de autorevelare §i de autodcpasire. Desigur, nu
injelegem prin anima doar domeniul trairilor subiective ale poetului, ci acela al unor experience
depa§ind aceasta subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri cxistcntialc, ci ale
unor experience esenCiale”. In cazul lui Nicolae Balota, exista o permanenta glisare a frazarii,
de la tentaCia conceptualizarii inspre modalitaCile literaturii propriu-zise, cu o implicare mai
susCinuta a propriei sensibilitaCi, a propriului temperament in dinamica textului. Dioptriile
livrescului, prin care eseistul ci teste literatura lumii sunt, mereu, corectate de reflexele
melancoliei unui spirit greu incercat de convulsiile istoriei, ce cunoastc gustul relativitaCii
tuturor lucrurilor, cunoastc valoarea si preCul „meseriei de a trai”. ViaCa lui Nicolae Balota e o
viaCa inchinata carCilor, daruita pasiunii lecturii. Cum bine observa chiar autorul Artei lecturii,
„lectura poate sa devina un mod de a fi. O existenCa livresca? Nu este, oare, o primejdioasa
alienare intr-o asemenea identificare a vieCii traite cu cea citital Nu-1 pandestc, oare, complexul
Don Quijote pe oricine se lasa sedus de card, transformat intr-un dublu al ficCiunii sau al
discursului lor? §i, totu§i, scrisul si cititul, deprinderi primare ale culturii noastre, pot sa
determine o existenCa, fara sa o proiecteze iremediabil intr-un spaCiu imaginar”. Cartilc lui
Nicolae Balota nu doar instruiesc, nu ofera doar cuno§tinCe despre carji §i autori, despre idei
traite si metodologii ale literaturii, ele §i seduc. Efectul lor modelator este dincolo de orice
indoiala. In acest fel, demonstraCia §i fluiditatea memoriei livresti, severitatea analizelor §i
frenezia asocierilor, rigoarea aserCiunilor si vibraCia afectiva, toate aceste antinomii ale expresiei
critice confera originalitate unei creaCii de indiscutabila valoare ideatica.
BIBLIOGRAPHY
Gh. Grigurcu, Critici romdni de azi, 1981; A. Martin, Paranteze, 1981; Cr. Livescu, Scene
din viafa imaginara, 1982; Z. Sangeorzan, Anotimpurile criticii, 1983; M. D. Gheorghiu,
Reflexe condifionate, 1983; Gh. Grigurcu, In (re critici, 1983; Monica Lovinescu, Unde scurte,
I, 1990; V. Cristea, A scrie, a citi, 1992; Gh. Grigurcu, Peisaj critic, I, 1993; V. Ierunca,
Dimpotriva, 1994; Gh. Glodeanu, Incursiuni in literatura diasporei §i a disidenfei, 1999;
Convorbiri literare, nr. 3, 2000 (semneaza M. Solomon, N. Steinhardt, I. Ploscaru); I. Pop,
Via (a §i texte, 2001; M. Popa, Istoria literaturii romane de azi pe maine, II, 2001; Dictionarul
general al literaturii romane, A/B, Bucuresti, 2004; M.Vs. [Marian Vasile], in Dictionarul
general al literaturii romane, A/B, 2004; Vatra, nr. 6 - 7, 2008 (semneaza I. Boldea, Pr. M.
Boila, I. Constantin, Gh. Grigurcu, M. Finkenthal, L. Volovici, AL Cistelecan, N. Prelipcieanu,
M. Petreu, I. Petra§, M. A. Diaconu, S. Cordo§, N. Salcudeanu, C. Pricop, I Buza§i, I.
51
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Parvulescu, L. Cozea, D. Vighi, D. Chioariu, M.-A. Tupan, M. V. Buciu, V. Chifor, N. CliveJ,
C. L. Cujitaru, Gh. Glodeanu, C. Moraru, R. Voinescu etc.).
52
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
IN A FORM OF KNOWLEDGE
Amelia Boncea, Prof., PhD and Ion Popescu-Bradiceni, Assoc. Prof., PhD
"Constantin Brancusi" University of Targu-Jiu
Abstract: This study fulfills its objective to restore and to redefine the statute of children'
literature. For the simple reason that, after 1999, nobody tried, because they had to apply the
rigors of three paradigm: post-modernism,, meta-modernism, trans-modernism.
1 dared to do so, giving it back to public debate, in the world of education, in its (im)possible
purity of methods and principals.
I have pleaded for the “unsleep of masterpieces” and at the same time for the stabilization of
a literary theory that is enriched, reconfigured by the up to date parameters promoted by the
three critical-aesthetic literary currents.
Keywords: masterpieces, artifact, communication, emotion, message
1. An Organon of methods
Romanian literature in its integrity could all “pass” as being for children. Why is that?
Because being to young, you cannot reproach it anything: nor that it would be to intellectual,
nor that it fell in the “slough" of post modem parody category; nor that it would be already
substantially, thematically drained; nor that it reached its maximum of social and politic value.
The literature for children can self-entitle in the landscape of today's literature, from
Europe and USA, only with the condition not to imitate the Asian and Occidental models.
Romanian writers demonstrated they can overcome any obstacle. So is the case of the writers
lead by Titu Maiorescu, an authentic “civilizing hero” for the Romanian People, a mentor, and
the leader of a “great literary school” from the Moldova region.
Romanian literature for children kept its dignity, by eulogizing its rulers characterized
by self-sacrifice that is hard to understand at first.
This top literature/ meta-literature gives no room to turn back. It cultivates ethical
(moral), aesthetic (axiologic), permanent (trans-historical) values with an unstoppable
enthusiasm. The Romanian People has emerged its great writers, then cultivated them with a
volatile sense of classicism.
It has militated for Alecsandri, Eminescu, Arghezi, for Bolintineanu, Macedonski,
Stanescu, very stoutly. It has delegated some imperturbable and unbeatable critics that
understood, to their glory, how things stood: Titu Maiorescu, C.Dobrogeau-Gherea, Garabet
Ibraileanu, Eugen Lovinescu, George Calinescu, Al.Piru, Nicolae Manolescu, Eugen Simion,
Mircea Cartarescu, Ion Popescu-Bradiceni, Lazar Popescu, Gheorghe Grigurcu.
These admirable theorists, coming themselves from the ranks of writers, are, automatic,
the most reliable. Because - Nichita Stanescu said - if they, the writers, do not know the
mechanism of literature, then who can appreciate it in its unfathomable mysteries?
In today's academic medium, the manuals for children' literature have still “defected”
standards void of any shadow of professionalism? And we don;t know why? Because there are
real works of art of neo-, post-, meta-, and trans-modernity. But they are rarely talked about. A
stupid idea is being prolonged that children' literature is the Cinderella of grown-up' literature.
Let us assure you that you can self-detonate these hard accessible prejudice. If what you
read you don't like, the rest is “exhalation”, “deception”. Let our irony be forgiven! Let our
53
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
irony be forgiven? We did nothing wrong. Why would we read the tendentious book
“Travesties” by Mircea Cartarescu, and not “Zahei the blind” by Vasile Voiculescu>.
This writer is -1 think.... But I realize that I an not in a position to have too personalized
opinions. We can however extract some trans-literary collocations : filthy whore, sable sperm,
wet of excitement, juiced from my testicles, and more, from the “Travesties” masterpiece, how
Nicolae Manolescu qualifies it. We quote, for a double edification: author-reader: “The prose
from “ Nostalgia of Travesties are, undoubtedly, masterpieces of virtuosity. The auther declares
his models of his free will in Journal: Pinchon, Borges, Marquez, Cortazar, Proust, Joyce”.
(Manolescu, 2014, 715).
“Travesties” cultivates a hipper-realistic fantastic. But the short novel displays its meta¬
literary aspect and sophisticated symbolism. The book would represent healing through writing
for the author. Would it?
The protagonist of these proses is, almost without exception, the child or the adolescent.
Maturity is repulsing to Mircea Cartarescu and the “Travesties” - so we can summarize -
describes a case of androginism. Seeing how the subject - pedagogically speaking - repulses
me, I sincerely prefer to skip the other trans-sexual “masterpieces” by Cartarescu. (Manolescu,
2008, 1347).
In an “Explication”, Nicolae Manolescu says that “the ones that read today are mostly
children”... That “not even literature teachers don’t do that much reading these days.”
We like the mordant irony of the great critic when he admonishes the literature teachers
forced to read works that were not included in the school program. It was when the program
was changed and alternative school books appeared.
The well known Wellek and Warren dreamed to put together an organon of methods.
They came to the conclusion, beforehand, that the study of literature must be specifically
literary, and that literature can't be one of the past and one of contemporaneity. Masterpieces
resist, do not erode its values, they pass the exam of aesthetic values mutation and of
synchronous critique. Much more burdened by insecurity and risks, synchronous critique is
preferable to historic critique, that, with much more certainty, is exposed to more hypocrisy,
because, operating from a dead field, does not have the possibility of immediate perception,
“but hits the thick layer of conventional prestige and admiration”.
What does Eugen Lovinescu want to show? That only synchronous critique operates in
living matter, speaks in the name of a living sensibility, real and not through reporting to extinct
cultures. It, alone, creates its values. “To create!, to take raw matter and to organize it, to
distribute it, in the categories of aesthetic judgment, to operate, hence, in the new, on the risk
of your own initiative” - this is what revitalizing some old writings means, following the
mutation of aesthetic values. (Lovinescu, 1973, 390-396).
Wellek and Warren distinguish between literature and the study of literature. The first
one in a creative activity, an art, and the second one is a science, a form of knowledge, of
erudition, a platform of education, of teaching, of intellectual development.
“Still, however useful could experience be to literary creations, the literary scientist has
a completely different task. He must translate the literary experience in intellectual terms, to
integrate it in a coherent system that must be rational, if he wants to have value as knowledge”
(Wellek, Warren, 1967, 37)
From a pedagogic point of view, the studying of great books can be very
recommendable, with the express observation that, in the domain of the history of imaginative
literature, limiting to the great books would make the continuity of the literary tradition
incomprehensible.
Children' literature is an imaginative literature. But, in its case, it doesn't have to use
images, because artistic images are unessential in for epic literature and, thus, for a greater part
of literature; they are substituted with success by concrete, sensual visual, auditory, musical
54
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
images.
To board the applied pedagogic ship, we must see what the function of literature is, even
if its children' literature we are talking about. First, it must be nice and useful. Is the idea idea
that poetry is a pleasure opposed to the idea that poetry is a way of teaching just like any
manual? No, just like the idea that poetry is a game is complementary to the idea that poetry is
work: the craft of writing, the making of the literary work, etc.
In fact the note of pleasure and that of work fusion, coexist, they are mutually
determining themselves. The pleasure of literature is a superior pleasure, because it refers to a
superior type activity, but also the utility of literature - the seriousness, the instructive character
- can be somehow pleasant. The seriousness of a duty that must be carried out or of a lesson
that must be learned can be tedious, but the aesthetic seriousness, of perception, of infantile
philosophy, of constructing an imaginary world, in which you can recreate yourself, is not at
all tedious. A pedantic pedagog can falsely localize the seriousness of a great poem or of a
new novel in the historical information or in the useful moral lecture it provides - let's say it
would be “The Jderi Brotherts” or “Ciresarii”, “A Yankee at King Arthur's Court” of “The
Castle in the Carpathians” - what matters is something else: “the unsleep of the masterpieces”
(Gorcea, 1977, 215-252), the expressiveness, especially involuntary, in a writing that waits that
its significance storage to be reactivated. “By ignoring the mobile of the author, we would be
able to contemplate the free possibilities of the universe of the work, and it would be easier for
us to multiply its miracles” (Negrici, 1977, 12)
The same thesis is sustained by Nicolae Manolescu in “His critical history...”. Before
him, G. Calinescu himself published his own opinions according to which the study of literature
(even hermeneutic, critic of historical) can appear before us only as an infallible science and
as epic synthesis.
Look at what the same Nicolae Manolescu signals. How we usually had remarkable
practitioners , but theoreticians only sporadically. And this situation remained largely
unchanged until today, because we can notice a somewhat stagnation in the synthesis of literary
theory. We would reopen the discussion about this problem by pointing out that, after 1900,
children' literature, managed to transform from a idiolect to a sociolect, to return, only after
1990, to culturalism (a curious variant of this being the protochronism invented by Edgar Papu
between 1970-1980 as an answer to Eugen Lovinescu's sinchronism)
Nicolae Manolescu advances a new thesis, but, about it, in the following sub-chapter.
Bibliography
1. Nicolae Manolescu: The history of Romanian literature for the understating of the
readers; Paralela 24, Pitesti, 2014
2. Nicolae Manolescu: The critic history of Romanian literature. 5 centuries of literature;
Paralela 45, Pitesti, 2008
3. E, Lovinescu: Writings 5. The history of contemporary literature; Cartea Romaneasca
Bucuresti, 1977
4. Petru Mihail Gorcea: The unsleep of masterpieces; Cartea Romaneasca, Bucuresti,
1977
5. Eugen Negrici: Expresivitatea involuntara, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1977
2. The unsleep of masterpieces
55
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Nicolae Manolescu advances the very coherent thesis that literature has three meanings:
- as a relation to the general historical process.
- as receiving the works in a certain time period (Diachrony)
- as a contextual system in a given time period (Synchrony)
In other words, the history of literature manifests itself at the intersection between
Diachrony and Synchrony. Children' literature be it Romanian or foreign shows a more subtle
dialectic between aesthetic and historic but also between literary and social. A good book seems
to transgress any waiting horizon, seems to listen both to a formal aesthetic and an aesthetic of
receiving. An aesthetic of producing the work seems to have a correspondent in an aesthetic of
consuming it.
Warren and Wellek sustain that literature is a translatable permanence in a form of
knowledge. That it makes us know of those aspects that exact science and philosophy doesn't
deal it. It combines the typical with the individual or presents the individual in the typical.
In the more actual Romania, Petru Mihail Gocea, Eugen Negrici, Ion Rotaru, Dumitru
Micu, Ion Negoitescu, Adrian Alui Gheorghe made tries to interpret this principle.
Warren and Wallek, the two theoreticians, identify the following as functions of
children' literature:
- it expresses a truth although is not a form of truth (because art cannot be a form of
truth, not even experimentally;
- if science uses the discursive mode, art uses the representative one;
- poetry equals truth, but not necessarily true;
- poetry is just as serious and important as philosophy (Science, knowledge,
understanding) and has the equivalence of truth in the explicit sense of being truthful;
- all the sincere artist, with a sens of responsibility, are morally obliged to be proponents
(be they involuntary as Negrici thinks);
- the purpose of the literary work is always to convince the reader to accept that
conception, theory, ideology, etc., and not to manipulate him (with honesty or, God forbid, with
ill intent);
- the art of representation is a seduction and a self-responsible action as long as it takes
the form of a system
We would not agree with Warren and Wallek that the artist with a sens of responsibility
would not want to combine emotion and thought, sensibility with understanding, the sincerity
of feelings with Meditation. On the contrary in children' literature things are just the way we
described them.
As for the emotional nature, children' literature exceeds today's primitive and laughable
catharsis; there are voices that orient us towards “the social communication of emotions” (Rime,
2007, 18-35). Emotion creates sense, it generates sense.
Nicolae Manolescu firmly says that a real literary history is always a critical history of
literature and, fortunately or not , it speaks correctly, proceeds correctly, thinks correctly. A
very good book for children (be it “the Wonderful grove” by Mihail Sadoveanu!!!) is a inter-
textual diachrony. It dialogues from text to text with others. The demonstration with “the fairy
tale of eternal repetition” belongs to the “supporter” of “the unsleep of the masterpieces”
(Gorcea, 1977, 5-110) which places the principle of pleasure next to the principle of
repetition. In this way “The wonderful grove” could be another paradise Arcadia, masterly
evoked even in “The Hatchet” , in “His highness, the child of the forest”; Mircea Tomus, gone
in the search for the character in children' literature finds it in “At Medeleni” (I), in “The golden
branch”, in “Ionut's apprenticeship” , in “Adela”, in “The novel of the shortsighted teenager”
and only the impossibility to fall into their fabulous charms makes us remain at this level
(Tomus, 1979).
These humble lines surrender their space to Warren and Wellek , noticing that the mode
56
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
of existence of the literary work is unmistakable and being volens-nolens and ontological situs
children’ literature is in the end a poem (just like “The eyes of the mother of the Lord”) - which
is a novel-poem). “ The eyes of the mother of the Lord” contains pages of pure poetry (G.
Calinescu, 1967, 235).
It is a vocal and graphic “artifact”, in this sense Poe and Apollinaire having both their
own poetic program. E.A. Poe enunciates a philosophy of composition and musicalisation of
the poetic ideal but also a theory of suggestion born from lucidity and rigor (Poe, 2003, 6).
Guillaume Apollinaire dislocated the traditional prosody inventing supra-realism and
calli grams.
Losing himself in details that are futile today, Warren and Wellek manage though to
touch the essential:
- the real poem is in the totality of the experience, both conscience and unconscience,
of the author, in the period of creation (Popescu-Bradiceni, The de(-)mented garden, 2017).
- in a literary work there is the vocal layer, the semantic utilities, the represented objects
(the world of the author and poet, the characters, the framework of the action)
- the implicit layer of the “world” (by example a story related in literature can be
represented as seen and/or heard; a character from “Ciresarii” or “Morometii” can be seen/heard
with his characteristic inner or outer features).
- the layer of meta-physical qualities (the sublime, the tragic, the terrible, the sacred, the
philosophic sense)
- about the philosophic sense, of children' literature, there are no more doubts because
we find it in the curriculum of “Language and communication”, at “the position 4” (Paraiala,
2000, 11) but also in an essay by Olga Stefanescu (Stefanescu, 1997, 51-56).
- the literary work is the product of reading and reading again from the perspective of
the triad: structure, sign, value in which sense could be the included third between the first and
third element (Wellekm Warren, 1967).
Petru Mihail Gorcea formulates a theory of the “unsleep of masterpieces” of course
under the guardianship of Mihail Dragomirescu (Dragomirescu, 1969, 405-454). What is this
theory that has 9 transversals and one post scriptum?
1. The social-historical and documentary-biographical reconstruction can be made for
author of a more modest value. In principle, children’ literature has in its “dictionary” some
minor writers
2. The critical impressionism is the one that opens the way to understanding the
possibility to plural receive the opera (G. Calinescu supported the possibility of a plurality of
literary histories)
3. The work produces a trans-mutation into the aesthetic of the elements of reality and
this operation of the artist must be appreciated (the impressionist critic must poses a genius
similar to the authors)
4. Beauty is not outside the opera, and the opera is beauty as perfection of the creation
that is unique through the opera (the critique's endeavor has as a purpose the intuition of the
opera as an aesthetic one of a kind, the perception of its specific value)
5. In a matter of literary art, the content is form and form is the content.
6. The main merit of the whole orientation known as style, structuralism, even formalism
(Pop, 1983) is the discovery of what was called the linguistic nature of literature (and art).
7. Thus the literary work is no longer a mystery but a semantic field, like a groupage of
signs arranged by rules and processes that are possible to study; the literary work appears to us
as a message made in a certain code, special, by the author towards a collective consignee (the
contemporary and future readers)
8. Attention! The literary work is a message,, the correct verb is to be and not to have,
how the ones that pushed to dogma the difference between content and form
57
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
9. The matter-structure double is an interiority of the literary work for children art being
a language and a way to communicate; but language has a poetic valence.
10. To climb from one layer to another, the reader must be educated: textually,
grammatically, artistic, (through the so called poetic arts) (Barboi, Boatca, Popescu, 1995)
aesthetically, philosophically, scientifically, etc.
11. It cannot be a literary work if that message that admits the construction towards that
lecturer, on the basis of the linguistic layer, of the next layer, the ones of “representation”;
arrived at this level, the intuition as a whole imaginary (symbolic and semiotic) can be
possessed.
12. In this sense Stefan Popenici elaborated an alternative pedagogic: the educational
imaginary, and Kieran Egan integrated imagination into teaching and learning in the years of
elementary school: Stefan Popenici even has a project of a curriculum based on the stances of
the Professor in the educational imaginary (Popenici, 2001, 183-192) and Kieran Egan
demonstrates why imagination is important to education (Egan, 2008, 11 - 30).
Bibliography
1. Bernard Rime: The social communication of emotions; Trei, Bucharest, 2007
2. Petru Mihail Gorcea: The unsleep of the masterpieces, Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 1977
3. Mircea Tomus: The nove of the Romanian novel. Vol. I. In the pursuit of the
chraracter; 100+1 Gramar, Nucuresti, 1999.
4. G. Calinescu: Ulysse; Editura pentru literatura, Bucuresti, 1967
5. Edgar Allan Poe: The poetic principle; Litera International, Chisinau, 2003
6. Guillaume Apollinaire: Alcools suivi de le Bestiaire et de Vitam impendere amori;
Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994
7. Ion Popescu-Bradiceni: The de (mented) garden; TipoMoldova, Iasi, 2017
8. Elena Petroaia, Dumitru D. Paraiala, Viorica Paraiala (coordinators): Optional
disciplines in primary school; Polirom, Iasi, 2000
9. Doina Olga Stefanescu: What is philosophy for children, in the volume “Gender and
Education”, Bucuresti, 1996-1997
10. Rene Wellek, Austin Warren: The theory of literature; Editura pentru literatura
Unviersala, Bucuresti, 1967
11. Mihail Dragomirescu: Critical and aesthetic writings; Editura pentru literatura,
Bucuresti, 1969
12. Mihail Pop: What is Literature? The Russian formal school; Ed. Univers, Bucuresti,
1969
13. Constanta Barboi, Silviu Boatca: Poetic arts; Romanian literature and culture in
scholls; Recif, Bucuresti, 1995
14. Stefan Popenici: Alternative pedagogy; the educational imaginary; Polirom, Iasi,
2001
15. Kieran Egan: Imagination in teaching and learning. The years of elementary school,
Didactica Publishing House, Bucuresti, 2008
3. “The angel with a book in his hands”
We are on some pedagogic and didactic coordinates. We are between methods and beyond
them. We have a sense of fear, of suspicion.
58
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
The bibliography rushes us in our horizon of comprehension and interpretation. Ion Gh.
Stanciu describes the movement of the “new education” in critical terms. Still, the triad that
characterizes the human being in growth “interest - effort - creation” remains fundamental
even today (Stanciu, 1983, 103).
Education through literary lecture assumes the same three aspects:
- the receiving of the cultural values
- emotion, the vibration of the subjective spirit in contact with the supra-individual
values
- the creation of the values
An applied pedagogic of children' literature assumes the realization as exquisite as
possible of the individuality but also a maximum level of socialization. The result of this
synthesis is the creating man, reconsidered as a supreme valuea.
Maria Toma-Damsa thinks that children' literature lesson can be grouped like this:
- introductory lessons (that offers general information about the writer and its work)
- interpretation lessons of a certain work
- recapitulation lessons
From a methodical and didactic point of view, this lessons combine more approaches:
- through the exposure of the teacher
- through heuristic conversation
- through problem solving
- through discovery
- through literary, structural, semiotic, psychological, stylistic analysis
- through the communication of the literary material (Toma-Damsa, 1999, 6-9)
Education through literature is a long process that is bound by some laws derived from
the psychic nature of the child and even the law of his intellectual and affective development.
The cultivation of the creativity of the children through the works with literary content assumes
some necessary steps that must be followed:
I. The preparation of the subject for the creative process
II. The analysis, classification and redacting the processed data (the so called process of
intention/ illumination/ inspiration/ divinity - n.n.) stage
III. The verification of the creative work through the application of the critical and self-
critical apparatus.
For stage I, the aim is as follows:
- the formation, development, the broadening of the aesthetic receptivity through literary
analysis;
- the understanding of the artistic message;
- the recognition of the ethic - aesthetic interaction
- the possibility of the achievement of the correlation with universal literature.
The literary book is a beautiful work instrument, it brings honor to the one that writes
it, it pages are bringer of truth. A book produces a state of day-dreaming but “without use” it
has a different value.
Tudor Arghezi dedicated an anthological poem “Ex Libris”: “Beautiful book, honor to
who ever wrote you/ slowly thought up, gently scaled/.. ./And your pages fdled with truth”. The
poet “makes up his great phantom/ of reverie, shadow and flavour,/ and he casts it alive among
us” (Arghezi, 1980, 36).
And Nichita Stanescu did the same: and the title of the poem is “The angel with a book
in his hand” (written as a comeback to the ballad named “The wild boar with the silver fangs”
by St. Aug. Doinas). The main character is an angel “reading an old book with scales of silver”,
after a a while “Oh, he was flying/ through the air and through walls/ with the book in his hands,
passionately reading” (Stanescu, 2007, 149 - 151).
59
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
The second stage aims to:
- initiate the regime of reading,
- guide the creative activity (in literary circles),
- develop the independent creative activity through literary compositions.
The primary objectives seem to be the same in post-modernism, constructivism, etc.:
- the development of the capacity to select the material, to compose and to chose the
essential, its systematization and synthesis;
- the organization and the conduct of the composition classes, the drafting, correcting
and the copying of the final form,
- the guidance of the young literary talents through the activity of the right literary circle,
having as an objective the encouragement and guidance of their creative originality
In the third stage, the verification of the creative process is made by compositions and
essays,
Within an applied pedagogy of children' literature we can stop on some categories of
extracurricular situations:
- literary circle
- the making of a school paper,
- a literary-artistic gathering
- theater show.
By the way in which non-formal situations are organized, we discern:
- group specialized activities: literary circles, literary workshops
- individual activities,
- of literary creation
- of artistic creation
- of viewing of some shows (with the purpose of writing a commentary) (Stefan, 2003,
138 142).
The analysis of the literary text - we repeat - “one of essential methods, not just to arm
students with the notions of literature, but also to educate them”.
As component part of school activity, reading contributes to:
- the development of the aesthetic receptivity,
- learning a new style of independent intellectual work,
- the preparation of the literary creation activity,
- explaining and interpreting the metaphor, the symbol, the allegory.
Therefore, still in primary school (grades II-IV), the children are introduced to writing
from classic writers, with great influence (Salade, Ciurea, Comes, 1973, 20-227).
Anca Luca identified in the manual for reading for the IV-th grade some test that would
prepare the students for the “revelation” of education, especially by cultivating the aesthetic
part of education, by pointing out some stylistic values of the literary text, given by real models
of literary art. Through this kind of representative texts (Ana Blandiana: “The bouquet of
flowers”, Mihail Sadoveaanu: “The key”, “Mister Trandafir”, “The lark”; Nichita Stanescu:
“The poem”; Mircea M. Pop: “Opinion”, “Inspiration”), the students would familiarize with:
- the fusion of the concrete real with the imaginary “real”:
- the sensitization of the objective reality through diverse artistic means,
- the specific the artistic vision of the creator.
A teacher must resort to some subtleties of stylistic nature - and not methodological, for
the following arguments:
- the stylistic level of a text constitutes a formative advantage;
- stylistic elements of a text fragment are utilized, at this age, selective, in relation with
their contribution to accentuate the main idea,
- the graphical representation on a column of elements of imagination and on the other
60
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
one: elements from reality (like how Tudor Vianu does with another text belonging to
Sadoveanu in “The double intention of the language and the problem of style” (Vianu, 1966,
16-17); and defines style as “the ensemble of notation that he (the writer) adds to his transitive
expressions and through which his communication gains a way of becoming subjective,
together with its artistic interest” (Luca, 1983, 137 - 144).
A modern method of receiving the literary text is modeling. This - Doina Fodor assures
us - is an active method of understanding and living the literary text, that appeals to the student's
capacity to see the literary work as:
- a self sufficient organism
- a structure that is in permanent “motion”,
- a whole (integrated, specific to integrated learning - Ciolan, 2008, 93-156).
We agree that modeling proves its advantages over the traditional methods because the
graphical representation of the structure of poetry offers us the advantage of pointing out its
organic structure, its perfect unity implying analysis and synthesis.
This method is based on the discovery of the profound significance of the literary work
as well as on the clear intuition of its structure and composition, two key elements in the analysis
of a literary text; it also allows the pointing out of the artistic value of language; also let us
abandon the tiring method of exposure through which the student fills the pages of his notebook
with notes and let us give in return the possibility to participate in the discovery of the universe
of the literary work, transforming it into a creative element.
Thus the whole analysis is made through the conversation between the professor and the
class, followed by the graphical representation of the literary test, which will constitute the
starting point in the writing f the literary commentary.
The method of modeling subordinates questioning and heuristic conversation, thus
allowing the interpretation of all the details and in our interpretations we granted priority to
modeling, without limiting ourselves to it.
Having made clear the significance, structure and composition of the text, the student
can use them in a paper that can wear the seal of his individuality and not reproduce the ideas
of the professor.
This way we can save the students' paper of that tiring uniformity of ideas and
expressions, and we develop their creativity.
At this advantage of the method is added the one that makes possible the understanding
of the poetic universe, so a bigger closeness to the power of understanding of the student, that
deals with a coded language - the poetic language.
For explaining the method we think that examples are the most edifying. That is why
we propose an analysis made with the help of modeling. We must underline that the literary
analysis that is made here in writing, during classes is made by orally, through the permanent
dialogue of the professor with his students.
We chose the poem “Wealth” by Tudor Arghezi.
The figure of the peasant artistic transfigured is a permanence of out literature. We can
find it in prose and poetry alike (we will talk only about lyrical creation ).
The literary critique have noticed this fact, naming George Cosbuc “the poet of the
peasants”, Octavion Goga “the poet of our passions”, and Arghezi - “the poet of the plow”.
The significance of the poem come from a mythical vision of the universe. The poetic
material is grouped in such a way that suggests two worlds - the terrestrial universe and the
celestial universe.
The first one is structured around the word - with home as a symbol - primordial human
settlement - to which words like furrow, wheat, corn, land, etc. are added.
The second one gravitates around the words sky, Sun and Moon. The peasant belongs
to the ground, to the terrestrial universe. The poem starts with a double visual significance.
61
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
From the perspective of the poet and of the reader, the peasant that go forward plowing
the land in the immensity of the field, getting further, touches the sky, when he reaches the
horizon. It is the real significance of the image, to which we add another one, the one in which
the peasant through his work transcend the terrestrial universe, installing himself into the
macro-cosmos. Thus, this worker of the world is made sacred becoming in the vision of the
poet a divinity of life, because he is the seed of “the wonder seed”, this symbol of existence in
germ.
It is visible that poetry is a eulogy to the peasant and his work, eulogy that the poet
makes more transparent when, using the power of plastic suggestion of the word, brings into
the foreground the statuary group “Him and his cattle seem made of bronze”.
The last part of the poetry brings the image of humanized divinity, divinity which is the
peasant.
“You do not turn around to see!
Because God walking beside you,
Casts a shadow between the oxes”.
Arghezi sees in the peasant a “Deus in terra”. This image responds to the one in the
beginning of the poem and resolves the existential dilemma of the poet from the psalm.
Divinity must not be searched for far away, in transcendence, because it is in us, being
man himself, that reaches this state through his creative power. This truth is revealed to the poet
in a sacred moment, during the night when, through contemplation, discovers the harmonious
order of the universe, when the two worlds communicate according to the mythical scheme of
the universe. The images of this communion between the terrestrial and celestial universe are
in this verses:
“ The moon puts its crock on the land”
and
“From the black poplar, leaned against the sky”
The poplar receives here the value of an axis of the world that unites the two worlds.
The deep significance of the poem are given through a simple, archaic, regional language.
Through the “Wealth” poem Arghezi creates a unique poetic universe, as his whole
creation otherwise.
Bibliography
1. Ion Gh. Stanciu: School and pedagogy in the XX-th century; Editura didactica si
pedagogica, Bucuresti, 1983
2. Maria Toma-Dam§a: The anthology of children’ literature; Emia, Deva, 1999
3. T. Arghezi: Verses (I); Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980
4. Nichita Stanescu: Poetic work; Cartier Popular Poesis, Chisinau, 2000
5. Mircea Stefan: The theory of educative situations; Aramis Print S.R.L., Bucuresti,
2003
6. Minodora Comes, Dumitru Salade: The cultivation of creativity of the students
through works with literary content; in Dumitru Salade, Rodica Ciurea (coordinators):
Education through art and literature; Editura didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973
7. Ana Luca: Suggestions for the stylistic interpretation of some texts with literary
content from the IV-th grade manual; in “Research in language and literature” (2), Sibiu
8. Lucian Ciolan: integrated learning. Fundamentals for a trans-disciplinary curriculum;
Polirom, Iasi, 2008
9. Doina Fodor: Modeling - a modern method to receive the literary text; in “Research
in language and literature” (2), Sibiu, 1983.
62
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
63
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
TAMPITOPOLE CASTLE - BUCHAREST DYSTOPIAN MONOGRAPH AND META-TEXTUAL
EXPERIMENT
THE FANTASTIC CHRONICLE - FROM PARODY TO DYSTOPIAN FICTION
Simona Antofi
Prof. PhD., „Dunarea de Jos" University of Galati
Abstract: In Cronica fantastica (The Fantastic Chronicle), the imagined topos of the Timpitopole castle
points out Caragiale’s dystopian parody - a melting pot generating both the authorial ideology firmly
discrediting the obsession of city modernization (in relation to contemporary Bucharest) and the hybrid
fictional strategies which get together the journalistic and literary discourse as well.
Keywords: authorial ideology, fiction, journalistic discourse, literary discourse, parody, dystopia.
Despre cronicile lui Caragiale s-au scris destule texte critice care aproximeaza, cu
inteligenta, miza, profilul destinatarului vizat de un pact de lectura menit ca, implicit, sa
acrediteze literaturitatea nonliterarului si, mai ales, analizeaza specificul instrumentarului hibrid
utilizat de scriitor pentru a satisface, pe de o parte, cerintele impuse de spatiul tipografic,
publicul aferent si tipul de discurs publicistic, iar pe de alta parte, vocatia sa de creator. Incluse
in volumul de Momente si schite, instantaneele publicistice ale lui Caragiale se supun, si ele,
unei perspective orizontale specifice, conform careia piesele componente descriu si constituie
un univers de discurs si o lume posibila. Asa cum apreciaza Liviu Papadima, „lumea lui
Caragiale este insa izbitor «orizontala». Maladia care o defineste poarta numele de
hipersintaxie. Nu se stie, insa, (...), daca boala apartine unei presupuse lumi reale contemplate
de autor - lumea romaneasca de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX - sau lumii
care se formeaza pe retina celui care contempla, imagine devianta, transformatoare, a celei
dintai, deformare pe care isi pune pecetea personalitatea privitorului, sau doar lumii construite
cu ajutorul cuvintelor, ale carei legaturi cu lumile celelalte raman simple inference critice.”[l]
In cazul particular al cetatii Tampitopole, reflex distopic coerent al Bucurestiului epocii,
in textul intitulat Cronica fantastica, Oana Soare identified „intregul sarcasm al raportarii
autorului la aspectele vietii moderne”, datorat faptului ca „orasul are adversari redutabili in
sfera ideologica, de tip antimodern, conservator sau numai traditionalist.”[2] In aceeasi ordine
de idei, Florin Manolescu semnaleaza faptul ca toate cronicile caragialiene, „in ciuda aspectului
lor fantezist, (...) sunt rezultatul unei angajari politice si al interesului fata de temele principale
ale momentului”, cum ar fi „marea febrilitate edilitara care cuprindea orasul Bucuresti in
ultimele trei- patru decenii ale secolului XX.”[3]
Din punctul de vedere al functionarii si al mizei discursului care elaboreaza imaginea
absurd-distopica a cetatii Tampitopele, precum si al amestecului voluntar de marci ale oralitatii
si ale instantaneitatii texului jumalistic, cu marcile literaturitatii sui-generis, Maria Voda
Capusan identified datele textuale complexe ale scriiturii caragialiene: „La Caragiale tipurile
de discursuri nu exista doar, pasnic, in teritorii bine delimitate (...), ele inealed limitele ce le
revin de drept, isi violeaza reciporc frontierele, isi contesta atributiile, se suprapun, se incaiera,
spre confuzia celui chemat sa le manuiasca si nu mai putin a cititorilor sau a auditorilor sai.”[4]
Insistand pe constrangerile de ordin publicistic care determina o bund parte a
specificitatii momentelor caragialiene, Florin Manolescu evalueaza corect motivatia prima a
redactarii acestora, „concepute in spiritul vechi al cronicilor sau al zig-zagurilor din Ghimpele
si din Claponul, (...), dupa acelasi sistem prin care editorialistii sau autorii profesionisti de
64
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
foiletoane alimenteaza cu regularitate gazeta, subordonandu-se imperativului periodicitatii si
dorind cu orice pret sa-i tina pe cititori sub presiunea evenimentelor la zi.”[5] Dar si ratiunea
pentru care scriitorul isi aduna si ordoneaza in volum (inclusiv) aceste texte: „caracterul
sistematic al momentelor lui Caragiale a rezultat din intalnirea unei gandiri sistematice, care a
urmarit cu insistenta sa construiasca o opera coerenta, pe baza unui program literar personal, cu
o imprejurare speciala, din sfera tehnica a productiei literare, posibilitatea de a publica regulat,
in gazetele de mare popularitate ale epocii.”[6]
De aici rezulta ceea ce Cornel Munteanu numeste „polifonia si eterogenitatea” textului
publicistic caragialian, concretizate, pe de o parte, in prezenta vadita a unor distincte „marci ale
enuntarii si ale ipostazelor enuntiatorului”, iar pe de alta, in prezenta a diferite tipuri de enunturi:
performative, argumentative, demonstrative, dialogice, descriptive etc.”[7] Nu in ultimul rand,
se cuvine amintita aici, in preambulul analizei noastre, opinia Danielei Petrosel, care identified
rostul si functia parodiei ca parte sine qua non a scriiturii caragialiene: „asumarea unui anumit
tip de discurs, doar spre a fi mai apoi repudiat, abilitatea autorului de a-si deschide textul spre
genuri minore si impletirea ne-discriminatorie a literaturii inalte cu literatura de jos,
carnavalescul lumii, dar si al textelor sale sunt argumente ce sustin prezenta masiva a
dimensiunii parodice in opera lui Caragiale.”[8]
Publicata in Ghimpele din 9 iunie 1874, si apoi in Calendarul Ghimpelui, in 1875 [9],
Cronica fantastica propune, prin vocea binecunoscutului narator caragialian, duplicitar in
discurs - lansand, adica, doua tipuri de semnale catre categorii distincte de cititori, inocenti,
unii, si experimentati in ceea ce priveste metaliteratura sui-generis, ceilalti - si ambiguu in
raporturile sale cu au(c)torialitatea, o istorisire fantezista cu talc, despre cetatea Tampitopole si
locuitorii acesteia. Exercitatea efectelor de real - referirile la conflictele dintre rusi si chinezi,
detalii geografice, amanunte arhitectonice care permit localizarea istoriei - si a istorisirii - intr-
un anumit spatiu cultural, tocmai pentru a le dinamita, mai apoi, prin destructurare parodied, si
mai ales prezenta reconfortanta a naratorului, (voit) creditabil si garant al autenticitatii celor
povestite, intradiegetic - ghid al cititorilor transplantati direct in fictiune - dau textului o
savoare aparte: „Suntem in anul grafiei 3.874...
Cum se poate ?...
- Ma rog, ma iarta, amabile cititor. Da-mi voie a te ruga sa nu ma-ntrerupi pana la fine. Imi
promifi ca ma vei lasa sa termin ceea ce d-abia am inceput? Comptez pe promisiunea d-tale.
Rencep dar.”[10] Daca textul Cronicii „recontextualizeaza prin reteritorializare datele epice ale
unui scenariu cotidian, in care povestitor si cititor scriu impreuna o calatorie imaginara”, si
„valorilIcd referentii cotidianului romanesc, o toponimie si onomastica familiara [prin ricoseu
parodic!] cititorului”[l 1], atunci naratorul este primul agent al (auto)(dez)iluzionarii cititorului
in ceea ce priveste adevaratul referent al cetatii YTampitopole. Al carei nume poarta, simbolic,
rezonantele - si conotatiile - balcanice ale altei cetati, Constantinopole.[12]
In fapt, naratorul cere creditare pentru o fictiune gonflata peste marginile iertate, iar
cand cititorul il sanctioneaza, ii ofera, sub o ploaie de rugaminta, un contract perfid de lectura.
Pseudo-blocajul textului, intrerupt de cititorul (presupus) mefient, reprezinta prima disfunctie,
la nivelul pactului de lectura, ce premerge angajarii ambelor instante, naratorul si cititorii sai,
intr-o excursie textuala ucronica ce acrediteaza distopia. „Suntem in anul gratici 3.874; ne aflam
in cetatea Tampitopole, locuita de Sinecorzi, ciudate fiinfe bipezi, carora le lipscstc partea
stanga a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de Chinezi.”[13]
Pretentia de verosimilitate, de la care se revendica paranteza explicativa, se articuleaza
pe ideea - mai bine zis posibilitatea invadarii Europei de catre chinezi, si pe excesul de
reverentiozitate fata de cititor. Paranteza prezinta, cu alte cuvinte, realitatea - fie si ipotetica -
drept parte a unei fictiuni credibile : „Deschid, cu permisiunea d-voastra, o mica parenteza
istorica explicativa. (Acum doua mii de ani, Chinezii declarara resbel Rusiei, vasta fara ce
coprindea jumatate din continentul Europei. - Observafi bine ca narez numai faptele; nu fac nici
65
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
un comentariu. Bataia avu loc pe fruntaria celor doua (ari. Chinezii triumfara §i, trecand peste
regimentele ruse§ti ca peste un imens bulevard de cadavre, in o saptamana fura in capitala
inamica, in doua saptamani ajunsera in centrul Europei si in trei, dupa ce strabatura §i batura,
una dupa alta, toate (arile mari §i mici, se oprira pe tarmii Atlanticului. Poate c-ar li mers §i mai
nainte daca ar mai fi avut cu cine sa se mai bata... Lumea intreaga zguduita, fu forjata a
recunoa§te realitatea acestei invaziuni §i i se-nchina. Doua mii de ani au trecut, §i Chinezii, cu
perspectiva d-a domni pana la judecata din urma, domnesc asupra continentului vechi pe care
1-au chinizat - penniteji-mi acest singur novicism - cu totul). Inchid aci parenteza crezandu-va
luminati de ajuns.”[14]
Iesind mereu in avanscena, emfatizandu-si pozitia, naratorul pisicher muta accentul de
pe facerea textului si de pe textul insusi pe (in)credibila fictiune, cautionand excesul fantezist
(bine strunit!) prin doua parghii ad-hoc : turismul livresc si reprezentarea, pe scena fictiunii, a
excursiei gratiosilor cititori prin Tampitopole: „Acum, grajioasa cititoare §i d-ta, amabile
cititor, daca doriti a face o excursiune prin cetate, procura(i-mi placerea a va-ncrede in mine §i
a ma urma. Voiu fi prea fericit sa va serv de cicerone in Tampitopole, care, allati si tinc(i minte,
este numai o sucursale a Pe-kingului.
Pomim?... A! ma iertaji, fiji buni a va arma cu aceste foi de palmier; o sa va fie nedispensabil
pentru a va apara d-ar§i|a soarelui.
Acum, aidem! O singura recomandatiunc am a va face: strambaji putin picioarele in maniera
chineza; este un mijloc prezervativ contra alunecu§ului porjelanului smaltuit cu care sunt
acoperite stradele. A§a!”[15]
Asa cum observa Florin Manolescu, „functia naratorului reprezinta, la Caragiale, nu
numai un mod de a face fictiunea credibila, printr-un demers foarte abil de stergere a urmelor
inscenarii literare, dar si un prilej prin care autorul isi ia libertatea de a desfasura un tip de
activitate justitiara, imposibil de practicat in realitate, in cadrul conventiilor sociale ale unei
anumite lumi.”[16] Sau, asa cum arata Bogdan Cretu, asociind parodia, parabola cu linii
ingrosate si pamfletul, Caragiale pune in sccena un „martor utopic”, cu functie de legitimare a
universului de discurs minutios elaborat: „artificiul tine si de tentativa de a credita, intr-un fel,
lumea fictionala, inscriind-o intr-un sistem absolut recognoscibil si verosimil:”[17]
Emblemelor culturii chineze, refimctionalizate aici ca parghii ale parodiei, li se adauga
embleme onomastice functionand a rebours, precum Mandarinul Ti-Li, „mare invatat” (Titus
Livius Maiorescu), King-Lau, Lis-Kyng, coalizand, totodata, printr-o suita de figuri semantice
asimilabile oximoronului, o monografie distopica a Bucurestiului, impartit intre disproportia si
defectul fizic simbolic al strambarii picioarelor, si dictatura: „Aci este mai mare peste to(i
Mandarinul Ti-Li, mare invajat, care odinioara a fost tramis prin institute cu insarcinarea
esclusiva d-a stramba picioarele chinezilor de mici, pentru a le face sa se bucure mai tarziu de
rachitism, calitate ce trece in mare consideratiunc la chinezi. Asa e ca este foarte mandra pagoda
lui King-Lau cu architectura ei antica si coloarea ei galbena. Cata sa §ti(i, coloarea chineza prin
cscclinja este galbenul. Arunca(i-va dincoace ochii; vedeji cazarma §i cancelaria Mandarinului
Pacei, Lis-Kyng, vice-guvernatorul militar §i civil al Tampitopolei; aci este rezervoriul ordinei
§i pacei, stabiliment linistitor al spiritelor prea iu(i §i corigator al moravurilor. Ia uitaji-va la
chinezul acela care iese din cancelaria Mandarinului Pacei, unde si-a petrecut noaptea din cauza
ca s-a aflat donnind beat de opiu pe strada. Vedeji-l, ma rog, ce de§elat pare a fi in urma
corecjiunei ce i s-a aplicat.”[18]
Mai departe, sistemul de rupturi si de incongruente semantice al textului angajeaza
justitia - ca institutie si ca principiu, libertatea-n alegeri, reprezentata de Muma Tutulor, Punga
Publica - templu al lacomiei al carui avatar este Boadza Pleonexiei, din Istoria ieroglifica,
gestionata de mandarinul numit Pungaciul (Pungasul?) - „titlu dat prin simpla derivatiune
etimologica”, intr-o aventura ideological si metatextuala in care se intalnesc miturile
refimctionalizate: „Privi(i dincoace, pe poarta, aceasta imagine alegorica: plin de sudoare §i
66
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
despoiat, un chinez, condamnat la un supliciu analog cu al fetelor lui Danaus, aruncS cu o lopatS
colosale catatimi enonne de aur in gura mereu deschisS a unui monstru etem flSmand. LugubrS
fantazie!... Aji crede cS aceastS poartS este intrarea infemului, dasupra cSreia geniul cel rSu,
a§a, de gust, a pus sS se zugrSveascS un specimen de modul cu care cineva petrece in regatul
lui; ei bine, nicidecum: aci, am onoarea a vS spune, este casa numitS Punga-publicS; Mandarinul
cel mai mare peste astS pungS este Pungaciul, titlu dat prin simplS dcrivapunc etimologicS.”[ 19]
Imaginea livrescS, de infern dantesc, se asociazS implicit unui ekphrasis dupS un tablou
existent doar ca naratiune simbolicS. Tocmai de aceea, „cititorul e obligat sa vadS textul, nu
lumea, nu realitatea. Centrul de greutate se mutS, in cazul lui, dinspre realitate - pulverizatS,
disipatS - spre textul care devine autonom, semn al celui care, autarhic, scrie, gandeste,
proiecteazS lumea.”[20]
Lumea aceasta, in care este interzisS pronuntarea numelui supremului mandarin, Sik-
Tir, este populatS de marionete drogate cu opiu, cu individualitatea complet anulatS, este o lume
in care revolta este pasagerS si irelevantS, data fiind, desigur, si asprimea pedepselor: „0, tabel
admirabil de moravuri pacifice! O, fericiji chinezi!! Binecuvantate fiintc bipezi, cat este de
invidiat soarta voastra. Voi nu va frSmantaJi cu Urea pentru nimic. Nu este nimic in stare sa
aducS un moment mScar de escepjiune in vieaja voastra calmS si neofensivS: nici rachitismul
primatur al micelor chineze; nici legenda bietului Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei-
Justifici; nici crampeiele de banan incrueisate pe usa edificiului Mumei-Tutulor; nici chinul
sSrmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei-Publice sS-ncerce a sStura pe
nesSturabilul monstru; nici tSiarea limbei din jurisdicpunca voastra.”[21]
Supralicitarea semantica a onomasticii se coreleaza cu suita de exclamatii retorice („0,
de trei ori fcriciti muritori!!!”) marcate prin punctuatia emfatica si completate cu reverenta de
maxima admiratiune a naratorului. Asa cum afirma Bogdan Cretu, precum in orice dictatura,
inclusiv in una care parodiaza discursul utopic, aici „individul se lasa aglutinat intr-o masa
compacta, care respinge decis valoarea proprie in favoarea unui gregarism ce permite mai
usoara manipulare.”[22]
Revenind in prezentul enuntarii, naratorul se declara fatigat si paraseste demonstrativ
scena discursiva. In fond, si-a indeplinit cu prisosinta rolul, facand un exercitiu reusit de
„legitimare a nonsensului”[23], pe resorturile textuale ale distopiei a carei miza este, desigur,
satisfacerea asteptarilor cititorului (ne)avizat: „Pentru asta data, va cred satisfacuji indajuns.
Sunt fatigat; permiteji-mi sa ma retrag; va las.”[24] Urmeaza, in mod firesc, dezlegarea pactului
fictional si denudarea tipului de discurs, marcat de ideologia auctoriala si ea dezvaluita: „Lua|i
bine seama, a fost numai o gluma fantastical sunteti acasa, la d-voastra, intre ai d-voastra... in
Bucure§ti, in Tara Romaneasca. Priviji in jurul d-voastra; imi pare ca cetiji Ghimpele.”[ 25]
[1] Liviu Papadima, Caragiale, fireste, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1999, p.
15.
[2] Oana Soare, Caragiale fata in fata cu lumea moderna, disponibil la adresa
http://www.upm.ro/ccil2/volCCI II/Pages%20from%20Volum texteCCI2-64.pdf , consultat
la 1. 09.2017, p. 570.
[3] Florin Manolescu, Caragiale si Caragiale , Humanitas, 2002, p. 159.
[4] Maria Voda Capusan, Caragiale?, Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 161.
[5] Florin Manolescu, op. cit., p. 148.
[6] Ibidem.
[7] Cornel Munteanu, Structures and Formulas of the Comic to I. L. Caragiale, disponibil la
adresa http://www.upm.ro/ldmd/LDMD-02/Lit/Lit%2002%2001.pdf , consultat la 1.09.2017, p.
16.
[8] Daniela Petrosel, Retorica parodiei, Ideea Europeans, 2006, p. 110.
[9] Bogdan Cretu, Utopia negativa in literatura romana, Cartea romaneascS, 2008, p. 77.
67
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
[10] I. L. Caragiale, Cronica fantastica , text disponibil la
adresa https://www.tititudorancea.com/z/ion luca caragiale cronica fantastica.htm , consultat
la 1.09.2017.
[11] Cornel Munteanu, op. cit., p.
[12] In op. cit., p. 79, Bogdan Cretu afirma: „Tampitopole, (...), odata numele gasit, trimiterea
este suficient de limpede pentru ca imaginatia scritiorului sa-si permita sa zburde in voie,
conturand scenarii desigur abracadabrante si fara acoperire in realitate.
[13] I. L. Caragiale, op. cit.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Florin Manolescu, op. cit., p. 155.
[17] Bogdan Cretu, op. cit., p. 80.
[18] I. L. Caragiale, op. cit.
[19] Ibidem.
[20] Mircea A. Diaconu, I. L. Caragiale. Fatalitatea ironica, Cartea romaneasca, 2012, p. 27.
[21] I. L. Caragiale, op. cit.
[22] Bogdan Cretu, op. cit., p. 82.
[23] Mircea A. Diaconu, op. cit., p. 38.
[24] I. L. Caragiale, op. cit.
[25] Ibidem.
BIBLIOGRAPHY
Caragiale, I. L., Cronica fantastica , text disponibil la
adresa https://www.tititudorancea.com/z/ion luca caragiale cronica fantastica.htm , consultat
la 1.09.2017.
Cretu, Bogdan, Utopia negativa in literatura romana, Cartea romaneasca, 2008.
Diaconu, Mircea A., I. L. Caragiale. Fatalitatea ironica, Cartea romaneasca, 2012.
Manolescu, Florin, Caragiale si Caragiale , Humanitas, 2002.
Munteanu, Cornel, Structures and Formulas of the Comic to I. L. Caragiale, disponibil la adresa
http://www.upm.ro/ldmd/LDMD-02/Lit/Lit%20Q2%2001.pdf , consultat la 1.09.2017
Papadima, Liviu, Caragiale, fireste, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1999.
Petrosel, Daniela, Retorica parodiei, Ideea Europeana, 2006.
Soare, Oana, Caragiale fata in fata cu lumea moderna, disponibil la adresa
http://www.upm.ro/ccil2/volCCI II/Pages%20from%20Volum texteCCI2-64.pdf , consultat
la 1.09.2017
Voda Capusan, Maria, Caragiale?, Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
68
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
THE MYTHICAL THEATER.
TWO FORMULAS OF INTERWAR THEATRICALITY: LUCIAN BLAGA AND MIRCEA ELIADE
Lacramioara Berechet
Prof., PhD., „Ovidius" University of Constanta
Abstract: The study deals with interwar theater, with tw>o experimental formulas that project the
dramatic object into the methaphysical level: Lucian Blaga's Expressionist theater and Mircea Eliade's
mythical theater. We considered Mircea Eliade's theater to be a step further away from Living Theater's
experiment (Artaud, Grotowski, Brook, Craig, Barba), similar to Bharata's theatricality in
NatyaSastra, where the initiation seems to happen directly on the stage. The Expressionist theatricality
in the formula proposed by Lucian Blaga was interrogated by means of the two cultural models - Gothic
and Indie - mentioned by the author in his Principles of Aesthetics.
Keywords; theatricality, myth, mystery, theatrical practice, image, sign, symbol.
Textul dramatic, situat in centrul unor retele textuale care ii imbogatesc sensurile de
adancime, isi compune literaritatea prin raportare la aceeasi functie poetica jakobsoniana, care
la suprafata textului ii descopera respirul specific, retorica limbajului indirect, procedeele
stilistice ale discursului, arta compozitiei, la fel cum o partitura muzicala isi confine structurile
ritmice. Cadenta discursului imprimat de repetitia cuvintelor tema, de retorica insistentei, de
tacerile grele ale discursului, in care se strecoara densitatea indicibilului sunt, la nivelul de
suprafata, procedee de ancorare a sensului pro fund. In reprezentarea scenica discursul teatral
reintroduce misterul oralitatii, ritmul rostirii ritualice, eufonia sa magica, tacerile pline de sens, 1
care fac din corp, un vehicul al comunicarii. Enuntarea teatrala pune injoc in calitate de locutori
atat personaje cat si semne simbolice dispuse pe scena imaginara, pe care lectactorul 2 le
interogheaza, in calitatea sa de alocutor. Oameni si lucruri interactioneaza scenic pentru a
construi ’’superobiectivul” teatrului, transmiterea mesajului teatral. Tot in acest scop se
recupereaza ghidajele de intelegere a mesajului, toate functiile pe care naratorul dramatic si le
insuseste. Structura discursiva intersecteaza axa orizontala a evenimentelor epice si axa
verticals in care se dezvolta temele atasate evenimetelor simbolice.
In ceea ce priveste interactiunile dintre scriitura si arta spectacolului, ordonarile
evenimentelor sugereaza simbolic spatiul si timpul referential. Mai mult, actantii comunicarii
dramatice devin figuri de gandire, deschid acel motor ascuns al intelectului, despre care vorbea
Jean Jacques Wunenburger, mediaza cunoastere, reflectie, adevar. 3 Structura ideologica,
inconstienta a textului, acel locum metafzic in care germineaza sensul, se afla in stransa legatura
cu o comunitate, un camp cultural, 4 un univers de asteptare creat de opera autorului. Catre acest
locum mctafizic, din dramaturgia lui Lucian Blaga si Mircea Eliade se orienteaza problematica
acestei interogatii eseistice, avand ca termeni esentiali ai ecuatii teatrale, relatia dintre concret
si absolut, profan si sacru, realitate si vis.
In ce priveste substanta dramaturgiei lui Lucian Blaga, incapsulata sistemului semiotic
al misterului, aceasta ilustreaza ideologemele expresionismului. Absolutul, ca obiect de
contemplafie si traire estetica coaguleaza fie forme ale staticului oriental, fie dinamica
'Michel de Certeau, L 'ecriture de l histoire Paris,Gallimard, 1975, p. 205.
2 Patrice Pavis, Dictionnaire du Theatre .Editions Dunod, Paris, 1996.
3 Jean-Jacques Wunenburger, Filozofia imaginilor.Bucuresti, Editura Polirom, 2004.
4 Pierre Bourdieu, Les regies de Tart: genese et structure du champ litteraire, Paris, Seuil, 1992.
69
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
incandescenta a goticului, sub influenta lui Wilhelm Worringer. 5 Drama expresionista opereaza
cu formele gandirii mitice, pe care Blaga o considera o modalitate intuitiva de cunoa§tere, un
mijloc de divinatic a rosturilor ascunse ale lumii, talmacire prin icoane a unor experience
exemplare. 6 Spre deosebire de Mircea Eliade, Lucian Blaga disociaza cunoa§terea magica de
cunoastcra mitica, in magie Hind intotodeauna implicate, in opinia autorului, si materializarea
unei puteri, a unei forte de natura suprareala, in timp ce mitul reveleaza misterul numai pe cale
intuitiva, prin intermediul imaginatici, convertind misterele eterogene in imagini simbolice,
capabile sa prezentifice in corporalitatea figurii umbra misterului.
Teatrul lui Lucian Blaga problematizeaza prin metafora, prin simbolul poetic, din ratiuni
estetice si pragmatice care comuta aejiunea dramatica in regim mitic. In acest plan, discursul
dramaturgic nu functioneaza foarte diferit de cel poetic. Asa cum s-a observat de catre critica
literara 7 cunoasterea poetica in lirica lui Lucian Blaga este una de tip euforic, eul poetic Hind
consubstantial cosmosului. Semioza forica se construieste metaforic prin seevente poetice care
referentializeaza solaritatea, jubilatia, pierderea euforica in fluidul incandescent al luminii
cosmice. Obiectul poetic recupereaza materia mundi, pe care o transcende, revelandu-i esenta
acesteia. 8 Obiectul poetic apartine suprarealului 9 in expresionism, realul Hind abolit in favoarea
unei perspective metafizice, abstracte. Acelasi proces transfigurator si euristic are loc si in
dramaturgia lui Lucian Blaga, instantele comunicarii teatrale, in calitatea lor de actanti isi
asuma functia ilocutorie a limbajului, creeaza sens unor lumi fictionale pe care metafora
revelatorie le genereaza.
Inca de la aparitia fenomenului expresionst in pictura, intemeietorii acestuia, Van Gogh,
Munch, Gauguin cereau artei sa insite asupra realitatii pentru a face sa tasneasca din ea secretele
latente. 10 . Lucian Blaga in Zari si Etape, capitolul Probleme estetice , * 11 analizand celebrul tablou
al lui Van Gogh Campul cu lan si chiparosi, anunta in expresionism o inversiune copemicana
in ordinea cunoasterii, deoarece:”nu sufletul se orienteaza dupa natura, ci natura dupa suflet”.
Expresionismul marca o mutare in constiinta estetica a epocii, vointa creatoare lua locul
inspiratiei pasive. Pe linia lui Wilhelm Worringer 12 Lucian Blaga anunta apetitul metafizic,
vizionar al expresionismului, nazuinta spre esentialitate, spiritualizare, desprinderea de
contururile realului, forta expresiva a formei abstracte, problematizarea in ordinea
metafizicului. 13
O alta valoare majora a gandirii estetice expresioniste este aspiratia spre unitate,
anuntata de Emil Nolde inca din 1901, prin complementarizarea opuselor, emotie-ratiune,
divin-uman, sacru-profan. Unitatea este recuperata prin metamorfoza regnurilor, procedeu al
inspiratiei romantice, care sonda realitatea cea mai ascunsa vederii in exercitii de interferente
orfice. Se sparg canoanele, se renunta la reguli, se cere reinventarea limbajului artistic,
intoarcerea sa la sursele energiilor genuine, descarcate de istoricitatea rea, alienanta. Nicicand,
dupa perioada elenistica nu se mai intalnisera in astfel de sinteze benefice gandirea europeana
5 Wilhelm Worringer, Abstracfie ?i Intropatie, Bucuresti, EdituraUnivers, 1970. Teatrul expresionist imprumuta din arta gotica
traile extatice, strigatul dionisiac, care fac sa dispara timbrul prea personal al fiin^ei, creand iluzia unei comunicari
suprapersonale, in timp ce din arta orientals imprumuta tacerea ca forma de identificare a trancendentei. Cautarea sinelui se
incheie in linistea cosmica, prezenta la Lucian Blaga in formula junghiana.
6 Lucian Blaga, Spatiul mioritic, Trilogia Culturii, Opere, vol.9, Bucuresti, Editura Minerva, 1985.
7 Alexandra Indries, Sporind a lumii taind, Verbulpoetic in poezia lui Lucian Blaga, Bucuresti, Minerva, 1981.
8 Eugen Negrici, Sistematica poeziei, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1998.
9 Marin Mincu, Lucian Blaga , Poezii, Constanta, Pontica, 1995.
10 Mario de Micheli, Avangarda artistica a secolului XX, Bucuresti, Editura Meridiane, 1968.
11 Lucian Blaga, Zari $i Etape, capitolul Probleme estetice, Editura Minerva, 1990, p.24.
12 Wilhelm Worringer ,Abstractie si intropatie, ed. cit.
13 Lucian Blaga insista in Probleme de estetica asupra expresivitatii exagerate pe care aceasta noua orientare estetica o
imprumuta, pe de o parte din gotic pe de alta parte din arta orientals. Cel mai greu de realizat este insa aceasta sinteza dintre
gotic si indie, dintre miscarea pe verticals a desprinderii dionisiace si tScerile absolutului indie. Blaga o descoperS in pictura
lui Van Gogh, in care staticul si dinamicul exprimS deopotrivS esenta transcendentei, asa cum spiritul se manifests in
ipostazierile concretului, prin miscare si static, transformare si hiatus.
70
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
cu cea orientals, pentru a se ISmuri reciproc si pentru a crea un nou ontologism subordonat
teoriilor despre relativitate. 14 Blaga sustinea cS expresionismul va II solutia crizei de cunoastere
a vremii, datorita aspiratiilor universaliste, vastelor sinteze, abundentei de discipline
necoagulate incS, dar promitand cresterea constiintei, detasarea acesteia de orizontul modest al
culturilor locale.
John Gassner si Vito Pandolfi observau pentru expresionism, tehnica visului in teatru,
interesul pentru psihanalizS, pentru alegorie si simbol, faptul ca indicatiile regizorale sunt
simple exercitii de imaginatie. 15 Pentru spatiul receptarii romanesti, Maria VodS CSpusan
discuta tipul de problematizare in registrul poematic, esentializare simbolicS proprie
dramaturgiei lui Lucian Blaga. 16 Piesele sale de teatru sunt dificil de fixat intr-un subgen
dramatic, autorul insu§i oferind de cele mai multe ori glosSri peritextuale. Zamolxe este
considerat un mister pagan, Tulburarea apelor, Daria , Mesterul Manole, Avram Iancu, drame,
Ivanca un joc dramatic, Inviere, o pantomimS. Personajele fac referire la lumi mitice,
incripteaza in discursul poematic gnoze, invSfSturi secrete. Teatrul poetic de idei este analizat
in detaliile strucrurarii discursului si al reprezentarii scenice de cStre Dan C. MihSilescu. 17 Ov.
S. CrohmSlniceanu discuta despre structura drame lor ’’vestirii” 18 , Zamolxe reveland prin jertfS
substanfa divinitapi unice, Tulburarea apelor vcstind credinfa in Iisus Omul, Cruciada copiilor
credinta in Iisus ceresc, Pantocratorul, Avram Iancu venirea unui timp soteric pentru neam, iar
Metjterul Manole taina actului creator ca jertfa exemplars a fiinfei. AnonimizSrile sofrosinice
ale divinitatii se incripteaza printre lucrurile lumii, la fel ca in teatrul lui Mircea Eliade.
La nivelul discursului dramatic, limbajul poetic devine un vehicul semnificant prin care
teatrul poetic se intoarce la origini. Arta teatralS expresionista asociaza cxpcrienta estetica si
trairea spirituals cu sSrbStoarea jocului sacral, prin formulele rostirii ritualice ori prin celelalte
coduri nonverbale, dans, muzicS, picturS. Discursul se structureazS din interferenta liricului,
potenfat mai ales de monolog si solilocviu; didascaliile fixeazS conditiilc de cnunjarc, dar §i
funcpa semiozicS, orientand prin metaforele conpnutc sensul profund al dramei. IatS un
exemplu in care metaforele revelatorii isi asumS functia ilocutorie despre care vorbeam la
inceput deschizand spatiile posible ale unor semioze nelimitate: ”In dimineata aceea, ca sS mS
priceapS si copiii/I-am schimbat in orb./Le-am spus: noi suntem vSzStori,/iar Dumnezeu e-un
orb bStran./Fiecare e copilul lui-/si fiecare il purtSm de manS./CSci nu esti Dumnezeire ne’
ntelesul orb/ce-si pipSie cSrarea printre spini? /Nu stii nici de unde vii si unde mergi.../TScutule,
tristule:/noi mantuitorii tSi,/Noi sSlbaticii copii.” 19 Polisemantismul figurii simbolice a Marelui
Orb a creat o serie de interpretSri, printre care o amintim pe cea a lui Corin Braga ce desluseste
in chipul acestei zeitSti o sintezS intre Dionysos, Spiritul PSmantului, Dumnezeul folcloric,
personificSri ale unui imaginar magic: ”Ca simbol al inconstientului cosmic, Marele Orb detine
puterea, nu insS si lumina intelectului. Aceasta din urmS este atribuitS de cStre Blaga oamenilor,
care contribuie, fiecare cu o Idee proprie la iluminarea fiintei oarbe”. 20 Aceeasi imagine poeticS
ar putea fi interpretatS prin sofianism, denumit de Mircea Muthu conceptul-imagine 21 ,
reconstituibil mai ales in spatiul oriental al ideilor religioase, de unde Blaga il preia ca imagine
poeticS in literatura sa, utilizandu-1 cu semnificatii de ’’potentS creatoare a spiritualitStii
u Dimensiunea metafizica a operei lui Lucian Blaga, Antologie de Angela Botez, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1996, p.73.
15 John Gassner, Forma ,?/' idee in teatrul modern, Editura Meridiane, 1972, p. 120 si unn. si Victor Pandolfi, Istoria teatridui
universal. Bucuresti, Editura Meridiane, 1971.
16 Maria Voda Capusan, Teatru $i actualitate, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1984, p.24.
17 Dan C. Mihailescu, Dramaturgia lui Lucian Blaga, Cluj,Editura Dacia, 1984.
18 O. S. Crohmalniceanu, Literatura romana fi expresionismul, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971.
19 Ibidem, p 11.
20 Corin Braga, op.cit.
21 Mircea Muthu, Lucian Blaga, dimensiuni rasdritene, Editura Paralele 45, 2000, p.20. ’’Conceptul- imagine” este un construct
teoretic ce opereaza”in orizontul de lectura moderna, si o valoare de sugestie pentru studiul de morfologie culturala sau de
estetica aplicata. Bizantinismul sau balcanismul literar-artistic sunt astfel de concepte imagine, definibile in grmatica geo-
politica si culturala”(ibidem,p.56).
71
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ortodoxe” ori ca ’’determinants stilistica inconstientS”. 22 Acelasi critic identifies in Marele Orb
schema latentS a complementariilor coincidente din figura bStranului mag din Strigoii de
Eminescu ori prototipul ultimului Deceneu din Creanga de aur a lui Sadoveanu sau preluSrile
magico-mitice din modelul cultural totemic al personajelor voiculesciene, cele care trSiesc intre
lumi; 23 nu in ultimul rand personajul poate fi asimilat analogic mititcului zeu Pan, cel imers in
regnuri, comunicand subteran cu Anima Mundi.
Diferenta de perspectivare filosoficS intre Trilogia cunoasterii si opera literarS a lui
Blaga este sesizatS si de Vasile Fanache, care observS cS in spatiul poetic, acolo unde cogitoul
reveriei bachelardiene este triumfStor, comuniunea cu Marele Anonim tine de intuitie si face sS
disparS reteaua de factori izolatori, acele intrupSri magice anonime care permit saltul in vesnicia
clipei, resimtitS in regimul poetic in contagiune cu memoriile transpatiale: ’’Comuniunea cu
Dumnezeu tine de regimul intuitiei, in imprejurSrile speciale trSite chiar in decursul vietii, in
starea de somn, de exemplu” 24 In poemul Zi si noapte Blaga scria: ”Cand dormim, dormim in
Dumnezeu”, iar in Psalm : ”Cand iubim,/ oricat de-adancS noapte-ar fi/suntem in zi/ suntem in
tine Elohim”. Poetul care locuieste ”intr-un cantec de pasSre”, care se instaleazS mistic in
vesniciile pe care Marele Orb le insemneazS in faptele lumii, poate fi reconstituit in semnele
sacrului, din crestinismul cosmic, un concept pus in circulate de Mircea Eliade. Diferentialele
divine dau mSsura acestei anonimizSri sofrosinice a dumnezeirii printre lucrurile lumii. Istoria
religiilor, pe linia F. Max Muller, Levi- Strauss, Mircea Eliade, Frazer, Durkheim, Mauss,
Caillois, accentueazS intelegerea fenomenelor religioase, problematica interculturalS ca
alteritate a celuilalt, 25 dar si ca alteritate absolutS a fiintei, aflatS in dialog permanent cu ceea
ce Blaga numea ’’vesnicia inimii”. Intalnirea cu sacrul fatS de care omul simte fascinatie si
spaimS are loc in vesnicia inimii la Blaga, intr-o ordine metafizicS ce explicS global semantica
arhaicS a experientelor. Epifaniile celeste, simbolurile solare si lunare, hierofaniile acvatice,
telurice si marile complexe mitice ale vegetatiei, fecunditStii, femintatea sacrS, descarcS
metafizica reveriei cogitale.
Mitul a inventat un limbaj special pentru a-1 intoarce pe om aproape de sursa pe care a
pSrSsit-o. Figurile mitice sau mitosofia operei nu sunt doar o posibilitate de reflectie filosoficS
asupra unor evenimente fimdamentale, prezentate metaforic, ci o intalnire ”fatS cStre fatS” cu
puterile risipite ale sacrului in umilitatea intrupSrii profane. Crestinismul cosmic, specific
Europei de sud-est, care insereazS in gandirea lui Blaga sofianismul, gratie conceptului de
ordine sofrosinicS, face ca omul sS il poatS intalni pe Dumnezeu in lucrurile mSrunte ale
existentei, uluit cS El se poate face atat de mic si nu cS omul nu se poate face atat de mare ca
El.
Sunt incSlcate formulele teatrului clasic in expresionism, unitatea timp si spatiu, prin
ecuatia real -ireal, inseratS in discursul teatral de tehnica visului, fenomen teatral ce ar putea
trimite la formula teatrului in teatru, avand in vedere cS reprezentarea scenicS a lumii ca vis,
descrie simbolic metafora lumii ca teatru, asa cum a fost aceasta exprimatS in tratatele de arts
dramatics ale antichitStii orientale, dintre care amintim aici, Natyasastra. Visul este pentru
expresionism o formS semnificativS pentru intelegerile complexitStii abisale, ca orice formS de
real. Pentru cS nu exists granite de disciplinare a mecanismelor de gandire intre vis si realitate,
visul poate fi inteles ca o formS complementarS de punere in scenS a existentului in alte
cooordonate, pe care expresionismul indeamnS a le experimenta.
22 Ibidem.p. 23.
23 Ibidem/p 39.
24 Vasile Fanache, chipurile tacute ale veyniciei in lirica lui Blaga, Cluj,Editura Dacia, 2011 .p.230.
25 Philippe Borgeaud, Exercices d'histoire des religions, Comparaison, rites, mythes et emotions,Textes reunis et edites par
Daniel Barbu et Philippe Matthey, Leiden, Boston, 2016. . p. 13.
72
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Tehnica este teoretizata de Patrice Pavis in celebrul Dictionnaire du Theatre, 26 ca forma
de teatralitate initiata de Shakespeare in legatura cu o viziune de tip baroc asupra lumii.- ”Dieu
est le dramaturge, le metteur en scene et l’acteur principal. De metaphore theologique, le theatre
dans le theatre passe a la forme ludique par excellence ou' la representation est consciente d’elle-
meme et s'autorepresente par gout de l’ironie ou de recherche d’une illusion accrue. Elle culmine
dans les formes de theatre dans notre realite quotidienne: la il est desormais impossible de
scinder l'art et la vie, le jeu est le modele general de notre conduite quotidienne et esthetique”. 27
Formula descrie fie si partial conceptia despre lumea ca teatru asa cum se verified prin
dramaturgia lui Blaga, un discurs subordonat unor metafore teologice care reveleaza misterul
prezentei sacrului in toate planurile existentului, de la mundan la insesizabilul extramundan,
pana la vis, in toate fonnele pe care le poate concretiza, in final un vis urias despre instalarea in
orizontul vesniciei. Asa cum sesizeaza Patris Pavis, treptat iluzia despe iluzie devine realitate:
’’Grace a ce redoublement de la theatralite, le niveau exteme acquiert un statut de realite accrue:
l'illusion de l'illusion devient realite”. 28
Visul unui poet este un depozit inestimabil de informatie despre comportamentele
mitice, deoarece exista credinta intr-un realism eidetic al imaginii asa cum afirmau si Gaston
Bachelard, Henri Corbin, Jung, Gilbert Durand, Mircea Eliade. Cunoasterea indirecta, proprie
imaginatiei simbolice: ’’este, ca si alegoria, trimitere a sensibilului de la figurat la semnificat,
dar el este, prin natura insasi a semnificatului inaccesibil, si epifanie, adica aparitie, prin si in
semnificant, a indicibilului”. 29 Cunoasterea indirecta la care face apel si gandirea mitica are ca
predilecte domeniile inconstientului, metafizicului, supranaturalului si suprarealului: ’’Aceste
lucruri absente sau imposibil de perceput, prin definitie vor fi in mod privilegiat subiectele
insesi ale metafizicii, artei, religiei, magiei... 30 Gratie ’’imperialismului” semantic al imaginii
simbolice, puterii sale infinite de sugestie mitul poate surprinde ’’infigurabila transcendenta”,
’’epifania unui mister”. Simbolul ca semn noetic trimite la ”un indicibil si invizibil semnificat”,
dand corp unei referinte care nu se adeeveaza limbajului. Gandirea simbolica este proprie
constiintei umane care, neputand intui obiectiv lucrul, il reprezinta simbolic, calitate denumita
’’pregnanta simbolica”, un atribut al gandirii care produce sens. Formula dramaturgiei
expresioniste readuce in discutie realitatea mitului, ii descompune mecanismele de comunicare
prin imagine si simbol si semnaleaza urmele tacute ale sufletului lumii ori izbuenirile sale
dionisiace.
Catre aceleasi dimensiuni cognitive care experimenteaza inspiratia sapientiala, magia
initierii, misterul revelat, conduce si dramaturgia lui Mircea Eliade si experimental Living
theatre . 31 Indiferent de orientarea estetica in care s-ar putea inscrie sistemul semiotic al teatrului
lui Mircea Eliade, acesta situeaza textul in vecinatatea ideologemelor mitice, ale caror
reprezentari instrumenteaza un aparat simbolic. Punerea in semn a ’’realitatii” in registrul mitic
este confirmata textual si scenic. Practica teatrala, forma de comunicare semiotica, angajeaza
intelegerile in planul mistic, magia teatrului manifestand posibilitatile unor trairi eliberatoare:
in acest sens, coloana semnifica lumina ce uneste pamantul cu cerul, pestera transforma
intunericul orbitor in lumina insufletita, iar rugul aprins al iubirii transforma metanoic
sacrificiul in contopire nuptiala a elementelor; se ajunge acolo unde totul imbratiseaza totul. 32
26 Patrice Pavis , Dictionnaire du Theatre .Editions Dunod, Paris, 1996.
27 Ibidem.p.365.
28 Idem.
29 Gilbert Durand, Aventurile imaginii,Imaginatiei simbolica, imaginarul, Editura Nemira, Bucuresti, 1999.p.16-17.
30 Idem.
31 Monique Borie, De 1 ’ hermeneutique de la regenerationpar le theatre , in Cahier de L Herne, Mircea Eliade, Editions de
L Herne, 1978, p.117-135.
32 Mircea Eliade, Coloana nesfarpta, Teatru(Iphigenia.l241,Oameni $i pietre. Coloana nesfarfUa), Editura Minerva,
Bucuresti,1996.
73
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Din acest motiv se poate ca teatrul lui Mircea Eliade sa faca un pas mai departe fata de
experimental Living theatre, inspre teatralitatea expusa de Bharata in Natya Sastra , 33
Conflictele pieselor se construiesc pe relatia mister -revelatie, enigma-iluminare, in timp ce
narativitatea dramatica este organizata in jurul unui cronotop care orienteaza sensul. Rezultatul
este un teatru care simbiotizeaza inspiratia sapientiala cu magia initierii aici si acum. Sacrul
supravietuito reste extras dintre semnele simbolice carora li se reconstituie demnitatea
eficacitatii: pestera, rugul, coloana. Aceste figuri ale textului cartografiaza un cronotop,
inregistreaza naratiunea alegorica intr-un timp mitic si angajeaza ideologia secreta a textului.
Poetica scenica indica sensurile tari ale semnelor fara voce, asigurand lizibilitatea textului. Cu
o functie deictica intr-un registru anagogic, acestora li se adauga comunicarea prin limbajul
indirect al poeticii textuale, specific fabulei mistice. 34 Mecanismele textuale ale teatrului lui
Mircea Eliade recupereaza gandirea arhaica si modalitatea de intelegere a lumii prin
hermeneutici care recupereaza sensul dintre resturile dezafectate ale mitemelor camuflate.
Teatrul lui Mircea Eliade trimite prin evenimentele dramatice la un illud tempus,
organizeaza ritualic desfasurarea secventelor scenice in zona de ceremonial care promite
initierea, pe linia Artaud, Grotowski, Brook, Craig, Barba, asa cum observa Monique Borie, dar
deschide o nisa neexperimentata inca, in care initierea pare ca se intampla direct pe scena.
Strategia hermeneutica a practicii teatrale pune in relatie doua poetici: cea a textului si cealalta,
a reprezentarii scenice. Timpul asupra caruia se opreste exercitiul hermeneutic este cel mitic,
spatiul este incarcat de asemenea cu semne simbolice care orienteaza lectura catre sursele
sacrului, iar in ce priveste actiunea, aceasta este mai mult ca oricand, allegoria infactis, intr-o
formula care universalizeaza sistemul actantial si extrage modelele repetitive ale mitului.
Asadar sensul se reconstituie in plenitudinea sa la nivelul anagogic al textului. Semantica
simbolica a semnelor dispuse scenic, descrisa in didascalii si proiectata imaginar de catre
lectactor, pune in consens limbajele teatrale si rezolva partial ruptura dintre text si reprezentarea
scenica.
Textul dramatic se afla in centrul unor retele textuale care ii imbogatesc sensurile de
adancime. Asa se intampla cu teatrul lui Mircea Eliade care in Coloana nesfarsita trimite
indirect la invataturile Mahamudra, pe linia budhismului tantric al lui Tilopa, Naropa, Milarepa:
”Fata:Spirala dupa spirala, si asa iti faci drum, usor, plutind, plutind fara eforturi si totusi fara
sa zbori, cum zboara pasarile,si atunci ajungi, Maestre,ajungi in inima labirintului, vezi lumina
cea marc(Brancusi isi lasa capul pe brate si adoarme), lumina de care vorbeste Buddha Maestre,
Buddha si Milarepa, si altii, si atunci intelegi ce stiati de mult, ce stiati din Upanisade, cind ati
citit intaia oara invocarea aceea pe care ati repetat-o de atatea ori:” De la nefiinta du-ma spre
Fiinta, din intuneric du-ma la lumina, din moarte calauzeste-ma spre nemurire”. 35
In Iphigenia inferenta aluziva trimite la tema mitica a jertfei cosmogonice 36 : ’’Iphigenia:
Caci nu e acelasi lucru sa mori la intamplare, inainte de vreme, si sa mori jertlita fiind pentru
mantuirea celorlalti”, 37 iar in Oameni si pietre la misiunea orlica a poeziei: ”Am crezut odata ca
aveam o misiune...(uitandu-se vinovat spre Petrus), mai bine zis, Adria mi-a bagat in cap ca as
putea avea o misiune: sa revelez ceva, sa descopar ceva oamenilor, din toate tarile si din toate
timpurile...Asa cum a revelat Shakespeare...” ”Cand vor incepe sa se miste pietrele si sa se
insufleteasca boltile...numai ele... ele singure...fara nici un profil omenesc....fara nici un adaos....
atunci, poate ca atunci am sa incep sa vad...si sa cred”. 38 Textul contine glose explicative despre
i3 Natyasastra. Tratat de artci dramatica, Bucure§ti, Editura ^tiin^ifica §i Enciclopedica, 1997.
34 Michel de Certeau, Fabula mistica, SecolulXVI-XVII, Ia§i, Editura Polirom, 1996.
35 Mircea Eliade, Coloana nesfarsita , Editura Minerva, 1996, p.132.
36 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Stiintifica si enciclopedica.Tema sacrificiului este atasata modelului
cultural daco-get, unde moartea este acceptata cu seninatate, dar si miturilor cosmogonice, in care orice intemeiere se
fundamenteaza pe o imolare ritualica a sacrului negativ, analogon al haosului, din care se naste apoi cosmosul.pl89-190.
37 Iphigenia, in Mircea Eliade, Coloana nesfarsita, Editura Minerva, 1996, p.48
38 Oameni si pietre, in Coloana nesfarsita, Editura Minerva,1996, p.90.
74
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
misterul reconstituirii corpului de lumina in intunericul pesterii, mitul vesnicei reintoarceri, arta
care poate indica drumul comuniunii mistice cu sacrul, ascuns in oameni si
pietre.Dramaticitatea textului pune in uvertura muzicalitatii ceremoniale toate practicile de
comunicare, ca in teatrul antic indian al lui Bharata. De o reala importanta este tacerea marcata
grafic prin punctele de suspensie sau prin tacerea personajelor dumirite, ca semn al
imposibilitatii rostirii.Constantin Brancusi, Iphigenia, Alexandru ca figuri fictionale dezvolta
in text centre deictice, isi asuma rolul de a popula o lume posibila cu oameni, intamplari, idei,
pun in semn realitatea prin ochii unui Maestru, a unei filosolri, a fecioarei unice, etc, devin
figuri de gandire, deschid acel motor ascuns al intelectului, despre care vorbea Jean Jacques
Wunenburger, mediaza cunoastere, reflectie, adevar. 39
Textele sale vehiculeaza ’’sernne aniconice”, cu referentialitate mistica, indici ai ’’Celui
trezit”. in Istoria credintelor si ideilor religioase Mircea Eliade discuta despre semnele
aniconice ale ontologemelor sacre: urma piciorului sau, Arborele,Roata. Aceste simboluri
actualizau prezenta Legii evocand activitatea misionara a lui Buddha, Arborele Trezirii,
punerea in miscare a rotii Legii”. 40 Un alt semn din aceeasi paradigma, numita de Eliade
aniconica, se dovedeste a fi lumina, care, incepand cu Rig Veda ’’era considerate drept expresia
imagistica cea mai potrivita pentru sipirit”. 41 De asemena lumina mistica este asociata in
doctrina Mahayana, literal ’’Marele Vehicul”, sau ’’Calea bodhisattvilor”, 42 un semn al
apropierii de sacra. 43
Ceea ce se asteapta de la aceasta paradigma in miscare a experimentului teatral este
regenerarea perspectivei spirituale a lumii occidentale prin dialogul integrator al culturilor.
Restaurarea ontologica a omului occidental, prin intorcerea sa la surse, la recuperarea creativa a
mitului, la gandirea arhaica, elemente ce amintesc de hermeneutica de tip creator a lui Paul
Ricoeur. Teatrul lui Mircea Eliade este recuperat de Monique Borie prin teatrul american inspirat
de miscarea hippie, ce atragea atentia, printr-o revolutie pasnica, asupra unei societati alienate si
desacralizate, resuscitand traditiile mistice, tehnicile spirituale ale extazelor. 44 Una dintre temele
comune ale literaturii eliadiene si Living Theatre este incercarea de a crea un teatru care sa permita
iesirea din timpul istoric:”Ainsi pour Eliade, si le theatre veut ouvrir une fenetre sur le sens, il
doit se construire comme une experience ou le temps pourra etre depasee. L ’ orientation qu ’ il
propose est en fait illustree par le Living Theatre, soucieux tres exactement de faire de la pratique
du theatre un voyage hors du quotidien.” 45 Metafora calatoriei substituie conceptul experientelor
extatice, nu neaparat sub influenta drogurilor, ci mistic revelatoare, asa cum sunt descrise aceste
experiente in tehnici de yoga, Yoga nemurire si libertate, Patanjali si yoga, etc.
Ce imita acest teatru daca nu reprezinta estetic realitatea? Se presupune ca va aduce pe
scena realul insusi si nu imitarea acestuia ’’numai asa actul poetic isi va regasi pe deplin
dimensiunea sa de dezvaluire a adevarului”. 46 Spatiul scenic, ”un spatiu totalizant si orientat”,
este construit de liccarc data in jural unui centra care orienteaza evenimentele: o pestera, un
rag ce anunta o nunta mistica, o coloana. La fel ca in Natya Sastra, scena se afla intotdeauna
intr-un centra intemeietor si reconstiuie paradisiac. Subteranele pesterii cu pietrele sale insufletite
ca la inceputul lumii, rugul care se va aprinde si va mistui ceea ce este trecator in fiinta pentru a
elibera sufletul mireasa in nuntire cu spiritul, coloana care izbucneste corporal in nesfarsire.
39 Jean-Jacques Wunenburger, Filozofia imaginilor, Bucure^ti, Editura Polirom, 2004.
40 Mircea Eliade, cap. Tensiuni doctrinare $i sinteze noi, in Istoria credintelor si ideilor religioase, Universul Enciclopedic,
Bucuresti, 2000, p.359.
41 Ibidem.p 360.
42 Idem.
43 Lacramioara Berechet, Supravietuirile sacrului, Scenariiposibile in literatura lui Mircea Eliade, Editura Institutul european,
Iasi, 2017.
44 Monique Borie, in Cahier de L 'Heme, Mircea Eliade, Editions de L 'Herne, 1978,De I ’hermeneutique a la regeneration par le
theatre, Eliade et le Living Theatre, p.l 19.
45 Ibidem,p.l21
46 Monique Borie, Antonin Artaud, Teatrul $i mtoarcerea la origini.O abordare antropologicd, Editura Polirom, 2004, p.255.
75
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Semnele scenice devin forme care orienteaza spre sacru, comunicarea teatrala recastiga
eficacitatea magica a inceputurilor. Atat spectatorul cat si actorul trebuie sa mearga la teatru asa
cum s-ar duce intr-un lacas de cult, cu speranta ca acolo se afla un mijloc de salvare din
temporalitatea istorica, asteptand experienta lamuritoare a vietii. 47
Teatrul trebuie sa transforme, sa propuna o aventura spirituals la capatul careia este
promisa realcatuirea paradisiaca. Coloana nesfarsita devine pe scena un semn simbolic al unei
puteri numinoase, care prin manifestarea sa magica uneste lumile asemenea unui pod din basme.
Mai intai se recupereaza ’’practica magica a semnelor” 4S , ’’limbajul analogic 49 obtine controlul
magic asupra lucrurilor, corporalizeaza spiritul si creeaza sens. Cei care vad ceea ce nu poate fi
vazut, drumul de lumina, sunt copiii si tanara fata, ea insasi o figura arhetipala greu dcfinibila,
anima mundi, un suflet colectiv al lumii care isi cauta Tatal, in toate fonnele in care materia se
lasa imbratisata de spirit. La plecarea in lumina a maestrului, in ultima scena, fata se adreseaza
unei Marne cosmice, a carei fiica banuim ca este :”Fata:...adevarat, Mama! Dar atunci de ce nu
m-ai invatat ca sa-1 invat?(Priveste in jural ei si asculta) Si acum....Acum...Carui visator ai sa ma
ursesti, Mama? (Ridica bratele implorand.) Dar invata-ma sa liu cuminte, ca tine, Mama...Invata-
ma sa raman batrana, batrana, batrana, ca tine! ...” 5()
Acest teatru care reinventeaza limbajul, respinge teatrul psihologic, solutiile reci,
cognitiviste, care desfoaie corpul de spirit, cartografierile cadastrale ale psihicului. Textele fac
trimitere la teatrul simbolic, care isi dorea initierea unor spectacole capabile sa exprime viziuni
de amploare universala, iar nu probleme ale vietii de zi cu zi si in care, prin limbaj, poetul era
readus in campul dramaturgiei, de unde realismul il exilase. Dramaturgia lui Mircea Eliade
recupereaza personajele cu puteri mantice din tragediile antice, care pot auzi glasul zeilor, cum
este si Iphigenia. Hermenuticile neincrederii sunt inlocuite, textul literar recupereaza sensurile
fabulei mistice. 51 Se descopera ’’geografia originilor” 52 in care corpul isi reorganizeaza armoniile
simturilor cu ritmurile naturii, 53 sacrul locuieste simultan tot ce este insufletit si in felul acesta
poate sa reveleze sufletul pietrelor, asa cum se intampla in Coloana nesfarsita si in Oameni si
pietre. Orice obiect este redescoperit prin vibratiile sale secrete; muzica, zborul, dansul pietrei
este redat privirii care incepe o data cu artistul ”sa vada” sufletul materiei, Anima mundi, cea cu
care Batrinul sculptor initiat in tainele lumii dialogheaza in piesa.
Din acest punct de vedere teatrul eliadian recepteaza creativ expresionismul, prin
intalnirile sale cu modelul gotic si cu modelul indie, primul realizand absolutul in vibratia
strigatului lui Munch, iar cel de-al doilea in tacerile extatice ale Indiei, amandoua sculptate in
miscarea corporalitatii coloanei nesfarsite. Corpul se integreaza lumii, vizibilul intalneste
invizibilul. 54 . Ceea ce Van Gogh reusise sa transmits pe panza, unitatea dintre static si dinamic,
Brancusi insufleteste in corpul pietrei: miscarea ciclic infinita a planetelor, a soarelui, a lunii se
lasa imbratisata de Marele Timp. Spatiul in miscare devine in corpul coloanei nesfarsite un
ceasornic care masoara nemurirea, reveland unitatea contrariilor, coincidentia oppositorum.
Imaginea simbolica, prelucrata sculptural tinde sa preia functia de semn, 55 indica esentializand
47 Julian Beck , La vie du theatre, Gallimard. Paris, 1978
48 Monique Borie, op.cit., p. 26.
49 Despre care vorbeste si Michel Foucault in Cuvintele $i lucruril e, B ucure j ti, Editura Univers , 1996 , si despre care se spune ca
urmeaza intuitia profunda a unitatii lumii.
50 Coloana Nesfarsita, op. cit.,p,166.
51 Conform si cu Michel de Certeau, op. cit.
52 Monique Borie , Antonin Artaud Teatrul si intoarcerea la origini, Polirom, 2004.
53 asa cum o discuta si Michel Serres, Les cinq Sens, Grasset, Paris, 1985.
54 Desigur cel mai bine, asa cum observa si Lucian Blaga in Zciri si etape dinamicul absolut si staticul absolut sunt surprinse in
complementaritatea lor in panzele artistului initiat, Van Gogh. Artistul recupereaza o memorie pierduta in om, despre care vorbea
si Artaud in Teatrul si dublul sau.Editura Echinox, 1997.
55 Adrian Frutiger, L'homme et ses signes, Perrousseaux Atelier, Paris, 2004 :”Cette reduction de l’image au signe ne represente
pas, contrairement a ce qui s’est passe dans l’ecriture, une simplification des gestes; elle correspond au besoin du croyant
d’avoir aupres de lui un reflet de l’image originelle, pour participer a son rayonnement, de la meme maniere qu’une personne
superstitieuse portant une amulette souhaite attirer sur elle le benefice de quelque force superieure.La valeur symbolique ne
76
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
un concept, o credinta, proiecteaza un spatiu cu valori magice, protective, asemanatoare fortelor
benefice pe care amuletele se presupune ca le contin si ca le transmit. Printre alte semnificatii
misterioase pe care le contine, Coloana poate fi interpretata din acest punct de vedere si ca un
semn solar, datorita spiralelor sale imaginate infinit, o succesiune a ritmurilor cosmice, dar si o
’’tesatura”, un labirint in piatra ce innoada invizibil lirele de lumina 56 intr-un sir de cruci
infinite.
Care este obiectul pe care mitul il reflects ? cum poate fi acest obiect reprezentat scenic?
La aceste intrebari nu se poate raspunde definitiv, deoarece insusi mitul este un discurs a carui
realitate nu poate fi surpinsa in contururi perfect vizibile, pe de o parte, iar pe de alta parte,
povestea pe care o contine este o poveste de nespus, in sensul necuprinderii sale in cuvant si
mai ales, pentru ca mitul povesteste despre lumi presimtite, intrezise. Lumi care poate nu au
inceput si nici sfarsit, in analogie perfects cu insusi cuvantul mitic. Interesante observatii
teoretice asupra acestor problematici indefinibile oferS Mathilde Girard si Jean-Luc Nancy in
Proprement dit, Entretien sur le mythe, prin conceptul de mimesis ”sans modele”, 57 observand
imposibilitatea existentei unui model in cazul mitului si evident a literaturii mitice. Mircea
Eliade isi dorea sS scrie o literature cu totul nouS, poate tocmai pentru ca intuise lipsa unui
model al reprezentSrii in cazul mitului, descris ca model absolut al gandirii umane, cu referire
la experientele primordiale, repetabile, care conduc, in limbajul psihanalizei, in sine, ”acolo
unde in lumina rece a constiintei si goliciunea lumii se intinde panS la astri”. 58 Teatrul mitic ar
pune in scenS fonnele universale, din spatiul aletheic platonician: ”Mais comment envisager le
« sans modele » ? Peut-etre faut-il dire: comme modele, justement. Que le modele soit l'absence
de modele, c'est-a-dire qu'on se regie sur le fait qu'il n'y a pas de regie donnee mais que cette
absence de regie ne signifie pas un «laissez faire » qui reviendrait a une forme disons anarchiste
d’autoconception. II s'agit a la fois de se regler sur ... et de n’avoir pas de norme”. 59 Revenind
asupra obiectului dramatic asupra cSruia teatrul mitic experimenteazS reprezentarea scenicS, se
poate observa ca imposibilitatea de a constitui o poeticS teatralS, un sistem de reguli care sa
usureze eventual viziunea scenica a regizorului vine din faptul ca obiectul sau dramatic este
nenumibil, ca orice experientS misticS. 60 In ceea ce priveste sensul latent al discursului mitic,
muthos, sensul in statu nascendi, neincSrcat de timpul istoric secStuitor, devine eficace prin
puterea sa creativS, germineazS semantic in planuri infinite. 61 Frumuscfca idealS este lipsitS de
forma, aplasticS, am putea spune, alegoricS, ea scapS simfurilor §i este in intregime moralizatS.
Plonjarea in miticul inconstient, in reveriile umanitStii desSvarseste initierea in Oameni si
pietre. Descoperirea mitologiei subconstiente si a imaginilor arhetipale realizeazS solidaritatea
totals a speciei umane prin apelul la un limbaj universal ’’transconstient’’, in opinia lui Mircea
Eliade transcendent inconstientului colectiv junghian. Literatura are datoria de a recupera
depend done pas d’une perfection for-melle exterieure, mais de la disposition interieure de l’observateur a investir ses
convictions, sa foi, dans un objet de meditation, dans un symbole”.p.206.
57 Mathilde Girard, Jean-Luc Nancy, Proprement dit, Entretien sur le mythe, Lignes, 2015.
58 C.G. Jung, In lumea arhetipurilor, Editura Jumalul literar, Bucuresti, 1994.p.53.
59 Ibidem p.
60 ”Cette impossibilite ou se trouve le romantisme de repondre a la question meme avec laquelle il se confond ou dans laquelle,
tout entier, il se rassemble, cette impossibilite native du romantisme est bien entendu ce qui explique que sa ques-tion soit en
realite proprement vide et qu'elle ne porte, sous le nom de « romantisme » ou de « litterature » (mais aussi bien de « poesie »,
de « dichtung », d'« art», de « religion », etc.) que sur une chose indistincte et indeterminable, recu-lant indefmiment a mesure
qu'on l'approche, susceptible de (presque) tous les noms et n'en tolerant aucun: une chose innommable, sans contours, sans
figure, - a la limite « rien »p.48. Cf cu MathildeGirard,Jean-Luc Nancy, Proprement dit, Entretien sur le mythe, Lignes, 2015.
61 MathildeGirard,Jean-Luc Nancy, op. cit. p4.:”le muthos n'est pas univoque, ne propose pas une information. Il est
essentiellement equivoque ou plurivoque. Jean-Pierre Vernant ecrit:Le mythe met done en jeu une forme de logique qu'on peut
appeler, en contraste avec la logique de non-contradiction des philosophes, une logique de l'ambigu, de l'equivoque, de la
polarite. Comment formuler, voire formaliser ces opera-tions de bascule qui renversent un terme dans son contraire tout en les
maintenant a d'autres points de vue a distance? Il revenait au mythologue de dresser, en conclusion, ce constat de carence en
se tournant vers les linguistes, les logiciens, les mathematiciens pour qu'ils lui foumissent l'outil qui lui manque : le modele
structural d'une logique qui ne serait pas celle de la binarite, du oui ou non, une logique autre que la logique du logos”.
77
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
hierofaniile decazute, simbolurile dezafectate, deseurile mitologice din ’’zonele slab supuse
controlului”. 62 Acestor imagini si simboluri devenite familiare pentru a putea supravietui i se
adreseaza teatrul care pe scena le poate reinvia ritualic. Pestera. Coloana cerului, misterul femeii,
misterul dragostei, paradisul pierdut, omul desavarsit, iesirea din timp, simbolismul nodurilor
sunt doar cateva dintre temele enuntate de Mircea Eliade. Acestei forme de imaginatie ii
incredinteaza Eliade experimentul teatral, incarcat de simbolisme, de mituri si de ’’teologii
arhaice”. 63 ”A avea imaginatie inseamna a te bucura de o bogatie interioara, de un flux neintrerupt
si spontan de imagini...imaginatia imita modele exemplare.(...)A avea imaginatie inseamna a
vedea lumea in totalitate a ei: caci puterea si menirea Imaginilor constau in faptul ca arata tot ce
ramane refractar conceptului. Asa se explica de ce omul lipsit de imaginatie isi pierde fericirea si
se naruie -rupt de realitatea profunda a vietii propriului suflef’, 64
In concluzie, am putea sustine ca acest tip de teatralitate mitica, sapientiala, avand ca
predilecte domeniile inconstientului, metafizicului, supranaturalului si suprarealului, indiferent
carui timp se adreseaza, gratie ’’imperialismului” semantic al imaginii simbolice, puterii sale
infinite de sugestie, poate surprinde ’’infigurabila transcendenta”, ’’epifania unui mister” si ca
imaginile §i simbolurile care mediaza invataturile sacre, reusesc sa demonstreze supravietuirile
sacrului, indiferent de contextul istoric.
62 Ibidem.p.22.
63 Ibidem.p.24.
64 Ibidem.p.25.
78
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
EXILE INSIDE AND OUTSIDE THE COUNTRY OF ORIGIN
Mara Magda Maftei
Prof., PhD.,Academy of Economic Studies, Bucharest
Abstract:When we discuss about the exile literature, the latter is divided, according to us, into two
categories: the exile inside the country of origin (the literature produced in this case, although written
in the native language, suffers changes caused by the need to adapt to a totalitarian regime) and the
exile outside the country of origin, the writer choosing this time to express him/herself in a different
language, which inevitably leads to a change of style, etc.
We shall refer, in this paper, to the exile inside and outside Romania, providing the examples ofNicolae
Steinhardt, Contantin Noica and Emil Cioran.
Keywords: exit, in and out the country of origin, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Emil Cioran
1. Exilul in interiorul tarii de origine
Instalarea comunismului in Romania a rapt „tanara generatie” in doua. Cei care au ramas
in tara au platit pentra niste greseli pe care nu le comisese, avand parte fie de ignoranta
regimului comunist, fie de tortura in inchisoare. Privarea de libertate modified iremediabil fiinta
umana. Acesta a fost cazul lui Nicolae Steinhardt, de exemplu, sau al lui Constantin Noica, care
au fost nevoiti sa gaseasca o forma de pactizare cu regimul comunist pentra a supravietui atat
la propriu, cat si la figurat. Un rol special il ocupa, de asemenea, Mihail Sebastian si Petre
Comarnescu, ambii situindu-se pe pozitii de observatori si analisti ai evenimentelor pe care le-
au trait si care prin jurnalele lor au lasat posteritatii o imagine fidela a epocii pe care au traversat-
o.
In Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt ne arata traseul pe care il parcurge un om,
dominat de Frica, adica de un sentiment specific oricarei forme de viata, dar cu atat mai crunt
experimentat de catre fiinta umana, caci aceasta din urma este inzestrata cu constiinta.
Cand Steinhardt isi face valiza intr-o zi de luni, 4 ianuarie 1960, stie ca va trebui sa se
antreneze pentra a trai cu acest nou sentiment, care este Frica, sa-1 imblanzeasca si sa incerce
sa si-1 faca prieten, caci in caz contrar, ea, Frica ar fi capabila sa-1 infasce in orice moment. In
cele din urma, personajul principal al dictaturii este ea, Frica. Daca omul nu ar experimenta
acest sentiment groaznic, regimurile totalitare ar avea mai putin succes.
Asia este, voi muri e primul gand care i-a trecut prin minte lui Steinhardt imediat dupa ce
a fost inchis. Cand te astepti sa mori in orice moment, cand moartea reprezinta o solutie, in cele
din urma omul ajunge sa-i supravietuiasca. Frica vine totdeauna insotita de Moarte. In cazul in
care ar fi nevoie de ea! Dar fiecare zi care trece este o victorie, caci undeva in spatele Fricii se
ascunde aproape sufocata Speranta. Cu toate acestea, Steinhardt ne prezinta si o a doua solutie:
„ii putem face orice unui om care crede ca totul este pierdut”, argumenteaza el in Jurnalul
fericirii publicat de-abia in 1991. Inchisoarea transforma omul fortat sa invete sa
supravietuiasca in noi conditii. La aceasta transformare se adauga si descoperirea lui
Dumnezeu, lucra extravagant pentra un evreu legionar, dupa cum fusese catalogat Steinhardt,
care alege sa fie botezat in inchisoare de catre un preot ortodox, coleg de celula cu acesta.
Dupa cinci ani petrecuti in inchisorile comuniste, Steinhardt opteaza pentra calea
religioasa, adica pentra acedia, versiunea monahala a spleen-ului, pe care o defineste in
corespondenta sa cu Cioran. Schimbul de scrisori dintre un Cioran matur, instalat in Franta, si
un Steinhardt marcat de experienta inchisorii si, intre timp, devenit calugar este, de fapt,
corespondenta dintre un Cioran care accepta cu greu faptul ca acedia face parte din conditia
79
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
umana si un Steinhardt, care se vindeca cu un singur antidot: calmul irational, aproape de
nebunie, pe care doar credinta il poate inocula omului. Steinhardt ii cere lui Cioran sa inceteze
de a-L mai blestema pe Dumnezeu, sa adopte o atitudine mai umila in fata povocarilor vietii,
urmand exemplul pastorului din mitul Miorita (pe care Cioran il detesta !). Scrisorile lui
Steinhardt, interceptate de catre Securitate 1 ii vor ingreuna si mai mult cotidianul, fiind pana la
sfarsit sub urmarirea acesteia.
Jurnalul fericirii, adica testamentul literar al lui Nicolae Steinhardt, a fost de doua ori
confiscat de catre Securitate, desi variante din acest Jurnal reusesc sa paraseasca Romania prin
intermediul unor prieteni, astfel incat fragmente din acesta sunt citite de catre Monica
Lovinescu la Radio Europe Libre intre 1988-1989. Fost student al lui Nae Ionescu, Steinhardt
mentioneaza numele profesorului sau cu admiratie de mai multe ori in Jurnalul sau evocand,
de asemenea, stima sa pentru Garda de Fier, inclusiv pentru Comeliu Zelea-Codreanu, pentru
maresalului Ion Antonescu si reticenta fata de Regele Carol al II-lea, comparat cu ciuma, cu
lacustele, cu flagelul, cutremurele etc. Regasim aici intreaga filosofie si optiune politica a
generatii sale. Jurnalul fericirii este, in ansamblu, o oda adusa optimismului din partea unui om
care facuse cunostinta cu raul in cea mai pura forma a acestuia. Este o filosofie dura, alimentata
de experienta inchisorii, a traumelor indurate acolo, pe langa care lamentatiile filosofice ale lui
Cioran par puerile.
Nicolae Steinhardt moare la 30 martie 1989 dupa ce reusise sa se detaseze de toata negura
cu care comunismul il hranise zilnic timp de multe decenii, ajungand sa-si accepte soarta si sa
ierte in cele din urma. Jurnalul fericirii este expunerea clara a modificarilor produse in om de
catre un regim totalitar.
Pentru filosoful roman, Constantin Noica, impotriva caruia Nicolae Steinhardt a refuzat sa
depuna marturie in procesul intentat acestuia de catre Securitate, echivalentul acediei este
ahoretia, adica boala spiritului caracterizata prin refuzul de a participa, de a lua act, prin
acceptarea infrangerii. Ahoretia injecteaza celui caruia o experimenteaza sentimentul de
indiferenta fata de tot ceea ce se intampla in aceasta lume.
Inca dinainte de manifestarea pasiunii sale legionare, Noica gandea ca are nevoie de
solitudine, privita ca o conditie sine qua non, in scopul finalizarii operei sale. Constientizarea
necesitatii solitudii 1-a si tinut la inceput, poate, departe de angajamentul legionar. Ea,
solitudinea, apare in una dintre cele mai frumoase carti scrisa de catre Noica in 1934 si anume
Mathesis sau bucuriile simple ca un element de baza a culturii de tip geometric (cultura vestica),
singura capabila sa domine si sa asigure continuitatea. Omul, unica fiinta care se poate antrena
pentru traiul in singuratate, este asadar capabil sa se detaseze de istorie, de perisabil.
Respingerea oricarei determinari sociale, neimplicarea, reprezinta o alegere dificila, dar
imperativa pentru a se concentra auspra scrisului, neglijand astfel faptele marunte. In Balcani
domina insa cultura de tip istorie, care pune acceptul pe suprematia celor traite, pe cotidianul
hranit de catre evenimente mereu in fierbere. Abundenta faptelor istorice reprezinta un bun
material pentru scriitura, dar e nevoie de sustragerea de la participarea la astfel de evenimente
(adica de la cultura de tip istorie) pentru a-si scrie opera, ceea ce a facut in cele din urma Noica,
dar si Cioran sau Eliade. Noica va reusi sa aprecieze mai tarziu anii petrecuti in domiciliul fortat
de la Campulung-Muscel, un fel de pasivitate, de lasitudine fata de Istorie, care oricum se
deruleaza cu sau fara implicarea unui simplu om.
In noaptea de 11 decembrie 1958, Noica este arestat din motive culturale si ideologice
printre care se numara si citirea cartii Is pita de a exista a lui Cioran. Schimbul de scrisori intre
Cioran si Noica a constituit, de asemenea, o abatere grava (Cioran ii adresase lui Noica Lettre
1 Florian Roatis (ed.) Nicolae Steinhardt in interviuri si corespondenta. Caietele de la Rohia, Helvetica, Baia Mare, vol. 3,
2001
80
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
a un ami lointain - eseu publicat in LaNouvelle Revue Frangaise in 1957 si inclus in 1960 in
volumul Histoire el utopie - si caruia Noica ii raspunde prin Reponse d’un ami lointain).
Noica se resemneaza chiar mult mai repede decat Steinhardt. Experienta anilor sai de
inchisoare o consemneaza vag in Rugati-va pentru fratele Alexandru, cartepublicata in 1990.
Aici, el ne invita sa ne rugam pentru tortionarii sai, pentru comunisti, pe care ii numeste „cei
puternici”, „invingatorii”, care trebuie iertati, caci in delinitiv, nu sunt atat de fericiti precum
par. In Rugati-va pentru fratele Alexandru, acesta ne arata cum tortionarii pot fi manipulati
facand apel la inteligenta si intrand astfel in jocul acestora cu calm si serenitate, stiind ca scopul
final este, de fapt, implinirea prin opera scrisa. Supravegheat de catre Securitate pana la moartea
sa in 1987, Noica, in schimbul unui caracter voit docil in fata autoritatilor comuniste, a
beneficiat apoi de anumite privilegii, cum ar fi posibilitatea de a parasi Romania pentru perioade
scurte de timp. Acest lucru i-a permis astfel sa calatoreasca in tari capitaliste precum Franta,
Marea Britanie, Germania de Vest. Nicolae Steinhardt avusese si el parte de acelasi „noroc“, in
mai multe randuri, in 1978, 1979, 1980. Noica si Steinhardt au gasit asadar solutia impotriva
tortionarului (adica a omului limitat), impotriva caruia nu te poti revolta. Mai bine ii recunosti
superioritatea momentana ca sa iti poti continua activitatea.
Predilectia pentru studiul filosofiei culturii il impinge pe Noica incepand cu anii 1970 sa
se dedice tot mai mult problematicii romancsti, incercand sa defineasca coordonatele unui mod
specific al existenjei romancsti in lume, dupa ce a exersat premizele in perioada interbelica,
atunci cand se afla, la fel precum Mircea Vulcanescu si Nae Ionescu, de partea optimista a
mitului Mioritei. Noica a publicat intr-un interval relativ scurt, o serie de lucrari care contin
cuvantul „romanesc”, precum, Rostirea filozofica romaneasca in 1970, Creafie §i frumos in
rostirea romaneasca in 1973, Eminescu sau ganduri despre omul deplin al culturii romdnepi
in 1975, Sentimentul romanesc alfiinfei in 1978, Spiritul romanesc in cumpatul vremii in 1978.
El se formase intr-o generatie pentru care obsesia asumarii unei identitajii prin cultura era
primordiala. A incercat aceasta definire si prin intermediul particularitatilor limbii romane,
avandu-1 ca precursor, din gcncratia sa, pe Vulcanescu. Fiinja romaneasca se identified asadar
prin limba, prin modulapilc verbului a fi, printr-un lexic vechi, prin expresii tipic romancsti.
Un sens particular de manifestare in fata Istoriei se inregistreaza asadar la nivelul limbii. Noica,
spre deosebire de Cioran, se simte cu totul impacat in fata obiceiului romanesc de retragere din
faja Istoriei, de cxistcnta in posibil : „viziunea romaneasca populara ar avea ceva de spus pentru
lumea indiferentei si a neutral itafi i, in care cultura europeana pare a fi intrat §i a se fi adancit tot
mai bine” 2 .
Spiritul romanesc presupune unitatea dintre individual §i general, conservarea unei culturi
taranc^ti arhaice, in lupta cu modemitatea: „nu s-a ivit la noi ispita de§arta a noutajii totale. Noi
am shut sa aducem noutatea intru ceea ce ne era istorice§te propriu” 3 . Spre deosebire de Cioran,
care i§i batea joc de toata traditia populara si de comuniunea cu natura, de proximitatea cu
aceasta, de Miorita §i de rezistenta seculara a romanilor, pentru Noica, tocmai aceasta
proximitate caracterizeaza viziunea romaneasca a flintci (a se vedea Creafie §i frumos in
rostirea romaneasca). Rezistenta pasiva in faja Istoriei, Noica o interpreteaza nu ca la§itate
precum Cioran, ci ca pe o capacitate a romanilor de a objine avantaje de pe urma unei non-
implicari strategice; nu trebuie uitat ca neutralitatea a reprezentat dintotdeauna strategia politica
preferata a tuturor politicienilor romani, sau schimbarea rapida a taberelor, cand acestea s-au
dovedit perdante. Noica rezuma aceasta constants istorica in acest fel: „spre deosebire de
apuseni, care s-au precipitat in realul istoric, si spre deosebire chiar de unii vecini, ca polonezii
§i maghiarii, care si-au incercat §i riscat faustic istoria, noi am ales sa fim « in vremi » doar
2 Constantin Noica, Rostirea filozofica romaneasca, in Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca, Editura Eminescu,
Bucure§ti, 1987, p. 153
3 Constantin Noica, Sentimentul romanesc al fiinfei, Editura Humanitas, Bucure§ti, 1996, p. 10
81
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
cand avea un rost sa facem asa si alaturi de ele cand era o nebunie ca incercam” 4 . lata o relafie
a romanilor cu Istoria pe care Noica o interpreteaza atat de diferit de Cioran! Noica nu este insa
naiv. Admite ca poporul roman n-a izbutit sa produca decat o pagina modesta in istoria lumii,
dar, argumenteaza el cu ocazia comunicarii intitulate Despre veacurile culturii §i cultura
romaneasca, sustinuta la Sibiu in 1984 „cred totusi ca s-a intamplat ceva cu noi. S-ar putea sa
vina §i ceasul nostru, tocmai prin aceasta virtute a noastra de a deschide cele doua aripi -
universalul §i autohtonul - care fac cu adevarat spiritul sa pluteasca peste istorii” 5 . Recunoaste
§i el, precum mulfi filosofi si ganditori romani §i nu numai, ca din punct de vedere geografic
suntem plasafi intre doua lumi „intre Orient §i Apus. Nici unul, nici altul nu au pus pecetea lor
pe noi, dar asa cum mijlocim geografic, nu am putea mijloci si spiritual ? ” 6 .
Capacitatea romaneasca de a ne retrage din fata Istoriei, de a nu face Istorie, Noica o
numcstc in Sentimentul romanesc al fiintei ahoretia, adica refuzul dctcrminatiilor, patologia
tipic romaneasca, expresia unei „tcndintc superior lucide de retragere din lume” 7 , ceea ce nu
inseamna retragere totala, caci miracolul ahoretiei este obtinerca „pozitivului chiar in forma
extrema a negativului, sau acfiunca eficace prin totala pasivitate” 8 . Poporul roman, explica
Noica, s-a dcslasurat tot timpul in posibil si nu in real. Preocuparea lui Noica pentru rostirea
romaneasca a luat forme uneori obsesive. Specificitatea acestei rostiri provine, dupa el, din
capacitatea de a acoperi multiple moduli tap de reprezentare a fiintei. Intclcgcrca romaneasca a
fiinfei admite doar relativizari ale realului. Aceste relativizari se pot exprima prin moduli tap
stilistice diferite, care nu exclud verbul afi si care descriu parcursul diferitelor posibilitap ale
devenirii intru fiinfa. Pe langa fiinfa inchegata, data, realizata, limba romana poate reda §i o
fiinfa posibila, eventuala. Romanitatea se poate implini in posibilul Istoriei, acolo unde „fiinpi
i§i pierde rigiditatea” 9 .
Noica va ramane totdeauna fidel ideii sale confonn careia exista natiuni care din punct de
vedere structural nu pot II capitaliste, cum ar fi natiunea romana (idee preluata de la Nae
Ionescu). Solutia exilului intern a fost cea care i s-a potrivit, in definitiv, cel mai bine acestui
om, care era convins ca are de indeplinit o misiune si ca o va duce la bun sfarsit, indiferent de
regimul politic care s-ar fi aflat la guvernare.
2. Exilul in exteriorul tarii de origine
Atunci cand ne referim la literatura exilului, cutuma presupune ca avem in vedere literatura
produsa de catre un scriitor dupa parasirea tarii de origine si publicarea intr-o alta limba decat
cea materna.
Literatura produsa in exil a reprezentat totdeauna un tip special de literatura, un fel de
scriere in care stilul sufera din cauza unei absorbtii incomplete a limbii adoptate. Procesul de
invatare al unei noi limbi presupune, de asemenea, gasirea unor puncte comune cu tot ceea ce
inseamna o noua cultura, o noua istorie, etc. Limba este doar forma de exprimare a unei natiuni,
fondata pe principii de functionare si obiceiuri diferite. Scriitorul isi asuma astfel o noua
identitate, pe care o va folosi in crearea unor noi personaje si situatii. Se naste, de aceea, o dubla
existenta a scriitorului, de multe ori foarte diferita de cea initiala. Inevitabilele contrarietati pot
duce la alunecari spre nebunie, suicid, disperare, melancolie sau resemnare (a se vedea
exemplele lui Hoffman, Celan, Fondane, Cioran, etc.).
O noua limba creeaza o noua personalitate, o noua identitate culturala pentru ca emotiile si
gandurile, desi sunt universale, se transmit diferit de la o limba la alta. In plus, in general,
4 Constantin Noica, Suparcirea romaneasca in culegerea Istoricitate fi eternitate, Editura Capricorn, Bucure§ti, 1989, p. 56
5 Constantin Noica, comunicare intitulata Despre veacurile culturii fi cultura romaneasca, colocviul Transylvania, Sibiu, 1984,
document de lucru
6 Constantin Noica, Sentimentul romanesc alfiinjei, p. 11
7 Constantin Noica, Cumpatul vremii fi spiritul romanesc, in Istoricitate fi eternitate, p. 82
8 Ibidem, p. 83
9 Constantin Noica, Sentimentul romanesc al fiintei, p. 30
82
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
scritorul exilat paraseste o tara mai putin dezvoltata din punct de vedere economic pentru a se
indrepta spre o tara dezvoltata, ajungand astfel sa se simta mai degraba tolerat decat acceptat.
E adesea imposibil pentru scriitorul exilat sa integreze pe deplin noile canoane, o alta istorie,
alte experience, stergandu-le definitiv pe cele originare, rezultatul Hind un fel de literatura
produsa in care scriitorul insereaza de fapt infonnatii native in contexte non-native.
Astfel, in cazul acestui tip aparte de scriitor, textele pe care acesta le produce in exil sunt
dovada noii sale identitati, jumatate nativa, jumatate achizitionata. Scriitorul se confrunta la
inceput cu incapacitatea de a produce un gand coerent si noua lume pe care ar vrea sa o descrie
se dovedeste a fi destul de restrictive, lipsita de confortul limbii mateme.
Aceasta noua productie, cu multiple fatete, integreaza si viata personala a scriitorului exilat,
capacitatea acestuia de a depasi trauma exilului, capacitatea de a insera experiente personale
intr-un nou context politic si social, in scopul de a produce noi bucati literare. La toate acestea
se adauga faptul ca multe din experientele personale se formeaza in interiorul unei culturi si ii
sunt tipice, asadar este inutil de a fi transpuse intr-o alta limba, caci noul public ar putea sa nu
fi interesat sa le cunoasca. Trairile iau forme diferite atunci cand sunt exprimate intr-o alta
limba. Ele ajung sa se adaptaze la noua limba si nu invers. Fara sa insistam aici asupra
experientelor lingvistice ale scriitorilor Eva Hoffman si Paul Celan, retinem doar trauma
exilului redata de Hoffman in L ost in Translation, unde aceasta descrie felul in care a fost in
cele din urma asimilata culturii americane.
Ne vom opri, insa, la cazul filosofului romano-francez, Emil Cioran. Exista numeroase
diferente intre scrierile cioraniene publicate in limba romana si cele publicate in limba franceza,
caci, dupa cum declara Cioran de mai multe ori chiar, scrierile sale sunt autobiograllcc. A doua
cauza a diferentei este data de limba in care acestea au fost publicate. Daca citim Pe culmile
disperarii, Cartea amagirilor, Schimbarea la fata a Romaniei, Lacrimi si sfinti, Amurgul
gandurilor in limba in care au fost redactate, adica in limba romana, diferentele sunt vizibile in
comparatie cu scrierile sale redactate in limba franceza. Dupa cum insusi Cioran argumenta in
interviul acordat lui Jcan-Francois Duval, cartile sale in limba romana au fost scrise dintr-o
suflare, fara ca macar sa le reciteasca, ca pe un fel de exercitiu de defulare. Lectorul simte ca
scrierile sale in limba romana sunt spontane „Fiindca romana e un amestec de slava si latina, e
o limba extrem de elastica. Poti sa faci ce vrei din ea, e o limba necristalizata. Franceza in
schimb e o limba incremenita” 10 . Cioran numeste chiar limba franceza o limba „total
sclerozata... ”, pe care s-a straduit sa o invete timp de zece ani. Daca in limba romana exista
posibilitatea de a exprima acelasi lucru in mai multe feluri, franceza este in schimb foarte stricta
si rigida.
in Lettre a un ami lointain, adresata fostului sau coleg de generatie, Constantin Noica, si
inclusa in Histoire et utopie, Cioran descrie relatia sa cu „acest idiom de imprumut” * 11 ca pe una
de cosmar, caci „0 sintaxa de o intepeneala, de o demnitate cadaverica le incorseteaza si le
hotaraste un loc de unde nici Dumnezeu n-ar putea sa le smulga. Cata cafea, cate tigari si cate
dictionare mi-au trebuit ca sa pot scrie o firaza mai mult sau mai putin corecta in aceasta limba
inabordabila, prea nobila si prea distinsa pentru gustul meu !” 12 in comparatie cu limba romana
careia ii regreta „...mirosul de prospetime si putreziciune, amestecul de soare si balegar, uratenia
nostalgica si superba neglijenta” 13 . Acelasi lucru ii declara si lui Fernando Savater, franceza
Find camasa de forta, iar limba romana o limba salbatica, care imbata : „Cand scriam in
romaneste, nu-mi dadeam seama despre ceea ce scriam, scriam pur si simplu. Cuvintele nu erau
atunci independente de mine. De indata ce m-am apucat sa scriu in franceza, toate cuvintele au
{0 Convorbiri cu Cioran , Humanitas, Bucuresti, 2004, p. 38
11 Emil Cioran, Istorie si utopie , Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 6
12 Ibidem
13 Ibidem
83
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
devenit constiente : le aveam in fata mea, in exteriorul meu, in lacasurile lor, si eu le culegeam:
« Acuma tu, si acum tu »” 14 .
Stilul diferit al lui Cioran in scrierile redactate in limba romana fata de cele redactate in
limba franceza provine si din lecturile diferite cu care s-a hranit in etape distincte ale vietii sale,
dar si din crezurile politice de care s-a lasat cucerit in etapa romaneasca (e suficient sa citim, de
exemplu, Schimbarea la fata a Romdniei). Stilul in cele cinci carti scrise in limba romana este
mai infantil, apar mai putine comparatii si mai putine surse subintelese sau clar indicate, care
abunda o data cu trecerea la redactarea in limba franceza. Stilul romanesc este vulcanic, este
stilul unui om tanar profund implicat in idealurile sale, mai putin asadar sustinut prin trimiteri
la lecturi, ceea ce este de inteles raportat la varsta lui Cioran din momentul redactarii textelor
respective.
In scrierile sale romanesti intalnim chintesenta filosofiei sale experientialiste, din care
retinem obsesiile pentru moarte, solitudine, suferinta, un Cioran tanar care se afla in acelasi
timp sub influenta lui Schopenhauer, a lui Sestov, a lui Nietzsche, foarte promovati la
Universitatea din Bucuresti. „Vagile sale studii de filosofie”, dupa cum le numeste chiar Cioran,
de la Universitatea din Bucuresti 1-au impins insa si spre descoperirea lui Spengler si a lui
Keyserling, lecturarea lui Spengler avand o influenta foarte mare asupra lui Cioran, ceea ce
explica multe ingerinte pe care le regasim in texte precum Schimbarea la fata a Romdniei. In
ceea ce-1 priveste pe Keyserling, acesta viziteaza Romania in 1927 si consacra vizitei sale lungi
pasaje in Analiza spectral a a Europei. Aici Keyserling dezvolta ideea conform careia viitorul
Romaniei s-ar afla in acceptarea ortodoxiei bizantine, allrmatie indragita de catre profesorul
Nae Ionescu si utilizata in argumentarea inclinatiilor orientale ale poporului roman.
Daca scrierile franceze ale lui Cioran sunt dovada maturitatii intelectuale a acestuia, dar si
a invatarii stapanirii insomniei si a tuturor deviatiilor mentale care decurg din aceasta, cele
romanesti par o lamentatie fara sfarsit a tuturor nenorocirilor sale, a starii de rau generale
alimentata cu siguranta de insomnia sa comorbida 15 care dureaza timp de sapte ani. Oda mortii,
tristetii si suferintei, cartile sale publicate in limba romana sunt uneori chiar obositoare din
cauza faptului ca Cioran insista asupra disperarii sale pana la epuizare. In cartile scrise in limba
franceza, obsesia maladiva a mortii, a suferintei se face mai putin simtita. Ideiile negative se
nuanteaza, poate si din cauza faptului ca insomnia sa se atenueaza sau incepe sa o imblanzeasca.
Cioran invata franceza copiind carti intregi pentru a-si imprima bine in minte noua sa
limba. Isi da repede seama ca franceza se judeca in termeni de „corect” sau „incorecf’. In timp
ce cartile scrise in limba nativa par mult mai poetice, gratie unei limbi romane care este mai
flexibila, cele scrise in franceza se apropie mult mai mult de o constructie romanesca, mai
reflexiva, o constructie care necesita organizarea si respectarea unei structuri clare. Daca
aforismele au reprezentat dintotdeauna o constants in cartile lui Cioran, metaforele insa abunda
in cele cinci carti scrise in limba romana si se raresc in cartile scrise in limba franceza.
Daca ar II sa facem o clasillcarc in interiorul cartilor scrise de catre Cioran in limba romana,
atunci noi gasim o diferenta intre, pe de o parte Schimbarea la fata a Romdniei si articolele sale
politice, si pe de alta parte, Pe culmile disperarii, Cartea amagirilor, Lacrimi si sfinti, Amurgul
gandurilor. Este vorba de o diferenta de stil: discursul sau politic este clar, in timp ce cel ce tine
de filosofia experientialista este ambiguu, contradictoriu si metaforic.
Daca Schimbarea la fata a Romdniei si articolele sale politice stau marturie a delirului sau
politic, celelalte patru carti si un numar important de articole publicate in presa vremii ne arata
portretul unui Cioran ros de disputele lungi cu Dumnezeu, cauzate poate tocmai de instalarea
insomniei, si de „profesia religioasa” a tatalui sau, care i 1-a adus pe Dumnezeu pe post de
subiect de discutie la ficcarc masa si nu numai. In ansamblu, tot ceea ce Cioran a scris in limba
nativa dovedeste influenta notabila a mediului in care s-a nascut, a profesorului Nae Ionescu, a
l4 Convorbiri cu Cioran, p. 24
15 Termem medical pentru insomnia fara cauze precise si durabile, pentru insomnia organica
84
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
experientelor istorice pe care le-a trait in Romania, a imaturitatii sale intelectuale intr-un final.
Cartile sale romanesti sunt oglinda starii de rau pe care o experimenta la vremea respectiva, si
pe care invata sa o cunoasca mai bine studiind-o pe toate partile si incercand sa pactizeze cu
aceasta.
Cioran reia in cartile sale publicate in limba franceza aceleasi teme pe care le-a dezbatut in
limba nativa. Cu toate acestea, daca in cartile publicate in limba romana exista o continuitate
tematica in cadrul aceleiasi carti, in cele scrise in limba franceza, autorul sare, intre filele
aceleiasi scrieri, de la o tema la alta, uneori fara a respecta o idee principals de la un capital la
altul.
Cititorul francez a avut in cele din urma acces la cartile scrise in limba romana de catre
Cioran, caci prietenul fdosofului, Constantin Tacou, il convinge pe acesta sa le editeze in
traducere franceza, ceea ce Cioran accepta pe jumatate. Doua carti scrise in limba romana de
catre Cioran ii pun probleme. Cel mai putin 1-ar (I deranjat totusi Lacrimi si sfinti, a carui editare
in limba romana, pe cont propriu, 1-a costat deja o disputa apriga cu parintii, cartea de-a dreptul
blasfemica Hind prost primita chiar de catre colegii sai de generatie, in frunte cu Mircea Eliade.
In iunie 1985 ii da insa acordul Sandei Stolojan de a o traduce in franceza, dupa ce renunta la
pasaje intregi din Lacrimi si sfinti. Masacrul acestei carti, si nu traducerea ei propriu-zisa in
franceza, vede lumina zilei in 1986 la Editura l’Herne. Si astazi doar aceasta versiune
incomplete este cunoscuta publicului francez 16 . Insa cartea care il ingrijoreaza cu adevarat pe
Cioran este Schimbarea la fata a Romaniei, a carei reeditare la Humanitas in 1990 este revizuita
de catre insusi Cioran in vederea excluderii capitolului patru si cel mai incriminator,
Colectivism national. Versiunea completa a cartii Schimbarea la fata a Romaniei, fidela celei
de-a doua editii publicata la Vremea in 1941, ii este oferita de catre Cioran lui Raoul Sorban,
intelectual roman care il viziteaza pe filosof la Paris in noiembrie 1990. Aceasta versiune
completa este publicata in limba romana la Criterion Publishing in 2002 si in limba franceza la
Editura l’Herne de-abia in 2009. Ultimele modificari, aduse de catre Cioran, apar in versiunea
completa publicata la Editura l’Herne intre paranteze patrate. Asadar Schimbarea la fata a
Romaniei este editata pentru prima oara in limba franceza de-abia in anul 2009, adica la
saptezeci si trei de ani de la publicarea ei in limba romana. In plus, prima editie franceza este
una completa.
Vesnicile scuze ale unui Cioran ajuns in Occident, fost simpatizant legionar, il determina
sa-si numeasca cartile scrise in limba romana „cartile preistorice ale unui nebun”.
Atata timp cat a fost in viata a refuzat ca Tacou sa ii dedice un numar din Cahier de l 'Herne,
ceea se va intampla tarziu, dupa moartea fdosofului, in anul 2009.
In incheiere, tinem sa precizam ca Cioran detesta sa fie incadrat intr-o scoala filosofica,
dar scrierile sale au toate ingredientele care dovedesc apartenenta la scoala filosofica a lui Nae
Ionescu, desi ea nu a purtat numele de scoala si nici elevii sai nu au considerat-o ca atare. De
altfel, in interviul acordat lui Luis Jorge Jalfen, Cioran declara ca nu se considera un filosof, ci
mai degraba un ganditor, pe modelul lui Pascal, caci toate cartile sale sunt autobiografice,
suferintele si problemele sale constituind in realitate singurul material pentru tot ceea ce a scris.
Refuzul filosofiei sistematice o mosteneste Cioran de la Nae Ionescu, atat pentru profesor cat
si pentru student filosofia fiind de fapt consecinta unei experiente personale, a sentimentelor
primare generatoare a unei literaturi spontane, care i-a adesea forma aforismelor, a
fragmentului, a metaforelor. Pentru Nae Ionescu, un filosof este un pasionat de false probleme,
care nu ia lucrurile in serios.
Cioran ramane elevul fidel al profesorului, grade componentei experimentale a scolii
naeionesciene, scoala care 1-a lansat pe drumul cunoasterii „cu toata suferinta pe care aceasta i-
a provocat-o sufletului” dupa cum o dovedeste si dedicatia pe care Cioran i-a scris-o
16 Pentru detaliile masacrului acestei carti in traducere franceza vezi Mara Magda Maftei, Un Cioran inedit. Pourquoi intrigue-
t-il ?, Yves Michalon Editeur.Fauves Editions (groupe de presse l’Hannattan), Paris, 2016
85
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
profesorului pe exemplarul oferit din Schimbarea la fata a Romaniei pe data de 20 decembrie
1936.
Insa, dupa cum ii marturisea in scris unui Nicolae Steinhardt trecut prin experienta
inchisorii comuniste, tristetea lui nu se „datora” exclusiv ingerarii lllosofici scolii naeionesciene
sau a lecturilor sale, ci unei mosteniri pe linie matema, la care se adauga contextul istoric in
care a trait ca adolescent sau copil. Parintii sai au suferit din cauza represiunilor ocupantilor
austro-ungari, refugiindu-se apoi in rugaciune. Cei trei copii ai protopopului Emilian Cioran s-
au dovedit a 11 fragili. Ulterior, detentia de sapte ani a lui Aurel Cioran nu 1-a ajutat pe acesta
in combaterea anxietatii ereditare. Sora lui Cioran si a lui Aurel, Virginia, a fost si ea arestata
si deportata la Canalul Dunarea - Marea Neagra, ramanand aici timp de patru ani fara a fi
judecata. Cioran este singurul care isi gaseste un remediu apeland la terapia prin scris gratie
careia supravietuieste la propriu crizelor depresive. Gandurile sale iau forme scurte, aforistice.
In acelasi timp, lipsa somnului de care Cioran se plange tot timpul, nu putea produce o literatura
structurata.
In aceasta lucrare, am adus in discutie existenta a doua tipuri de exil: in interiorul tarii de
origine si in exteriorul acesteia. Exilul in interiorul tarii de origine este, in general, un fenomen
care se produce in conditiile unui regim totalitar, cu care scriitorul trebuie sa gaseasca o forma
de pactizare (exista scriitori colaborationisti, scriitori care apeleaza la un fel de codificarc a
operei in scopul de a scapa cenzurii, scriitori care mimeaza colaborarea dandu-si seama ca
revolta in fata omului limitat este inutila). Exilul in exteriorul tarii de origine presupune
renuntarea la limba matema si adoptarea unei alte limbi. O aventura lingvistica inseamna insa
o integrare culturala care duce pana la modificarea emotiilor si in consecinta a stilului autorului.
Daca pentm a exemplifica exilul in interioml tarii de origine am facut referinta la Nicolae
Steinhardt si la Constantin Noica, pentm exilul in exteriorul tarii de origine m-am oprit la
diferentele dintre scrierile lui Emil Cioran in limba romana si cele in limba franceza.
BIBLIOGRAPHY
Cioran, E., Istorie si utopie, Humanitas, Bucuresti, 2002
Convorbiri cu Cioran, Humanitas, Bucuresti, 2004
Maftei, M.M., Un Cioran inedit. Pourquoi intrigue-t-il ?, Yves Michalon Editeur, Fauves
Editions, Paris, 2016
Noica, C., Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca, Eminescu, Bucuresti, 1987
Noica, C., Istoricitate f eternitate, Capricorn, Bucuresti, 1989
Noica, C., Sentimentul romanesc alfiinfei, Humanitas, Bucuresti, 1996
Noica, C., Rugati-va pentru fratele Alexandru, Humanitas, Bucuresti, 2008
Roatis, F. (ed.), Nicolae Steinhardt in interviuri si corespondenta. Caietele de la Rohia,
volum 3, Helvetica, Baia Mare, 2001
Steinhardt, N., Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca, 199
86
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
TEACHING ENGLISH FOR ECONOMICS: AN ETYMOLOGICAL APPROACH
Violeta Negrea
Prof. PhD., Academy of Economic Studies, Bucharest
Abstract:The development of specific linguistic competences of the students in economics aims their
successful professional abilities through the power of their competen t oral and written expression.
Our purpose is to point out that the etymological awareness of the professional language is not only
wisdom and art of living, but also an instrument to make business effective.
The article encompasses the study of the specific vocabulary origins, the relationship between the
specific language development and its extra-linguistic economic context.
The samples of the English for Economics vocabulary processed etymologically reveal the contribution
of the awareness of the language cultural conten t to the accuracy, appropriateness and richness of the
specific language acquisition and use which makes the business card of the professional effectiveness.
It also encourages the development of similar teaching experiences according to the specific English
class settings.
Keywords: professional language development, linguistic behavior, business English franca, ,
vocabulary instruction, etymological teaching approach
The students in economics are supposed to represent a high class professional culture which
is the outcome of their academic formation making them keep up with their professional toes.
The accuracy, appropriateness and richness of their communication and linguistic abilities and
behavior will be their first-hand business card for their counterparts.
The article refers to the development of comprehensive business English abilities by
making etymology work for the competence of the professionals.
We consider that the etymological approach is meaningful to our purpose which reveals
the lexical improvements through an uninterrupted development for at least 1500. The two
notable flows of Latin and, to a lesser extent Greek, that influenced early development of
professional English, brought some basic lexical elements that are now an integral part of the
cultural formation of the students in economics.
Historical landmarks
The Latin business lexical borrowings in Old English go hand in hand with the growing
power of Rome in the second century, when the Roman Empire extended from Euphrates River
in the east to Britain in the west. While the English were still occupying their continental homes,
they had various relations with the Romans through which they acquired a considerable number
of Latin and Latinized Greek words.
The first Latin words found their way to English language owing their adoption to the early
and continuous trade contacts between the Roman and the Germanic tribes on the continent.
Several hundred Latin words, found in the various Teutonic and Greek dialects at an early date,
testify the intercourse between these peoples and their peaceful relationship.
After the conquest of Gaul by Julius Caesar, Roman merchants found their way into the
Germanic territory, and intercommunication between the Teutonic tribes made possible the
transfer of Latin from one tribe to another. Numerous words reveal the nature of their trade:
ambers, furs, slaves and probably certain raw materials for the products of Roman handicrafts,
87
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
articles of utility and adornment, foodstuffs that were not specific for the islanders’ diet, but to
the Mediterranean Sea that were subject of trade, oil, olive, kitchen, dish, cheese , etc
In the summer of 55 B.C. the Roman control progressed to the very territory of the Islands.
Although it never penetrated far into the mountains of Wales and Scotland, the completeness
of the Romanization process is evidenced by the use of Latin. A great number of inscriptions
have been found and they proceeded from the military and official language, indicating that
Latin was widespread, with the native population. Latin did not replace the Celtic language as
it did in Gaul. Its use was confined to members of upper classes and the inhabitants of cities
and towns. Tacitus 1 also tells us that in the time of Agricola the Britons, who had hostility to
the language of their conquerors, now they became eager to speak it.
The historians and linguists pretend that Greek influenced English through Latin, as the
Latin civilization was basically built on the Greek one.
When the Roman Empire started its disintegration in the 5 th century, their rulers left Albion 2
to the Latin speaking Christian missionaries. A century and a half later, the Roman missionaries
reintroduced Christianity in the island which resulted in a new extensive Latin cultural
influence.
The second stage of the Latin vocabulary development in Old English was due to the
Normans 3 who crossed the land and settled in nowadays Lrance in the 9 th century. The political
and family affairs made possible the huge penetration of Latinized vocabulary, although the
language spoken in England have remained basically Germanic in grammar and structure.
Thousand of Latin words were added to the vernacular with the result that English has
twice as many words derived from Lrench and Latin than from Germanic language branch.
(Green, 2015:11-12).
The third stage of Latin vocabulary penetration in business English was the time of
Renaissance when the interest for the ancient Latin and Greek culture heritage burst. The 15 th
and 16 th century were the time of the coinage of more than 10,000 of new words which
ironically were introduced from Latin and Greek by scholars. Samuel Johnson 4 ’s Dictionary of
the English language, containing 40,000 words, was the first attempt to settle and standardize
the language 5 . It was followed by the grammarians of the 18 th century who insisted even on
framing English grammar to the Latin structure, although some of them admitted that they did
not matched.
Vocabulary acquisition through etymological didactic strategy
The content based English class can be successful by using the etymological didactic
strategy. A major concern for vocabulary acquisition is perceived by the research carried out
1 Publius (or Gaius) Cornelius Tacitus. AD 56 - after 117: senator and historian of the Roman Empire and De origine at situ
Germanorum.
2 Ancient name of England. Old English from Latin said to derive from the non-Indo European has alb, mountain, which also
suggested to be the source of Latin Alpes (Alps), Albania and Alba, an Irish name for Scotland. But more likely from the Latin
albus, white, which would be an apt description of the chalk cliffs of the island’s southern coast. It is also a nickname given to
the son of Neptun that discovered the British Isles and gave it his name. The white color of the seashore; it was used in a
literary way, for the first time, by Bossuet (1637-1704): “L’Angleterre, oh! La perfide Angleterre!”
http://www.etvmonline.com/index.php7allowed in frame=Q&search=Albion&searchmode=none
3 Their origins were also Germanic, c. 1200 one of the mixed Scandinavian -Frankish people who conquered England in 1066.
Their name derives from Old French Normanz, plural of Normand, literally “North man” derived from Scandinavian meaning;
later, it referred to the Norman French. They had so thoroughly adapted to the language and customs of the people that within
a very short time, they had abandoned their original language for French and given their name to that region of Northwest
France http://www.etvmonline.com/index.php?search=Northman ; (Green, 2015:11)
4 (1709-1784) one of the most famous literary figures of the 18th century.
5 The standardization of spelling brought in some necessary and unexpected language developments. This took into
consideration the continuous change of pronunciation over time. Letters no longer pronounced nowadays are still present in
the standard spelling. On the other hand, the letter b was added to the spelling of words like debt, which was derived from the
Latin debeo, debere (owe). (Green, 2015:13-14); spelling restored after 1400 from the French dette.
http://www.thesaurus.com/browse/debt?s=t
88
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
on teaching techniques and materials. The English class based on the contextual subtle means
of language borrowing contributes to the cultural capital of the available skilled professionals.
(Naz, Hengh, Mansoor: 2007) We limit the study to the case of language teaching based on
some Latin and Greek vocabulary that enriched business English in the different stages of
language development and acquired cultural complexities. This is an attempt to offer the
English teachers a theoretical and practical etymological specific vocabulary analysis to inspire
them to develop similar teaching techniques for their own specific classroom settings.
Procedure
The organization of the class is based on longitudinal and transversal continuity of
learning, i.e. the transition of the students from a level of knowledge to another and the
transition from theoretical institutional learning to the practical applicative learning 6 . The
teaching strategy based on etymological study of specific vocabulary takes into account the
likes and interests of the students and represents an innovative way to encourage the
strengthening of linguistic and communicative skills of the students in a collaborative way.
A historic outline of the Latin and Greek Borrowings
The table synthesizes the historical stages of the 72 percent of the Latin and Greek
vocabulary contribution to the business English showing that the analyzed vocabulary items are
much older than the 400 years they have been in English.
Roman conquest of Britain
CE-410
Latin, the language of conquest and
commerce
Old English (450-1150 CE)
Norman Conquest
introduction of the Norman French, a
Latin-based language imposed by the ruling
class in the government, law business and
religion
Middle English (1150-1500CE)
coinage of thousands of Latin-based words
via French
Modern English: 1500 CE- present
translation of classical Latin and Greek
texts into the vernacular English;
linguistic policy of language
standardization
Reading comprehension of a specific business content text reveals the present day
professional use of Latin and Greek vocabulary.
We have highlighted some of business English vocabulary rooted in Latin and Greek
languages that play an important role in the transmission of culture through social values, and
business fairness aspirations.
Here is the text didactically processed for the vocabulary development class:
It is harder to turn fish stew into an aquarium...
In 1989, within Poland, as across the region, there were few economists or policymakers
with a deep understanding of market economics; and even fewer prepared for the complex
task of transformation from central planning to the market. In fact, this knowledge did not
really exist in the West either - not in the IMF, not anywhere. As Yavlinsky succinctly put the
transition challenge: the communism turned an aquarium into fish stew; ...
6 Duma Navarro; Milagro Pineiro (2012)
89
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
... The economy was weighed down by a huge monetary overhang, the result of a flood of
money financeddeficits for the budget and state owned enterprises, combined with price
controls that prevented the money from being inflated away. This deteriorating conjuncture
was piled on top of a system of endemic resource misallocation and massive waste based on
state owned enterprises with no meaningful budget constraints producing the wrong goods,
incentivized by nearly free energy, an unsustainable exchange rate . In the fall of 1989, as
controls broke down, and the monthly inflation rate edged up into double digits, money
changers one block from the central bank offered more zlotys for our dollars with every new
day....
Adapted from
Building Market Economies in Europe Lessons and Challenges after 25 Years of Transition
By David Lipton First Deputy Managing Director, International Monetary Fund Warsaw, October 24, 2014
https://www.imf.ors/external/np/speeches/2014/102414.htm
Presentation of the historical/etymological development of the vocabulary
The etymology of a word very often consists of a narration of a story related to the word,
a list of older versions or variant of the word usually in older languages such as Latin, Greek,
Old German or French) and/or an account of the developmental process the word has gone
through. (Baleghizadeh; Yousefpoori Naeim, 2011: 111-123). We chose to outline the historical
account of the words in the text that has been read.
The table shows the theoretical presentation of the etymological indication of the English
business vocabulary selected from the text mentioned:
Engl
ish noun
Source
Meaning
http: //www. oxforddicti
onaries.com/
Historical reconstruction of meaning
mark
et
Old North French market
(market place, trade, commerce)
Old French marchiet.
Modern French marche
Latin mercatus possibly
Etruscan *merk
regular gathering of
people for the purchase and
sale of provisions, livestock
and other commodities.
(early 12c: Italian mercato, Spanish mercado,
Dutch markt, German Markt (past participle of
mercari "to trade, deal in, buy," from merx (genitive
mercis)',
(mid 13c.) public building/space where markets are
held
late 17 c.: sales, as controlled by supply and demand"
market value (1690s) in writings of John Locke
(1948): market economy
(1921 ):market research
econ
omy
Latin oeconomia
Greek:
oikonomia
The state of a country
or region in terms of
production and consumption
of goods and services and
the supply of money
1530: household management, thrift
1666:wealth and resource of a country (political
economy); frugality, judicious use of resources
plan/
plan
nification
Lat. platinum
detailed proposal for
doing or achieving
something
management of
resources according to a
plan of economic or
political development
OE. Plot: small piece of land; secret plan, scheme
Italian: planta (ground plan)
1931:planned economy (birth control SUA)
finan
ce
Lat .finis: payment in
settlement /fin/tax
management of large
amounts of money by
governments or large
companies
1400:” Old French: end/ending pardon/remission
payment/expense/settlement of a debt
Late 1500: ransom (obsolete)
90
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
inflat
ion
Lat: inflationem/inflation/
Inflare (13c)
The action of inflating
something or the condition
of being inflated
1838: enlargement of prices/increase of the amount
of money in circulation (SUA)
defic
it
Lat: deficit/deficere
Old French: deficit
amount by which
something, especially a sum
of money, is too small.
Late 17 c: introductory word in clauses of inventory
budg
et
PIE: *bhelgh 7
Old French: bougette,
bouge: wallet; leather bag (11c)
Gaul: bulga
Lat: bulga, leather sack
Estimate of income
and expenditure for a set
period of time
Early 15 th c. leather powc/Kbougette
1733: treasury minister keeping his fiscal plans in
wallet
enter
prise
Lat. prehendere:
Old French: enterprize (12c)
project or undertaking
a bold /complex one
12 c: adventurous disposition, readiness to undertake
challenges, spirit of daring
15 c an undertaking
incen
five
Late Latin: (15)
incentivum (n)
incentives (adj)
incinere (v)
a thing that motivates/
encourages someone to do
something
payment/concession to
stimulate greater
output/investment
1943 USA war economy jargon
rate
Late Lat. rata (pars) (15c)
measure, quantity/
frequency, typically one
measured against another
quantity / measure:
Fixed amount /settle) 1650)
Currency exchange (1727)
British navy classification of ship (1640)
Context-based inferences
An important source of vocabulary retention is the provision of a wide range of contexts.
The further examples of the present day use of the words in question will provide a revision of
the lesson gist. Context-based inference contributes to the understanding and acquisition of
morphological rules, collocational meanings, for it is the context that adds to the meaning of a
lexical unit. (Pavicic, Takac, 2008:16-24)
This part of the instruction plays a motivational role to the students learning as they can
retain tangible instances of the words in complete sentences.
Here are some sentences used to complete the direct and indirect meaning of the word
market:
Computers have extended to the world marked lev el) .
Michail Gorbachev once noted that market is an invention of civilization. ( social system)
The in and out flow of money has a much greater impact on the direction of the market
than traditional economic statistics.(rise/fall)
Meaning examples and exercises aim the students bear in mind easily and longer the
meanings through etymological and historical understanding. The check questions after the
reading comprehension will make the students establish the relationship between the
etymological account of the words, the cultural implications of the historical stage of their
coinage in business English and their present use.
Additional meaningful complexity can be added to the vocabulary class by introducing
compound nominal structures derived from the base-word market.
We suggest that nominal compound should be classified and taught according to their
complexity and function. (Williams: 1982) The teaching material should be drawn from the
students’ teaching field in their authentic format.
Sentences samples can be added to contribute to the: subject complexity:
A handicraft outdoor market opens every weekend down the other street.( display)
The marketing, programs they work on aim to attract various student clienteles.
A handicraft outdoor market opens every weekend down the other street.( display)
7 *the star signifies the reconstruction of the word of PIE
91
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
The marketing programs they work on aim to attract various student clienteles.
The more performing mobiles are the more their marketability increases.
(profitableness/salability )
Market research helps reducing risks by getting product, price and promotion right from
the outset.
Market economy allows buyers and sellers make their deals without any interference
except by the force of demand and supply. (free economv/free market system/capitalism)
When he got involved in business he understood the benefit of the free enterprise , (free
market system/capitalism)
Conclusion
The considerable effect of presenting vocabulary on etymological basis comes with the
students’ long-term retention and flexible language use. The productivity of the etymological
business language presentation accounts for long-term learning and facilitates adjustable use
of specific words in various contexts. Further creative teaching can improve and enrich
techniques for additional technical didactic associations to make students bear in mind
targeted words and their multiple meanings and use. (Read, 2004:136-141) Etymological
presentation of vocabulary qualifies as pedagogically significant for the effective retention
and use of business language. (Holland et al, 2013)
BIBLIOGRAPHY
Green, Tamara, M. (2015): The Greek and Latin Roots of English, Roman & Littlefield,
fifth edition
Ayto, John (2005) Word origins, A&C. Black Publishers Ltd.
Navarro, Dunia, Pineiro Milagro (2012) Didactic strategies for teaching English as a
foreign language in eight grades in secondary schools in Costa Rica, Rev. Artes y Letras,
Univ. Costa Rica XXXVI (2): 233-251, Kanina
Naz Rassol, Kathelin Hengh, Sabiha Mansoor (2007) Language in Global Cultural
Economy. Implications for post Colonial Societies in Global Issues in Language education
and development. Perspectives from Postcolonial Countries. International Journal of
Pedagogy. Culture and Society
Holland, Dawn, Liadze, Iana, Rienzo, Cinzia, Wilkinson, David, (2013) The relationship
between graduates and economic growth across countries. UK Government, Dpt. Lor
Business Innovations and Skills, Ed. Crown
Yousefpoori, M. Naeim. Learning vocabulary through etymology: a practical lesson
Baleghizadeh, Sasan; Yousefpoori Naeim, Mehrdad (2011) Promoting Vocabulary
Retention through Etymology Presentation in the Journal of Theory and Practice in Education,
7(1)
Pavicic, Takac, Visnja (2008) Vocabulary learning: Strategies in Foreign Language
acquisition, Multilingual Matters, Ltd.
Read, J. (2004) Research in teaching vocabulary. Annual review of Applied linguistics,
24
Ray, Williams (1982) A Cognitive Approach to English Nominal Compounds. ERIC
92
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
OLD ROMANIAN VOCABUJARY: TRANSLATION ISSUES
Felicia Dumas
Prof., PhD., „Alexandru loan Cuza” University of Iasi
Abstract: The present study proposes a reflection on the difficulties that a translator faces when
translating into French old Romanian words belonging mainly to the religious vocabulary and
pertaining to the broader cultural and historical background, especially those referring to the nobiliar
ranks in the Romanian Principalities. They occur both in specialized texts of religious or historical
relevance, and in texts with an informative scope, such as the monastic or parochial monographies of
the touristic guides concerning Romanian regions rich in religious monuments. Our analysis focuses on
the French translation of words like ferecatura, dvera, Tetraevanghel, acoperamant, turla, bolnita,
pisanie, egumenie, manastire mchinata, diac, hatman, comis etc.
Keywords: translation; old lexic; cultural initiation; translator’s working memory>; cultural
valorization.
Introducere
Ne propunem sa reflectam in lucrarea de fata asupra dificultatilor legate de traducerea
in limba franceza a mai multor cuvinte romanesti vechi, apartinand mai cu seama lexicului
religios, dar si celui cultural-istoric, cu referire la rangurile nobiliare din Tarile Romane. Ele
apar atat in texte specializate, religioase sau istorice, cat si in texte cu continut informativ mai
larg, de tipul monografiilor manastiresti sau parohiale sau al ghidurilor turistice din regiuni
bogate in monumente religioase (cum ar fi Bucovina sau Maramuresul istoric). Ne referim la
cuvinte (si sintagme) precum ferecatura, dvera, Tetraevanghel, acoperamant, turla, bolnita,
pisanie, egumenie, manastire mchinata, diac, hatman, comis si altele.
Dictionarele bilingve nu le mentioneaza echivalentele in limba franceza, iar
traducatorul trebuie sa se descurce pentru a le aproxima, specializandu-se astfel in aceste
domenii lexicale odata cu practicarea responsabila a activitatii sale de traducere. Este vorba, de
fapt, despre o dinamica a acestei specializari, care consta in insusirea de catre traducator a unor
tehnici si abilitati de traducere in domeniile si pentru tipurile de text mentionate. Ne propunem
sa urmarim strategiile folosite de el pentru transpunerea acestor cuvinte in limba franceza, ce
au la baza atat experienta lui de traducere (cunostintele lui enciclopedice sau „competentele lui
de biblioteca”: Lavoie, 1992 si „memoria lui de lucru”: Kosma, 2007), precum si folosirea unor
instrumente lexicografice mai mult sau mai putin specializate, spre identificarea si gasirea
carora trebuie sa stie (sau sa invete) sa se orienteze. Experienta sa traductiva cuprinde si
adaptarea traducerii la profilul publicului din limba tinta, in cazul nostru, franceza. Din acest
profil fac parte competentele cititorilor de limba franceza in materie de religie crestin-ortodoxa
sau de cultura istorica romaneasca, care trebuie construite prin initiere, pe baza gasirii unor
echivalente potrivite pentru cuvintele care ne intereseaza aici, si, in acelasi timp, valorizante
pentru limba si cultura de origine, romaneasca. Totodata, aceasta experienta de traducere
trebuie sa fie pro fund impregnate de o etica a traducatorului respectiv (Pym 1997).
Corpus
Reflectia teoretica din lucrarea de fata are la baza propria noastra activitate de traducere
din limba romana in limba franceza a unei lucrari cultural-religioase referitoare la Sfintii Martiri
93
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Brancoveni (Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l ’immortalite, editions
Apostolia, Paris, 2016) si a unei monogralii consacrate Manastirii Dragomima ( Le monastere
de Dragomima. Les souvenirs d’un lieu de me mo ire, Editura Mitropolit Iacov Putneanul,
Suceava, 2017), din care sunt extrase toate exemplele care o ilustreaza. Prima este redactata de
fostul episcop vicar al Arhiepiscopiei Ramnicului, in prezent episcop vicar al Arhiepiscopiei
Aradului, Preasfmtitul Parinte Emilian Nica, iar cea de a doua, de istoricul Stefan S. Gorovei,
la solicitarea obstii Manastirii Dragomima. Traducerile vizeaza doua tipuri diferite de cititori:
cea dintai, publicata la editura Apostolia a Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale
si Meridionale, se adreseaza unui public francez si francofon din Franta si din Europa
Occidentals, interesat de istoria si spiritualitatea ortodoxa romaneasca. Ea este publicata cu
scopul si intentia popularizarii vietii exemplare a Voievodului Constantin Brancoveanu,
canonizat de Biserica Ortodoxa romana impreuna cu cei patm Hi si cu ginerele si sfetnicul sau,
Ianache Vacarescu, precizate de autor in Introducere si reluate pe coperta IV a lucrarii:
« Dans ce livre, nous avons arrete notre choix, parmi les Princes chretiens de notre histoire, au voivode
de la Valachie, le saint martyr Constantin Brancoveanu, et a sa famille, qui ont oeuvre pour le peuple
roumain et pour l’Europe de leur epoque, en se sacrifiant pour la foi chretienne et pour la confession de
la verite de FEvangile. Le but du present recueil est done de faire connaitre plus largement leur vie et leur
sacrifice dans un espace culturel habite par les Roumains de France, d’Europe Occidentale et d’ailleurs,
en insistant sur la question de la famille chretienne et sur le contexte historique international qui Hit celtii
du martyre du saint voivode, de ses quatre fils et de son conseiller. Nous esperons que ce travail
contribuera a une meilleure connaissance de la spiritualite et de la culture roumaine, et qu’il permettra de
construire de nouveaux ponts au sein de la grande famille chretienne, latine et ffancophone» (Mgr Emilian
de Lovistea, 2016).
„Dintre Printii crestini ai lumii noastre, in care traim, ne propunem sa ne oprim in aceasta lucrare la
Voievodul Tarii Romanesti, Sfantul Martir Constantin Brancoveanu si la familia sa, care a lucrat pentru
neamul romanesc si Europa de atunci, jertfindu-se pentru credinta crestina si marturisirea adevarului
Evangheliei. Lucrarea de fata i§i propune insa o mai larga popularizare a vietii §i jertfei lor in spatiul
locuit de romanii din Franta, Europa Occidentals si nu numai, o problematizare a familiei si o
contextualizare istorica internationala. Speram ca aceasta carte sa contribuie mai mult la cunoasterea
spiritualitatii si culturii romanesti si la realizarea unor noi punti de legatura in interiorul familiei latine si
francofone”.
Prin urmare, profilul publicului tinta al traducerii este configurat de intentia misionara
a actului publicarii ei, precum si de localizarea si specificul editurii care o gazduieste, editura
oficiala a Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale, cu sediul la
Paris. Prin urmare, aceasta intentie de popularizare este precizata clar in aparatul paratextual al
traducerii. Versiunea in limba franceza a monografiei Manastirii Dragomima nu beneficiaza de
niciun paratext insotitor, Hind constituita doar din textul propriu-zis al traducerii. Profilul
publicului pe care il vizeaza se deduce insa din initiativa demersului editorial, de publicare a ei
la aceeasi editura religioasa si monahala ca si textul sursa, redactat de istoricul Stefan S. Gorovei
in limba romana. Aceasta traducere, cu circulate mai degraba locala, se adreseaza asadar unui
public francofon aflat in vizita in Bucovina, domic sa se initieze in istoria impresionantului
monument de arta bisericeasca reprezentat de ctitoria monahala a Mitropolitului Anastasie
Crimea. Ea face parte din proiectul editorial de ansamblu intreprins de obstea manastirii, de
publicare a unei monografii istorico-religioase, insotita de versiunile ei in trei limbi de circulate
internationala: franceza, engleza si germana. Ambele texte, atat cel consacrat Sfintilor Martiri
Brancoveni, cat si acesta din urma, se caracterizeaza printr-un lexic bogat de istorie si cultura
bisericeasca, universala, dar mai ales romaneasca, si prin numeroase elemente de tenninologie
crestin-ortodoxa.
Traducatorul si lexicul vechi romanesc: o confruntare cu miza culturala
5
importanta
94
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Principala dificultate intampinata de traducatorul unor asemenea lucrari este aceea a
transpunerii in limba tinta, in cazul nostru franceza, a cuvintelor vechi romanesti in general si
a celor din terminologia ortodoxa si cultural-istorica romaneasca, in special. Ni se pare evident
faptul ca pentru buna reusita a actului sau traductiv, el trebuie sa dispuna de o serie de cunostinte
de tip enciclopedic, numite de Jean-Jacques Lavoie „competente de biblioteca” (Lavoie, 1992),
ce stau la baza constituirii, in timp, a unor mecanisme de constituire si de activare a unei
adevarate „memorii de lucru” (Kosma, 2007). Inteleasa ca o activitate de gestionare a
cunostintelor acumulate ca intr-un loc de stocare, aceasta memorie de lucru il ajuta pe traducator
sa-si activeze cu usurinta deprinderi lingvistice de traducere si echivalente ale unor cuvinte sau
structuri lexicale (sau lexico-sintactice) mai complexe, deja intalnite. Ea functioneaza asadar,
la nivelul memoriei si activitatii cognitive a traducatorului asemenea unui program de memorie
a traducerii de tipul Tradosului 1 , extrem de folosit de traducatorii profesionisti. O experienta
traductiva suficient de indelungata, guvemata de o etica responsabila de gestionare a tuturor
interferentelor dintre culturalul autohton si interculturalitate si desfasurata intr-o arie tematica
familiara nu numai ca alimenteaza in permanenta aceasta memorie de lucru a traducatorului,
dar il face pe acesta mai flexibil si mai inventiv la nivelul traducerilor non seriale decat
structurile frastice rememorate si generate automat de Trados. Vom arata cum, in cazul propriei
noastre activitati de traducere, aceasta memorie de lucru ne-a permis ca dupa traducerea cartii
despre Sfintii Martiri Brancoveni, sa gasim cu mai multa usurinta anumite solutii de traducere
(echivalente si optiuni lexicale), stocate deja la nivel cognitiv.
Reflectia noastra este intemeiata de fapt, pe chestiunea raportului dintre traducere si
cultura. Traducerea este, dupa cum s-a afirmat in nenumarate randuri, o forma de comunicare
interculturala. Or cuvintele vechi romanesti a caror echivalare in limba franceza ne intereseaza
aici sunt cuvinte ce desemneaza obiecte liturgice, aspecte de organizare a vietii monahale,
elemente de arta bisericeasca, ranguri si titluri boieresti. Pentru cititorul versiunilor in franceza,
ele se refera la o alteritate culturala (Cordonnier, 2002), religioasa si istorica, reexprimata de
traducator in aceasta limba. Dat fiind faptul ca „traducerea construieste esenta
culturilor” (Cordonnier, 2002 : 48), rolul traducatorului unui asemenea tip de texte este cu atat
mai evident unui de ambasador cultural, ghidat in permanenta de o etica de maxima
responsabilitate (Pym, 1997 ; Cordonnier, 2002). Este vorba despre o etica (a traducatorului)
intemeiata pe constiinta unei traduceri de dezvaluire culturala („une traduction-devoilement’’:
Cordonnier, 2002 : 47), in sensul unei initieri generoase a celuilalt in cultura textului de origine.
El trebuie sa gestioneze „raportul dialectic dintre vulgarizarea faptelor culturale si efortul,
munca ulterioara de reducere a spatiului intraductibilitatii ” (Cordonnier, 2002 : 46), adica sa
faca dovada de toata priceperea sa pentru a transpune cat mai corect si mai complet cu putinta
in limba tinta (franceza) faptele culturale lexicalizate in limba sursa (romana). Cum intre cele
doua tipuri de culturi ce se intersecteaza in actul traducerii, cea exprimata de textele romanesti
de origine si cea franceza, care primeste si gazduieste traducerea, nu exista o suprapunere
identica, problematica echivalarii lexicului vechi romanesc devine una cu miza culturala extrem
de importanta. Nu numai ca vorbim despre o nesuprapunere a structurilor de organizare istorico-
politica din cele doua culturi si a paradigmelor religioase, crestine, ci vorbim despre
transpunerea unor elemente culturale spccilice unei culturi venite dinspre un spatiu periferic
european, inspre o cultura europeana majora. Nu folosim aici adjectivul „periferic” cu sens
devalorizant sau peiorativ, ci de directie a afirmarii in plan european si international, prin
traducere, a culturii romane, manifestate in spatiul geografic din tara noastra.
Miza culturala de mare importanta a traducerii lexicului vechi romanesc intr-o limba de
circulate europeana de prestigiu cum este franceza consta tocmai in gasirea unor solutii
traductive de valorizare identitara a culturii de origine la nivelul transpunerii ei intr-o limba-
cultura a unei alteritati reprezentata ca fiind mai prestigioasa. Dupa cum vom incerca sa aratam,
' httpi/Zwww.professional-translations.ro/blog/sdl-trados/ce-este-sdl-trados-studio-2009/ . consultat la 19 iulie 2017.
95
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
aceasta valorizare se poate realiza prin tehnica reportului, adica a pastrarii scmnillcantului din
limba de origine in textul tradus, simultan sau in altemanta cu o posibila varianta de echivalare.
Limitele dictionarelor bilingve
Traducatorul care-si propune sa se foloseasca in mod firesc de dictionarele bilingve
(roman-franc ez) pentru gasirea unor echivalente ale cuvintelor vechi romanesti constata imediat
faptul ca ele se dovedesc neputincioase si inutile, in majoritatea cazurilor nementionand pur si
simplu aceste cuvinte. Din pacate, sunt si situatii in care unora dintre aceste cuvinte, prezente
in dictionare bilingve, li se propun echivalente cu totul incorecte, inexacte in limba franceza.
Prin urmare, traducatorul (traducatoarea) este obligat(a) sa apeleze la dictionare explicative, in
primul rand in limba romana, pentru a avea o reprezentare corecta si clara asupra sensului si
referentului cultural al cuvantului vechi romanesc pe care trebuie sa-1 transpuna in franceza, dar
si in franceza, pentru a verifica echivalentul pe care-1 propune. Pentru a exprima in cultura tinta
un continut cultural sau un referent din cultura de origine (identificat foarte bine intr-o prima
faza, dupa investigarea dictionarelor explicative ale limbii romane), traducatorul se serveste atat
de competentele sale bilingve, cat si de competentele lui „de biblioteca” (Lavoie, 1992), sau de
cunostintele lui cultural-enciclopedice, precum si de priceperea si de abilitatea lui; el trebuie sa
stie unde sa caute sau sa-si verilice echivalentele propuse: in carti de istorie traduse in franceza,
in lucrari redactate in franceza ce cuprind descrieri ale arhitecturii interioare si exterioare a
bisericii ortodoxe, in carti de spiritualitate, monografii istorice, situri internet etc.
Sa incepem analiza noastra cu traducerea cuvantului ferecatura, folosit in context
religios-istorie, cu referire la coperta firumos impodobita a unor manuscrise si carti de cult. L-
am intalnit in monograda consacrata Manastirii Dragomirna. Dictionarul bilingv al
Gheorghinei Hanes propune doua echivalente pentru lexemul nostru : sertissage m. si
embattage m. (Hanes, 1974: 921). Un alt dictionar roman-francez la care ne vom referi de
asemenea in lucrarea de fata este cel coordonat de Lydia Ciuca si publicat la editura Corint in
2007; el nu confine intrarea ferecatura , ci doar verbul a fereca, pentru care se propune
echivalentul frantuzesc ferrer (Ciuca, 2007: 204). Pentru a verifica cat de corecte sunt
echivalentele mentionate, apelam la dictionarele explicative ale limbii franceze. Aceasta dorinta
de verificare este stimulate de competentele bilingve ale traducatoarei, care sesizeaza
inadeevarea semantica a celor doua cuvinte (respectiv trei) propuse spre echivalare in limba
franceza. Dintr-un motiv pur subiectiv, de comoditate a cercetarii, in ceea ce ne priveste, facem
apel de fiecare data la Dictionarul tezaur al limbii franceze in varianta informatizata 2 .
Consultarea definitiei substantivului sertissage asa cum apare ea in TLFi ne arata ca el nu poate
functiona ca echivalent pentru ferecatura, din cauza sensului diferit pe care il actualizeaza in
general in limba franceza:
SERTISSAGE, subst. masc.
A. — JOAILLERIE
1. a) Operation qui consiste a sertir line piece precieuse. Sertissage d'un diamant, d'une pierre sur une
bague. [...] Le sertissage. La monture despierresprecieuses est le domaine du joaillier [...].
b) Maniere dont une pierre est sertie. Sertissage en chaton, en pleine matiere, a jour, sur
grijfes. (Diet. XX e s.).
2. P. meton. Omement dispose autour d'un objet pour le maintenir enchasse et le mettre en valeur. [...]
B. — P. anal.
1. BROD. Fil de soie ou de coton entourant une broderie. (Diet. XX e s.).
2. OPT. Montage d'une lentille dans une piece metallique (Diet. XX e s.).
3. TECHNOLOGIE
a) Operation qui consiste a sertir deux pieces metalliques. Le sertissage est fort utilise dans la petite
chaudronnerie. [...]
b) Operation qui consiste a sertir une cartouche. [,..] 3 .
2 http://atilf.atilf.fr/dendien/scripts/tlfiv4/showps.exe?p=combi.htm;iava=no ; consultat la 10 iulie 2017.
3 http://stella.atilf.fr/Dendien/scripts/tlfiv5/advanced.exe?8;s=3626478420 , consultat la 10 iulie 2017.
96
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Se poate observa cu usurinta ca niciunul din sensurile cuvantului din limba franceza nu
este potrivit pentru echivalarea cu semnificatia actualizata de cuvantul ferecatura in contexte
de limba romana veche, sau in texte monogralicc contemporane, de arta religioasa. Dictionarul
explicativ al limbii romane mentioneaza trei sensuri ale acestuia, cel de-al treilea fiind cel cu
care este folosit in monogralia Manastirii Dragomirna si care trebuia transpus in franceza:
ferecatura , ferecaturi, s.f. (pop., mv.) 1. schelet metalic al unui tren. 2. lanturile si obezile cu care se
„ferecau” prizonierii. 3. imbracaminte de aur si argint sail de pietre pretioase a unui obiect (de obicei card
bisericesti) 4 .
Continuand vcrificarilc la nivel de echivalente, constatam de altminteri ca dictionarul
bilingv al Gheorghinei Hanes se dovedeste a li inconsecvent discursiv si semantic, deoarece la
cautarea echivalentului romanesc al cuvantului francez sertissage in partea de lexicon francez-
roman, nu gasim cuvantul ferecatura, cum ar fi fost firesc, ci o sintagma explicativa a sensului
principal indicat de TLFi: „montare a unei pietre pretioase” (Hanes, 1974 : 641).
Observam aceeasi neconcordanta semantica si in cazul celuilalt echivalent mentionat de
dictionarul bilingv pentru cuvantul ferecatura, substantivul masculin embattage. El nu apare ca
intrare lexicografica de sine statatoare in TLFi, fiind mentionat doar in cadrul intrarii
reprezentate de verbul de la care este derivat, embattre, care inseamna „poser un bandage de
fer ou d’acier sur la jante d’une roue (de voiture, de locomotive, de wagon). [...] Embattage :
action d’embattre” 5 . Acelasi sens este mentionat si de dictionarul Larousse 6 . Desigur, ideea
semantica dominanta a actiunii de a lega cu un schelet metalic este pastrata, insa contextul
imediat de actualizare a acestui sens, acela de legare a unei roti de la masina sau de la tren este
complet diferit si face ca acest cuvant sa fie imposibil de utilizat ca echivalent al ferecaturii
pentru cartile de cult din contextele intalnite in monografia noastra manastireasca, de tipul
urmatorului: „In cumplita furtuna, unele card si-au pierdut, din pacate, ferecaturile de argint
aurit ale copertelor: pentru jefuitorii analfabeji, acesta era materialul cel mai pretios, nupaginile
cu texte si miniaturi”.
Nici verbul ferrer (sau vreun eventual derivat substantival de la acesta) nu poate fi
folosit ca echivalent, sensul mentionat de TLFi in ceea ce-1 priveste fiind acela de legare intr-o
osatura, intr-un cadru de metal, de fier:
FERRER, verbe trans.
A. — [Le compl. designe un objet] Garnir de fer, d'une piece de fer (ou p. ext. d'un autre metal) pour
consolider. [,..] 7
Prin urmare, pe baza cunostintelor bilingve si enciclopedice personale, am cautat in
TLFi definitii pentru cuvintele reliure („coperta” si „actiune de legare a copertilor”) si
couvrir(„ a acoperi”) ajungand pana la urma la un echivalent tehnic precis al ferecaturii, pe care
1-am completat cu un determinant de explicitare, din motive de precizie semantica si
expresivitate stilistica: couvrure en argent, sau in functie de contextul imediat, couvrure en
argent dore. Substantivul feminin couvrure este un termen tehnic introdus cu aceasta mentiune
(de apartenenta la un domeniu tehnic precis si utilizare specializata) in TLFi in intrarea pas sure
si cuprins cu aceasta semnificatie in cuvantul-titlu couvrir :
PASSURE, subst. fem. 8
4 http://www.dex.ro/ferec%C4%83tur%C4%83 . consultat la 10 iulie 2017.
5 http://atilf.atilf.fr/dendien/scripts/tlfiv5/advanced.exe?8:s=3643163835 : consultat la 12 iulie 2017.
6 http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/embattage/28550 . consultat la 12 iulie 2017.
7 http://atilf.atilf.fr/dendien/scripts/tlfiv5/advanced.exe?8;s=100277985 ; consultat la 12 iulie 2017.
8 http://atilf.atilf.fr/dendien/scripts/tlfiv5/visusel.exe?25;s=4111108725;r=2;nat=;sol=l . consultat la 12 iulie 2017.
97
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
RELIURE
A. — Passure en carton(s). ,,Action de fixer les cartons sur le volume a relier, en passant les ficelles ou
les nibans dans les trous pratiques a cet effet” [...].
1. Passure en colle. ,,Action d'appliquer une couche de colie au dos des cahiers cousus” [...] Le travail
de reliure comprend les etapes suivantes: (...); la passure en colle du dos; l'arrondissure* [rem. 3 et ex. s.v.
arrondissage A]; l'endossure (formation du mors*[v. ce mot B 4 ] pour le montage des cartons); la
passure en cartons; la couvrure* [rem. 2 s.v. couvrir *], (...) (Encyclop. Sc. Techn. t.9 1973, p.462).
COUVRIR, verbe trans. 9
2. La docum. fournit couvrure , subst. fem., terme de reliure. Operation consistant a recouvrir le dos et les
plats du livre avec de la peau ou toute autre matiere [...].
Prin urmare, contextul mentionat mai sus a fost tradus in lirnba franceza dupa cum
urmeaza:
« Pendant cette periode d’affreuse tourmente, certains livres ont malheureusement perdu leurs couvrures
en argent dore : pour les ignares pilleurs, le materiel le plus precieux etait 1’ argent dore et non pas les
pages avec leur contenu de textes et les enluminures » (Gorovei, 2017 : 51).
Competentele traducatorului, dictionarele explicative si traducerea lexicului vechi
romanesc
Cuvintele dvera, Tetraevanghel, bolnita, pisanie, egumenie, diac, hatman, comis,
inchinat (din sintagma manastire inchinata) nu sunt mentionate in dictionarele bilingve alese
spre consultare 10 in lucrarea de fata.Apar in schirnb, ca intrari lcxicografice lexemele lurid,
logofat, vistiernic si pahamic, pentru care sunt propuse echivalentele urmatoare: clocher (m.),
chancelier (m.), tresorier (m.), echanson (m.). Un caz aparte este reprezentat de cuvantul
clopotnita, pentru care este indicat acelasi echivalent ca si pentru substantivul turld: clocher.
Este evident ca cele doua cuvinte ce desemneaza realitati arhitecturale religioase diferite nu pot
11 traduse in limba franceza prin acelasi echivalent. Consultarea dictionarului TLFi ne ajuta sa-
1 identificam pe clocher ca pe o buna corespondents lexicala in limba franceza pentru cuvantul
turld. De altminteri, asa 1-am echivalat si noi in Dictionarul bilingv de termeni religiosi
ortodocsi roman-francez (Dumas, 2010 : 303). Pentru clopotnita insa, trebuia gasit un
echivalent precis, care sa desemneze prin explicitare in limba franceza acelasi tip de referent.
Prin urmare, am propus spre echivalare cuvantul compus tour-clocher, pe care 1-am creat in
acest scop si al carui semnificant actualizeaza prin evocare referentiala si cumul semantic
sensurile celor doua cuvinte ce se regasesc in structura sa lexicala. lata un context de
intrebuintare sa in versiunea franceza a monografici consacrate Manastirii Dragomirna:
« Pendant son sejour a Dragomirna, la communaute de saint Pa'issy avait repu quelques presents
importants de Russie. Une grande cloche avait ete fondue a Moscou en 1767 aux frais „des soldats
cosaques de Zaporojie”; connue sous le nom de la cloche de Zaporojie, cette cloche a ete utilisee pendant
presque 250 ans (en 2016, elle fut descendue de la tour-clocher et se trouve maintenant devant le musee)
» (Gorovei, 2017 : 65).
Cuvintele vechi romanesti bolnita, pisanie, egumenie, diac, hatman, comis, inchinat
(din sintagma manastire inchinata ) pun si ele probleme de traducere. Folosindu-se mai intai de
dictionarul explicativ al limbii romane pentru a le identifica (sau vcridca, in cazul in care
traducatorul isi valorifica cunostintele de biblioteca, enciclopedice) semnificatia exacta, un bun
traducator isi exploateaza apoi competentele bilingve de limba franceza pentru a le gasi
9 http://atilf.atilf.fr/dendien/scripts/tlfiv5/visusel.exe?24;s=4111108725;r=2;nat=;sol=0 ; consultat la 12 iulie 2017.
10 Motivul pentru care le-am ales este acela al popularitatii celui dintai, dictionarul Gheorghinei Hanes fiind unul dintre cele
mai complete si cele mai folosite dictionare bilingve roman-francez si francez-roman inainte de 1989 mai ales, dar si apoi ; si
dictionarul coordonat de L. Ciuca este unul foarte folosit, mai cu seama in ultimii ani, data fiind aparitia sa recenta.
98
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
echivalentele cele mai potrivite in functie de descrierea referentului desemnat in limba romana.
El mai poate cauta aceste echivalente si in dictionare specializate, despre a caror existenta in
ambele culturi, romana si franceza, trebuie sa fie informat. Spre exemplu, primele doua
substantive, bolnita si pisanie, se gasesc in Dictionarul bilingv de termeni religiosi ortodocsi,
roman-francez, ca intrari lexicografice, unde sunt echivalate in limba franceza prin sintagmele
substantivale infirmerie monastique (sau, infirmerie du monastere ) (Dumas, 2010 : 77), si,
respectiv inscription votive (Dumas, 2010 : 224). Cuvantul egumenie este mai greu de tradus in
franceza unde uzul terminologic crestin-ortodox nu cunoaste un echivalent direct al sau. Desi
bine inradacinata in Franta, viata monahala ortodoxa, cu majoritatea slujbelor exprimate in
limba franceza, nu a cunoscut o evolutie suficient de indelungata, ca in tarile traditional
ortodoxe in privinta functionarii institutiilor ierarhice, la nivel de constructii arhitecturale
aferente acestora. Prin urmare, pornind de la semnificatia in limba romana a cuvantului („sediu
al egumenului, staretie” 11 ), 1-am transpus in franceza sub o forma usor complexa, explicitanta,
residence de l ’higoumene, insa precisa din punct de vedere al echivalarii referentului din limba
de origine:
« A la fin des travaux, l’ensemble entier a ete revetu d’un habit nouveau, qui reunissait la restauration et
la construction, de fatjon et sous des formes ingenieuses, de batiments completement neufs (il s’agit de la
residence de l’higoumene et des cellules sur le lieu de celles des annees 1843-1845) » (Gorovei, 2017 :
87).
Acelasi parcurs trebuie urmat si pentru echivalarea celorlalte lexeme, diac, batman,
comis si manastire mchinata, al caror sens trebuie mai intai lamurit in romana; am tradus aceste
cuvinte in limba franceza sub forma scribe, commandant de I’armee, ecuyer si monastere
assujetti, prin valorificarea competentelor bilingve personale, validate si verificate prin recursul
la TLFi. Primul substantiv -diac- este extrem de rar in limba romana, reprezentand un cuvant
vechi prin excelenta 12 . Celelalte doua -batman si comis-, sunt folosite in numeroase lucrari de
istorie si cultura romaneasca, mai ales medievala, traduse sau redactate in limba franceza, unde
li s-au fixat deja echivalentele: este vorba despre sintagma commandant de l ’armee si respectiv,
substantivul masculin ecuyer. Si formula veche romaneasca manastire inchinata pune probleme
de traducere, tot datorita vechimii ei si deci, a opacizarii in diacronie a sensului exprimat pentru
utilizatorul neinitiat. De altminteri, in monografia consacrata Manastirii Dragomirna, autorul a
simtit nevoia sa o explice in text, pentru cititorii contemporani. Tot in baza competentelor
bilingve personale, am echivalat aceasta sintagma printr-o alta, cu aceeasi structura si acelasi
sens, chiar daca neutilizata in limba franceza datorita specificului ei ortodox regional:
monastere assujetti. Semnificatia ei este actualizata la nivelul textului atat de sensul adjectivului
participial, pe care 1-am explicitat prin inserarea anaforica a unui sinonim partial dar mai
cunoscut, cat si de contextul de utilizare ce poate fi usor diferit (verbul assujettir aparand ca
atare sau ideea de supunere si dependents canonica a unei manastiri romanesti fata de o
manastire mare din Muntele Athos sau de la Focurile Sfinte fiind exprimata de un derivat
substantival: assujettissement ):
« Le patriarche Chrysanthe a participe a la consecration du monastere Saint-Georges-le-Nouveau de
Bucarest, monastere consacre, assujetti, par les soins du voivode, au patriarcat de Jerusalem (au Saint
Sepulcre) » (Mgr Emilian de Lovistea, 2016 : 93). « 11 se posait deja le probleme des monasteres
consacres, assujettis aux Lieux Saints ou au Mont Athos, pratique qui caracterisera surtout la periode des
regnes des princes Phanariotes des deux Pays Roumains » (Mgr Emilian de Lovistea, 2016 : 85).
11 http://www.dex.ro/egumcnie . consultat la 20 august 2017.
12 DlACl, died, s. m. 1. Scriitor de cancelarie si slujbas al vistieriei din tarile romane; gramatic, uricar; p. ext. copist. ♦ Carturar,
invatat. 2. (Reg.) Cantaret bisericesc. - Din si. dijaku: http://www.dex.ro/diac , consultat la 20 august 2017.
99
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
« Son caractere exceptionnel exprime les pensees et les craintes de l’un des fondateurs par rapport a ce
qui aurait pu arriver au monastere a line epoque ou commen 5 ait a devenir de plus en plus frequente
l’habitude d’assujettir les monasteres les plus importants a des grands monasteres du Mont Athos ou au
Patriarcat de Jerusalem (au Saint Sepulcre); ces assujettissements voulaient dire que les monasteres en
question sortaient de la juridiction des hierarques de leur pays d’origine et que leurs revenus, issus des
proprietes qui leur appartenaient, restaient a la disposition des Lieux Saints de l’exterieur du pays »
(Gorovei, 2017 : 30).
Am mentionat in mod deliberat cate un context din fiecare din cele doua versiuni ce
alcatuiesc corpusul analizei noastre, pentru a sublinia rolul „memoriei de lucru” a
traducatorului, care a facut ca echivalenta propusa pentru sintagma mdndstire inchinata in
traducerea cartii despre Sfintii Martiri Brancoveni sa fie retinuta si reutilizata in momentul
traducerii monografiei consacrate Manastirii Dragomirna, un an mai tarziu. Aceeasi memorie
de lucru ne-a facilitat si traducerea altor cuvinte, intalnite deja in prima lucrare, precum logofat,
vistiernic, dvera si altele.
De altminteri, tinand cont de profilul publicului cititor vizat de aceasta prima traducere
(Mgr Emilian de Lovistea, 2016)si de locul publicarii ei (editura Apostolia de la Paris), am optat
pentru o valorizare a anumitor aspecte specifice ale culturii romane, realizata prin transpunerea
in franceza a majoritatii cuvintelor ce desemneaza ranguri boieresti medievale (printre care si
logofat si vistiernic), prin report 13 si uneori, prin report si echivalare (sau explicitare),
corespondentul frantuzesc fiind insotit de fiecare data de semnificantul romanesc mentionat ca
atare si subliniat cu caractere italice. lata doar doua exemple in acest sens:
« La princesse Marika a eu un frere appele Pana Negoescu, grand boyard aussi a la cour princiere (ban).
Saint Constantin Brancoveanu a gravi tous les echelons de la noblesse locale, jusqu’a la dignite de Grand
Logofat (responsable de la chancellerie du prince), et le 28 octobre 1688 a ete elu par les boyards Prince
de la Valachie, etant sacre par le patriarche Denis IV de Constantinople, qui se trouvait a Bucarest» (Mgr
Emilian de Lovistea, 2016 : 16).
« Apres la mort de son mari en 1699, elle s’est remariee avec le grand boyard ( logofat ) et spadaire §erban,
le fils du grand logofat §erban Greceanu. Ensemble, ils ont eu cinq enfants: §erban, Draghicean (f 1858),
Maricuta. Smaranda et Saftica. On ne connait pas la date de sa mort » (Mgr Emilian de Lovistea, 2016 :
21 ).
Am pastrat pentru final reflectia referitoare la traducerea cuvintelor dvera, acoperamant
si Tetraevaghel, datorita statutului lor special, de cuvinte specializate, liturgice. Pentru
transpunerea lor in limba franceza, traducatorul trebuie sa dovedeasca o minima initiere in
cultura liturgica romaneasca, crestin-ortodoxa; la modul ideal, el ar trebui sa posede competente
specializate in acest sens, care sa-i permita o buna orientare in vocabularul ortodox romanesc
si, totodata, in terminologia religioasa ortodoxa creata in Franta odata cu inradacinarea
Ortodoxiei pe teritoriul ei. Prin urmare, pentru gasirea echivalentului frantuzesc al cuvantului
dvera, traducatorul trebuie sa stie in primul rand ce inseamna el in limba romana. La fel stau
lucrurile si in privinta traducerii substantivelor Tetraevanghel si acoperamant, care trebuie
facuta prin echivalare liturgica, cu o precizare importanta referitoare la incadrarea primului
dintre ele in categoria cuvintelor vechi romanesti, specifice unei perioade bine delimitate din
istoria noastra cultural-bisericeasca. lata cum este definit Tetraevanghelul in Dictionarul
explicativ al limbii romane:
TETRAEVANGHEL, tetraevangliele, s. n. Carte care cuprinde cele patru Evanghelii; evangheliar.
[Var.: tetravanghel s. n.] - Din ngr.tetraevanghelion 14 .
13 Inteles in acceptiunea lui Jean Delisle (1993) si Michel Ballard (2006), ca utilizarea punctuala a procedeului impmmutului
asa cum este el descris de Vinay si Darbelnet (1966 [1958]).
14 http://www.dex.ro/tetraevanghel . consultat la 10 iulie 2017.
100
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Tinand cont de aceasta definitie, el trebuie tradus in limba franceza sub forma
evangeliaire, echivalentul liturgic frantuzesc al termenului romanesc mai recent evangheliar,
precizat ca si cuvant-titlu in Dictionarul bilingv roman-francez de termeni religiosi ortodocsi
(Dumas, 2010 : 124). Si cuvintele dvera si acoperamant sunt prezente ca intrari lexicografice
in acest dictionar, unde le sunt propuse echivalentele rideau si voile, specializate liturgic doar
prin utilizarea lor in contexte de acest tip, in limba franceza, unde sunt imprumutate din lexicul
comun al limbii.
Concluzii
„A traduce inseamna a intelege pentru a-i face si pe altii sa inteleaga 15 ” (Durieux, 2007 :
50). Aceasta afirmatie este esentiala mai ales in privinta traducerii cuvintelor vechi romanesti,
cu specific cultural-istoric si bisericesc. Rolul traducatorului in transpunerea lor intr-o limba de
circulate international;! cum este franceza, pentru un public francofon, este de mediere culturala
responsabila, in directia initierii corecte a cititorului in cultura si istoria bisericeasca
romaneasca. Fireste, avem permanent in vedere un cititor ideal, „model” cum il numeste
Umberto Eco (Eco, 1979) sau „cooperant”, cum il numeste Dominique Maingueneau
(Maingueneau, 1993), dar caruia traducatorul trebuie sa-i anticipeze eventualele carente
enciclopedice, de asemenea. In acest sens, optiunile lui lexicale (ale traducatorului) sunt
esentiale, cu toata incarcatura subiectiva a demersului sau traductiv. Deoarece, dupa cum bine
afirma tot Christine Durieux in studiul citat, deciziile traducatorului in aceasta privinta, a
alegerii corespondentelor lingvistice cele mai potrivite, ii apartin in exclusivitate si el este
singurul care hotaraste daca retine o echivalare deja existenta sau daca, dimpotriva, creeaza una
noua (Durieux, 2007 : 50). Ca traducator, el are aceasta libertate chiar si in cazul cuvintelor ce
apartin lexicului vechi romanesc.
BIBLIOGRAPHY
Corpus
1. Mgr Emilian de Lovistea, 2016, Eveque auxiliaire de l’Archeveche de Ramnic, Les
Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l ’immortalite, editions Apostolia,
Paris.
2. Gorovei, Stefan S., 2017, Le Monastere de Dragomirna : les souvenirs d’un lieu de
memoire, traduit du roumain par Felicia Dumas, Putna, Editions Mitropolit Iacov
Putneanul.
Referinte bibliografice
1. Ballard, Michel, 2006, « A propos des procedes de traduction », Palimpsestes, Hors
serie, p. 113-130.
2. Cordonnier, Jean-Louis, 2002, « Aspects culturels de la traduction : quelques notions
cles », Meta : journal des traducteurs, volume 47, numero 1, p. 38-50.
3. Delisle, Jean, 1993, La Traduction raisonnee, Ottawa, Les Presses de l’Universite
d’Ottawa.
4. Dumas, Felicia, 2014, Le religieux: aspects traductologiques, Craiova, Editura
Universitaria.
5. Dumas, Felicia, 2010, Dictionar bilingv de termeni religiosi ortodocsi: roman-francez,
la§i, Mitropolia Moldovei §i Bucovinei, Editura Doxologia.
6. Durieux, Christine, 2007, « L’operation traduisante entre raison et emotion », Meta :
journal des traducteurs, n° 521, Presses de l’Universite de Montreal, p. 48-55.
15 « Traduire, c’est comprendre pour faire comprendre ».
101
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
7. Eco, Umberto, 1979, Lector in fabula. Le role du lecteur ou la cooperation
interpretative dans les textes narratifs, traduit par Myriam Bouzaheur, Paris, Grasset.
8. Hanes, Gheorghina, 1974, Dictionarfrancez-roman, roman-francez, Bucuresti, Editura
Stiintifica.
9. Kosma, Alexandra, 2007, « Le fonctionnement specifique de la memoire de travail en
traduction», Meta: journal des traducteurs, n° 521, Presses de l’Universite de
Montreal.
10. Lavoie, Jean-Jacques, 1992, « Jeux bibliques d’intertextualite ou 1’impossibility de lire
hors de la bibliotheque », Tangence, n° 35, p. 46-58.
11. Lungu-Badea, Georgiana, 2004, Teoria culturemelor, teoria traducerii, Timisoara,
Editura Universitatii de Vest.
12. Maingueneau, Domnique, 1993, Elements de linguistique pour le texte lit ter a ire, Paris,
Dunod.
13. Pym, A., 1997, Pour une ethique du traducteur, Arras, Artois Presses Universite,
Ottawa, Presses de l’Universite d’Ottawa.
14. Vinay, Jean-Paul, Darbelnet, Jean, 1966 [1958], Stylistique comparee du franqais et de
l’anglais, Paris, Didie
102
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
EVIL SPACE INDUMITRURADUPOPESCU'S CREATIONS
Popescu Olgu^a-Monalisa
Prof, PhD.
Abstract:The idea to write the present paper came from the desire to better, more profoundly, the
universe of the prose of Dumitru Radii Popescu. The writer lives, and his epic work stretches over fifty
years and is still open.
D.R.Popescu's literary formula combines three elements: the taste for mystery and spectacle, a rich
intrigue and the poetic, manifested in the preference for symbols. The latter are varied and cover a
space of life where it is always about crimes, tragic love, events traveling, strange characters, even
diabolical, evil animals. On one page, the prose writer concentrates all the nuances that ordinary
existence can include, from assassination to the poetry of nature, with an impressive number of stories
that the narrator's memory dilates, changing their meaning whenever they are resumed. Life thus
appears as a confused, unfinished story, made up of an amalgam of deeds. At the end of the book, the
histories are both troubled, contradictory, and the reader is forced to look for a sense and give a
solution.
Dumitru Radu Popescu has learned from the modern prose the taste of relativizing the narrative
truths and its histories, quickly debited, in a colorful and embellished style, naturally speaking of
unnatural events and of individuals who live in bizarreness. A character stands on the top of a poplar,
holds a black umbrella in his hand, another handset and spies the village day and night. Another,
drawing teacher, despising the forms of civilization, walks barefoot and gives good day to the cows,
the cow being a holy animal. Noah, a woodcutter and a psychoanalyst of the village, builds a ship
and looks confidently in the flood. It has a wooden leg and a glass eye; an alcoholic farmer walks
with a goat after him, and when the goat gives signs of impassivity he kills her. Such facts occur in
a natural life frame and do not degrade the realistic substance of the narrative, although its lines
often move and, as in fantastic literature, there is a sense of rupture in the coherence of the structure.
Keywords : truth, crossroads, space, nightmare, tears
Universul creat de Dumitru Radu Popescu este unul de ficjiune, in care „Fabulosul
epic coexista cu realismul poetic, baladescul e asociat anchetei, parabola adera la
«suspence», ceremonialul simbolic se invecineaza cu relatarea brutala, enigmaticul
urmeaza naratiunii efectuate in logica comuna. Prozatorul i§i exprima pre ferinja pentru un
special tip epic de discontinuitate.” 1
Dupa patru ani de la incheierea ciclului romanesc F, Dumitru Radu Popescu incepe un
altul, intitulat Viata si opera lui Tiron B., din care au aparut primele doua volume: Iepurele
schiop(1980) si Podul de gheata (1982). Dincolo de numeroasele (si explicabilele) puncte de
contact, cele doua „serii” de romane se diferentiaza, totusi, in perspectiva conceptiei
prozatorului asupra cartii insesi, a dezvoltarii si spatiului ei de cuprindere, precum si in
orizontul unei alte virste a creatiei si, implicit, al unei alte virste a receptarii prozei. Luind
drept pilda pe „istoricii faimoaselor trecute vremi romane” care „nu neglijau faptele marunte
si aparent neimportante, intimplari pilduitoare din viata de ficcarc zi, pe linga marile si micile
razboaie ale marilor si micilor imparati ai Romei”, prozatorul isi marturiseste intentia de a
scrie ceea ce el numeste o istorie contemporana care se alcatuieste „din memorii, din frinturi
1 Mircea Braga, Destinul unor structuri literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.104-105.
103
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
de conversatii, din articole de ziar, din afise, din afise de teatru si cataloage, din preturile
griului si ale petrolului - toate luminind secret si uman o lume, ca o initiere in tainele
timpului si ca un document ce pare sau este plin de fantezie si care nu va putea fi rastalmacit
si reinterpretat de nimeni ... Si o aventura a limbii romane, a oamenilor din diverse medii, o
aventura mai degraba a gindurilor acestor insi feluriti, a amintirilor lor, aceste sfintc vorbe
pricajite in aparenta care salveaza si timpul ca sa nu crape si-i salveaza si pe ei, si visele lor
de morti, miine cind nu vor mai trai si care aseaza pe pamint o justitie postuma, etemizind
viata lor si interzicind dupa pieirea lor sa le mai fie furata si intoarsa pe dos ca o camasa
buna de dat de pomana la tigani, ori de aruncat la gunoi ... ” Definitia - „istorie
contemporana” - si substanta unei astfel de carti impun romanul ca o lucrare (aproape)
stiintifica - spune prozatorul la finele celui de-al doilea volum - care „ar trebui sa fie oglinda
tensiunii ideilor societatii cuprinse intre paginile sale, sa cuprinda, de asemenea structura
sociala, puterea politica si culturala a vremilor luate in catare”.
Din punctul de vedere al acestor precizari, pe care autorul le plaseaza in diferite locuri
ale ciclului sau romanesc, nu trebuie sa surprinda lipsa unei logici narative si nici adunarea
masiva a informatiilor celor mai diverse; ceea ce conteaza aici este efortul cuprinderii totale
a lumii intre copertele cartii si intentia recuperarii trecutului, in detaliile sale umane si
obiectuale; de altfel, intr-o discutie dintre narator si personaj, se pronunta sintagma „roman
total”, care trebuie pusa in legatura cu aceasta incercare de a epuiza nu un subiect, ci o lume,
si cu necesitatea ca acest roman sa defineasca, iarasi in chip absolut, pe autorul si personajul
sau.
In Viata si opera lui Tiron B., atitudinea fata de durata temporala se schimba vizibil,
recuperarea vizind acum nu doar sensul de evolutie a istoriei, ci si datele, obiectele, faptele
disparate si aparent insignifiante ale trecutului, dar si istoricitatea unor forme ale socialului
ori politicului, pe care Dumitru Radu Popescu o abordase in F printr-un mod al reflectarii
indirecte: acolo, macrostructura se contura in profilul microstructurii (istoria prin individ,
puterea prin reprezentantii sai, evenimentele politice prin cei care le-au trait), in timp ce in
ultimul ciclu epic macro- si microstructura incearca a fi integrate deodata, in tot ce au ele
specific, de la „atmosfera” generala la detaliul ascuns.
Daca noncronologia ramine principiul de structurare a spatiului epic si a nivelelor sale
temporale (in prefata si in postfata primului volum se afirma ca multe capitole „desfid
cronologia seaca si inutila”, Iepurele schiop nefiind un roman „in care este rege realismul
cronologic”), in Viata si opera lui Tiron B. alta este ponderea jocului intre cele doua repere
temporale esentiale ale oricarui demers romanesc: intre atunci si acum naratorul nu mai alege
doar prima altemativa, ci, prin numeroase interventii directe in text, analize ori convorbiri
finale cu personajele, introduce perspectiva integratoare a lui „acum”, facind inca mai activa
„instanta” prezentului fata de parametrii manifestarii sale in F. In romanele ciclului dintii
exista o relatie de geneza reciproca intre istorie si poveste; acum, cuplul este altul, istorie-
legenda, cele doua planuri raminind strict marcate prin indici exteriori textului, ca si prin
„avertizorii” de la suprafata sa: „in timp ce istoria se scrie si se spune, si ramine pe hirtie,
legendele se povestesc!”, spune un personaj din Podul de gheata. Chiar daca legenda, ca si
povestea, poate explica istoria si, in aceeasi masura, o poate crea, faptul ca prozatorul renunta
la modalitatea povestirii „cu naratori” in favoarea unei dirijari unice a textului printr-o voce
auctoriala face evidenta schimbarea perspectivei narative si a functionalitatii celor doua
„istorii” - legenda si povestea. Ceea ce frapeaza in scrierile lui Dumitru Radu Popescu O
bere pentru calul meu, F, Cei doi din dreptul Jebei, Vanatoarea regala este artificialitatea.
Intalnim povestirea unor povestiri care cuprind la randul lor alte povestiri. Circularea acestor
istorisiri pe cale orala presupune o alterare a continutului care poate continc omisiuni si
adaosuri.
104
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Istorisirile il au ca subiect principal pe Misu, calul sfant, inzestrat cu darul cuvantului
care produce mare agitajie in randul satenilor din Patarlagele, care tine locul unui reportaj
nepublicat, fiind vorba despre o substituire.
Istoria calului Misu urmeaza a Hi reconstituita de procurorul Tica Dunarinju prin
alaturarea povestirilor care circula pe seama ciudatului animal.
Povestea calului este pusa sub semnul indoielii pentru ca nu este o relatare directa, ci
un cumul de pareri contradictorii §i indoielnice prin natura lor. Sunt lucruri care nu s-au
vazut, ci s-au auzit, deci care s-au transmis prin viu grai : „A povesti §i a repovesti ceea ce
se povcsteste inseamna a efectua un transfer de realitat,i in fictiune, astfel incat sa se pastreze
intr-un chip indirect daca nu adevarul unor evenimente, cel pul,in adevarul intclcsului lor:
povestirea are aici rolul de a ascunde, de a disimula.” 2
Este de remarcat atitudinea de neimplicare, neutra a povestitorilor faja de evenimentele
istorisite. Ultimul povestitor, cel care strange toate istorisirile despre calul Mi§u este
procurorul care aduna „fapte”, nu le infapscaza. Sunt relatate intamplari ciudate pe un ton
normal.
Un cal normal este privit de oamenii din Patarlagele ca o divinitate, socotind ca ar
avea puteri supranaturale: vorbe§te, relateaza adevarul despre orice §i oricine este intrebat §i
indcplincite dorintc. Dcsi la aparipa calului mulpmca de oameni sta in genunchi si se roaga
in faja lui, faptul ca Misu bea bere la bufet, da de infeles ca nu este nimic analog sacrului in
acest animal. Cuiva ii vine ideea sa-1 vanda pe Misu la circ, iar ni§te figani, profitand de
intuneric, ii taie parul din coada pentru a-1 vinde in urmatoarea zi la ora§, spunand ca cine
cumpara parul lui Misu se vindeca de boala si castiga la „Pronosporf’.
Oamenii din Patarlagele se gandesc deci sa obtina unele foloase bane§ti de pe urma
animalului, iar unele femei ii cer calului tot felul de lucruri lume§ti, precum un pore de
Craciun, sa nu fie grindina in vara §i altele.
Trebuie specificat ca Mi§u provoaca §i ingrijorare in randul unor oameni. Pentru
Cicerone Stoica, pazitorul ordinii, Misu a devenit periculos pentru ceea ce spune sau pentru
ceea ce spun alfii in numele lui. Misu este un pretext si un simbol. Datorita calului se
dcclanscaza o acfiune de scoatere la iveala a unor secrete bine ascunse, dar stiutc sau banuite
de multa lume. Costica Teavalunga este de fapt Liviu Teavalunga, care §i-a omorat fratele
geaman si i-a luat numele. Stapanul calului, Moise, Cicerone Stoica, Oprica Mititelu si Celce
au terorizat tot finutul; Moise Hind probabil cel care 1-a ucis pe Horia Dunarintu, pe doctorul
Danila §i pe alfii. Nu doar calul Mi§u vorbe§te; vorbe§te §i un gascan §i baba Sevastifa care
interpreteaza spusele calului si care calatore§te in iad si in rai dupa bunul ei plac.
Tica Dunarinfu este singurul personaj care gandestc, se comporta si vorbe§te normal.
El este un personaj solitar si rclatiile lui cu celelalte personaje sunt extrem de tensionate
deoarece pentru mulfi, Tica este o amcnintarc.
Despre Tica Dunarinfu am putea spune ca este un spirit al adevarului care cerceteaza
ceea ce unii au renunfat sa mai caute sau au obosit ori au uitat.
Frica de procurorul Tica Dunarinfu nu apare doar la persoanele care ii marcasera intr-
un fel sau altul copilaria. Unii il considera nebun, alfii il iau in ras, iar pentru unii constituie
o speranta.
Adevarul cautat de procuror nu este neaparat unul palpabil. El vrea sa descopere
atmosfera care a fost propice faptelor. Reprezentantul legii, Tica poate fi considerat §i
proieefia obsesiva a unor constiinjc vinovate. Vinovafii falsified adevarul, insceneaza diverse
spectacole, pun pe tapet realitap convenabile. „... inscenarea poate fii §i un instrument al
invaluirii, nu doar al dezvaluirii; atunci cand se produce o teatralizare a cxistcntci, cand viafa
insa§i se desfa§oara dupa regulile spectacolului, cand ,,invenpa” coboara din arta in viafa".
2 Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, Editura Cartea Romaneasca, Bucure§ti, p.215.
105
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
in Vara oltenilor acfiunea se desfa§oara in jurul unui furt repetat, prilej cu care autorul
face o investigate a satului.
Un alt roman, F este tot o ancheta apriga, foarte extinsa fiind pusa in scena atmosfera
de groaza existenta intr-un sat prin dcclansarea in anumite circumstance a unei agresivitafi
ie§ite din comun. Opera se aseamana cu un dosar penal deoarece fiecare pagina este o
marturisire izbitoare despre cruzimile comise de un grup al puterii, personajul care confera
unitatea romanului fiind procuror.
„Din curgerea vicfii se izoleaza un fragment, un moment de mare concentrate
dramatica, autorul fixandu-si asadar atenfia asupra unui timp limitat: vom gasi intotdeauna
in literatura lui Dumitru Radu Popescu un „inceput” §i un „sfar§it”, bine marcate prin
evenimente care produc un dezechilibru intr-o ordine data, restabilesc ordinea pierduta sau
intemeiaza o alta noua; caracteristica pentru viitor este existenfa asupra crizei propriu-zise,
uneori anticipate simbolic.” 3
Oribilele fapte din romanul F se petrec intr-o vara secetoasa, care devine un co§mar.
De atata caldura capetele oamenilor secau, apa se evapora precum benzina, cei batufi
plangeau fara lacrimi deoarece le secasera izvoarele ochilor §i se umplusera de farana, iar
florile §i trandafirii imbobocisera si inflorisera precum ni§te flori negre care parca prevesteau
moartea. Pe boi si pe vaci se subtia carnea de parca se scurgea in pamant.
in nuvela Ploaia alba, „ma§ina timpului”pare sa se fi intors pe dos- padurile iau foe
din senin, campul fara verdeafa este fierbinte si gol, vitele, cele care reu§isera sa traiasca,
abia reusese sa se mistc de foame, femeile sunt sterpe, copiii mananca pamant §i tot satul
este napadit de scarcei care, nu se mai tern de oameni, ies de pretutindeni si privesc fara
teama, bagand fiori in cei care ii intalnesc.
„Indiferent ca este vorba de nuvele, de povestiri, de schife sau de romane, proza lui
Dumitru Radu Popescu traie§te prin existenfa a doua situafii- dcclansarea unei crize §i
rezolvarea ei.” 4
Evenimentele din Duios Anastasia trecea sunt determinate de aducerea intr-un sat a
cadavrului unui sarb omorat de fasci§ti, care pentru a-i infrico§a pe localnici, interzic
ingroparea mortului care este expus in central asezarii, incalcandu-se in acest fel o straveche
lege a universului. Cand mortul va fi ingropat §i legea se implincite, eroina care facuse
frumosul gest dispare inecata intr-o latrina. Criza apare dintr-o incalcare dorita si sfidatoare
a legii; in general, in scrierile lui Dumitru Radu Popescu are loc un hybris, un act aberant,
sunt contrazise si supuse disprefului normele morale avand ca rezultat un val de catastrofe.
Astfel se instaleaza o atmosfera de nclinistc, de haos si teroare.
„Scriitorul a intuit foarte exact sursa dramatica existenta in schimbarea felului de viafa
al colectivitafilor incluse, de tipul celei rurale- caci imprejurarile fac posibila aparifia
monstrilor adormiti in sufletele celor mai odihniti oameni, trezifi de circumstanfele
prielnice.” 5
Prin disparitia oricarei nonne morale, prin dispreful fafa de lege, raul se manifesto fara
nici o stavila.
Luncan din Vara oltenilor, Angelache Camui din Ploaia alba si galeria de asasini din
F sunt ni§te obsedati ai puterii, faptele lor fiind de o crazime iesita din comun. Camui este
tipul de dictator care fine in mana sa tot satul, poate sa faca orice, sa cumpere pe oricine §i
odata oferise cinci banitc de porumb in schimbul socralui lui Costaiche, dar nu de dragul
mortului, ci pentru a dovedi tuturor ca poate face ce pofte§te. Bineintclcs ca pe mort il
ingropase a doua zi fara pomana, deoarece nu dorea sa faca cheltuiala pentru el. Tot satul
tremura in fata lui, care intr-o nebunie a puterii comite crazime dupa cruzime. Cumpara
3 Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Editura Cartea Romaneasca, Bucure^ti, p. 110.
4 Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Editura Cartea Romaneasca, Bucure§ti, p. 110
5 Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Editura Cartea Romaneasca, Bucure§ti, p.l 11
106
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
morti pentru a-si dovedi puterea, silcste pe notar sa intocmeasca actele de deces pentru
Paunica, fostul iubit al sotici lui si singurul om din sat care i se opune, noaptea jefuie§te
satenii §i smulge galbenii din urechile femeilor, prof!land de seceta cumpara la un prct de
nimic avutul Jaranilor, transformandu-§i curtea intr-o magazie uriasaprin care nu aveai cum
sa te misti de sanii, sape, grape, lemne de foe, pari din gard §i chiar cuibare de oua din tarna
de nuiele.
Moartea acestui dictator are loc simultan cu inceputul unei ploi datatoare de viaja,
aproape de necrezut dupa atata seceta, care li treze§te dintr-un vis urat pe sateni, ploaie care
ii purifica.
Spajiul cel mai des intalnit in proza lui Dumitru Radu Popescu este unul expus la
vederea tuturor §i de cele mai multe ori vorbim despre rascruce de drumuri.
In Duios Anastasia trecea corpul partizanului sarb se afla la o rascruce de drumuri;
Liuja, fiica maleficului Luncan din Vara oltenilor are casa pusa in drumuri necurate, la
rascruce §i oricine dorea sa mearga undeva, trecea pe la poarta ei, iar in F se intalnesc tot la
o rascruce un cortegiu nuptial §i altul funebru, prefacandu-se ca nu se vad.
„Rascrucea are pentru lumea satului o valoare sociala similara cu a piejii publice, dar
§i una magica- aici se interfereaza totul, destinele, viejile oamenilor: este un punct de
iradiatic hotarator pentru viata colectivitajii. „ 6
Alte spajii cu acelea§i corespondent^ sunt carciuma, sala de bal, biserica, sau mai bine
zis, orice spajiu de intalnire care poate genera irealul.
In F, un priveghi devine un spectacol, in Leul albastru animalul iubitor de libertate
care scapa din cu§ca se plimba nestingherit pe strada mare a unui targ. In Ploaia alba, satenii
mfloraji de faptele lui Camui se aduna langa o fantana. In scrierile lui Dumitru Radu Popescu
secretul nu ramane niciodata ne§tiut deoarece de fiecare data exista cate un martor bine
ascuns.
Visul are o important,;! deosebita si uneori este mai infiorator decat realitatea a§a cum
se intampla in F. Oribilele fapte ale lui Moise, lea, Celce, Dimie §i a celorlalte personaje
care ajung la violenja §i la crima sunt prevestite de un vis „un general mongol mort de trei
zile”, a carui vedere provoaca moartea. Tica este ucis de un consatean pentru care omorul
este unicul mod de a-§i testa personalitatea, acest eveniment avand injelesul ca personajul
justitiar nu poate supraviejui. intalnim deseori fenomenul de teatru inclus in teatru, in care
personajele poarta anumite ma§ti, apoi le abandoneaza, interpreteaza roluri derutante intr-un
scenariu imprevizibil.
BIBLIOGRAPHY
1. Be§teliu, Marin, Realismul literaturii fantastice, Editura Scrisul romanesc, Craiova,
1975
2. Bomher, Noemi, Mit §i mitologie eminesciana, Editura Univcrsitapi „Alexandru loan
Cuza”, Ia§i
3. Braga. Mircea, Destinul unor structuri literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
4. Burgos, Jean, Pentru o poetica a imaginarului, Editura Univers, Bucure§ti, 1988
5. Ciobanu ,Nicolae, Incursiuni critice, Editura Facia, Bucuresti 1975
6. Ciobanu ,Nicolae, Intalnirea cu opera, Editura Cartea Romaneasca, Bucure§ti, 1982,
6 Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Editura Cartea Romaneasca, Bucure§ti, p. 112.
107
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
7. Ciobanu ,Nicolae, Intre imaginar §i fantastic in proza romaneasca, Editura Cartea
Romaneasca, Bucure§ti, 1987
8. Ciobanu, Nicolae, Nuvela §i povestirea contemporana, Editura Pentru Literatura,
Bucure§ti, 1967
9. Ciocan ,Alexandru, Configurari obsesive in simbolismul romanesc, Editura Limes,
Cluj- Napoca, 2011
10. Cristea, Valeriu, Domeniul criticii, Editura Cartea Romaneasca, Bucure§ti
11. Dimisianu, Gabriel, Noua prozatori, Editura Eminescu, Bucure§ti, Piaja Scanteii 1,
1977
12. Eliade ,Mircea, Mithes, Reves et Mysteres,, Paris, Gallimard, 1957
13. Eliade,Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucure§ti, 1978
108
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ONIRIC TIME, AN INNOVATION IN DUMITRU RADU POPESCU’S PROSE
Popescu Olguja-Monalisa
Prof. PhD.
Abstract:The idea to write the present paper came from the desire to better, more profoundly, the
universe of the prose of Dumitru Raclu Popescu. The writer lives, and his epic work stretches over fifty
years and is still open.
D.R.Popescu's literary formula combines three elements: the taste for mystery and spectacle, a rich
intrigue and the poetic, manifested in the preference for symbols. The latter are varied and cover a
space of life where it is always about crimes, tragic love, events traveling, strange characters, even
diabolical, evil animals. On one page, the prose writer concentrates all the nuances that ordinary
existence can include, from assassination to the poetry of nature, with an impressive number of stories
that the narrator's memory dilates, changing their meaning whenever they are resumed. Life thus
appears as a confused, unfinished story, made up of an amalgam of deeds. At the end of the book, the
histories are both troubled, contradictory, and the reader is forced to look for a sense and give a
solution.
Dumitru Radu Popescu has learned from the modern prose the taste of relativizing the narrative
truths and its histories, quickly debited, in a colorfid and embellished style, naturally speaking of
unnatural events and of individuals who live in bizarreness. A character stands on the top of a poplar,
holds a black umbrella in his hand, another handset and spies the village day and night. Another,
drawing teacher, despising the forms of civilization, walks barefoot and gives good day to the cows,
the cow being a holy animal. Noah, a woodcutter and a psychoanalyst of the village, builds a ship
and looks confidently in the flood. It has a wooden leg and a glass eye; an alcoholic farmer walks
with a goat after him, and when the goat gives signs of impassivity he kills her. Such facts occur in
a natural life frame and do not degrade the realistic substance of the narrative, although its lines
often move and, as in fantastic literature, there is a sense of rupture in the coherence of the structure.
Keywords : onirist, dream, fantasy, miraculous, reality
In incercarea sa de a creiona cat mai exact onirismul, Tepeneag il va difercntia mai
intai de visul romantic, apoi de cel suprarealist al dicteului automat pe care il considera
tributar incon§tientului. Preocupandu-se de aceasta problematica, el a afirmat: „§i a mai fost
acea explozie formidabila care s-a numit suprarealism : o violenta negatic care trebuie de
asemenea negata, tocmai din vointa de a construi ceva nou.” 1
Onirismul se impotrivcste dicteului suprarealist, principiu de creajie peste care se
suprapune unul inovator, lucid, consticnt, dirijat rational, care tinde spre o finalitate estetica
„Pe de alta parte, in intervened mai tarzii despre onirism, scriitorul adauga la atributul de
„estetic”§i pe cel de „structural”, necesar pentru a accentua caracterul de structure, de suport
pe care-1 are principiul oniric. Visul ofera modelul unei creajii, fiind o modalitate de
producere a textului, nu o simpla reproducere.” 2
1 Onirismul estetic, Antologie, texte teoretice, interpretari critice $i prefafa de Marian Victor Buciu, Editura Curtea Veche,
Bucure§ti, 2007, p.68.
2 Liliana Tru^a, Experimentalism $i antropocentrism in proza postmodernci romaneasca, Editura Paralela 45, Pite§ti, 2010,
p.68.
109
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Pentru scriitor, visul este doar un criteriu. Rolul prozei onirice este de a construi o
realitate analoga visului. Autorul utilizeaza in stare de luciditate legile visului,
suprarealismul confera un caracter ludic visului, care a lasat sa se descopere direcjia
transcendents a visului. Aceasta transcendents a luat nastcrc dupS ce Dumnezeu a murit si a
fost ingropat de Nietzsche, divinitate inlocuitS de scriitorii moderni cu diverse simulacre.
Romanticii considerau cS onirismul este temelia transcendentci textului, identificabilS
cu textualismul. Tot pentru ei, visul era un factor perturbator in lumea reala si in universul
cuvintelor. In cadrul prozei fantastice traditionalc, onirismul reprezintS o cxccppc de la
realitate, o incalcare a legii.
„AmbiJia literaturii onirice este de a nega atat realismul traditional, cat si fantasticul
traditional, ambele avand la temelie aceea§i conceptie despre realitate si reprezentarea ei,
una dintre principalele fronde ce se pot aduce reprezentSrii mimetice bind acauzalitatea ,” 3
In romanul Interior al lui C. Fintineru, accentul se pune pe spatiul situat in afara lumii
fenomenale. In existenta banalS a protagonistului CSlin Adam, care traicstc o viatS grea, intr-
o singurState absolutS, tSramul „de dincolo”, care se suprapune peste realitatea comunS
oamenilor, il obligS pe acesta sa acceadS intr-un domeniu al imaginarului. Eroul are
senttimentul unui „punct de sprijin al senzatiei”, incercand sa ne facS sa intelegem
capacitatea sa de a trece din fenomen in spatiul transfenomenal.
„Totul seamSnS cu acele apSsSri discrete pe anumite reliefuri ale unui mecanism
ascuns in peretii camerelor - din romanele „negre” sau politiste - permitand ca panouri
intregi, sa devinS culisante, liberand treceri izbSvitoare cStre lumea de dincolo de camera
primejdiilor.” 4
Fintineru a considerat ca un astfel de mecanism ii va ajuta eroul sa se elibereze de sub
stringenta fenomenului : „ ...Induram in schimb o modificare pe care o pot numi bizarS -
marturise§te Calin Adam. Pierdeam simtul pas cu pas. Imi pSrea viata un joc, un lit al
fanteziei si nu §tiu ce conditiuni caduce §i mediocre il pSstrau neliber. Or, mScar ca a§a sunt,
tree clipe cand starea mea se releva intr-un har. MS „proclamS” liber, nimSnui n-am sa dau
socotealS de „personalitatea”mea, astfel ca zona irealitStii, spre care ma manS structura mea
intimS, devine exclusiv un domeniu particular.” 5
Protagonistul are senzatia ca se plaseazS in douS emisfere miraculoase, intre care, pe
alocuri, puntile de acces sunt pline de pericole : „Inclinarii spre vis se alSturS efortul cotidian
de a fi absent din iazma promiscuitStii. Incepe a miji a doua realitate,...realitatea stiuta n-are
acces spre aceea in care traiesc literalmente dematerializat si fantast.” 6
Panoul culisant se activeaza, in special in contactul protagonistului cu obiectele lumii
exterioare. A§a cum se intampla in starile de transa , fixarea indelunga a obiectelor lumii
exterioare, provoaca accederea „in cea de-a doua lume”, unde eroul se simte extraordinar.
Tehnica pe care Calin Adam o explica, poate fi asemanata cu practicile yoginilor
indieni: „ Bag de seama, privind coaja unui arbore, un minut, ca o energie de mare utilitate
se declanscaza in simturi. Ma impinge in arbore un curent irezistibil. Substanta unei bni§ti
supranaturale se raspande§te in spirit. Mi-e de folos descoperirea. Trecerea mcstc^ugita de
la vis la realitatea apropiata spiritului depinde de „punctul de sprijin”al senzatiei. Am sa-mi
disociez ideea. Ma a§ez pe o banca cu umerii rastigniti pe speteaza. Intind piciorul mult, la
soare, in alee. Postura se taie cu o vioaie precizie, intr-un domeniu de vis. Simt deodata cum
devin indiferent. Calmul presupune o forta ascunsa, o discrete. Cred, oricum. Am bune
intentii. lata: ca iubesc realitatea. Banca unde sed, tarana, aerul ca o tencuiala, proaspata,
gardul cu ingraditura rosic, au sa intre in sange, sa se mistuie, sa se transsubstantiabzeze.
3 Liliana Truta, Experimentalism fi antropocentrism in proza postmoderna romaneasca, Editura Paralela 45, Pite?ti, 2010,p.
69.
4 Ion Vitner, Semnele romanului, Editura Cartea Romaneasca, Bucure§ti, p. 154.s
5 C. Fintineru, Interior, Editura Culture Nationals, 1932, p.21.
6 C. Fintineru, Interior, Editura Culture Naponala, 1932 , p. 22.
110
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Ce-ar ie§i din transsubstanjializarea unui a§a sublim tablou? Sunt fericit in marginea bancii.
Cata placere gasesc in imaginajie!” 7
Intre banal §i transreal, intre fenomen §i imaginar, eroul face transferuri de substanja,
prin dematerializarea concretului sau prin transfonnarea abstractului in materie densa.
Universul creionat de C. Fintineru este paragnostic, fund alcatuit din unitap
preconceptuale, intr-o atmosfera tragica, poate §i ca urmare a faptului ca incercarea atingerii
absolutului in cunoa§tere este rcstricponata de solitudinea totala a lui Calin Adam. Daca
vorbim despre roman ca Hind o ficpunc, putem afinna ca eroul romanesc este nucleul de
manifestare a unei intregi dialectici a imaginarului.
Personajul este rezultatul autoalienarii. Notiunca cunoscuta prin intermediul
marxismului in prima faza si apoi prin intermediul existenpalismului contemporan este aceea
de „alienare”sau „instrainare”. Alienarea presupune un fenomen amplu, in care produsele
umane se instraineaza de producatorul lor. De exemplu, masa fabricate de dulgher pentru
utilitate proprie este instrainata de energia umana si define un grad de independents ca obiect
de utilitate, dar alienarea totala se produce in momentul in care obiectul i§i schimba calitatea
§i devine marfa, fiind plasat in universul alienant al piejei. Acesta este momentul in care i§i
fac aparijia diferenjele de interpretare intre diferite exegeze. Pentru unii, doar obiectul este
alienat, nu si omul, ceea ce este in consens cu semnificatia pe care Marx a oferit-o injelegerii
aceastui fenomen.
Adam Schaff nu considera escnta omului alienata in procesul muncii sub jurisdicpa
piejei, ci doar situeaza obiectul : „ Mecanismul acestei alienari consta in faptul ca omul i§i
proiecteaza anumite caracteristici proprii sub forma absoluta, asupra unei fiinje supraumane
care este propriul sau produs. In acest mod, proprictap cum sun binele, cunoasterca, iubirea
etc (ridicate la absolut)devin atributele divinului; dar prin aceasta omul este deposedat de ele
in comparapc cu modelul plin de pcrfcctiunc creat de el insu§i.” 8
Imaginarul ia nastcrc prin capacitatea de a vedea si de a inregistra existenja lucrurilor
§i a fenomenelor : „Aceasta apropiere a minpi de lucruri, de caramizi, de parul animalelor,
de obrazul fetelor! Pe marginea bancii, in interiorul gradinii, nu-mi ramane, de pilda, altceva,
decat sa-mi imaginez ca am o familie, ca locuiesc la un loc, intr-o casa; are camere, mobila
etc...N-o pot impiedica! Devine din ce in ce mai puternic gandul ca nu pot impiedica
apropiereal Sa creeze! Sa fiu insensibil, opac, dupa voie! Interesanta aceasta necesitate a
imaginapci de a fi! Rup o frunza intr-o salcie. Piclita verde, magnilica, ma impresioneaza.
Curge sange in vinisoarclc forate proaspete. O plimb peste obraz. Simt un fior cald; ma
exalta. Subliniez: cuprinsul imaginajiei poate fi orice, ca in cazul de fata; frunzele, cuprinsul
imaginapei pamante§ti. Idee bizara! O socot o achizipe! Sa existe imaginapa! Sa vada pcrcpi
unei case! Sa inregistreze in co^tiinta deznadejdea unor glasuri.” 9
Calin Adam numcstc universul imaterial „irealitate ispititoare”, care este fundamentata
pe” un proces al personalizarii” obiectelor - un fenomen de antropomorfism, normal pentru
o persoana solitara a carei singura intimitate posibila este doar cu lumea materials a lucrurilor
inconjuratoare : „ Stau in mijlocul odaii, privesc cu atcntie pcrcpi. Au fost tapctap odata.
Tapetul de hartie s-a despicat in fa§ii lungi. Dedesubt, sub scorojiturile scoarjei, peretele s-a
crapat adanc, sapand un §anj in zigzag, desemnat ca un fluviu continental pe o harta. Ma uit
de aproape la tapet. II prind chiar cu degetele §i incerc sa-i desfac teancurile de hartie.
Fosnirca faramijoasa a tapetului, frrele de praf si tencuiala ce-mi cad pe degete ma surprind
subit, foarte placut. Tree intr-un nou plan de certitudine §i capat neta senzape a cxistcntci
corporale. Crapatura peretelui, rana tapetului se transforma pe ncsimtitc in nistc ochi
omcncsti care ma privesc expresiv §i animap. Culoarea albastrie- §tearsa a hartiei
7 C. Fintinem, Interior ,Editura Cultura Nationals, 1932, p.21.
8 Adam Schaff. L alienation et l action sociale; Diogene, nr.57, ianuarie- martie 1967, p.75-97.
9 C. Fintinem, Interior, Editura Cultura Nationals, 1932, p.51.
Ill
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
desemneaza pare-se un obraz cu ten mat, cu mi§cari din buze, cu o semnificativa grimasa.
Aceasta transfigurare data benevol obiectului din afara ma emoponeaza puternic. Avusei o
tresarire de copil care §i-ar fi zis „eu sunt acel care sunt?” §i trecui imediat in faja unei oglinzi
din perete, unde procedai cu tehnica amanunpta la reconstituirea mea. Ma adunai bucata cu
bucata, in urma unei catastrofale risipiri in vis.” 10
Se poate observa cu u^urinta imposibilitatea definirii cu exactitate a starii pe care o
traie§te Calin Adam. Uneori are senzajia ca traie§te intr-o irealitate la care trebuie sa se
adapteze, iar alteori are certitudinea une subrealitaji. Aceasta subrealitate este in stransa
legatura cu autoalienarea, care, in opinia lui Schaff este un proces de dubla instrainare: in
primul rand, deoarece aceste trasaturi umane devin o parte dintr-un produs al spiritului uman,
dar care funcjioneaza autonom; in al doilea rand, pentru ca omul dctinc calitap pe care le
pleseaza in afara de sine.
Omul este un „ centrum mundi”, emanand energie care nu este altceva decat proprie
substanja instrainata. In deplina consonanta cu gandirea marxista, este doctrina bovarica §i
ficponalista a lui Jules de Gaultier, expusa in Le Bovarysme §i La fiction universelle.
Punctul de pornire in meditajia asupra fiinjei il constiuie literatura, ceea ce aduce in
prim plan ideea cunoscuta cu privire la evolujia filozofiei actuale care se afla in stransa
legatura cu romanul, poezia §i teatrul, cuprinzand constatari (ilozolicc asupra omului.
Vorbind despre bovarism, Gaultier ne prezinta un aparat care are putere de adaptare si
de mi§care, Hind totodata mijlocul prin care fiinja se deplaseaza §i i§i adauga ceva fara a se
modifica. Ideea centrala este ca via|a poate fi creeata doar in mi scare : „Ea nu este intcpenita
in faptul cxistcntci pur §i simplu. La drept vorbind, ea nici nu este, ea devine. A deveni
inseamna - si de fapt este un pleonasm de a-1 cnunja - a fi in fiecare moment cu totul altul
decat ai fost inainte. Astfel legea unui lucru in mi§care si care nu exista decat cu condijia de
a fi mereu scindat de el insu§i, de a nu atinge niciodata un stadiu de odihna, este de a deveni
in fiecare moment altceva decat a fost. A deveni altul este insasi legea victii. Or, in fiinja
posedand constiinta de viaja care o anima §i formandu-§i o reprezentare despre ea, aceasta
lege se transforma §i devine insasi necesitatea de a se concepe altul.
Personajul romanesc poate fi perceput ca rezultatul facultajii omului de a se
metamorfoza in alta persoana. Cu privire la acest aspect, J.de Gaultier afirma : „ Fictiunca
colaboreaza astfel la crearea realului. Realul rezulta din imaginar. Pretutindeni unde se
prezinta o anume realitate umana, ficjiunea a intervenit pentru a o forma.” 12
Gaultier nu propaga ideea inlocuirii realitapi prin ficpunc. Ficpunca este pentru el o
deducpc a unor realitap sociale hotaratoare : „ Ficpunca...cstc puterea imaginara de care o
activitate umana se presupune ca poate fi dotata sub imperiul sugestiei, determinate de Jeluri
urmarite §i care, pentru a fi atinse, necesita realitatea acestei puteri.” 13
Funcpa creatoare a llcpunii este demonstrata amplu nu doar in domeniul artei, ci §i al
civilizapilor, astfel ca Gaultier plaseaza imaginarul intr-o lege cu valoare primordiala pentru
progresul omenirii : „Noi imaginam viaja si imaginand-o o cream. Viaja este opera
imaginajiei noastre. In mod constant, pentru a o reinnoi si a o amplifica, o concepem altfel
decat este dansa.” 14
in operele lui Dumitru Radu Popescu sunt mentinutc „epicul bogat intretaiat de curcnji
lirici, pregnanja portretelor, capacitatea de notare a vorbirii autentice, puterea de a rasfrange
un anume stil al vicpi din campia dunareana, zona de dincolo de Olt; iar impreuna cu ele si
10 C. Fintineru, Interior ,Editura Culture Nationals, 1932 , p70.
11 J. Gaultier, Le bovarysme, Mercure de France, 1902, p.211.
12 J.de Gaultier, La Fiction universelle, Mercure de France, 1908, p.27.
13 J.de Gaultier, La Fiction universelle, Mercure de France, 1908, p.28.
14 J.de Gaultier, La Fiction universelle, Mercure de France, 1908, p.68.
112
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
unele defecte, as spune inseparabile de Urea artistica a impetuosului scriitor: dezechilibrari
ale epicului, prea marea placere pentru pitoresc, cultul nereprimat al scnzationalului.” 15
In romanele sale asistam la nenumarate cruzimi. Schingiuirile, injunghierile,
sugrumarile, lapidarile, omorurile cu bata sunt fapte cotidiene prezentate de prozator ca fiind
lucruri II resti.
In Vanatoarea regala episodul vanatorii de caini turbafi prezinta un fenomen de
psihoza a muipmii prin manevrarea unor suflete „posedate”. Florentina Firulescu care-i
vaccineaza pe oameni impotriva turbarii este mai curand un agent al diavolului decat un
agent sanitar.
Urmarind cainii, atragand mereu atenfia asupra primejdiei, de fapt ea inoculeaza in
sufletele oamenilor spaima de turbare, psihoza. Frica de moarte se extinde cu o viteza
naucitoare deoarece nimeni nu era sigur ca turbarea nu se lipise de el §i se a§teptau, dintr-o
clipa in alta sa inceapa sa latre. Raspandirea acestei spaime are ca efect exterminarea a tot
ceea ce este viu.
Florentina instiga tot satul sa se opuna acestei molime care se dovcdestc mai putin
nociva decat acesta acjiune purillcatoarc care starpe§te viafa.
Asistenta este insu§i diavolul, iar ultima ei victima este doctorul Danila, cel care o
iube§te cu atata pasiune. Ea spune multimii ca doctorul a fost atins de cumplita boala §i
asmute asupra lui ciinii care il haituiesc pana la marginea Dunarii, in ale carei ape piere
laolalta cu animalele haituite la randul lor de oameni - intr-o invalmaseala grotesca.
La fel ca in Vanatoarea regala §i in O here pentru calul meu este prezentata extinderea
unei psihoze, fiind descrise scene de lin§aj, victimele fiind aceia care sunt dezintcrcsati §i
incoruptibili, fiind incununap cu o aura de sfinjenie. Calul vorbitor, Mi§u, amintind de caii
printre care a trait o vreme Guliver din celebra opera a lui Swift este imaginea instanjei
morale, a puritajii necorupte la care top satenii trebuie sa se raporteze.
Chinuit, impuns, ars cu bate aprinse, sarmanul animal este dat intr-un final porcilor
care il sfasic cu nesaj §i cu ferocitate : „Premisele alunecarii in suprareal sunt numeroase in
aceasta proza care am vazut ca peste tot forjeaza proportiile, cauta elementele de incordare,
de exces, tensionand realul pana la iesirca din matca obisnuitului. Imaginarul, visul,
fantasticul sunt zonele imediat invecinate unei astfel de atitudini care bruscheaza prin
temperament artistic limitele realului. Un impuls de contrazicere a liniei comune, a
„firescului”, o cautare a cxcentricitapi sunt peste tot detectabile la Dumitru Radu Popescu.” 16
§tirea de la radio ca „ninge la Ierusalim”ne anunta ca lucrurile nu vor decurge normal,
ca acest dezechilibru termic se refera mai ales la ordinea naturala a lucrurilor, a§a cum vom
constata din romanul F. O ma§ina merge cu viteza mare pe o sosca pustie in plina noapte de
iarna. Umbrele copacilor aluneca in urma, aparent totul se inscrie in circuitul normalului, dar
§oferul masinii simte ca ceva este in neregula, atmosfera i se pare ireala.
Dintr-o data o batrana ii iese in cale, sofcrul franeaza brusc, dar in zadar, batrana se
alia deja sub roplc masinii si odata cu batrana, sub roata din faja era si o pisica neagra care
privea nedumerita, cu ochii fosforeseenti. §oferul urea pe capota trupul neinsuflejit al
batranei §i porne§te la milijie sa declare nefericita intamplare, opre§te in fata sediului, urea,
se intoarce cu martori la masina, dar nu mai gascstc nicio baba.
Tenia ie.prii din timp din spafiu este bine reliefata in c reap a lui Mircea Eliade,
Douasprezece mii de capete de vite, unde este prezentat Iancu Gore din Pite§ti care dorcstc
sa recupereze de la un anume Paunescu, funeponar ministerial, nistc bani.
In vreme ce Iancu Gore intreprinde cautari pe strada Frumoasa, suna alarma §i cum
intra in adapost, le cunoa§te pe M-me Popovici §i pe servitoarea ei, Elisabeta.
15 Gabriel Dimisianu, Noua prozatori, Editura Eminescu, Bucure§ti, Piaja Scanteii 1, 1977, p. 121.
16 Gabriel Dimisianu, Noua prozatori, Editura Eminescu, Bucure§ti, Pia(a Scanteii 1, 1977, pi25.
113
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Revenit la carciuma, Iancu Gore afla cu stupoare ca alarma nu sunase, iar M-me
Popovici, pe care el sustinusc ca o intalnise cu vreo cinci minute mai devreme, murise, de
fapt, in timpul unui bombardament care avusese loc cu 40 de zile in urma. Ni§te muncitori
intaresc spusele carciumarului, dar Gore Jine una §i buna ca lui simjurile nu-i joaca feste §i
pune pariu ca spusele sale sunt adevarate, dar pierde. Casa de pe strada Frumoasa nr 14
fusese distrusa de multa vreme, urmele vechi ale bombardamentului erau o marturie certa a
ceea ce se intamplase.
Ne§tiind ce sa mai creada, Iancu Gore ii face pe top nebuni, dar el era singurul care nu
percepea realitatea la adevaratele ei valcntc. Debarasarea de real se inlantuic cu inlocuirea
planurilor temporale. Protagonistul traie§te un timp al memoriei care pus fa|a in faja cu
evenimentele cotidiene (timpul istoric), nu duce la elucidarea enigmelor, iar misterul nu se
destrama. Eroul nu mai poate distinge realul din multitudinea de confuzii create : „Mircea
Eliade se fere§te sa introduca, aici §i peste tot, sugestia unor elemente supranaturale. Totul
este verosimil, dar neconcordant. Logica lui Gore e rectilinie, faptele povestite de el par
adevarate, numai ca versiunea lui se desfa§oara in alt timp decat acela al evenimentelor
cotidiene.” 17
Capodopera a fantasticului romanesc, nuvele La (igdnci prezinta itinerariul Viaja §i
Moarte si poate fi citita ca o „alegorie a mortii sau a trecerii spre moarte”. 18
In aceasta nuvela este dezbatuta pe larg tema iesirii din timp sau a cxistcnjci in doua
planuri diferite. Nuvela incepe cu o scena cotidiana. Profesorul de pian, Gavrilescu, se
intoarce acasa cu tramvaiul de la lcctiilc particulare si incearca sa discute cu ccilalti calatori.
Lucrurile care-1 preocupa pe Gavrilescu sunt caldura, element des intalnit in crcapilc
lui Eliade, propice pentru o atmosfera ireala §i colonelul Lawrence. Peste aceasta prima
realitate se suprapune una ireala, simbolizata de gradina tigancilor. Profesorul este silit sa-§i
intrerupa calatoria intrucat isi amintcstc ca uitase servieta cu note muzicale la M-me
Voitinovici, pe a carei nepoata o pregatea, pe strada Preoteselor. Gavrilescu ajunge „la
Jiganci”, in gradina racoroasa care-1 ademenea acum, aflandu-se in contrast cu zapuscala de
afara, gradina pe langa care trecuse ani de-a randul fara sa-i fi acordat vreo importanja. Ne
putem da seama ca a intervenit hazardul care a rupt lini§tea cotidiana de pana acum, deoarece
daca nu ar II uitat servieta, profesorul nu ar fi luat cunostinja de gradina racoroasa. Ajuns in
gradina, Gavrilescu este primit de o fata oache§a, apoi de o baba, iar apoi, in bordeiul cu
paravane si divanuri scumpe de alte trei fete: o Jiganca, o grecoaica §i o ovreica.
La finalul nuvelei, cand lucrurile incep sa se asczc, vom constata ca toate aceste
personaje i§i au sorgintea in mitologie.
In acest sens, baba poate II privita ca omologul Cerberului, vizitiul ca luntrasul Charon
care transporta sufletele catre lumea de dincolo, iar cele trei fete care nu vor sa-§i divulge
identitatea sunt Parcele.
Intalnim in aceasta nuvela mitul labirintului simbolizat de bordeiul in care Gavrilescu
se ratace§te, dar si probele la care este supus si frccvcnta cifirei „trei”. intamparile se petrec
in jurul orei trei, Gavrilescu plate§te la intrare prejul care este echivalentul a trei lecjii de
pian, fetele a caror identitate trebuie s-o ghiceasca sunt in numar de trei. Gavrilescu este
confuz, vrea sa renunje, se scuza ca venise acolo doar pentru ca-1 ademenise racoarea §i pus
sa ghiceasca fetele, grescstc de fiecare data. Profesorul simte nevoia de a comunica, de a
expune tragedia viejii sale, dar fetele nu-1 lasa sa se rataceasca in trecut, sa se piarda in
memorie. Fetele il grabesc pe Gavrilescu deoarece le preseaza timpul §i-l supun pe acesta la
diferite probe. Profesorul se vede imbracat in giulgiu ( are viziunea mortii), apoi i se pare ca
17 Eugen Simion. Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, Bucure§ti, p. 130.
18 Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, Bucure§ti, p. 133.
114
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
totul este un vis, este trezit §i constata ca acum este imbracat in tunica de matase galben-
aurie §i §alvari, deci altfel de cum fusese imbracat cand venise.
De§i vrea sa-si istoriseasca viafa, Gavrilescu nu este lasat, intervine mereu ceva care ll
impiedica. In ciuda acestui fapt rcusim totusi sa infelegem ca atunci cand fusese student in
Germania, protagonistul fusese manat de iubirea sincera pentru Hildegard pe care o parascstc
§i se casatore§te cu Elsa alaturi de care traicstc in Bucure§ti. Sosirea in acest loc, „la figanci”,
il intorc pe Gavrilescu intr-.un timp trecut afectiv. Se simte tanar, fericit §i alaturi de
Hildegard. Eroul parcurge un labirint intr-o stare neclara de vis si de veghe, resimfind acut
groaza de obiecte, ca impresurare a morfii.
Concluzia este ca viafa §i moartea sunt legate intre ele printr-un fir foarte sublire si ca
omul traie§te in acclasi timp sau succesiv in doua universuri. Din ambele universuri i se fac
semne §i amandoua il supun la diverse incercari. Uneori visul, alteori fericirea trecatoare este
prima treapta catre o alta realitate. Icsind din aceasta „realitate”, Gavrilescu aude huruitul
rolilor de tramvai §i revede baba aflata parca la grani fa dintre cele doua lumi.
Revenit la viata de zi cu zi, la realitate, de§i este vorba despre o falsa realitate,
profesorul revine la existenfa cotidiana anterioara cxpcricntci traite „la figanci”. Astfel este
din nou preocupat de caldura si de colonelul Lawrence. O prima dovada ca Gavrilescu nu
mai apartinc realitafii cotidiene ni se certified atunci cand ofera o bancnota taxatorului §i afla
cu uimire ca aceasta fusese scoasa din uz. Mergand pe strada Preoteselor, afla ca doamna
Voitinovici nu mai locuia acolo, iar acasa la el, locuiesc ni§te straini. De la carciumarul din
cartierul unde locuia, Gavrilescu afla ca sofia sa, Elsa se intorsese de 12 ani in Germania
dupa disparilia misterioasa a solului ei.
Este deosebit de important de observat faptul ca profesorul ratacise 12 ani in bordeiul
figancilor, nu cateva ore a§a cum crezuse initial. Gavrilescu se intoarce „la ligand” si gascstc
lucrurile in aceea§i stare in care le lasase. Baba se afla ca si prima oara in postul ei de
„paznic”intre cele doua lumi si-1 slatuicstc, ca si intaia oara pe profesor sa nu se rataceasca.
In bordei, Gavrilescu are surpriza de a o reintalni pe minunata Hildegard, la fel de
tanara si de frumoasa c in urma cu multe decenii. Hildegard se comporta de parca totul se
petrecuse ieri §i-i spune lui Gavrilescu ca-1 astcpta de multa vreme si ca 1-a cautat peste tot,
iar iar el se scuza, motivand ca intarziase la bere.
Timpul trecut se imbina cu cel prezent, astfel ca profesorul nu mai infelege ninic, dar
crede ca tot ce se petrece este din cauza caldurii §i a oboselii. Fata ii prezinta posibilitatea
morfii, dar el nu infelege ce se petrece. Straniul atinge cote maxime atunci cand Hildegard il
prinde de mana pe Gavrilescu §i urea impreuna in trasura ce-1 adusese pe acesta „la figanci”
§i care era condusa de un birjar care mofaia. Planurile temporale se confunda. Hildegard §i
birjarul sunt exponenfii accleiasi lumi, iar Gavrilescu nu mai este capabil sa distinga ce este
real de ce este fabulos. Timpul istoric si cel fantastic sunt imposibil de separat, iar calatoria
spre o padure imaginara unde il conduce Hildegard poate fi substituita cu o calatorie spre
marea trecere. Aceasta calatorie spre moarte incepe ca o treapta de la starea de veghe la
starea de vis : „Observafia facuta de Hildegard („tofi visam”) poate sa ne dea o sugestie,
§tiind din eseurile lui Eliade despre hierofanii §i ca visul este o prelungire a arhetipurilor si
a miturilor. „A§a incepe”, poate, intoarecerea spre plenitudinea dintai, a§a debuteaza accesul
spre cel de al doilea plan al realitafii in care traicstc omul copmun” 19
Problema criticii nu este sa dezlege misterul povestirii, ci sa elucideze mesajul ascuns
de realitatea povestirii. Faptul ca Gavrilescu intarzie sa se urce in tramvai pentru a se
reintoarce pe strada Preoteselor, dupa servieta cu partituri, ne pune pe ganduri, iar replica sa,
„Prea tarziu...”se dovcdcstc a anticipa evenimentele din final. Amanuntul ca Gavrilescu este
artist, ca vrea sa cladeasca o alta realitate, o realitate iluzorie, nu este intamplator ales. El
vede realitatea cotidiana prin intermediul iluziei sale, arta. Ca artist, el traicstc mereu pe alt
19 Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii ,Editura Demiurg, Bucure§ti, p.138
115
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
calapod al cxistentci. Faptul ca Gavrilescu este pus mereu sa identifice cele trei fete, ne
trimite cu gandul la basmele populare unde eroii sunt pu§i mereu sa aleaga din trei drumuri
pe cel adevarat. Eroul rateaza aceasta proba a§a cum ratase §i iubirea cu frumoasa Hildegard,
iar mai tarziu, in cariera. Daca ar fi rcusit totu§i sa ghicesca, grecoaica ii spune ca i-ar fi
cantat §i dansat, apoi 1-ar fi plimbat prin toate odaile bordeiului. Traducand aceste mesaje,
ar fi insemnat ca Gavrilescu ar fi ajuns sa traverseze labirintul unde viata §i moartea, reu§ita
§i e§ecul sala§luiesc laolalta.
BIBLIOGRAPHY
1. Iorgulescu, Mircea, Al doilea rond, Editura Cartea Romaneasca, Bucure§ti
2. Iorgulescu, Mircea, Rondul de noapte, Editura Cartea Romaneasca, Bucurcsti
3. Iosifescu, Silvian, Literatura de frontiera, Editura Pentru Literatura, Bucurcsti, 1969
4. Oprea, Al., Incidence critice, Editura Eminescu, Bucuresti, Piaja Scanteii 1, 1975
5. Roznoveanu, Mirela, Dumitru Radu Popescu, Editura Albatros, Bucurcsti, 1981
6. Stahl, Henri H., Eseuri critice. Despre cultura populara romaneasca, Editura
Minerva, Bucure§ti, 1983
7. §tefanescu ,Alex, Preludiu, Editura Cartea Romaneasca, Bucurcsti
8. §tefanescu ,Alex, Prim plan, Editura Eminescu, Bucurcsti, Piaja Scanteii 1, 1987
9. Truja ,Liliana, Experimentalism §i antropocentrism in proza postmoderna romaneasca,
Editura Paralela 45, Pite§ti, 2010
10. Ungheanu,M., Arhipelag de semne, Editura Cartea Romaneasca, Bucurcsti, 1975
11. Ungureanu, Cornel, Proza §i reflexivitate, Editura Eminescu, Bucurcsti, Piata Scanteii
1, 1977
12. Vitner, Ion, Semnele romanului, Editura Cartea Romaneasca, Bucurcsti
13. Vlad, Ion, Lecturi constructive, Editura Cartea Romaneasca, Bucurcsti
14. Vlad, Ion, Convergence, Editura Dacia, Cluj, 1972
116
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
REINTEGRATION OF FAITH INTO SOCIETY
Stefan Vladutescu
Prof., PhD., University of Craiova
Abstract: This study investigates the religious revival in the contemporary age. It is taken as example a
study of great relevance published by writer Nicolae Coande. The method used consists of thematic-
linguistic procedures and in comparing procedures. It starts from the finding that between the anxieties
with which the spirits inevitably give their chest at one moment are the ones generated by questions
about religion and God. The idea to be reached is that these fundamental anxiety, brand writers give
them a clear and engaging discourse response. The conclusion is that we can talk about the revival of
the religious in our society..
Keywords: religiosity, religious revival, religious discourse, weak religiousity, message
1. Introducere
Nicolae Coande este cel mai important poet din linia intunecata a liricii din Oltenia de
azi. El face din intrebarile despre Dumnezeu, despre ce face, unde se afla si ce intreprinde acum
Dumnezeu o problema simbolica si o problema practica (ce fac eu din mine in prezenta lui
Dumnezeu, ce trebuie sa fac eu in lumea de acum si de aici). Toate aceste intrebari si altele
anima cele 14 eseuri ce, structural, compun volumul ’’Dumnezeu - poet si protector al lumii.
Eseuri despre intoarcerea religiosului”(Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2016) si care in mare
parte au fost publicate anterior in reviste romanesti de cultura.
2. Interogatie si raspuns
Situatia meditativa ce alcatuieste cadrul de baza al cartii arata ca reflectia are loc ca si
cum istoria s-a incheiat. Ce a fost de spus s-a spus; ce era de facut, s-a facut. Acum nu ramane
decat sa privim spre Dumnezeu si sa mai reflectam o data la El si la invataturile Lui, sa meditam
la lectiile neputintei sau ale incrancenarii noastre. Intotdeauna mai ramane ceva de corectat, mai
ramane ceva de gandit si de spus (Motoi & Popescu, 2017; Motoi, 2017; Sauvageau, 2017).
Mereu ramane ceva in urma, ceva necontrolat. Aceasta situatie discursiva este declansata in
special de nelinistile existentiale fundamentale: cine sunt eu, ce sens are lumea, ce fac eu cu
viata mea. Sunt interogatiile insingurarii, izolarii, instrainarii, ale bilantului de parcurs. Sunt
nelinisti carora spiritul creator le supravietuieste, precum supravietuieste tradarii, dezamagirii,
nefericirii si lipsei de recunostinta. Sunt interogatii care se opresc la zidul inchis al perplexitatii
lui ”oare mai este in lume ceva sfant?”, ’’exista vreo salvare?” Este o invocatie nimanui care se
indreapta spre Dumnezeu (Herndon, 2016; Achiricesei & Boboc, 2016; Boldea, 2017; de Beer
& Mentz, 2017). Este o invocatie din categoria „ Ma rog sa fii, de mine insumi / ma rog sa fii.
Arata-te” (din „Confundare” de Nichita Stanescu). Pe perplexitatea atingerii limitei se grefeaza
o privire blanda, iscoditoare si detasata urmare a unei dureri sau insatisfactii interioare ce
explodeaza controlat. Acest spirit interogativ isi traieste delicat si elegant nelinistile, mediteaza
la ele, ia de unul singur si pe cont propriu in mana destinul oricaruia si al tuturor, iese in fata,
se expune si spune. Acest spirit mediteaza la ce spunea Martin Heidegger intr-un interviu din
1966, publicat in ”Der Spiegel” (1976): ’’Filosofia nu va mai putea opera nicio schimbare
directa, nemijlocita a starii actuale a lumii. (...) Doar un zeu ne mai poate salva” (p. 78). Acest
spirit creator constata intoarcerea religiosului.
117
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
in ordinea realului, scriitorul Nicolae Coande este de felul lui un meditativ, un ganditor.
Eseurile din acest volum sunt in cel mai inalt grad texte ganditoare. Forma eseului este adaptatS
atat profdului intelectual si tipului de gandire ale lui Nicolae Coande, cat si tematicii si
problematicii puse in discutie. Eseul este locul pSrerilor ’’apodictic” incidentale ce pot deveni
idei fundamentale; este forma supremS a libertStii de gandire si a libertStii da a scrie
(Zhuravskaya, Morozova, Anashkina & Ingaldi, 2016; FrunzS, 2017; Brzeszczak & Czuma-
Imiolczyk, 2017; Smolag & Slusarczyk, 2017). El permite un rulaj nelimitat al metodelor al
temelor, si al registrelor de limbaj. Este de observat inainte de toate o variatie a metodelor de
lucru: de la evocarea literarS la dezbaterea teticS, de la constatarea ceremonial-poeticS non-
argumentativS (vezi poezia de la pagina 112) la argumentarea naturals, de logica naturals la
reflectia inalt filosoficS si panS la ceea ce numeste ’’incordare hermeneuticS” (p. 13).
Religia, credinta si relatia cu Dumnezeu formeazS nucleul tematic al cSrtii. Teza
principals este cS in lumea noastrS ’’secularizatS” (p. 109) are loc o intoarcere in fortS a
religiosului. TrSim intr-o ’’epocS a gandirii slabe, care a observat sfarsitul metafizicii si moartea
Dumnezeului moral, si care a lichidat baza filosofica a ateismului, unde nimic nu mai este dat,
ci totul este interpretare”, intr-o epocS de ’’slSbire a gandirii, a fundamentelor filosofiei si
teologiei” (pp. 42-44), intr-o ’’vreme desacralizatS” (p. 108). In aceastS epoca in care Gianni
Vattimo si Richard Rorty preconizeazS un viitor al iubirii si caritStii, expurgat de religie se
constatS stringenta actualitate a religiosului. intoarcerea religiosului si actualitatea religiosului
formeaza armStura tetica explicits, acroaticS a volumului: intoarcerea religiosului este teza
principals, iar actualitatea religiosului este teza conexS. In subsidiar, se expune si o altS tezS, o
tezS acroamaticS, ascunsS: in ciuda semnelor negative, a avertismentelor, a pedepselor si a
iubirii pe care i-o aratS omului, Dumnezeu se bizuie intr-un grad deosebit de inalt pe om (Kunz,
Ferencova, Hronova & Singer, 2015; Guluta & Rusu, 2016; Ali Taha, Sirkova & Ferencova
2016). Perspectiva centrals a cSrtii este una a unui spirit creator trSind in raport cu un clar sistem
de valori si care se sprijinS pe deosebit de extinse lecturi literare, teologice, metafizice,
teologice, antropologice, filosofico-hermeneutice. Esafodajul intelectual al volumului este
temeinic si complex. Sunt convocati, printre altii, F. Nietzsche, M. Heidegger, A. N. Whitehead,
L. Wittgenstein, G. Vattimo, R. Rorty, B. Croce, F. Cornford, N. Steinhardt, L. Kolakowski, H.
Bloom, S. Freud, Grigorie de Nazianz, P. Celan, Iulian Apostatul, R. Dworkin, R. Girard, B.
Pascal, Descartes, J. Derrida, G. Deleuze, J. Baudrillard, J. D. Caputo, M. Foucault s. a.. Cartea
nu este una inocentS, gingasS, delicat reflexivS, ci una cu adevSrat meditativS, hermeneuticS,
aproape filosoficS. In punctele sale cele mai inalte, ea se ridicS la exigentele de argumentare,
sistemicitate, acuratete a conceptelor si articulare specifice filosofiei.
Dezbaterea ce se articuleazS de-a lungul cSrtii pomeste literar si se dezvoltS
hermeneutic, teologic, metafizic, filosofic. Unele eseuri sunt literare, altele de hermeneuticS
teologicS, de hermeneuticS filosoficS, altele de filosofie si eticS. DetectSm prevalent si peste tot
tentatia ca, odatS cu trSirea interogatiilor despre religie si Dumnezeu (Ocao iOBa, 2015; Karpf,
2016; Qian & Huang, 2017; PoMaHOBa, A6yniKHH, PbDKOB, MamicoBa, CTOJiapoBa, BajisBKO
& Ruciiko), sS se punS sub lupS pentru a se flexibiliza bazele metafizicii, axiomele defetiste de
tip teologic, hermeneutic, filosofic, etic. Spiritul cogitativ nu-si poate reprima si nici nu era de
reprimat propensiunea de a evidentia tezele ce vin in contradictie, de a etala criticile aduse
metafizicii de cStre Nietzsche si Heidegger. Astfel, se situeazS nu numai intr-o religie fSrS
metafizicS, dar si intr-o hermeneuticS filosoficS fSrS metafizicS. Se ia distantS fatS de moartea
lui Dumnezeu (F. Nietzsche), fatS gandirea slabs (G. Vattimo), fatS de teologia slabs (J. D.
Caputo), fatS de ’’religia fSrS Dumnezeu” (R. Dworkin), fatS de moartea filosofiei (in favoarea
hermeneuticii, R. Rorty), fatS de ’’crestinismul fSrS religie” (D. Bonhoeffer), fatS de ”lume fSrS
nimic sfant de astSzi” (L. Kolakowski), fatS de ’’iesire din religie” (M. Gauchet), fatS de ideea
cS ’’filosofia si-a dat obstescul sfarsit” (M. Heidegger), fatS de ideea cS filosofiile sunt pe ducS
(R. Girard), fatS de ”fuga de Dumnezeu” (P. Tillich) etc. in mod subsidiar, prin distantare sunt
118
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
convocate, evocate, explicitate si flexibilizate majoritatea tezelor teologice, hermeneutice si
lllosollcc ale unui secol si jumatate de gandire speculative. Mai rar un poet care sa se grefeze
atat de calificat pe un asa fond de cunoastere! Ce ni se spune in mod implicit este cd marile
spirite au ajuns la un moment dat sa se confrunte, religios sau nereligios cu ideea de Dumnezeu.
Admiratia lui Nicolae Coande merge catre A. Einstein (care numea pe Dumnezeu ’’Batranul”
si vedea o legatura indestructibila intre stiinta si religie), catre M. Heidegger (care observa ca
doar un zeu ne mai poate salva), catre L. Wittgenstein (care refuza sa gandeasca ca Isus Hristos
nu a inviat, ci a putrezit ca oricare altul si nu mai poate ajuta; si care vedea credinta ca Hind
izvorul fundamental al certitudinii, mantuirii si iubirii), catre G. Vattimo (care zicea:
’’Multumesc lui Dumnezeu ca sunt ateu”), catre R. Rorty (care retinea pe poeti in fruntea
oamenilor care gandesc). Dar de departe favoritul lui Nicolae Coande este A. N. Whitehead
(matematician, filosof procesualist si flu de pastor) care a sintetizat cel mai bine felul in care
am putea intra in relatie cu Dumnezeu si cum pe aceasta cale s-ar intoarce religiosul. Este de
insusit ideea ca Dumnezeu nu este nici inainte si nici dupa facerea lumii, ci deodata cu lumea
pe care o actualizeaza/reactualizeaza permanent, pe care o reface neincetat, caci, spune
Whitehead, ’’Dumnezeu protejeaza lumea pe masura ce aceasta trece in imanenta propriei lui
vieti” (citat din ’’Religia in formare”, la p. 84). Omul este liber sa faca ce doreste. Puterea lui
Dumnezeu facuta vizibila prin exemplul lui Hristos ”sta in absenta fortei” (citat la p. 13). In
acest sens, Nicolae Coande arata: ’’despre aceasta absenta a fortei care este adevarata viata a
omului pe pamant incerc sa vorbesc in eseurile mele” (p. 14). Slava lui Hristos, spune
Whitehead, nu este pentru oricine; este doar pentru cei care o discern. Dumnezeu nu raspunde
la forta productive cu forta productive, la forte distructive cu forte distructive; rolul Lui ’’rezide
in operatia ingaduitoare a rationalitatii covarsitoare a propriei sale armonizeri conceptuale. El
nu creeazd lumea, el o protejeaza; sau, mai exact, el este poetul lumii, calauzind-o cu o blanda
ingaduinta” (citat la p. 85). El raspunde intotdeauna cu blandete si caritate. De la Whitehead
provine titlul cartii. Pe de alta parte, perspectiva, conceptia, gandirea de adancime a cartii vin
in mare parte de la Whitehead si de la L. Kolakowski.
Per ansamblu, cartea se constituie ca discurs sincretic, un discurs multi-registru:
discursul literar, discursul hermeneutic si discursul fdosofic fac case bund. Primul eseu este
unul de tip literar, este o reflectie bazatd pe o confesiune; in ”La marginea crestinismului local,
o confesiune” se relateazd despre cum popa Tarca din Osica de Sus (Olt) ll fdcea dulce si de
dorit pe Dumnezeu, este evocat bunicul scriitorului fostul carciumar Coande si se vorbeste
despre copildria fdrd crestinism: ”In copildrie nu am avut dreptul la credinta, dar nici nu mi s-a
interzis explicit acest lucru”. Eseurile cele mai profunde filosofic ni sa par a fi ’’Dumnezeu, poet
si protector al lumii” si ’’Lucrarea vie a unui poet”. Eseul cel mai original este ’’Despre cateva
feluri de Eticd si o biatd neputinta de a-1 iubi pe Celdlalt ca pe tine insuti”; aici este expusd
’’Etica lui Coande (a omului comun)”care zice ”oare Celdlalt md va iubi pre cat ll iubesc eu? Ia
mai lasd, n-o va face, sunt sigur, asa cd mai bine md iubesc pe mine”.
Din radiografierea gandirii despre religie in deceniile din urma (Ilie, 2014; DeBo'rah,
2016; Gavilanes & Washington, 2017; Sira, Kravcakova & Radvanska, 2016), Nicolae Coande
trage concluzia cd ”tot mai multi teologi, filosofi, sau sociologi observa o intoarcere a religiei
sub forma unui postsecularism religios” (p. 68).
in mod involuntar, adica pe nesimtite, Nicolae Coande a scris o carte de o mare
profunzime hermeneutica ce se citeste cu placere si interes el. Volumul reprezinta o aventura
intelectuala, o meditatie extatica si totodata un manual de bune practici in lumea de astazi a lui
Dumnezeu. El este de departe cel mai important volum de eseuri publicat in ultimul deceniu de
un scriitor din zona Olteniei, fiind la zi o carte premiabila.
3. Concluzie
119
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
’’Dumnezeu - poet si protector al lumii. Eseuri despre intoarcerea religiosului” nu este
o lucrare stiintifica, filosofica sistematizata, nu are o armatura argumentativ-demonstrativa
prestabilita si nu se dezvolta strict epistemic. Scriitorul nu si-a propus sa faca o cercetare
metodica a unei teme sau a unei problematici, a unei idei sau a unui fenomen. Cartea arata
cumva un complex fata de cercetarea filosofica sistematica, dar in acelasi timp evidentiaza ca
Nicolae Coande are cunostintele necesare si capacitatea de a face cu competenta cercetare
hermeneutica, teologica si filosofica autentica mai mult decat cei mai multi dintre specialistii
locali de conjuncture.
BIBLIOGRAPHY
Achiricesei, R. I., & Boboc, M. (2016). Philosophy, Communication, Technology In
Digital Era. Convergent Discourses. Exploring the Contexts of Communication ISBN: 978-
606-8624-17- 4, 17.
Ali Taha, V., Sirkova, M., & Ferencova M. (2016). The Impact of Organizational
Culture on Creativity and Innovation. Polish Journal of Management Studies, 14(1), 7-17.
Boldea, I. (2017). Politics and Religion. Challenges and Ideological Openings. Journal
for the Study of Religions and Ideologies, 16(47), 104-109.
Brzeszczak, A., & Czuma-Imiolczyk, L. (2017). Czestochowa municipal company as
an entity performing commune’s own tasks in terms of waste management in
Czestochowa city. World Scientific News, 72, 77-85.
de Beer, J. J., & Mentz, E. (2017). A cultural-historical activity theory focus on the
holders of indigenous knowledge as self-directed learners: Lessons for education in South
African schools. Suid-Afrikaanse Tydskrif vir Natuurwetenskap en Tegnologie, 36(1),
11-bladsye.
DeBo'rah, L. (2016). Life after the homicide of young urban African American males:
Parental experiences (Doctoral dissertation, Capella University).
Frunza, S. (2017). Axiology, Leadership and Management Ethics. Meta: Research in
Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy, Vol. IX, No. 1: 284-299.
Gavilanes, M., & Washington, G. (2017). Sistema de marketing de reciclado con
proyeccion de ayuda social, caso Plasticaucho (Bachelor's thesis, Universidad Tecnica de
Ambato. Facultad de Ciencias Administrativas. Carrera de Marketing y Gestion de Negocios.).
Guluta, M. C., & Rusu, C. (2016). Leadership Styles and Managerial Behavior in
Romanian Companies. Polish Journal of Management Studies, 13(2), 69-80.
Herndon, V. L. (2016). Changing places in teaching and learning: A qualitative study
on the facilitation of problem-based learning (Doctoral dissertation, Capella University).
Ilie, G. (2014). Applying Wallerstein's theory to explain the change of the global power
and economic poles during financial crisis. Revista de Stiinte Politice, (41), 232.
Karpf, A. (2016). The persistence of the oral: on the enduring importance of the human
voice (Doctoral dissertation, London Metropolitan University).
Kunz, V., Ferencova, M., Hronova, S., & Singer, M. (2015). Researching of socially
responsible behaviour in selected companies and organizations through their corporate
websites. Polish Journal of Management Studies, 12(2), 91-102.
Malek, A. K., Muhammad, H. I., Rosmaini, A., Alaa, A. S., & Falah, A. M. (2017,
September). Improvement of nuclear power plants within the perspective of applications of
lean manufacturing practices. In AIP Conference Proceedings (Vol. 1885, No. 1, p. 020115).
AIP Publishing.
Motoi, G. (2017). Could Employees' Motivation Be Increased By A Better
Organizational Communication? A Sociological Perspective. Social Sciences and
Education Research Review, 4(1), 174-190.
120
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Motoi, G., & Popescu, M. A. (2017). A Comparative Analysis of the Educational and
Health Indicators in Rural Marginalized Areas from Dolj County. Revista de Stiinte Politice,
(55), 111.
Qian, Z. W., & Huang, G. (2017). Human Capital and Innovation Ability in Medical
Education: An Empirical Study. Eurasia Journal of Mathematics, Science and
Technology Education, 13(8), 5395-5403.
Sauvageau, K. (2017). Etude exploratoire des agirs communicationnels adaptes par les
enseignants qallunaats au Nunavik au secondaire (Doctoral dissertation, Universite du
Quebec en Outaouais).
Siminica, M, Motoi, A. G., & Dumitru, A. (2017). Financial Management as Component
of Tactical Management. Polish Journal of Management Studies, 15.
Sira, E., Kravcakova, V. I., & Radvanska, K. (2016). Using of risk management at small
and medium- sized companies in the Slovak Republic. EKonoMimiHH naconnc-XXI, (156), 71-
73.
Smolqg, K., & Slusarczyk, B. (2017). Social Media Usage in the University Activities.
In Advances in Applied Economic Research (pp. 225-237). Springer, Cham.
Smolqg, K., Slusarczyk, B., & Kot, S. (2016). The Role of Social Media in Management
of Relational Capital in Universities. Prabandhan: Indian Journal of Management, 9(10), 34-
41.
Zhuravskaya, M., Morozova, E., Anashkina, N., & Ingaldi, M. (2016). Toyota-oriented
technologies as ecological management tools for transport enterprises. Polish Journal of
Management Studies, 13(2), 192-203.
PoMaHOBa, E. C., ASyniKHH, E. M., PbDKOB, E. H., ManncoBa, JI. A., CTonapoBa, T. H.,
BajMBKO, C. M., ... & Ru,emco, H. H. CncTeMHaa ncHxojrorna H Coitnonorna.
OeaoTOBa, E. K). (2015). FIocth/KCiihc (J)eHOMeHa MOJiManuc: Bhiiciiujichii h
BOCTOHH aa (|)hjioco(|)hh (Ha npHMepe aaocrmia h oyaausMa). Bcciiihk TBepcKoro
rocyttapcTBeHHoro ymmepcHTeTa. Cepna: (EmrocotJiHa, (4), 175-183.
121
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
THE POETRY OF DAG HAMMARSKJOLD FROM AN INTERDISCIPLINARY PERSPECTIVE
Clementina Alexandra Mihailescu, Lucia Stoicescu
Assoc. Prof. „Lucian Blaga" University of Sibiu
Abstract: The paper expands upon Dag Hammarskjold spoetic contribution entitled "Markings”. Our
basic reason for approaching the Swedish diplomat Dag Hammarskjold, one of the most influential U.N.
Secretary Generals in the post WWII period from an interdisciplinary perspective arises from the fact
that he was a contradictory personality often marked by unusual loneliness, alienation and self-doubt
in spite of his strong belief in God. For properly depicting his inner strives for accomplishing perfect
comunion with other people and unselfish dedication to them, both reflected in his poetic contribution
"Markings”, Jung's process of individuation, Cioran’ s triad (denunciation, enunciation and
transfiguration) and Lakoffs conceptual metaphors have extensively been employed in our paper.
Keywords: Dag Hammarskjold, Markings, Cioran, Lakoff Jung
Diplomatul Dag Hammarskjold a fost unul din cei mai influenti Secretari Generali ai
Natiunilor Unite din perioada postbelica care a reusit cu succes sa gestioneze si sa rezolve
problemele sociale, politice si religioase cu care omenirea se confrunta la acea data.
Hammarskjold s-a impus ca o ilustra personalitate publica ce person idea asa-zisul “sfant-
in-actiune” lipsit de orice viata privata. O imagine partiala a eului sau privat poate fi identificata
in colectia de meditatii intitulata ’Tnsemnari”. Traducerea sa contestata a fost editata de
scriitorul britanic W. H. Auden dupa moartea sa ca urmare a unui dezastru aerian intamplat in
partea de sud a Africii in septembrie 1961 cand se gasea acolo intr-o misiune de pace care viza
zbuciumatul Congo.
Autorul colectiei de poezii intitulata ’Tnsemnari” era considerat un om al renasterii
secolului XX cu abilitati literare si lingvistice deosebite. Printre trasaturile sale morale se
numara o profunda responsabilitate morala si civica materializata in stradania sa de o viata de
a transfonna lumea intr-un adevarat paradis terestru.
Implicarea lui in spatiul public nu a fost un eveniment singular in familia sa. Membrii
familiei sale au excelat in implicari in viata publica. Astfel, tatal sau a fost Prim-ministru al
Suediei in timpul primului razboi mondial, in timp ce cei trei frati au fost recunoscute figuri
publice: Bo a fost diplomat, Ake a fost judecator al Curtii Internationale de Justitie, iar Sten a
fost jurnalist si romancier. Cand seniorul Hammarskjold a fost nominalizat ca si Guvernator al
Provinciei Uppsale in 1917, familia s-a stabilit intr-un castel unde Dag si-a petrecut cea mai
mare parte a copilariei. Acest mediu familial 1-a influentat sub aspect spiritual, facandu-1 sa se
izoleze si sa lie aplecat spre introspectie.
Dag Hammarskjold a studiat economia politica, filosofia, literatura si limba franceza la
Universitatea Uppsale. Si-a luat licenta in drept in 1922 si, la varsta de 25 de ani si-a terminat
studiile masterale in domeniul economiei politice. A fost desemnat presedinte al Bancii Suediei
intre anii 1941-1945 si a fost ales sub-secretar al Ministerului de Exteme al Suediei. A fost
investit sa functioneze in cadrul Organizatiei pentru Cooperare Economica Europeana si delegat
al noului consiliu al Europei. A fost ales ministru sub-secretar de stat al afacerilor externe in
19 51.
In functia sa de Secretar General al Natiunilor Unite, Hammarskjold si-a demonstrat
calitatile exceptionale privind stabilirea de relatii cu liderii nationali si cu proeminente
personalitati politice. A crezut cu fermitate ca viitorul Natiunilor Unite trebuie sa se bazeze pe
ideea ca tot ceea ce se stipuleaza in Carta Natiunilor Unite trebuie sa devina realitate si ca
122
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Natiunile Unite trebuie sa devina un instrument credibil in lupta pentru pace si securitate si sa
raspunda prompt cerintelor majore legate de prevenirea conflictelor armate.
Ultimul sau raport viza doua posibile axe de dezvoltare ale Natiunilor Unite si anume sa
devina fie o ’’masinarie statica” care sa se preocupe de conferinte sau “un instrument dinamic
de guvernare”; a doua problema era legata de dezvoltarea acestei institutii si viza nevoile
prezente si viitoare ale omenirii bazate pe o crescanda interdependent^ internationala si pe
suveranitatea statelor nationale in problemele legate de inarmare.
In timpul mandatului sau, multe foste colonii si-au castigat independent si s-au alaturat
Natiunilor Unite. Mai mult decat atat, Hammarskjold a pledat in mod activ din partea Natiunilor
Unite ca acestea sa se implice in imbunatatirea viitorului lor politic.
Hammarskjold era numit ”un virtuous al diplomatiei multilaterale” propunand principii
inovatoare ca de pilda misiuni de pace eficiente. Geniul sau consta din a merge direct la cauze,
de a stabili principiile pe care sa se bazeze in actiunile intreprinse, concentrandu-si in mod
efectiv abilitatile intelectuale in gasirea de solutii la problemele practice de care se ocupa.
Principiile sale sociale si politice sunt cu atat mai importante astazi cand
Comunitatea Europeana a inceput sa le implementeze in legatura cu aspecte legate de crizele
intemationale, de violarea drepturilor omului, de probleme legate de dezvoltare si dezastre
naturale.
Cel mai surprinzator lucru legat de acest remarcabil economist, bancher si Secretar General
al Natiunilor Unite a fost faptul ca era un ”om mistic”. Stolpe, un distins scriitor si cancelar al
Academiei Catolice Suedeze si un prieten apropiat al lui Hammarskjold, a fost pro fund
preocupat de personalitatea sa contradictorie marcata de o neobisnuita singuratate, alienare si
indoiala de sine in ciuda credintei sale fierbinti in Dumnezeu si estima ca aceste aspecte trebuie
cautate in copilaria sa.
Pe de-o parte, tatal sau Prim-ministru al Suediei a fost foarte urat de concetatenii sai care
1-au acuzat ca ar fi fost pro-german si 1-au asociat cu perioada de foamete care a avut loc in
timpul mandatului sau. Un astfel de comportament din partea concetatenilor sai 1-au transformat
pe Hammarskjold intr-un om dur, singuratec si rece.
Pe de alta parte, mama sa, o femeie blanda si buna la suflet care, tanjind sa aiba o fiica, si-
a revarsat intregul atasament emotional asupra sa si 1-a impiedecat sa aiba relatii cu sexul opus,
dezvoltandu-i preocuparile pentru viata interioara intensa, fortandu-1 in mod inconstient sa se
refugieze in intimitatea fiintei sale.
Relatia lui Hammarskjold cu mama sa poate fi interpretata si din perspectiva arhetipal -
jungiana. Blanda sa mama poate fi pusa in legatura cu arhetipul matem al carui caracter
protector este in mod simbolic redat prin biserica, universitate, pamant, mare si rai, toate aceste
simboluri fiind prezente in contributia sa “Insemnari”. Mama sa poate fi asociata si cu arhetipul
Sfintei Fecioare. Jung a atins un maxim emotional prin argumentul ca “paradisul, lumea lui
Dumnezeu simbolizeaza Mama ca un punct de plecare si permanenta intoarcere” (15).
Hammarskjold insusi poate fi pus in legatura cu arhetipul copilului care reprezinta tendinta
autorului spre auto-perfectionare. Arhetipul schimbarii consta in trairea la nivel simbolic al
experientelor aparent ireconciliabile ale pierderii si recuperarii, ale confruntarii personale cu
lumina si intunericul. Acest arhetip are ca obiect iluminarea personala si achizitionarea unei
constiinte “intelepte” superioare prin care situatiile neplacute pot fi depasite.
In ceea ce priveste arhetipul sinelui, acesta este considerat arhetipul totalitatii psihice,
deoarece sinele reprezinta ’’totalitatea fenomenelor psihice” (in Patru, 43). Acest arhetip consta
in ’’intelegerea naturii noastre unice” (in Fordham, 63), a relatiei noastre intime cu entitatile
vegetale si animale, cu cosmosul insusi, cu lumea inconjuratoare. Noi consideram acest arhetip
ca fiind scopul intregii vieti a lui Hammarskjold.
Neobisnuita personalitate contradictorie a lui Hammarskjold poate fi abordata si din
perspectiva triadei lui Cioran care se constituie din enuntare, denuntare si transfigurare.
123
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Remarcabila sa afinnatie: ’’drumul spre sflntcnic in mod necesar parcurge traseul actiunii” (122)
ne dezvaluie incercarea acestei personalitati de exceptie de a uni ’’viata activa cu cea
contemplativa” (XX). Hammarskjold este de asemenea preocupat sa enunte cerintele ce
trebuiesc indeplinite pentru realizarea dezideratelor sale: ”sa Hi tu insuti”, ”sa-ti fie scopul
determinat de cel mai adanc patos spiritual”, ”sa suporti esecul fara a te auto-compatimi si
succesul fara auto-admiratie, sa-si asculti vocea interioara pentru a-ti implini visele, claritatea
mintii sa-ti oglindeasca viata si puritatea inimii sa ti-o modeleze” (10).
in ceea ce priveste denuntarea, Hammarskjold, in mod eroic, a dezvaluit pericolul
alunecarii lumii spre un holocaust nuclear. Contributia sa poetica intitulata “Insemnari”
promoveaza denuntarea ca fiind cel mai semnificativ mod de a enunta adevaruri legate atat de
lumea exterioara cat si de cea intima, sensibila.
Pe de-o parte, Hammarskjold denunta lumea exterioara brutala si maculata, pe de alta parte
ni se releva indoielile sale, teama mortii si impulsurile suicidale. Toate aceste stari negative pot
fi puse in relatie cu faptul ca multiplele sale talente, sarguinciozitatea si in mod special
exagerata sa “constiinciozitate” deseori au generat stari spirituale contradictorii.
Mai mult decat atat, asocierea periculoasa a ambitiilor sale majore cu sentimentul ca este
’’nedemn” de toata investitia de incredere ce s-a facut in ceea ce-1 priveste, pot fi considerate ca
acele cauze majore generatoare de oscilatii spirituale si impulsuri suicidale (XV).
Nemultumirile sale spirituale majore reverbereaza in poezia ’’Noaptea se apropie” scrisa in
1950.
in focul ametitor al anihilarii
In furtuna distrugerii
Si in frigul mortal al actului sacrificarii
Ar trebui sa intampini moartea.
Dar cand acest sentiment se dezvolta in tine
Zi de zi
Ajungi sa suferi chinul
Chinul judecatii nerostite
Care atama asupra vietii tale
In timp ce frunze cad in paradisul rece.
Poezia este incarcata cu conotatii existentialiste si freudiene care 1-au facut pe W. H. Auden
sa faca referiri la eul contradictoriu a lui Hammarskjold, apreciind ca acesta este permanent
diminuat de “un ghimpe in came”, si anume, de sentimentul ca nu se va putea bucura niciodata
de reciprocitarea unei afectiuni sau de o casatorie fericita.
Impulsurile freudiene legate de sentimentul mortii reverbereaza in constructiile metaforice
“focul ametitor al anihilarii”, ’’furtuna distrugerii”, ’’raceala mortala”, ’’judecata nerostita”,
’’paradisul rece”. Hammarskjold isi etaleaza calitati de “filosof al adjectivului” (Bachelard, 207)
reunind dialectica profundului si intangibilului - a profundului care se adanceste perpetuu si al
intangibilului care se intinde dincolo de limitele perceptibile. Prin fiecare cuvant sau sintagma
poetul coboara la o adancime a fiintei pe care nici el nu o poate controla. Este vorba de
subconstientul sau devorat de arhetipul umbrei. Umbra nu este un element psihic pasiv, el
confine o incarcatura vitala si instinctual pasionala, care influenteaza intreaga fiinta a poetului
Hammarskjold, incarcatura care pare extrem de nefireasca pentru o personalitate atat de
ancorata in spatiul public. In acceptie jungiana, confruntarea cu propria sa umbra si controlarea
ei echivaleaza cu anihilarea fortei sale coercitive.
Ramanand in registrul umbrei, putem afirma ca Hammarskjold promoveaza si leaga
ontologia invizibilului si a inaudibilului de cea a vizibilului si audibilului, ultima reverberand
in stmcturile fonice si prosodice prezente in poezie. Imbratisand opinia cercetatorilor cognitivi
si anume aceea ca stmcturile limbii pot fi interpretate ca structuri cognitive, apreciem ca poezia
lui Hammarskjold in intreaga ei profunzime confine valori semnificative atat ale fiintei cat si
124
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ale non-fiintei. Durerea si sentimentul implacabil al mortii de unde ea izvoraste ne fac sa ne
intrebam pentru o clipa daca poezia este ”un elogiu al non-fiintei sau o dominare a fiintei”
(Bachelard, 207). Opinam totusi in favoarea celei de-a doua afirmatii deoarece in zbaterile sale
existentiale exista in subsidiar nevoia de a realiza un ’’salt cuantic pe un flux de constiinta mai
inalte” (Gheorghita, 86).
Zbaterile sale sunt redate in planul simbolismului sonor prin aliteratia consoanei fricative
”f’ care reuneste “focul”, “furtuna”, “frigul” “suferi’ si “frunzele” accentul cazand in toate
aceste vocabule pe prima silaba, cea care confine respective consoana, cu exceptia verbului
“suferi”. Revenind la substantivele amintite, ele sunt atat concrete cat si abstracte sugerand ca
Hammarskjold aude si, prin extensie, face pe cititori sa auda lucrurile existand cu si in Uinta sa
intima.
Parafrazandu-1 pe Bachelard, am putea spune ca o astfel de poezie ar trebui sa ne faca sa
reflectam asupra unei lumi ’’care exista in adancime prin sonoritatea ei, o lume a carei existenta
ar sta integral in existenta vocii” (208). Este vorba de vocea poetului care pare ca se asculta pe
sine vorbind.
Revenind la maiestria cu care Hammarskjold poetul conduce jocul acestor ’’aparate de
visat” (Bachelard, 200) care constau din a vedea, a auzi si “a te auzi vazand” (200), apreciem
ca metafora sunetului ne ajuta sa identificam tumultul din trupul si sufletul sau cand se asculta
pe sine si ne ajuta si pe noi sa ne contactam la aceasta sursa sensibila. Astfel, vocala inchisa “u”
din “focul” se repeta de 13 ori. Structura ”ul” din” focul” se regaseste si in”paradisul”, aducand
dovada si creand certitudinea unei realitati ce uneste natura sensibila a omului cu trascendentul
(paradisul). ’’Fondul gandului” (200) lui Hammarskjold ne ofera acele informatii referitoare la
ce trebuie sa pastram din lume pentru “a ne deschide transcendentelor” (200).
Hammarskjold nu se poate rupe de maretia lui “a fi” si de fapt acesta este cuvantul care nu
descrie ci confera sens la tot ceea ce trebuie descris. Parafrazandu-1 pe Bachelard din nou care
afirma ca “maretia lui a fi reuneste trascendenta a ceea ce se vede si transcendenta a ceea ce se
aude” (200), poetul Hammarskjold marcheaza in modul cel mai firesc infinitatea spatiului intim.
Este spatiul in care “fruzele cad in paradis”. Aceasta imagine paradoxala se poate citi in oglinda
prin metafora blagiana a “transcendentului care coboara” in situatii de criza pentru ca natura
noastra morala sa continue sa poarte “maretia in virtutea ei initiala” (200). Vocala “i” din
“anihilarii” se regaseste de 23 de ori in aceasta poezie, ultima oara fiind prezenta in cuvantul
’’paradisul”. Prin aceasta asociere se sugereaza o ’’stare de intensitate“, ’’intensitatea care se
dezvolta in vasta perspective a imensitatii intime” (200).
Mai mult decat atat cuvantul ’’moarte” sugereaza un alt aspect paradoxal. Prin
constietizarea impulsurilor suicidale acestea pot fi tinute sub control sau pot fi chiar anihilate.
Anihilarea lor in cadrul fiintei morale a poetului poate semnifica nasterea nolui eu regenerat
care nu mai este prizonierul umbrei de care tocmai s-a desprins.
Desi poezia este focalizata pe imagini legate de anihilare, distrugere, actul sacrificiului si
moarte, putem aprecia ca scopul lor este “verticalitatea, in adancime sau in inaltime”
(Bachelard, Dreptul de a visa, 198). Revenind la primele patru versuri ”In focul ametitor al
anihilarii /In furtuna distrugerii /Si in frigul mortal al actului sacrificiului /Ar trebui sa intampini
moartea” ni se sugereaza ceea ce Bachelard numea “clipa incremenita in care simultaneitatile,
ordonandu-se, dovedesc perspectiva metafizica a clipei poetice” (198).
Aceasta denuntare a starilor de spirit contradictorii realizata prin constientizarea lor si prin
afirmarea cu tarie a lor prefigureaza transfigurarea vietii sale personale si a vietii in general prin
credinta si arta. Pentru ca aceasta trasfigurare sa se desavarseasca este nevoie de curaj si
dragoste. In opinia lui Hammarskjold, acestea sunt neconditionat legate de armonizarea cu
problemele existentiale, de cele doua reflexe legate de actul sacrificiului, adaugand ca rezultatul
comuniunii intre Dumnezeu si suflet se reflecta in comuniunea cu ceilalti oameni. Comuniunea
125
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
cu semenii, devotamentul total si altruist fata de ei 1-au animat pe Hammarskjdld de-a lungul
intregii sale vieti.
Pentru implinirea unui atare deziderat Hammarskjdld opina ca trebuie indeplinite
urmatoarele conditii: sa inveti sa te ierti pe tine si pe ceilalti, sa actionezi ca un instrument al
divinitatii care in mod necesar implied sa suporti umilirea ce vine de la lume si sacrificarea
propriei vieti in interesul comunitatii, ceea ce se traduce prin acceptarea crucii personale.
Transfigurarea in mod necesar implied introspectie si constientizarea impulsurilor
negative. Daca aceste incercari de auto-cunoastere si autodepasire nu sunt directionate spre
“canalul rugaciunii”, ele pot genera “vartejuri inspaimantatoare” (22). Hammarskjdld afrrma ca
daca acest canal nu este sufficient de adanc, daca convingerile noastre sunt slabe si ca daca
incetam sa mai credem intr-o zeitate personala, Dumnezeu nu moare in acea zi, dar ”noi murim
in ziua in care incetam sa fim iluminati de o stralucire permanenta reinnoita zilnic de o minune,
sursa a tot ce exista dincolo de ratiune” (56). Hammarskjdld nu crede in minuni, el se bazeaza
pe ele. El afrrma ca noi nu trebuie sa ne temern de noi insine, ci trebuie sa traim pentru a face
bine celorlalti (55).
Mai mult decat atat, noua nu ni se permite sa ne ’’alegem cadrul destinului nostru”, ci sa-1
perfectam, sa-1 intregim, aceasta experienta spirituals urmand sa se desavarseasca in
confonnitate cu curajul propriu; cel ce aspira spre sacridciu” va fi sacrificat in conformitate cu
masura puritatii inimii sale” (550), afinna Hammarskjdld.
Cuvintele “curaj” si “puritate” demonstreaza faptul ca “Insemnari” este dominata de un
anume tip de patos care ne ajuta sa ne distantam de banalitate. Acest deziderat se poate realiza
tocmai prin faptul ca esenta obiectivitatii reflectata de cuvantul “curaj” intalneste “esenta
subiectivitatii” prezenta in cuvantul “puritate”. Aceasta combinatie este baza convingerii lui
Hammarskjold ca esenta vietii noastre nu trebuie cautata in afara vietii ci descoperita in viata
insasi.
Contributia sa literara “Insemnari“ este profund idealista, inscriind-se ascendent pe linia
idealismului pur care trecand prin faza de idealism voluntarist devine idealism realist, in
acceptia lui Liviu Rusu. Idealistnul pur reverbereaza in citatul: ’’aura victoriei care inconjoara
albinele, dulceata sufletului care emana din el - o aroma de fructe de merisor si de fructe de
norisor, o atingere de inghet si de vremuri licrbinti” (48).
“Aura victoriei” sugereaza o victorie morala, care in asociere cu albinele, dobandeste in
acelasi timp si conotatiile particulare ale cooperarii intre umanitate si natura. Structura poetica
“dulceata sufletului ce emana din el” transfigureaza sufletul facandu-1 sa vibreze intre real si
ireal. Versurile devin creuzetul ce se constitue estetic ca “o geometrie de ecouri” (Bachelard,
Poetica spatiului, 89) ale unei realitati sensibile. Blandele arome “de fructe de merisor” sunt
genial asociate cu “arome de fructe de norisor”, punand in felul acesta “o pecete aeriana” (89)
pe imagistica poeziei. Cele doua sintagme ”o atingere de inghet si de vremuri licrbinti” ne
conving ca Hammarskjold a cunoscut “intimitatea fuziunii” contrariilor.
Din perspective cognitiva, natura apare ca un “gestalt experimental” ale carei proprietati
reunite ii confera valoare de ’’pro to tip al cauzalitatii”. Cand Hammarskjold analizeaza natura
sub aspect extensiv dar si intensiv, “dialecticile partiale” (Bachelard, 83) se estompeaza, iar
valorile arhetipale ale arhetipului matem cu valori clare protectoare emana din miniatura
gradina edenica intesata de fructe de merisor si norisor. Diminutivele confera valori supra-
sensibile.
Aceste valori emana si din structurile fonice unde dominanta este vocala “a” care intra intr-
o asonanta puternica reunind cuvintele “aura, inconjoara, albinele, dulceata, emana, aroma”.
Cuvintele ’’merisor” si “norisor” structurate pe vocalele “i” si “o”, analizate din perspectiva
fenomenologiei imaginatiei care cere ca imaginile sa fie traite direct, ne conduc aparent spre o
realitate vizibila si tangibila. Si totusi sufixul ”or-“ sugereaza “blandetea intimitatii materiei”
126
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
(79), armonia ei primordiala pe care Hammarskjold incearca sa o recupereze in plan estetico-
moral.
Conotatiile trasmodemiste ale demersului poetic de a armoniza contrariile sunt prezente
sub diverse forme in intregul volum de poezii. Ele sunt prezente uneori in forma camuflata in
ceea ce esteticeanul Liviu Rusu numea idealismul voluntarist. Idealismul voluntarist poate fi
asociat cu fabula generata de lipsa de rusine a celor devorati de mandrie: ”0 data de demult, se
afla o coroana atat de grea meat nu putea fi purtata decat de cel care ramanea indiferent la
stralucirea ei” (50). Acest tip de idealism de asemenea emana din citatul: ”Cand Mefisto apare
si se declara invingator, el poate fi totusi invins de modul in care ne asumam consecintele
actiunilor noastre” (55).
Ambele citate sugereaza ca o data ce recuperam valorile morale prin vointa si constiinta
ele nu mai fac parte din istoria noastra personala sau dintr-o pre-istoie nedefinita ci din istoria
noastra vie.
Contributia sa literara “Insemnari” de asemenea precizeaza cerintele ce se impun a fi
respectate pentru atingerea perfectiunii: sa depasim faza plafonarii, sa renuntam la egoism,
neliniste, agresiune si sa existam pentru viitorul celorlalti fara a fi sufocati de neajunsurile
prezentului. Reiese cu claritate ca toate acestea reclama “vointa” si “constiinta” care sunt
esentiale pentru evolutia noastra.
In ceea ce priveste idealismul realist, el poate fi asociat cu sugestia de mare respiratie etica
a lui Hammarskjold si anume ca ar trebui sa “maintain pe drumul posibilitatii pana la capat fara
auto-compatimire sau nevoia de simpatie, implinindu-ne destinul chiar daca aceasta inseamna
sacrificarea afectiunii si camaraderiei, pentru ca ceilalti nu sunt gata sa te urmeze pentru
infaptuirea unei noi firatii” (69). Astfel de citate sugereaza ceea ce Frieda Fordham numea
’’intelegerea naturii noastre unice” prin transcenderea egoismului si prin dedicarea vietii noastre
celorlalti.
Frieda Fordham de asemenea a subliniat ca pentru realizarea totalitatii psihica - a eului
armonios dezvoltat - ar trebui sa relationam cu cosmosul insusi, pentru ca o atare relatie ne
ofera sentimentul reconcilierii cu viata si societatea. Acest deziderat este intens trait de
Hammarskjold ca o aspiratie de a se uni si de a fi absorb it de natura, o aspiratie directionata
spre “pamant, spre suflet, spre mangaierea vantului si imbratisarea apei si a luminii” (7).
Acest elogiu al naturii asigura premisele unei calatorii simbolice de la trairile abisale din
prima parte a volumului de versuri ’’Insemnari” spre o noua etapa in ceea ce priveste raportarea
sa la univers. Fiecare din cuvintele incapsulate in versurile mai sus citate, si anume “pamant”,
”vant”, “apa” si “lumina” fac sa vibreze pro fund fiinta poetului, intimitatea sa spirituals redata
prin vocabula “suflet”. Aceste cuvinte ne trimit spre imaginea paradisului, un paradis ce se
doreste redescoperit in plan estetico-moral. Aceasta imagine intuitiva paradisiaca cu profunde
conotatii metaforice poate fi decodificata prin intennediul metaforei conceptuale a lui Lakoff.
Lakoff, preocupat de relatia dintre “experienta” si “actiune”, pune in discutie notiunea de
“prototip al cauzalitatii”. Lakoff demonstreaza pragmatic manipularea direct prototipica de
catre un agent. El pretinde ca 12 proprietati ale activitatii efectuate de un agent caracterizeaza
prototipul cauzalitatii, deoarece ele actioneaza impreuna in actiune. El concluzioneaza ca noi
le experimentam ca un gestalt, si anume ca un complex de proprietati ce apar impreuna si care
sunt mai importante decat daca apar separat. Gestalturile experimentale sunt “moduri de
organizare a experientei in unitati structurale” (84).
Proprietatile exemplare ale decorului edenic descris de Hammarskjold constand din
pamant, vant, apa si lumina, toate sunt entitati ale unei miniaturi cosmice. Este vorba de lumea
in miniatura in care noi traim. Traim ca sa le contemplam in intimitatea lor, sa le ajutam sa ni
se alature si atunci fiecare dintre ele isi va revela cauzalitatea: vantul ne va mangaia, iar apa si
lumina ne vor imbratisa. In felul acesta ele isi etaleaza puterea de a emotiona simturile si de a
127
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ne trezi constiinta apartenentei la o lume unica ce nu se poate desavarsi decat prin identificarea
radacinilor profunzimii ei.
Pamantul, vantul, apa si lumina aparand personificate pot fi interpretate ca acel agent
capabil de o manipulare direct prototipica tocmai datorita fortei masculine a pamantului de a se
armoniza cu fortele feminine ale apei si luminii, cele doua reprezentand gennenii desavarsirii
terestre.
Pamantul ancestral cu conotatii edenice sugereaza centrul unui “metabolism al imaginilor”
(Bachelard, 206) unde vantul mangaie si apa si lumina imbratiseaza. Forta imaginilor originare
razbate si din tiparul sonor. Vocala inchisa “a” din “pamant” si “vant” isi nuanteaza calitatile
vocale prin metamorfozare in vocala deschisa “a” din “apa” si “lumina”. Fiindca principalul
purtator de sunet este substantivul, in el sunt incorporate “radacinile sau arhetipurile vorbirii”
(Bachelard, 136). Ele ne invata cum vocalele ajung sa faca istorie in filosofia idealista a lui
Hammarskjold sustinandu-i umanismul in actiune si puterea sa de reinnoire spirituals, in
terminologia bachelardiana.
Bachelard afirma ca “trebuie sa pierzi paradisul adamic pentru a trai cu adevarat in el.
in sublimarea absoluta care trascende orice pasiune” (207). Contemplarea luminii divine este
cea care 1-a intarit pe Hammarskjold ca sa poata sa situeze lumea interioara mai presus de cea
exterioara si spiritual deasupra materiei, indiferent de consecinte.
Si care au fost aceste consecinte? Aceasta experienta i-a oferit “viziunea unui camp mirific
in suflet, a creat un prezent etern prin multitudini necunoscute, ale caror cuvinte si actiuni sunt
concentrate intr-o eterna rugaciune” (9).
Hammarskjold vine in completarea acestei imagini intuitive cu convingerea innoitoare ca:
”mai presus de ascultare trebuie sa existe atentia concentrate pe scopul propus - eliberarea de
teama / Dincolo de teama -deschiderea spre viata / Si mai presus de toate acestea iubirea”. ”Si
ce mai urmeaza? se intreaba Hammarskjold. ”Apoi va veni imperioasa necesitate care iti este
foarte familiara si anume ca singurul etalon sa-ti fie curajul si puterea interioara”.
Pentru o personalitate atat de inzestrata, sensul vietii deriva din imperativul “de a nu-ti
ascunde puterea de teama si in consecinta de a-ti trai viata la superlativ”. Superlativul emana
din insasi definitia data de Hammarskjold binelui: ’’Binele este ceva foarte simplu: sa traiesti
pentru ceilalti, sa nu cauti niciodata avantaje personale” (90).
Toate aceste lectii estetico-morale ne invata sa privim in interiorul nostru si in jurul nostru,
in egala masura si ne incarca cu curajul de a scruta si intelege simplitatea dar si grandoarea
binelui - sa traiesti pentru ceilalti. ’’Vointa de a vedea si vointa de a-i face pe ceilalti sa vada”
(152), iata actiunea poetului filosof si sociolog Hammarskjold, ar spune Bachelard. Prin aceasta
afimatie incarcata de flacara iubirii Hammarskjold devine un profet modern care doreste sa
trasforme lumea.
Revenind la imaginile promovate de Hammarskjold concretizate in imaginile intuitive ale
focului, apei, vantului, copacilor, frunzelor, campului, pamantului si luminii, poetul
experimenteaza “solitudinea constiintei”, dar si comuniunea cu umanitatea. In felul acesta
lumea nu mai apare opaca, inlantuita, deoarece poetul a citit libertatea pe campuri, ape, copaci,
frunze.
Lumea nu mai poate fi opaca la valorile morale cand Hammarskjold i-a redat lumii
’’constiinta curajului sau” (153), in acceptie bachelardiana. Forta viziunii sale emana din
imaginea umanizata a focului, apei, vantului, copacilor, frunzelor, campului, pamantului. Mai
mult decat atat, Hammarskjold isi “prometizeaza” imaginile punand “scanteia creatoare”
(Bachelard, 152) in centrul poeziilor sale.
Hammarskjold arde cu fiecare imagine introdusa in poeziile sale. Asemenea lui Paul Eluard
caruia Bachelard ii dedica pagini de mare rezonanta emotionala si estetico-filosofice,
Hammarskjold se aseamana pasarii phoenix. El canta viata chiar si in clipele in care moartea
128
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
incepe sa-1 obsedeze, incredintandu-si “renasterea umanitatii” (Bachelard, 156) careia i se
adreseaza in si prin opera sa.
Concluzia lui Hammarskjold este ca noi ar trebui intotdeauna sa ne demonstram curajul si
puterea de a crede in divinitate, de a nu ezita, de a nu ne indoi. in ceea ce priveste credinta,
aceasta semnifica “comuniunea intre Dumnezeu si Suflet”. De aici convingerea omniprezentei
lui Dumnezeu care salassluieste si lucreaza prin suflet si care “ne ajuta sa mutam muntii”. Toate
acestea reprezinta constructele esentiale ale acestui autor a carui contribute literara intitulata
“insemnari” functioneaza ca un text public de mare respiratie si ale carui semnificatii pot fi
decodificate in maniera arhetipala si estetico-morala.
BIBLIOGRAPHY
Bachelard, Gaston, Poetica spatiului, Pitesti, Paralela 45, 2003
Bachelard, Gaston, Dreptul de a visa, Bucuresti, Editura Univers, 2009
Buciu, Marian Victor, E.M. Cioran, Despartirea continua a autorului celui rau.
Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Ideea Europeana, 2005
Fordham, Frieda, A/7 Introduction to Jung’s Psychology. Suffolk, Richard Clay and
Company Ltd, 1964
Gheorghita, Niculina, Bucuria de a traifara masca. Ghid de psihologie cuantica. Editura
Studis, Bucuresti, 2013
Hammarskjold, Dag, Markings, Editura Faber and Faber, 1997
Jung, Carl Gustav, In lumea arhetipurilor. Bucuresti, Editura Jurnal literar, 1994
Lakoff, G., Johnson, M. Metaphors We Live By. Chicago: Chicago University Press, 1980
Patru, Alina, Intemeierea psihologiei crestine a religiei in modelul anthropologic paulin si
in viziunea psihologica a lui Carl Gustav Jung (disertatie de master), Lucian Blaga University
Sibiu, 2002
129
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
A LITERARY CIVIL WAR
Drago? Avadanei
Assoc. Prof., PhD., "Alexandru loan Cuza" University of Iasi
Abstract: Fiction and fact seem to have interacted much more significantly in American culture than in
any other one in world history; America’s greatest war itself may have been arguably caused by the
impact of one—or several — novel/s. Uncle Tom’s Cabin was published in 1852, and in the following
thirteen years (till the outbreak of the Civil War) something like thirty “anti-Tom novels” (an average
of three per year) came out, and thus a literary war may have anticipated the real war (Abraham
Lincoln’s famous greeting is apocryphal). The paper gives a description of the socio -political-literary-
cultural context, of Harriet Beecher Stowe's novel (alongside her Key to Uncle Tom ’s Cabin ) and of the
“anti-Tom literature, ” thus being more of a piece of cultural criticism than of literary history and
interpretation; the focus is not on the substance of the novels themselves, but rather on their impact and
function in the period.
Keywords: slavery, Uncle Tom, Stowe, anti-Tom, abolitionism. Civil War
To explain our title, we need to quote the authors (Cleanth Brooks, R. W. B. Lewis, and
Robert Penn Warren) of the American Literature anthology subtitled The Makers and the
Making; on the very first page we are warned that in American cultural history fiction (always)
precedes reality: “Literature existed in America before America existed;”(p. 1) and, in their turn,
they quote from another “fiction,” Robert Frost’s “The Gift Outright,” which the poet read in
1961 at the invitation of the president-elect John Fitzgerald Kennedy—“The land was ours
before we were the land’s.” And the authors go on to describe the birth of the novel, in both
Britain and America, with an insistence on its always telling “real stories”—whether it be
sentimental (Luther William Hill Brown’s 1789 The Power of Sympathy , Susanna Haswell
Rowson’s 1796 Charlotte Temple, or Hannah Walker Foster’s 1797 The Coquette) , genteel
literature, or one infused with morbidity, violence and perversion (Charles Brockden Brown,
1771-1810), or novel of the frontier, of the sea or of manners (James Fennimore Cooper, 1789-
1851) and so on; whatever the “genre,” the American novel was a relation of fact and all sides
insisted on the veracity of their narratives or writings in general, even when they gave
completely different versions of the same “truth.”(see infra)
And this introduces (one of) the most controversial reality/ies of the period, namely
slavery; the American truth is there explicitly since 1776, when Thomas Jefferson wrote in his
own hand in the Declaration of Independence : “We hold these truths to be self-evident: that all
men are created equal...”; Jefferson died in 1826, and over a period that may be taken to end
with the firing at Fort Sumter, on April 12, 1861 (the beginning of the Civil War), “the paradox
of chattel slavery in a nation founded on the conception of the natural rights of man continued
to be the central fact of national life.” ( Makers , p.325)
This “central fact” seems to have mobilized various social, political and intellectual
energies—and tensions—in the first half of the 19 th -century; industrial and technological
developments, the millennial dream of the Great Awakening, a constant passion for reform, the
democratization of American politics, the Mexican War of 1847—abolitionism, racism, and
emancipationalism—, and the Compromise of 1850 passed by the US Congress (i.e. the second
Fugitive Slave Law), prohibiting assistance to fugitives (and thus the end of slave trade) and
obliging citizens to participate in the slavery system; this law helped deepening the tensions
between the slave-holding south and the northern industrial urban society (resulting, basically,
130
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
in the vilification of the southerners); and thus the literary-cultural war begins, more than twenty
years before the real Civil War; and so what the whole thing becomes is not only fiction based
on facts, but also (see infra) fiction determining fact.
However, the first cultural fact is not a novel, but a “testimony”; a pre-Tom and pro-
Tom abolitionist compilation put together by Theodore Dwight Weld and the Grimke sisters
(Sarah and Angelina—his wife as well)— American Slavery As It Is: Testimony of a Thousand
Witnesses ! 1839); the book was designed to portray the horrors (truth, and the “as it is” in the
title will become some sort of a trademark) of American slavery through a collection of first¬
hand testimonials and personal narratives from both freedmen and whites; other than personal
interviews, the authors include extracts from newspapers, periodicals, letters and books, all
representing “well-weighted testimony” about “well-authenticated facts,” as well as
“corroborative testimony” about slaves and slaveholders (with names and addresses given in
full), and the latter’s infamy and their incredible atrocities. The introduction informs the readers
that two-million-seven-thousand persons, free-born citizens of the US, live in slavery, and the
information comprises descriptions of their work, rest, clothing, housing, afflictions,
privations..., their lives and deaths in all imaginable details; the subchapter and section titles
are more than telling: overworking, suffering from hunger, torture, cruelty to women slaves,
throat-cuttings, iron yokes with prongs, salt water applied to wounds, woman with child chained
to her neck, flogging, iron collars-chains-fetters-handcuffs, ear cuttings, slaves chopped
piecemeal, assaults and maimings, murders... and all sorts of other barbarities.
The book also includes pro-slavery (southern) arguments that are refuted (“Objections
Considered,” pp. 120-210), such like: good treatment of slaves, kind and generous slaveholders,
their hospitality and benevolence, slaves are not inhumanly treated, public opinion is a
protection to the slaves... One notes among the testimonies those of Sarah Grimke and of author
James K. Paulding; and one also finds it interesting to remark that Harriet Beecher Stowe does
not include Weld’s “thousand testimonies” among her sources (see infra) and we can speculate
that she either ignored the book published more than a decade before her famous novel, or chose
not to acknowledge her debt to it, however veiled or implicit.
As if all these did not seem enough, soon comes a second cultural fact, which again is
not a piece of fiction, but a personality and his autobiography; black abolitionist, reformer,
statesman, preacher, writer, and eminent human rights leader Frederick Douglass (18177-1895;
bom a slave in Maryland, Douglass learned to read and write, escaped to Massachusetts and
became an agent for the Anti-Slavery Society sponsored by none other than the great radical
abolitionist William Lloyd Garrison (1805-1879)—, and soon enough, a living example of what
a freed black man might become—a counterexample to the slaveholders’ argument that slaves
lacked the intellectual capacity to function by themselves. His “autobiography” came out in
three stages: Narrative of the Life of Frederick Douglass, An American Slave in 1845 (and thus
well before Uncle Tom’s Cabin) —a best-seller—, My Bondage and My Freedom in 1955, and
The Life and Times of Frederick Douglass in 1881. The first one is the first version of a
compelling human document, easily describable as an existential story of (lack of) identity (the
slave as a chattel, legally a thing rather than a man), that was the first (a third “first”) in a series
of such narratives by such African-American writers as Booker T. Washington, W. E. B. Du
Bois, James Weldon Johnson, Richard Wright and James Baldwin; its impact before the Civil
War must have been remarkably great, but difficult to properly evaluate—given the historical-
cultural conditions. There is also a third important preparatory moment before the publication
of the novel (Josiah Henson’s memoirs), but that will be treated further down here.
Still, the really earth-quaking cultural event that energized the anti-slavery forces in the
American North and gave rise to widespread anger and outrage in the South (the beginning of
our Literary Civil War) was a novel— Uncle Tom’s Cabin (1852), by Harriet Beecher Stowe;
as anticipated, we shall skip a couple of years in chronology and go to her Key to Uncle Tom’s
131
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Cabin: Presenting the Original Facts and Documents Upon Which the Story is Founded,
Together with Corroborative Statements Verifying the Truth of the Work (Boston, 1854)—so
facts once more, documents and truth, all turning the novel into some kind of muckraking novel
(Upton Sinclair’s The Jungle is the prototype), or of nonfiction, as it were, of the type that
was to be made famous in the next century by the likes of Robert Penn Warren ( World Enough
and Time , 1950), Truman Capote (In Cold Blood , 1966), Norman Mailer ( The Executioner’s
Song , 1979)...; a “Key” that will probably help us in completing the background for Uncle
Tom’s Cabin .
This lengthy book (over five hundred pages in four parts) documents the actual cases
on which her novel’s incidents were based, and thus simply becomes a defense of Uncle Tom
on grounds of its factual realism; Stowe had enlisted family and friends to send her information
on such cases and also scoured freedom narratives and anti-slavery newspapers; still, she made
sure she also listened to the other side, so “the author inserts a few testimonials from southern
men, not without some pride in being thus kindly judged by those who might have been
naturally expected to read her book with prejudice against it.” (Chapter XIV) Hence—“Human
nature is no worse at the South than at the North; but law at the South distinctly provides for
and protects the worst abuses to which that nature is liable;” and a major section of The Key is
a critique of how the legal system supported slavery and licensed owners’ mistreatment of
slaves (so she put the law itself on trial in almost all of the fifteen chapters of Part II.
But here is again the writer herself, in Part I, Chapter I: “At different times, doubt has
been expressed whether the scenes and characters in Uncle Toni’s Cabin convey a fair
representation of slavery as it at present exists. This work, more, perhaps, than any other work
of fiction that ever was written, has been a collection and arrangement of real incidents, of
actions really performed, or words and expressions really uttered, grouped together with
reference to a general result...; the book had a purpose entirely transcending the artistic one,
and accordingly encounters at the hands of the public demands not usually made on a fictitious
work. It is treated as a reality—sifted, tried, and tested as a reality; and therefore as a reality it
may be proper that it should be defended.”
Having gradually become aware that “slavery... is too dreadful for the purposes of art”
(see also Weld above) and so its description could give readers anything but pleasure, Stowe
came to this decision: to “proceed along the course of the story, from the first page, and develop,
as far as possible, the incidents by which different parts were suggested”; and so the forty-eight
chapters of The Key become an annotated bibliography of her sources. Besides letters, trial
records, newspaper extracts, various people’s “relations,” editorials, even textbooks, all sorts
of “communications,” opinions and judgments, the author also had her own experience in
Cincinnati, which was across the Ohio from Kentucky, a slave state, so she visited a plantation
there and could witness slavery first hand; while here, she talked with escaped slaves and even
contacted Frederick Douglass; such slaves “have been in her family as servants; and, in default
of any other school to receive them, she has, in many cases, had them instructed in a family
school, with her own children. She has also the testimony of missionaries...” and “a number of
interviews with escaped slaves” during her stay in Cincinnati, where the Underground Railroad
had local abolitionist sympathizers and were active in efforts to help runaway slaves on their
escape route from the South. Then, a younger brother of Harriet’s worked in New Orleans
(another setting of the novel) and returned to Cincinnati with stories on the plantations of
Louisiana; finally, while in Brunswick, Maine (her husband was a teacher at Bowdoin)—where
she actually wrote the novel after receiving a letter from her sister-in-law Isabella Porter
Beecher: “.. .if I could use a pen as you can, Hatty, I would write something that would make
this whole nation feel what an accurse thing slavery is...”—the Stowes again disobeyed the law
by hiding runaways.
132
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
An important document The Key insists on (beginning p.42) is the 1849 Life of Josiah
Henson, Formerly a Slave, Now an Inhabitant of Canada, as Narrated by Himself ; a slave on a
tobacco plantation in Bethesda, Maryland, owned by Isaac Riley, Henson escaped slavery in
1830 by fleeing to Upper Canada (now Ontario), where he helped other fugitive slaves arrive,
as a former overseer and now a negro preacher; Stowe explains: “A... parallel with that of
Uncle Tom is to be found in the published memoirs of the venerable Josiah Henson, now... a
clergyman in Canada... Henson grew up in a state of heathenism, without any religious
instruction, till, in a camp meeting, he first heard of Jesus Christ.” Henson became a Christian
(much like Tom) “and enlightened his fellow heathen.” After the publication of Stowe’s novel,
Henson republished his memoirs as The Memoirs of Uncle Tom and traveled on lecture tours
in the US and Europe.
And this brings us to Stowe’s motivation/s to write her unexpectedly famous novel;
except for her natural desire to do good and a passion to set things right, Stowe did not argue
for integration, but wanted instead the churches of the northern states to defy the Fugitive Slave
Law of 1850, “to seek the entire abolition of slavery throughout America and throughout
Christendom,’’(Chapter 10) to educate (religiously) the escaped slaves and to assist them to get
to Liberia so they could set up a true Christian republic there (Liberia, “the land of the free” on
the West African coast, had been founded in 1822, and established as the homeland of greed
African Americans by the American Colonization Society and a protectorate until 1847, when
it gained its independence).
In her “Concluding Remarks” (Chapter 45 of The Key) Stowe becomes more careful in
defending her non-fiction novel (our italics): “The separate incidents that compose the narrative
are, to a very great extent , authentic, occurring, many of them, either under her own /the writer’s/
observation, or that of her personal friends. She or her friends have observed characters the
counterpart of almost all that are here introduced; and many of the sayings are word for word
as hear herself, or reported to her.” No wonder later research revealed that Stowe did not read
many of the cited works until after she had published her novel; guess work? Anticipation?
False memory? Vision/s?
Except for her strong religious background (reflected in her insistence in the novel on
the great role of Christianity and the church), there seems to have been little in Stowe’s early—
or later—life and education to recommend her as the great “warrior” she was; Harriet Elizabeth
Beecher (1811-1896) was the daughter of the famous outspoken Congregationalist minister
Lyman Beecher (of Connecticut) and sister of Henry Ward Beecher, also a famous preacher
and abolitionist; Lyman Beecher had also supported the creation of Liberia. When she was
twenty-one, in 1832, the family moved to Cincinnati, Ohio, a hotbed of the abolitionist
movement. When, in 1836, she married biblical scholar Calvin Ellis Stowe (with whom she
will have seven children), they both supported the Underground Railroad. During a communion
service at the college chapel, Harriet Stowe did have a vision (see supra) of a dying slave, that
might have inspired her novel’s story. Between 1850 and 1853 they lived in Brunswick, Maine,
where Uncle Tom’s Cabin was written and quickly translated into thirty-seven languages. Next
(1853-1864) they moved to and lived in Andover, Massachusetts, and then back to Connecticut
(in Hartford, this time, where their next-door neighbor was Mark Twain, who wrote about her
after Calvin’s death in 1886—“Her mind had decayed, and she was a pathetic figure.”) But,
before all that, on November 1862, while in Washington, D.C., she was invited at the White
House and according to her son and biographer Charles Edward Stowe, Lincoln greeted her
with “so you are the little woman who wrote the book that started this great war.”
But her own war had begun over a decade earlier than the American Civil War (1861-
1865) with the publication of Uncle Tom’s Cabin ; it first came out as a forty-week serial in
National Era , between June 1851 and April 1852; in book form (two volumes) it was published
in 1852, and in less than a year 300,000 copies were printed and sold; its first subtitle was The
133
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Man That Was a Thing /a chattel?/, then changed to Life Among the Lowly ; in a few years (so
still before the Civil War) over 1.5 million copies were in circulation in England, and it
gradually became the best-selling novel in the world in the 19 th -century.
Our intention is not that of giving a detailed description of this much too well-known
novel, but highlight a few of its characteristic features; the narrative is organized along two plot
lines, one focusing on Tom, his wife and three children, the other on Eliza, her son Harry, and
their reunion with husband-and-father George Harris. The starting point is represented by the
decision of deeply indebted Kentucky farmer Arthur Shelby to sell Tom and young Harry to a
slave trader. Eliza overhears the news and runs away with son Harry, while Tom and family are
placed on a Mississippi river boat, he saves little Eva from drowning, is bought by the latter’s
father Augustine St. Clare and all arrive on his farm in Louisiana (near New Orleans); there is
a slave hunter Tom Loker tracking the Harrises, Tom stays for two years with the St. Clares,
Little Eva dies and so does St. Clare, the latter’s wife sells Tom to vicious plantation owner
Simon Legree, Tom refuses to accept Legree’s cruel terms, is finally killed, not before forgiving
his overseers, who become Christians; Eliza discovers her mother Cassy, they go to Canada
with Emmeline, another slave, then to France and Liberia. Other characters include Ophelia, a
Vermont St. Clare relative prejudiced against blacks, George Shelby who returns to his parents’
farm in Kentucky and frees all his/their slaves, Chloe—Tom’s wife, Mammy—Marie St.
C;lare’s maid, Topsy—a mischievous young slave girl transformed by Eva’s love, some of the
good, caring Quakers in Ohio...
All in all, a sentimental and moralistic novel about Uncle Tom’s life, i.e. the life a subtle
long-suffering black slave around whom the stories of many other characters revolve; he is
pictured as a praiseworthy person, a noble hero even, a completely dedicated Christian who has
taken Christ’s teachings literally and who has the courage to abide by them, in spite of threats
even to his life; and he dies a martyr’s death. And so, Stowe’s basic theme is the redemptive
role of Christian faith, side by side with a presentation of the evils of slavery and its immorality
and the importance of women’s influence.
Uncle Tom was not only the best-selling novel of the century, but a number of dramatic
adaptations were immediately produced, beginning with George L. Aiken’s 1852 one, with four
full musical numbers for its Broadway sessions; Twelve Years a Slave by freed slave Solomon
Northrup (previously on a plantation close to Stowe’s setting) appears in 1853; many other
adaptations and remakes, as well as the so-called Tom shows, follow rapidly; in 1853 is
published a French edition and by 1857 the novel had been translated into twenty languages
(including Chinese and Amharic/Ethiopian) and soon into other forty; what we are witnessing
is not a civil, but a World War ensuing.
Consequently, Uncle Tom’s Cabin had an influence equaled by few other novels in
history; one might start thinking here of the role of literature as an agent of social and political
change, and also notice Stowe’s belief (in her “Preface”): “another and better day is dawning;
every influence of literature, of poetry and of art in our time, is becoming more and more in
unison with a great master chord of Christianity, ‘good will to man.’” Written in reaction to a
political and moral Fugitive Slave Act, Uncle Tom fueled the abolitionist cause in the 1850s,
helped many 19 th -century American determine what kind of country they wanted and “helped
lay the groundwork for the Civil War” (Will Kaufman)—and it did represent the outbreak of
the Literary Civil War. As such, it received great praise from the abolitionists and bitter protests
from the defenders of slavery (who described it as “utterly false,” a distortion or a criminal,
scandalous, inaccurate novel) accompanied by threatening letters sent to Stowe.
Unbelievably soon (beginning as early as 1852, a sign that they had already been in the
trenches, ready to strike back), the southerners also responded with numerous pro-slavery,
“anti-Tom novels,” portraying southern society in positive terms and, curiously enough, did not
attack the novel on any aesthetic-literary grounds; the fact that Uncle Tom was not a great
134
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
novel—and not even a good novel—came a little later, and not necessarily (in fact quite seldom)
from the South; other than being “a merely sentimental,” melodramatic novel, an example of
didactic and domestic fiction, or even “Sunday-school fiction” (George F. Whicher), Uncle
Tom was described as “a blend of children’s fable and propaganda” or “a mediocre
novel”(Richard Posner); critics (see also Makers) condemned it for its “often careless writing,”
for the author’s “plucking at the reader’s sleeve to tell him how to react to this or that,” for its
“looseness of language” and lack of “a sense of syntax” (Edmund Wilson); more than a century
later, and African American writer, James Baldwin, considered it “racially obtuse” and
“aesthetically crude,” worthless and dehumanizing, and, in fact, “a very bad novel.”
Still, in the context of the 1850s, this very bad novel called forth a host of hostile
answers from southern writers, thus constituting a separate chapter—anti-Tom novels—in what
American literary histories recorded as plantation literature; a form of literature that may be
said to have begun with Of Plimmoth Plantation , compiled by William Bradford between 1630
and 1651, and continued by such (not very good) writers as Rupert Gilchrist, Joseph Chadwick,
George Tucker, Roger Blake, Ashley Carter, John Pendleton Kennedy (and his 1832 Swallow
Barn) ..., and, as the most prominent among them, Thomas Nelson Page (1853-1922) and Harry
Stillwell Edwards (1855-1938)—all the way down to Margaret Mitchell (1900-1949) and her
1936 Gone with the Wind —another best-seller that most critics disdained. Plantation literature
is also equated with local color fiction and may include another specific “sub-chapter,” that of
slave narratives or even the “captivity narratives” and “neo-slave narratives” in the late
twentieth-century.
The “Anti-Tom Literature” proper included eight anti-Tom novels published only in
1852 (they may have started coming into being as Uncle Tom was being serialized, from June
1851), and until 1860 other twenty; anyway, Gossett mentions twenty-seven pro-slavery works
written in response to Stowe’s novel between 1852 and 1860. The general pro-slavery
viewpoint was that slavery was fundamentally beneficial to African Americans, and that the
evils of slavery were “overblown and incorrect” in Uncle Tom; the main strategies were those
of defending the plantation as a good place, attacking the North for its treatment of “while
slaves” (i.e. the new industrial working class), and depicting blacks as either happy in slavery
(“the faithful happy-go-lucky darky” singing before the little cabin door and reminiscing fondly
about the bravery, kindness, and aristocracy of his owner/s), or racially unfit for freedom (see
Douglass above); the frequent patterns was that of a benign patriarchal master and his pure wife
presiding over their childlike slaves in a benevolent extended family style plantation.
No need to observe that almost all of these novelists insisted on the veracity and truth
of their stories, even when anonymous, as this 1852 The North and the South or Slavery and Its
Contrasts: A Tale of Real Life, or “A Lady of New Orleans’s” 1856 Tit for Tat ; the authors’
preference for an obsessive “as it is” even resulted in identical (sub-)titles—W. L. G. Smith’s
1852 Life at the South: or, “Uncle Tom’s Cabin” As It Is or C. H. Wiley’s 1852 Uncle Tom’s
Cabin As It Is . Technically anonymous is also the 1852 novel of William Gilmore Simms (“the
best novelist America had ever produced” in the opinion of Edgar Allan Poe), The Sword and
the Distaff; Or, “Fair, Fat, and Forty,” A Study of the South, at the close of the Revolution by
the Author of “The Partisan,” “Mellichampe,” “Katharine Walton,” Etc. Etc. ; in his
introductory letter to Dr. Joseph Johnson of Charleston, S. C., Simms typically informs him
(and the reader) that “the persons... are all drawn from life,” being “well-known personages of
preceding generations... disguised under false names...”; Simms’ evocations and his “scenes
of intrigue and suspense” (many involving Bostwick, the squatter and the novel’s villain) were
then republished, in 1854, as Woodcraft; or. Hawks About the Doncote by Refield, not long
after Simms had this to say (in the Southern Quarterly Review , January, 1854) about Mrs.
Stowe’s novel, which, “considered wholly aside from the slavery question /an obvious
impossibility/, is a story of great and striking, though coarse, attraction.”
135
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Other titles that deserve mention in this literary war are Philip J. Cozans’ Little Eva:
The Flower of the South (a rewriting of the character in Uncle Tom ), Thomas Bangs Thorpe’s
The Master’s House: A Tale of Southern Life , Adam F. Colburn’s Uncle Tom at Home (not a
story, but “a review of the reviewers and repudiators of Uncle Tom’s Cabin by Mrs. Stowe”),
and even a longish poem, Joseph Addison Turner’s “The Old Plantation: A Poem.” But the
fiercest southern warrior in this anti-Tom battle are, appropriately, two women novelists—Mary
Henderson Eastman (1818-1887) and Caroline Lee Hentz (1800-1856).
In Aunt Phillis’s Cabin, or. Southern Life As It Is (italics ours) Eastman gave her own
1852 best-seller, accompanied by critical comments in her “Preface” and “Concluding
Remarks”; the preface begins her defense with the stereotypical view of blacks as children, who
needed protection, and continues with talk about the essential happiness of slaves in the South
as compared to the inevitable sufferings of free blacks and the working classes of the North (“In
the South, they /the slaves/ are necessary: though an evil, it is one that cannot be dispensed
with...,” p. 21) but the essence of her argument comes from slavery as sanctioned in the Bible,
and all we can do is quote: “slavery was instituted by God as a curse on Ham’TNoah’s son/, and
“the whole continent of Africa was peopled principally by the descendants of Ham”; “He
commanded the Jews to enslave the heathen around them, saying, ‘they should be their
bondmen forever...”; “God has permitted slavery to exist in every age and in almost every
nation of the earth.. ,”(p. 15) “Every book of the Old Testament records a history in which slaves
and God’s laws concerning them are spoken of...” (ibid.) ; Abraham, Isaac, Jacpob and others
were all slaveholders; “St. Paul could not be an Abolitionist”(p.20). But other authorities are
also invoked: “’No legislator of history,’ says Voltaire, ‘attempted to abrogate slavery...’”:
Egypt, Sparta, Athens, Carthage, Rome... had thousands of slaves each; moreover, the subject
of slavery is acknowledged in the American Constitution (p. 22); so that, “authorized by God,
permitted by Jesus Christ, sanctioned by the apostles, maintained by good men of all
ages.. .”(p.24) thus slavery is perfectly good, morally, religiously..., humanly; and the narrative
depicts is “as it is,” with the author’s “Concluding Remarks” after Chapter XXVI—an
unsentimental, sarcastic critique of Stowe; who answers in her Chapter XIV of The Key : “I
have read two columns in the Southern Press of Mrs. Eastman’s Aunt Phillis's Cabin, or
Southern Life As It Is with the remarks of the editor. I have no comments to make upon it, that
being done by itself. The editor might have saved himself being writ down an ass by the public
if he had withheld his nonsense. If the two columns are a specimen of Mrs. Eastman’s book, I
pity her attempt and her name as an author.”
In its crudest phase, this literary was also implies trespassing the bonds of friendship;
daughter of an abolitionist, Caroline Lee Hentz was married to a southern slave owner and,
while in Cincinnati, she was a close personal friend of Stowe; The Planter’s Northern Bride
(autobiography?), 1854, fits the already overused pattern: “The history of Crissy and the
circumstances of her abduction are true. The character of Dr. Darley is drawn from life... Many
of the circumstances we have recorded in these pages are founded on truth. The plot of the
insurrection, the manner in which it was instigated and detected, and the brief history of Nat,
the giant, with his domestication in a Northern family, are literally true.’’(“Preface,” pp.VIII-
IX) The historical background (and argument) includes the episode of Thomas Jefferson’s
arrival at Monticello on his return from Paris after an absence of five years (his daughter is
quoted) and the enthusiasm of his reception by his slaves. Another (also older) side of the
argument is that black people lacked the ability to function well without the oversight by the
whiles. Thinking of her dear friend Harriet, Caroline condemns the “moral blindness... and the
intolerant and fanatical spirit of the North.”
Like her friend, she also draws on personal experience: “during our residence in the
South, we have never witnessed one scene of cruelty or oppression /remember Weld/, never
beheld a chain or a manacle, or the infliction of a punishment more severe than parental
136
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
authority would be justified in applying to filial disobedience or transgression.. ,”(p.V); “.. .we
have seen and studies domestic, social, and plantation life, in Carolina, Alabama, Georgia, and
Florida...; and we have never been pained by an inhuman exercise of authority, or a wanton
abuse of power. On the contrary, we have been touched by the exhibition of affectionate
kindness and care on one side, and loyal and devoted attachment on the other...’’( ibid.) ;
becoming convinced that “.. .the negroes of the South are the happiest laboring class on the face
of the globe..., we have conversed a great deal with /these/ colored people, feeling the deepest
interest in learning their own views of their peculiar situation, and we have almost invariably
been delighted and affected by their humble devotion to their master’s family, their child-like,
affectionate reliance on their care and protection, and above all, with their genuine cheerfulness
and contentment.” (pp.V-VII)
This seems to be more than enough material (especially for a non-American in the
twenty-first century) to give one a convincing picture of a “literary civil war” where the two
sides look at the fundamental aspects of slavery and see entirely different things; in other
words—as in any conflict—each of the combatants depends on an ideology that is completely
at odds with the other’s, since, regarded from opposite positions (like the North and the South),
truth is never one and the same—in fiction (Tom’s truth) or in reality (Lincoln’s truth)—and its
pursuit ends in tragedy.
BIBLIOGRAPHY
Aiken, George L., Uncle Tom’s Cabin (New York: Garland, 1993);
American Literature. The Makers and the Making , vol.I, eds. Cleanth Brooks, R. W. B.
Lewis, Robert Penn Warren (New York: St. Martin’s Press, 1973; H. B. Stowe, pp.648-670);
American Slavery As It Is: Testimony of a Thousand Witnesses , compiled by Theodore
Dwight Weld and the Grimke sisters (New York: American Anti-Slavery Society, 1839—
electronic edition, 1998);;
Beecher Stowe, Harriet, The Key to Uncle Tom’s Cabin ( Boston: Jewett, 1854); Full text:
http ://utc. iath. virginia.edu/uncletom/key/key It .html;
Beecher Stowe, Harriet, Uncle Tom’s Cabin; or. Life Among the Lowly (Boston: John P.
Jewett, 2012/1852), http://books.google.si/books?id=yEle A...;
Complete Text of The Planter’s Northern Bride by Caroline Lee Hentz,
http ://doc south. unc. edu/hentz/menu. html;
Complete Text of The Sword and the Distaff by William Gilmore Simms,
http ://doc south. unc. edu/southlit/simms/menu .html;
Frederick Douglas . Online Resource from the Library of Congress;
Gates, Henry Louis and Hollis Robbins, The Annotated Uncle Tom’s Cabin (New York:
W. W. Norton, 2007);
Gershon, Noel, Harriet Beecher Stowe: Biography (New York: Henry Holt and Co., 1976);
Gossett, Thomas F., Uncle Tom’s Cabin and American Culture (Southern Methodist
University Press, 1985);
Harriet Beecher Stowe’s brief biography and works , http://Stowe.thefreelibrary.com/;
Hedrick, Joan D., Harriet Beecher Stowe—A Life (Oxford: Oxford University Press,
1994);
Jordan-Lake, Joy, Whitewashing Uncle Tom’s Cabin: Nineteenth-Century Women
Novelists Respond to Stowe (Nashville: Vanderbilt University Press, 2005);
Kaufman, Will, The Civil War in American Culture (Edinburgh: Edinburgh University
Press, 2006);
Posner, R., Public Intellectuals: A Study in Decline (Cambridge, Mass.: Harvard
University Press, 2002);
137
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Railton, Stephen, Uncle Tom’s Cabin and American Culture ,
http://www.iath.virginia.edu/utc/;
Rosenthal, Debra J., A Routledge Literary Sourcebook on Harriet Beecher Stowe’s Uncle
Toni’s Cabin (London: Routledge, 2003);
Sundquist, Eric J. (ed.), New Essays on Uncle Tom’s Cabin (Cambridge: Cambridge
University Press, 1986);
Uncle Tom’s Cabin , http://www.gutenberg.org/etext/203, at Project Gutenberg;
Weinstein, Cindy, The Cambridge Companion to Harriet Beecher Stowe (Cambridge:
Cambridge University Press, 2004);
Wilson, Edmund, Patriotic Gore. Studies in the Literature of the American Civil War (New
York: Farrar, Strauss, & Giroux, 1962);
Works _by_ Harriet _ Beecher _ Stowe ,
https://www.gutenberg.org/author/Stowe,+Harriet+Beecher, at Project Gutenberg.
138
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
CONSIDERATIONS REGARDING THE INFLUENCE OF LI AND L2
ON LEARNING OF ROMANIAN LANGUAGE
BY STUDENTS FROM ABROAD
Radu Dragulescu
Assoc. Prof. PhD., „Lucian Blaga" University of Sibiu
Abstract: Constantly changing, passing multiple transfers and interferences, the Romanian language
and her study face an increased interest from citizens of other nationalities. The process of globalization
and the accelerated development of technology have contributed to the current situation in which
multilingualism and plurilingualism are no longer isolated or extraordinary. The present paper aims at
reviewing the problems concerning the influence of the native tongue and of the secondary languages
on Romanian language learned by a group of foreign students who wish to study in Romania, thus
learning Romanian in an endo-linguistic context.
Keywords: Romanian as foreign language, second and third language aquisition, interlinguistic
transfer, intralinguistic transfer, cross-linguistic influence, bilingualism, metalinguistic awareness
Odata cu dezvoltarea domeniului lingvisticii si a abordarilor interdisciplinare, procesul
achizitiei limbajului a devenit un subiect major al cercetarilor. in ultimele decenii metodologia
si terminologia specifice s-au imbogatit substantial, iar unele confuzii au fost clarificate. Unele
dintre ambiguitatile acestui domeniu constau in vehicularea cu diverse semnificatii a
sintagmelor limba primara, limba secundara, a doua limba, a treia limba, contact si transfer
lingvistic, interferenta lingvistica si a conceptelor de bilingvism, plurilingvism etc. Unul dintre
neajunsurile majore a fost, in opinia noastra, utilizarea sintagmei de limba secundara (L2)
pentru a desemna o limba straina chiar daca individul vorbitor era bilingv sau cunostea deja
doua sau mai multe limbi straine, vehiculandu-se ideea conform careia, in cazul invatarii unor
noi limbi, au loc procese identice cu cele ce au loc in cazul achizitiei primei limbi. Cu alte
cuvinte L2 desemna oricare limba dobandita, alta decat cea materna (LI) 1 .
Sintagma „a treia limba” (L3) a cunoscut semnificatii diferite, depinzand in special de
factori precum uzul limbii, limbi dominante, spatiu, ordinea cronologica a achizitiei limbilor
sau de o combinatie intre acesti factori 2 , fiind dovedit 3 faptul ca orice interferenta a unei L2
1 R. Mitchell, F. Myles, Second language learning theories, London, Arnold, Oxford University Press, 1988.
2 A se vedea in acest sens G. de Angelis, Third or additional language acquisition, Clevedon, Multilingual Matters, 2007, p.8-
12; B. Hammarberg, The languages of the multilingual: Some conceptual and terminological issues, in International Review
of Applied Linguistics in Language Teaching, 2010, 48 (2-3), p. 91-104; C. Hoffmann. Towards a description of trilingual
competence, in International Journal of Bilingualism, 5 (1), 2001, p. 1-17.
3 S. Williams. B. Hammarberg, Language switches in L3 production: Implications for a polyglot speaking model, in Applied
Linguistics, 19 (3), 1988, p. 295-333; G. De Angelis, L. Selinker, Interlanguage transfer and competing linguistic systems in
the multilingual mind, in Cross-linguistic influence in third language acquisition: Psycholinguistic perspectives, J. Cenoz, B.
139
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
cunoscute in prealabil va influenta invatarea L3. Cercetari elocvente in acest sens a intreprins
Carol Jaensch * * 4 , careia ii multumim si pe aceasta cale pentru timpul acordat si materialele pe
care ni le-a pus la dispozitie. Generalizand, cercetarile privind invatarea L3 isi au originile in
studiile sociolingvistice - „This is due to a number of factors relating to the importance of
language within society, such as the spread of English around the world, an increase in minority
language recognition and a progressively more mobile world population. A combination of
these factors has resulted in educational situations where the learning of more than one language
is no longer considered exceptional.
Sociolinguistic research has, therefore, led the way in establishing the importance of
L3A as an independent field of research.” 5
Problemele legate de terminologie s-au rasfrant, totodata, si asupra denumirii disciplinei
ca atare. Cu toate ca a fost consacrata denumirea de Second Language Acquisition (SLA),
numerosi cercetatori (carora ne alaturam) considera ca aceasta ar trebui schimbata, in primul
rand pentru ca inlesneste si intretine confuzia dintre proces si disciplina in sine. Mai potrivita
ar fi denumirea de Second Language Studies.
Rezultatele cercetarilor indica faptul ca diferentele dintre invatarea L3 si L2 depind de
o multitudine de factori, fie lingvistici, precum proprietatile limbii sau cunoasterea
metalingvistica, fie extralingvistice, precum motivatia, inteligenta nativa, backgroundul,
educatia etc. Studiile care dovedesc influenta L2 si a bilingvismului asupra L3 sunt numeroase 6
si au fost amplu discutate. Alaturi de motivatia, inteligenta nativa si varsta subiectilor,
bilingvismul, respectiv cunoasterea inca unei limbi, alta decat LI, constituie un factor important
in invatarea unei limbi straine, fie ca ne referim la competentele orale, fie la cele scrise. De
asemenea, cunoasterea metalingvistica joaca un rol covarsitor 7 , fiind pusa de Cristina Sanz 8 tot
in seama bilingvismului. Lasand de-o parte inrudirea tipologica dintre limbi, faptul ca
Hufeisen, U. Jessner (eds.), Clevedon. Multilingual Matters, 2001, p. 42-58; Y. Falk, C. Bardel, Object pronouns in German
L3 syntax: Evidence for the L2 status factor, in Second Language Research, 27(1), 2011, p. 59-82.
4 Carol Jaensch, L3 acquisition of articles in German by native Japanese speakers, in Proceedings of Generative Approaches
to Second Language Acquisition 2007, R. Slabakova, J. Rothman, P. Kempchinsky, E. Gavruseva (eds.), Somerville, Mass.,
Cascadilla Press, 2008, p. 81-89; Idem, Article choice and article omission in the L3 German of native speakers of Japanese
with L2 English, In M.d.P. Garcia Mayo, R. Hawkins (eds.). Second language acquisition of articles: Empirical findings and
theoretical implications, Amsterdam, John Benjamins, 2009, p. 233-263. Idem, Acquisition ofL3 German: Do some learners
have it easier?, in J. Cabrelli Arnaro, S. Flynn, J. Rothman (eds.), Third language acquisition in adulthood, 2012, Amsterdam,
John Benjamins, p. 165-193; Idem, Third language acquisition. Where are we now, in Linguistic Approaches to Bilingualism,
3 (1), J. Rothman, Sh. Unsworth (eds.), Amsterdam, John Benjamins, 2013, p. 73-93.
5 Idem, Third language acquisition. Where are we now, in Linguistic Approaches to Bilingualism, 3 (1), J. Rothman, Sh.
Unsworth (eds.), Amsterdam, John Benjamins, 2013, p. 75.
6 A se vedea bibliografia.
7 Thomas, J., The role played by metalinguistic awareness in second and third language learning, in Journal of Multilingual
and Multicultural Development, 9, 1988, p. 235-246; Jessner, U., A DST model of multilingualism and the role of metalinguistic
awareness, in The Modern Language Journal, 92(2), 2008, p. 270-283.
8 C. Sanz, Bilingual education enhances third language acquisition: Evidence from Catalonia, in Applied Psycholinguistics,
21(1), 2000, p. 23—44.
140
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
persoanele bilingve au invatat o a treia limba mai repede decat persoanele monolingve a fost
pus pe seama mai multor factori precum cunoasterea metalingvistica de care aminteam mai
devreme, o mai buna motivatie sau mai bune capacitati cognitive si talent comunicational.
Persoanele bi- si multilingve au dovedit mereu o abilitate dezvoltata in a analiza materialul
lingvistic nou si si-au insusit mai repede strategiile cognitive.
Evident, numeroase cercetari dedicate invatarii limbilor secundare interfereaza cu unele
cu scopuri didactico-metodice, dar si cu unele de psiholingvistica 9 . Teoriile generative au
promovat ideea privind natura situatiei initiale a gramaticii inter-lingvistice (ILG) a persoanei
care invata limba si o alta idee privind nivelul de acces al respectivei persoane la cunoasterea
gramaticii universale (UG): Empirically, there exists a body of evidence that very early L2
learners have ILGs that display evidence of LI influence (...). Theories such as Full Transfer,
Full Access (...) or the Representational Deficit Hypothesis (...) support these findings, in that
they maintain that the LI end-state grammar (excluding lexical items) is fully transferred (=Full
Transfer) to the L2 initial-state grammar. However, these theories differ with respect to their
proposals for the second point mentioned above, that of access to the properties of UG.” 10
in aceeasi ordine de idei, ipoteza deficitului reprezentational s-ar substitui situatiei de
transfer complet/acces, presupunand ca „invataceii” vor esua in insusirea unor particularitati
sintactice ale L2 si/sau L3, daca numitele particularitati nu au fost activate in timpul achizitiei
limbii materne, in special in cazul acelora semantic neinterpretabile: „Interpretable features are
semantically necessary (e.g. [+/-plural]); however, they may be linked syntactically to
grammatical uninterpretable features, which are valued by cognate interpretable features. Thus
adult LI English learners of a gender language (e.g. German), may fully acquire interpretable
number and gender on nouns in the L2, and also uninterpretable number on determiners, but
they will not fully acquire uninterpretable gender on determiners, as this is not present in the
LI (...)” n . Asadar, o situatie de tip transfer complet/acces complet presupune ca persoanele
interesate de invatarea L2 si L3 sa aiba acces la toate particularitatile gramaticii universale, la
9 In special in Cenoz, J., Valencia, J.F., Additive trilingualism: Evidence from the Basque country, in Applied Psycholinguistics,
15, 1994, p. 195-207; Cenoz, J., Hufeisen, B., Jessner, U., Cross-linguistic influence in third language acquisition:
Psycholinguisticperspectives. Clevedon, Multilingual Matters, 2001; Cenoz, J., Jessner, U., English in Europe: The acquisition
of a third langusage. Clevedon. Multilingual Matters, 2000; Cenoz, J., Valencia, J.F., Additive trilingualism: Evidence from
the Basque country, in Applied Psycholinguistics, 15, 1994, p. 195-207; De Angelis, G., Third or additional language
acquisition, Clevedon, Multilingual Matters, 2007; De Angelis, G., Selinker, L., Interlanguage transfer and competing
linguistic systems in the multilingual mind, in Cross-linguistic influence in third language acquisition: Psycholinguistic
perspectives, J. Cenoz, B. Hufeisen, U. Jessner (eds.), Clevedon. Multilingual Matters, 2001, p. 42-58 si in studiile cuprinse in
volumul Cross-linguistic influence in third language acquisition: Psycholinguistic perspectives, J. Cenoz, B. Hufeisen, U.
Jessner (eds.), Clevedon, Multilingual Matters, 2000.
10 Carol Jaensch, Third language acquisition. Where are we now, in Linguistic Approaches to Bilingualism, 3 (1), J. Rothman,
Sh. Unsworth (eds.), Amsterdam, John Benjamins, 2013, p. 76
11 Ibidem.
141
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
toate categoriile si valorile functionale, pornind de la o cunoastere in prealabil a gramaticii LI
si a gramaticii L2 sau o impletire a celor doua.
Odata cu raspandirea cercetarilor de tip cognitivist si a celor psiholingvistice, a crescut
si interesul pentru stabilirea rolului pe care il joaca tipologia lingvistica in invatarea L3, prin
tipologie intelegandu-se particularitati specifice anumitor limbi (de exemplu prezenta sau
absenta genurilor gramaticale, prezenta sau absenta unor foneme, a unor categorii gramaticale,
modul de scriere de la dreapta la stanga sau de la stanga la dreapta, de jos in sus, etc.).
in incercarile de definitivare a terminologiei, trebuie avute insa in vedere mai multe
aspecte: statutul unei limbi este perceput diferit de persoanele care o invata, de cele care o
predau si de context. Studentii straini care invata, in tara noastra, limba romana ca limba straina
(context endo-lingvistic) o vor percepe altfel decat cei care o invata in tarile din care provin sau
intr-o alta tara straina (exo-lingvistic), chiar daca o invata de la un lector roman sau in cadrul
unui lectorat de limba romana, intr-o tara in care romana se numara printre limbile oficiale
sau/si este acceptata (semi-endo-lingvistic). Pentru profesor, romana va fi LI, pentru studenti,
rar L2, mai probabil L3, iar contextul este evident unul diferit in functie de momentul, locul,
motivele actului invatarii etc.
Odata cu extinderea procesului de globalizare, interpretarea conceptului de LI
transcende sintagma „limba matema”, in sensul ca aceasta nu mai inseamna neaparat limba pe
care o invatam de la mama si nefiind neaparat LI a mamei. Va desemna primul sistem lingvistic
dobandit de copii. Este chiar posibil ca frati crescuti in aceeasi familie (bi- sau multilingva) sa
aiba LI diferite. Acestea pot, evident, sa nu fie LI nici a mamei, nici a tatalui, in cazurile in
care parintii nu cunosc LI a celuilalt si, in consecinta, vorbesc o a treia limba comuna (care
poate deveni, asadar, LI a copiiului). Pe langa toate acestea, mai exista situatiile in care cadrul
social sa impuna sau sa faciliteze, sa determine achizitia unui anumite LI: imigrari, adoptii,
rapiri, confuzii ale angajatelor matemitatilor etc. si nu in ultimul rand persecutii, epurari
lingvistice, precum cele exercitate de URSS asupra populatiilor statelor care o compuneau,
inclusiv a romanilor din teritoriile anexate.
Conceptul de L2 a cunoscut si el o serie de definitii si interpretari diferite. De cele mai
multe ori prin L2 se intelege cea de-a doua limba achizitionata. Fie in sanul familiei sau
comunitatii bi- sau/si multilingve, fie in scoala. La acest punct, putem aduce din nou in discutie
factorul „context”. Unii copii invata in scoala ca L2 o limba oficiala a statului in care traiesc,
de exemplu elevii maghiari invata in scoala limba romana. Perceptia lor fata de L2 este cu totul
alta decat perceptia elevilor romani fata de engleza L2 (din evidente motive de ordin politic,
social, istoric, geografic, cultural etc.).
142
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Daca L2 poate desemna oricare a doua limba achizitionata dupa LI, ramane inca in
discutie. in literatura de specialitate se vehiculeaza si ideea conform careia L2 nu ar insemna
cea de-a doua limba dobandita in sens cronologic 12 , ci limba pe care o stapanim cel mai bine
dupa LI. Asadar, o limba cu valoare functionala majora.
De asemenea, unele orientari fac diferenta intre achizitie (numai si numai LI) si invatare
(toate celelalte limbi, pe baza suportului si cunostintelor oferite de LI), altele nu, considerand
ca e posibil sa fie vorba de achizitie si in cazul unor limbi dobandite ulterior achizitiei LI.
Conceptul L3 stameste si mai multe discutii. Poate desemna, pur si simplu, o a treia
limba dobandita in sens cronologic dupa primele doua. Poate desemna limba pe care o stapanim
cel mai bine dupa alte doua. Alteori, prin L3 se intelege generic o(rice) limba straina invatata.
Daca acceptam oricare dintre primele doua acceptiuni, va trebui sa fim de acord si existenta
unei L4, L5, L6, L7... Ln. Pe de alta parte, prin „limba straina”, de regula se intelege un idiom
care nu se afla intr-o directa, imediata legatura politica, socio-culturala cu persoana care o
invata, fie din proprie initiativa, fie in cadrul unei activitati educationale din motive profesionale
sau academice. Acesta din urma este cazul studentilor straini care invata limba romana pentru
a putea urma cursurile unor facultati din tara noastra.
Stabilind contextul, trebuie specificata neomogenitatea grupurilor de studenti straini
care urmeaza cursurile anului pregatitor de limba romana: atat din punctul de vedere al varstei,
cat si din punct de vedere social, etnic, rasial, sexual, intelectual, spiritual, religios, dar si anxios
si motivational. Scopul este insa acelasi: invatarea limbii romane.
In privinta LI, L2 si L3 mai trebuie specificat un amanunt important din punctul nostru
de vedere. In ciuda faptului ca LI este prima limba achizitionata si, de cele mai multe ori, si cel
mai des folosita, cunoasterea acesteia poate fi mai precara decat cunoasterea unei L2 sau L3.
Este posibil ca un vorbitor nativ de romana sa faca mai multe greseli in aceasta limba decat un
cetatean strain care a invatat romana ca limba straina (sau ca franceza lui Cioran sa fie mai
curata si corecta decat a unui nativ francez).
Hawkins si Chan 13 insistau asupra asa-numitei „Failed Features Hypothesis” (FFH)
aratand ca aceasta presupune transfer complet al caracteristicilor FI in stadiul initial al invatarii
L2 si non-prezenta unor parametri care nu-i sunt caracteristici LI. in consecinta, putem
presupune ca adultii care invata L3 nu ar fi capabili sa achizitioneze caracteristici ale
categoriilor functionale inexistente in a lor LI. Asadar, FFH respinge posibilitatea restructurarii
12 A se vedea Susan Gauss, Larry Selinker, Second language acquisition. An introductory course. New York, London,
Routledge, 2008.
13 R. Hawkins, C. Y. -H. Chan, The partial availability of Universal Grammar in second language acquisition: The ,, Failed
Functional Features Hypothesis", in Second Language Research, 13, 1997, p. 187-226.
143
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
gramaticii universale (conform teoriei generativiste) in timpul invatarii L2, adica o serie de
caracteristici ale limbii vor esua, vor lipsi cu desavarsire. De la aceasta teorie porneste si Yan-
kit Ingrid Leung 14 , cu observatia ca in opinia ei sursa transferului complet nu este intotdeauna
LI. Statusul initial al Ln ar fi statusul constant, stabil al limbii celei mai apropiate din punct de
vedere tipologic de Ln insusite anterior. Cercetarea ei infirma FFH si con (Irma mai degraba
viabilitatea ipotezei „transfer complet-acces complet” a lui Schwartz si Sprouse 15 . Studiile
psiholingvistice 16 contesta importanta tipologiei lingvistice ca factor al determinarii influentei
inter-lingvistice in invatarea L3, dar Kellerman 17 a trecut printre factorii marcanti si psiho-
tipologia, adica tipologia dintre limba sursa si limba tinta, asa cum este ea perceputa de persoana
care invata limba.
Grupul tinta al investigate noastre cuprinde 6 studente si 8 studenti, cu varste cuprinse
intre 18 si 20 de ani. Tarile de provenienta sunt Israel (7 persoane: 4M + 3F), Turkmenistan (3
persoane: 2M + IF, toate s-au alaturat grupului in a doua saptamana de curs), Germania (o
persoana: 1M), Venezuela (o persoana: IF), Pakistan (o persoana: IF, s-a alaturat grupului in a
doua saptamana de curs), Egipt (o persoana: 1M, s-a alaturat grupului in a doua saptamana de
curs). Toate persoanele doresc sa invete limba romana pentru a putea studia in Romania,
invatarea are loc intr-un cadru organizat institutional, academic, (an pregatitor), in Romania.
Asadar, cunoastem categoriile de varsta a subiectilor, sexul, motivatia si contextul. Nu
cunoastem asa-numitul background al dec arc i persoane, dar cunoastem LI si L2. Acestea sunt:
pentru toate persoanele din Israel, LI este araba, iar L2, in aceasta ordine, ebraica si
engleza;
pentru persoanele din Turkmenistan LI este turkmena; pentru doua dintre ele L2
sunt rusa si engleza; pentru una L2 sunt turca, rusa si engleza (si au vagi cunostinte
de coreeana care, spun subiectii, a fost introdusa de curand in scoli ca limba straina);
pentru persoana din Germania, LI este kurda, iar L2, persana, engleza si germana
(in ordinea indicata de subiect);
14 Yan-kit Ingrid Leung, Failed Features versus Full Transfer Full Access in the Acquisition of a Third Language: Evidence
from Tense and Agreement , in Proceedings of the 6th Generative Approaches to Second Language Acquisition Conference,
2003, p. 199.
15 Bonnie D. Schwartz, Rex Sprouse, Word order and nominative case in non-native language acquisition: a longitudinal study
of {LI Turkish) German interlanguage , in Language Acquisition Studies in Generative Grammar, Tuen Hoekstra, Bonnie D.
Schwartz (eds.), Amsterdam, John Benjamins, p. 317-368.
16 In special Jasone Cenoz, Research on multilingual acquisition, in English in Europe: The Acquisition of a Third Language,
J. Cenoz, U. Jessner (eds.), Clevedon, Multilingual Matters, p.39-53.
17 Eric Kellerman, Transfer and non-transfer: where we are now, in Studies in Second Language Acquisition 2, 1979, p. 37-
57.
144
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
pentru persoana din Venezuela, LI este spaniola, L2 fiind engleza si coreeana (pe
care vrea sa o studieze la nivel universitar, asadar putem presupune ca are o pregatire
lingvistica si skilluri in plus fata de colegii ei);
pentru persoana din Pakistan, LI este araba, iar L2 engleza;
pentru persoana din Egipt, LI este araba, L2 engleza.
in privinta contextului, un aspect important al invatarii limbii romane de catre acesti
studenti straini este ca acest proces, cand nu se poate desfasura, din varii motive, direct in
romana, se desfasoara prin intermediul limbii engleze (de regula atunci cand este nevoie de
explicatii suplimentare si infonnatii pe care studentii nu le inteleg in romana). In opinia noastra,
acest fapt are un impact important in insusirea limbii romane.
In intentia de a afla stadiul la care se afla, fiecare cursant a primit, in a doua saptamana
de curs, trei sarcini distincte:
1. O foarte scurta prezentare in limba romana;
2. Traducerea in romana a trei intrebari, pe care fiecare le-a primit in limbile pe care
le cunoaste (sau, cel putin, le-a declarat)
3. Sa descrie colegilor, in romana, fara a se ajuta de semne, onomatopee sau cuvinte
din alte limbi, un obiect dintr-o imagine pe care o vedea doar cel care trebuia sa
descrie obiectul, iar ceilalti sa numeasca, in romana obiectul cu pricina.
1. Prezentarile au fost urmatoarele:
Israel a.: Eu sunt X hS . Eu sunt din Israel am optsprezece ani. Eu locuiest acum in Z, am doua
frati si o sorea. Eu vorbesc patru limba: araba, hebreu, engleza si putin romanian.
Israel b.: Eu sunt X, sunt din Israel, am optsprezece ani. Eu locuist acum in Z, am doua frati si
o sora. Eu vorbes trie limba: araba, engleza si hebro.
Israel c.: Numele meu esteX. Eu sunt din Israel, din Z, am optsprezece ani. Am frati. Eu vorbesc
trei limp: hebrou, araba, engliza.
Israel d.: Numesc meu este XYY. Eu sunt din Israel, din Z, eu vorbesc araba, hebreu, engliza.
Israel e.: Eu sunt XY, eu sunt din Israel, din Z, am optsprezece ani, eu vorbesc araba, hebrou,
engliza.
Israel f.: Eu sunt XY, eu sunt din Israel, din Z oras, am doua zeci (de) ani, eu vorbesc araba,
ebreu, engleza. Vreau sa studiez medecina.
Israel g.: Eu suntXY. Eu sunt din Israel. Am nouas... nouasprezece ani... eu. Vreau sa studie...z
medicina.
18 Pentru a nu divulga identitatea, am marcat prin „X” prenumele si prin „Y” numele persoanelor, iar prin Z diverse nume de
localitati.
145
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Turkmenistan a.: XYfrom Turkmenistan. I speak Turkmen, Turkish, Russian and English.
Turkmenistan b.: XY from Turkmenistan. 1 speak Turkmen, English and Russian.
Turkmenistan c.: XY from Turkmenistan, speak Turkmen, Russian, English.
Germania: XXXY, Germania. Limba kurdisch, irani, englez si german. Am optsprezece ani.
Vreau dass... vreau sa studiez medicina pentru ca uni place si eu invat...am biologie in
Germania.
Venezuela: Eu suntX, sunt din Venezuela. Am o sora. Eu vorbesc spaniola, engleza si coreeana.
Vreau sa invat romana sa studiez limba coreeana in Romania.
Pakistan: XY from Pakistan, vorbesc arabic, inglis.
Egipt: XXXY from Egipt. Langus arabic.
Dorim doar sa mentionam ca toti au pronuntat foarte corect numeralele. Cu doua exceptii a fost
foarte greu sa identificam accentul vorbitorilor (si imposibil de a stabili LI doar din pronuntia
in limba romana). Exceptiile sunt studentul din Egipt, cu puternic accent arab si studentul din
Germania, care desi are LI limba kurda, are un puternic accent german atat in romana, cat si in
engleza (germana fiind insa, de departe, limba cel mai des folosita).
2. Intrebarile de tradus au fost scrise pe tabla:
a. engl. Do you know when the Dean arrives?
araba Hal taerif mataa yati aleamid?
span. iSabes cuando viene el Decano?
germ. Wissen Sie wann der Dekan kommt?
rus. Bu maeme, rozda npuxodum derail?
b. araba Hal taelam ma hu alwaqat?
engl. Do you know what time it is?
span. iSabes que horn es?
germ. Weisst ihr wie spat es ist?
rus. Mb i 3naewb crojibKo epeMH?
c. span. lEl niho esta leyendo el libro?
germ. Liest der Junge das Buch ?
engl. The boy is reading the book?
rus. MajibHUK munaem muzy?
araba Alsabiu yaqra alkitaba ?
146
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
in cazul intrebarilor, traducerile au fost realizate, in majoritatea cazurilor, dupa modelul
englez. Exceptie fac studenta din Venezuela care a aplicat modelul spaniol si studentul din
Germania, care a aplicat modelul german. Pe tabla am schimbat succesiunea limbilor in care
era scrisa intrebarea (si in acea ordine li s-au si citit), pentru a evita situatiile in care modelul
ales in traducere ar fi acela al primei limbi din succesiune.
3. In privinta descrierii obiectelor, toti au facut prima referire la tipul obiectului (fruct,
animal, obiect, lichid), apoi la culoare, apoi la forma. Obiectele au fost: mar, cal,
masina, ceai, W.C., bicicleta, minge, pahar, carte, tren (studentii din Turkmenistan
si cel din Egipt au preferat sa nu se implice in „joc”). Cu o exceptie, participantii
nu au folosit niciun verb. Exceptia fiind studenta din Pakistan, care in descrierea
calului a spus ca „samand cu zebra In urma descrierilor, colegii au identificat toate
obiectele, dar au numit in romana doar cal, ceai, pahar si carte, marul a fost numit
„miere” (o alterare a pluralului „mere”), celorlalte fiindu-le atribuite denumirile in
engleza.
La acest prim nivel, cele mai des intalnite dificultati sunt de ordin fonologic, in special
diferentierea dintre consoana sonora b si consoana surda p, diferentierea dintre vocalele i/a si
a si pronuntia diftongilor si a triftongilor. La nivel gramatical, cele mai mari probleme le ridica
de la bun inceput folosirea copulativului afi, absent in araba (masina lui veche, copil lui frumos)
genurile substantivelor (si in consecinta a articolelor), formarea pluralului, a genitivului si
folosirea prepozitiilor (in opinia noastra, una dintre cele mai dificile probleme in invatarea unei
limbi).
La intrebarea „La ce limba apelati cel mai des pentru a va exprima in romana”, 12 au
raspuns ca la engleza, 1 la germana si 1 a raspuns ca la niciuna, sustinand ca nu simte nevoia
unui transfer lingvistic si ca nu simte interference, pentru ca incearca sa gandeasca in romana.
Alte studii privind invatarea unor limbi multiple ar putea fi interpretate ca sustinand
efectele pozitive / negative ale transferului inter-lingvistic in privinta structurarii si organizarii
mentale a lexiconului bilingv. Abunuwara 19 a masurat efectele interferentelor sesizate la
vorbitori de araba LI si ebraica si engleza L2. Rezultatele ei au aratat:
1. o relatie coordonatoare (independents) intre cele doua limbi nematerne;
19 E. Abunuwara, The structure of the trilingual lexicon , in European Journal of Cognitive Psychology , 4, 1992, p. 311-313.
147
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
2. o relatie compusa (interdependent^) intre LI si cea mai putin stapanita L2;
3. o relatie intermediary intre LI si cea mai bine stapanita L2.
De-a lungul timpului, influenta (si chiar existenta) transferului lingvistic a fost
acceptata, negata sau acceptata doar in functie de anumiti factori si in anumite conditii. S-a
presupus ca achizitia/invatarea unei limbi secundare depinde in mod hotarator de LI. R. Lado 20
specifica inca din 1957: individuals tend to transfer the forms and meanings, and the
distribution of forms and meanings of their native language and culture to the foreign language
and culture—both productively when attempting to speak the language and to act in the culture,
and receptively when attempting to grasp and understand the language and the culture as
practiced by natives”. Trebuie avut insa in vedere ca atat lucrarile lui Lado, precum toate din
acea vreme aveau la baza nevoi pedagogice si au condus la utilizarea masiva a metodei analizei
contrastive, punand in balanta limba materna si si limba ce urma a fi invatata. Pe de alta parte,
lucrarea lui Lado promova o serie de aspecte teoretice la moda in acea perioada. Mai mult,
intrucat nu se facea inca distinctie intre transfer pozitiv si transfer negativ, au aparut o serie de
confuzii cu privire la transferul ca produs (ce poate fi sesizat in limba nou invatata) si transferul
ca proces in sine. Exista transferul ca proces, dar nu exista un proces al transferului pozitiv si
un proces al transferului negativ. Acestea din urma pot fi identificate doar la nivelul produsului,
a modului in care este folosita limba proaspat invatata, ele nu constituie doua procese cognitive
distincte. Transferul pozitiv mai este cunoscut sub denumirea de facilitare, transferul negativ
mai este numit interferenta.
Spre deosebire de traditia nord-americana, cea europeana nu a folosit analiza
contrastiva in scop pedagogic. Finalitatea comparatiei dintre limbi era buna intelegere a
acestora si a naturii lor. Cercetatorii americani, incepand cu behavioristii, au intreprins
comparatia limbilor pentru a determina elementele care sunt necesare si cele care nu sunt
necesare in invatarea unei L2. Incepand cu adoptarea si promovarea teoriilor chomskyene, se
trece de la viziunea behaviorista la aceea in care persoana care invata este nu doar un imitator,
un reproducator, ci un participant activ la procesul achizitiei si un creator de limba. Urmand
aceasta traditie, Dulay si Burt 21 (si care, de fapt aplica o serie de observatii ale lui Brown 22 cu
privire la modul in care are loc achizitia/invatarea L2 la copii) au elaborat o teorie a constructiei
creative care ar fi un proces prin care reconstruim norme ale limbii pe care o auzim, ghidandu-
ne dupa o serie de mecanisme universale innascute, care conduc la formularea unor anumite
20 R. Lado, Linguistics Across Cultures, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1957, p. 2.
21 H. Dulay, M. Burt, Natural sequences in child second language acquisition, in Language Learning, 24, 1974, p. 37-53.
22 R. Brown, R., A First Language, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1973.
148
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
tipuri de ipoteze cu privire la sistemul limbii a carei invatare se urmareste. Acest proces
continua pana cand dispar inadvertentele dintre materialul lingvistic la care sunt expusi si
materialul lingvistic pe care il produc. Aceste strategii de invatare a L2 sunt comune tuturor
persoanelor, indiferent de LI si se presupune ca procesele care au loc in achizitia LI sunt
aceleasi cu cele care au loc in achizitia L2.
In opinia lui Richards si Sampson 23 , „It would however be almost impossible to assess
the precise contribution of systemic language interference at this time ... A number of factors
interact in determining the learner’s approximative system. Until the role of some of these other
factors is more clearly understood, it is not possible to evaluate the amount of systemic
interference due to language transfer alone”. Pe de alta parte, Andersen 24 a elaborat asa-numitul
principiu al transferului catre undeva care stipula ca „A grammatical form or structure will
occur consistently and to a significant extent in interlanguage as a result of transfer if and only
if there already exists within the L2 input the potential for (mis-)generalization from the input
to produce the same form or structure”.
Asupra rolului pe care il joaca LI in achizitia L2 a insistat (circumspect) si Corder 25 , el
evitand termenii de transfer si interferenta, ba chiar „I would like to hope that both these terms
should be banned from use in our discussions unless carefully redefined. The fact is that they
are both technical terms in a particular theory of learning, and unless one is adopting that
particular theory in one’s discussions, it is best to find other terms for any alternative theoretical
position one may adopt. The danger of using such technical terms closely associated with
particular theories is that they may perhaps quite unconsciously constrain one’s freedom of
thinking about the particular topic”.
Din aceleasi motive, Kellerman si Sharwood Smith 26 au propus termenul influenta
inter-lingvistica, termen ce cuprinde atat conceptul de transfer, cat si pe acela de pierdere, cu
referire la elementele de limba care se pierd in urma insusirii L2 (pierderi atat la nivelul LI cat
si L2), dar si al ratei de invatare (curbei de invatare).
La aceasta se mai adauga conceptia lui Kellerman 27 privind rolul LI, prin care este
adusa in discutie perceptia „elevului” referitoare la distanta dintre LI si L2. Prin aceasta
23 J.C. Richards, G. Sampson, The study of learner English, in Error Analysis: Perspectives on Second Language Acquisition,
J. C. Richards (ed.), London: Longman, 1974, p. 3-18.
24 R. Andersen, Transfer to somewhere, in Language Transfer in Language Learning, S. Gass and L. Selinker (eds.), Rowley,
MA, Newbury House, p. 178.
25 S.P. Corder, A role for the mother tongue in language learning, in Language Transfer in Language Learning, S. Gass and
L. Selinker (eds.), Rowley, MA, Newbury House,1983, p. 86.
26 E. Kellerman, M. Sharwood Smith (eds.), Cross-Linguistic Influence in Second Language Acquisition, Elmsford, NY,
Pergamon,1986.
27 Eric, Kellerman, Transfer and non-transfer: where we are now, in Studies in Second Language Acquisition 2, 1979, p. 37-
57.
149
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
initiativa, cercetatorul aduce studiul transferului si al influentelor inter-lingvistice in sfera
domeniului cognitiv, discreditand astfel ipoteza implicita a relatiei dintre conceptul de transfer
si behaviorism, in aceasta perspective, „invatacelului” ii este acceptata capacitatea de a lua
decizii cu privire la care forme si functii ale LI sunt adecvate pentru a li utilizate in L2.
Constrangerile legate de transferul lingvistic depasesc limitele lingvistice ale
similaritatii/nesimilaritatii dintre LI si L2 si includ ca variabila majora procesele de luare a
deciziilor referitoare la posibila transferabilitate a elementelor lingvistice.
in consecinta, ar exista trei factori interactivi care determina transferul lingvistic:
1. psiho-tipologia persoanei care invata L2 sau, cu alte cuvinte, cum organizeaza
respectiva persoana propria sa LI;
2. perceperea distantei (diferentelor) dintre LI si L2;
3. cunoasterea efectiva a L2.
Transferul lingvistic nu poate fi estimat, nu putem stii in ce masura si in ce situatii
„elevul” va fi (cat?) influentat de elemente din LI. Intr-o serie de trei experimente intreprinse
de VanPatten si Keating 28 , autorii au investigat achizitia timpurilor verbale in L2. Rezultatele
lor au aratat ca „elevii” au apelat, pentru inceput, la unele procese universale si nu la cele
specifice propriei lor LI.
Toate aceste elemente ne indreptatesc sa ne intrebam impreuna cu Susan M. Gass si
Larry Selinker 29 : e posibil ca achizitia treptata a cunoasterii unei limbi invatate dupa prima L2
sa faca vreo diferenta intre tipurile de transfer? Cum foloseste (sau nu foloseste) cunoasterea
unei L2 la invatarea unei a treia, a patra sau a cincea limbi? Cand exista dovezi ale transferului,
cum se raporteaza acesta la influenta LI? Asa cum exista, in anumite conditii, transferul invers
catre LI, exista un set paralel de influente de la L3 catre L2, de la limbi nou invatate catre cele
anterioare? Dar de la cele anterioare catre cele nou invatate? Dar de la cele nou insusite catre
LI?
Speram sa aflam raspunsurile la aceste intrebari in viitoare cercetari.
BIBLIOGRAPHY
Abunuwara, E., The structure of the trilingual lexicon, in European Journal of Cognitive
Psychology, 4, 1992, p. 311-313.
28 VanPatten si Keating, 2007.
29 Susan M. Gass, Larry Salinker, Second Language Acquisition. An introductoru Course , (Third edition), New York-London,
Routledge, 2008, p. 152.
150
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Andersen, R., Transfer to somewhere, in Language Transfer in Language Learning, S. Gass
and L. Selinker (eds.), Rowley, MA, Newbury House, p. 177-201.
Angelis, G. de, Selinker, L., Interlanguage transfer and competing linguistic systems in the
multilingual mind, in Cross-linguistic influence in third language acquisition: Psycholinguistic
perspectives, J. Cenoz, B. Hufeisen, U. Jessner (eds.), Clevedon, Multilingual Matters, 2001,
p. 42-58.
Angelis, G. de, Third or additional language acquisition, Clevedon, Multilingual Matters,
2007.
Bardel, C., Falk Y., The L2 status factor and the declarative/procedural distinction, in Third
language acquisition in adulthood, J. Cabrelli Amaro, S. Flynn, J. Rothman (eds.), Amsterdam,
John Benjamins, 2012, p. 61-78.
Bardel, C., Falk Y., The role of the second language in third language acquisition: the case of
Germanic syntax, in Second Language Research, 23(4), 2007, p. 459-484.
Bardel, C., Lindqvist, C., The role of proficiency and psychotypology in lexical cross- linguistic
influence. A study of a multilingual learner of Italian L3, in Atti del VI Congresso di Studi
delTAssociazione Italiana di Linguistica Applicata, M. Chini, P. Desideri, M.E. Favilla, G.
Pallotti (eds.), Napoli, 2007, Perugia, Guerra Editore, p. 123-145.
Brown, R., A First Language, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1973.
Cabrelli Amaro, J., Rothman, J., On L3 acquisition and phonological permeability: A new test
case for debates on the mental representation of non-native phonological systems, in 1RAL-
International Review of Applied Linguistics in Language Teaching, 48(2-3), 2010, p. 275-296.
Cenoz, J., Hufeisen, B., Jessner, U., Cross-linguistic influence in third language acquisition:
Psycholinguistic perspectives. Clevedon, Multilingual Matters, 2001.
Cenoz, J., Jessner, U., English in Europe: The acquisition of a third language, Clevedon,
Multilingual Matters, 2000.
Cenoz, J., The additive effect of bilingualism on third language acquisition: A review, in
International Journal of Bilingualism: Special Issue The Effects of Bilingualism on Third
Language Acquisition, 7(1), 2003, 71-87.
Cenoz, J., Valencia, J.F ., Additive trilingualism: Evidence from the Basque country, in Applied
Psycholinguistics, 15, 1994, p. 195-207.
Cenoz, Jasone, Research on multilingual acquisition, in English in Europe: The Acquisition of
a Third Language, J. Cenoz, U. Jessner (eds.), Clevedon, Multilingual Matters, p. 39-53.
151
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Corder, S.P., A role for the mother tongue in language learning, in Language Transfer in
Language Learning, S. Gass and L. Selinker (eds.), Rowley, MA, Newbury House,1983, p. 85-
97.
Dulay, H., and Burt, M., Natural sequences in child second language acquisition, in Language
Learning, 24, 1974, p. 37-53.
Falk Y., C. Bardel, Object pronouns in German L3 syntax: Evidence for the L2 status factor, in
Second Language Research, 27(1), 2011, p. 59-82.
Gallardo del Puerto, F., Is L3 phonological competence affected by the learner’s level of
bilingualism?, in International Journal of Multilingualism, 4(1), 2007, p. 1—16.
Garcia Mayo, M.d.P., Synthetic compounding in the English interlcinguage of Basque-Spanish
bilinguals, in International Journal of Multilingualism, 3(4), 2006, p. 231-257.
Gauss, Susan, Selinker, Larry, Second language acquisition. An introductory course, New
York, London, Routledge, 2008.
Hammarberg, B., Hammarberg, B., Articulatory re-setting in the acquisition of new languages,
in Phonum, 2, 1993, p. 61-67.
Hammarberg, B., The languages of the multilingual: Some conceptucd and terminological
issues, in IRAL-International Review of Applied Linguistics in Language Teaching, 48(2-3),
2010, p. 91-104.
Hawkins, R., Chan, C. Y. —H., The partied availability of Universal Grammar in second
language acquisition: The ,,Failed Functioned Features Hypothesis”, in Second Language
Research, 13, 1997, p. 187-226.
Herwig, A., Plurilingual lexical organisation: Evidence from lexical processing in L1-L2- L3-
L4 translation, in Cross-linguistic influence in third language acquisition: Psycholinguistic
perspectives, J. Cenoz, B. Hufeison, U. Jessner (eds.), Tonawanda, NY, Multilingual Matters,
2001, p. 115-137.
Hoffmann, C., Towards a description of trilingual competence, in International Journal of
Bilingualism, 5 (1), 2001, p. 1-17.
Jaensch, Carol, L3 acquisition of articles in German by native Japanese speakers, in
Proceedings of Generative Approaches to Second Language Acquisition 2007, R. Slabakova,
J. Rothman, P. Kempchinsky, E. Gavruseva (eds.), Somerville, Mass., Cascadilla Press, 2008,
p. 81-89.
Jaensch, Carol, Acquisition of L3 German: Do some learners have it easier?, in J. Cabrelli
Amaro, S. Flynn, J. Rothman (eds.), Third language acquisition in adulthood, 2012,
Amsterdam, John Benjamins, p.165-193.
152
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Jaensch, Carol, Acquisition ofL3 German: Do some learners have it easier?, in Third language
acquisition in adulthood, J. Cabrelli Amaro, S. Flynn, J. Rothman (eds.), Amsterdam, John
Benjamins, 2012, p. 165- 193.
Jaensch, Carol, Article choice and article omission in the L3 German of native speakers of
Japanese with L2 English, in Second language acquisition of articles: Empirical findings and
theoretical implications, M.d.P. Garcia Mayo, R. Hawkins (eds.), Amsterdam, John Benjamins,
2009, p. 233-263.
Jaensch, Carol, Third language acquisition. Where are we now, in Linguistic Approaches to
Bilingualism, 3 (1), J. Rothman, Sh. Unsworth (eds.), Amsterdam, John Benjamins, 2013, p.
73-93.
Jessner, U., A DST model of multilingualism and the role of metalinguistic awareness, in The
Modern Language Journal, 92(2), 2008, p. 270-283.
Kellerman, Eric, Transfer and non-transfer: where we are now, in Studies in Second Language
Acquisition 2, 1979, p. 37-57.
Kellerman, E., and Sharwood Smith, M. (eds.), Cross-Linguistic Influence in Second Language
Acquisition, Elmsford, NY, Pergamon, 1986.
Lado, R., Linguistics Across Cultures, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1957.
Leung, Yan-kit Ingrid., L2 v.v L3 initial state: A comparative study of the acquisition of French
DPs by Vietnamese monolinguals and Chinese-English bilinguals, in Bilingualism: Language
and Cognition, 8(1), 2005, p. 39-61.
Leung, Yan-kit Ingrid, Second language English and Third Language French article
acquisition by native speakers of Cantonese, in International Journal of Multilingualism, 4(2),
2007, p. 117-149.
Leung, Yan-kit Ingrid, Failed Features versus Full Transfer Full Access in the Acquisition of
a Third Language: Evidence from Tense and Agreement, in Proceedings of the 6th Generative
Approaches to Second Language Acquisition Conference, 2003.
Lindqvist, C., Inter-and intralingual lexical influences in advanced learners ’ French L3 oral
production, in IRAL-International Review of Applied Linguistics in Language Teaching, 48(2-
3), 2010, p. 131-157.
Llama, R., Cardoso, W., Collins, L., The influence of language distance and language status
on the acquisition ofL3 phonology, in International Journal of Multilingualism, 7(1), 2010, p.
39-57.
LoCoco, V.G.M., A cross-sectional study on L3 acquisition, in Working Papers on
Bilingualism, 9, 1976, p. 44-75.
153
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Mitchell R., F. Myles, Second language learning theories, London, Arnold, Oxford University
Press, 1988.
Odlin, T., Cross-linguistic influence, in The handbook of second language acquisition, C.J.
Doughty, M.H. Long (eds.), Oxford, Blackwell, 2008, p. 436-486.
Rah, A., Transfer in L3 sentence processing: Evidence from relative clause attachment
ambiguities, in International Journal of Multilingualism, 7(2), 2010, p. 147-161.
Richards, J.C., Sampson, G., The study of learner English, in Error Analysis: Perspectives on
Second Language Acquisition, J. C. Richards (ed.), London: Longman, 1974, p. 3-18.
Rothman, J., Cabrelli Amaro, J., What variables condition syntactic transfer? A look at the L3
initial state, in Second Language Research, 26(2), 2010, p. 189-218.
Sanz, C., Bilingual education enhances third language acquisition: Evidence from
Catalonia, in Applied Psycholinguistics, 21(1), 2000, p. 23-44.
Sanz, C., Predicting enhanced L3 learning in bilingual contexts: The role of biliteracy, in A
portrait of the young in the new multilingual Spain, C. Perez-Vidal, A. Bel, M.J. Garau (eds.),
Clevedon, Multilingual Matters, 2007, p. 220-240.
Schwartz, Bonnie D., Sprouse, Rex, Word order and nominative case in non-native language
acquisition: a longitudinal study of (LI Turkish) German interlanguage, in Language
Acquisition Studies in Generative Grammar, Tuen Hoekstra, Bonnie D. Schwartz (eds.),
Amsterdam, John Benjamins, p. 317-368.
Thomas, J., The role played by metalinguistic awareness in second and third language learning,
in Journal of Multilingual and Multicultural Development, 9, 1988, p. 235-246.
Thomas, M., Acquisition of the Japanese reflexive zibun by unilingual and multilingual
learners, in Variability in Second Language Acquisition: Proceedings of the Tenth Second
Language Research Forum, H. Burmeister, P.L. Rounds (eds.), Oregon, University of Oregon,
1990, p. 701-718.
Williams, S., B. Hammarberg, Language switches in L3 production: Implications for a polyglot
speaking model, in Applied Linguistics, 19 (3), 1988, p. 295-333.
Wrembel, M., Gut, U., Mehlhom, G., Phonetics/phonology in third language acquisition:
Introduction, in International Journal of Multilingualism: Special issue on L3 phonology, 7(1),
2010, p. 1-3.
Zobl, H., Prior linguistic knowledge and the conservation of the learning procedure:
Grammaticality judgments of unilingual and multilingual learners, in Language transfer in
language learning, S.M. Gas, L. Selinker (eds.), Amsterdam, John Benjamins, 1993, p. 176—
196.
154
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
155
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
A LOGICAL APPROACH TO ENGLISH CONDITIONAL SENTENCES
Attila Imre
Assoc. Prof., PhD., Sapientia University of Tirgu Mures
Abstract: The present article describes theoretical issues of the English conditional sentences, including
definitions and types, leading to concerns regarding teaching them. We argue that the concept of
remoteness developed by Michael Lewis (1986) is much more suitable to describe conditionals, as well
as it offers a more logical approach to tackle various less standard types, such as ‘mixed ’, ‘zero ’ or less
frequent verb forms (e.g. continuous). A possible way to understand conditionals may start from a non-
native speaker perspective, in our case Romanian or Hungarian, making students aware of the
challenges represented by the English conditionals. We also offer a popular option to make students
discover ‘real-life ’ conditionals with the help of the entertainment industry, while the references contain
major English, Roman ian and Hungarian sources in the field.
Keywords: conditional types, verb forms, remoteness, Romanian, Hungarian.
Introduction
Conditional sentences may constitute a considerable problem for non-native speakers,
depending on the mother tongue they approach the English conditionals. It is our belief that a
thorough re-evaluation of teaching conditional sentences is necessary if we aim at proficient
user-experience.
Although conditionals are amply described in all descriptive grammars, their
presentation is mostly problematic. One of the reasons is that conditionals “interact extensively
with other domains” (Ferguson et al. 1986:4), such as causals, temporals and modals, while the
other one is that the semantics of conditionals is more important than their morphosyntactic
structure; thus the meaning of the verb phrase is central and less emphasis should be placed on
the full conditional sentence containing both the main clause and the subordinate conditional
clause (Lewis 1986:153).
In case the syntactic structure is highlighted, the entire category of conditionals is
unclear: “the question of what constitutes a conditional construction in a given language has as
yet no adequate theoretical answer” (Ferguson et al. 1986:5), as the form does not serve as a
clear guide for several reasons:
1. not all sentences containing a formally conditional connector have conditional meaning
(Swan 2005:233):
IfShrek accomplished his mission, then he is on his way back.
2. while the form may not contain a conditional connector, the meaning may still be
conditional (cf. reduced and implied ‘conditionals’):
One more word, Donkey,andyou ’ll end up dead.
Stop talking rubbish! (Or I’ll lock you out, Donkey.)
3. the logical relation between propositions may be misleading, “because users of natural
languages tend to reject the validity of false antecedent implying true consequent and
often assume some kind of causal connection between the propositions” (Ferguson et
al. 1986:5); to put it simply, knowingly false conditions may be considered as
potentially true (cf. rhetorical conditionals):
If Fiona is happy, then I’ll be damned.
156
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
4. a further problem is caused by grammar books by using confusing terminology; in this
case, the subjunctive mood is used to refer to both conditional and hypothetical
structures, but also as “the past tense being used for unreality, especially in conditional
sentences”, or “simple, uninflected, form of the verb in subordinate clauses” (Palmer
1971:12), resulting in unnecessarily puzzling examples with both I. and II. verb forms,
instead of first discussing them separately;
5. certain grammar constructions, such as reported speech (discussed in syntax) seem to
have little effect upon the condition, as changing the tenses (verb phrases) is based on
logic and not compulsory (thus tend to remain), leading to the conclusion that neither
conditionals nor reported speech is a ‘special case’, but “part of the general patterns”
(Lewis 1986:32):
IfShrekweren’t angry, he wouldn’t be mumblingto himself.
They knew that ifShrekweren T angry, he wouldn’t be mumbling to himself.
After presenting a few introductory remarks, it is worth presenting various definitions of
conditionals, which is an important topic in philosophy, linguistics and logic (mathematics) as
well.
Definitions of condition(al)
A standard definition of conditional sentences derives from logic: ‘ ifp then cf l , which leads us
to a syntactic (linguistic) approach: there is a main clause (called apodosis) and a subordinate
clause (called protasis, the //-clause), introduced by one of the conditional connectors, without
particular restrictions upon the clause order.Thus the logical properties of conditionals “depend
on the relation between antecedent and consequent, and that in turn depends on beliefs” and
“even where the antecedent specifies completely the state of affairs in which the consequent is
to be evaluated, the relation may be an entailment” or a “mutual entailment”(Johnson-Laird
1986:73):
If Shrek is an expert in swamps, he knows how to survive there.
If Fiona has a husband, then she is married.
While speakers usually formulate true conditions (knowing that one false proposition
entails another, cf. Palmer 1990:175), this is not always the case:
rilbedamnedif I understand this.
Fiona, if you area princess, then Fm the Pope / a Dutchman.
The two sentences are in fact rhetorical conditionals (Zdrenghea & Greere 1999:485), and
both propositions are to be understood as false, which is further ‘aggravated’ by the fact that
there is no causal relationship between the main and the subordinate clause; the speaker of the
first sentence is sure that (s)he does not understand it, so (s)he is not worried about the self-
imposed curse, while the second case is similar: the speaker is sure about the falsity of both
parts. And it has been correctly observed that due to the present time reference, it is difficult to
distinguish ‘hypothetical’ from ‘conditional’.
Definitions of condition in linguistics are listed below:
1. “a situation that must exist before something else is possible or permitted” (Oxford
online) 2 ;
2. “an arrangement that must exist before something else can happen” (Cambridge
online) 3 ;
'Unfortunately, the formula does not say what happens if the truth condition is not true. I am grateful for this remark toPeter
Pelyvas, delivering a lecture on English Grammar Reconsidered (22. 04. 1999).
2 https://en.oxforddictionaries.com/definition/condition , 02. 08. 2017.
3 http://dictionary.cambridge.org/dictionarv/english/condition , 02. 08. 2017.
157
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
3. “a premise upon which the fulfillment of an agreement depends” or “something essential
to the appearance or occurrence of something else”, but also “a restricting or modifying
factor” (Merriam-Webster) 4 ;
4. “the prototypical meaning of 'if/?' is the speaker’s uncertainty/uncontrollability of p is
meant to be an elucidation, and not a denial, of the intuitive insight of the popular
characterization of conditionals as ‘hypothetical’”, even if “conditionals are not
necessarily hypothetical” (Akatsuka 1986:344);
5. the meaning of conditionals is “the ability to envisage states of affairs that may or may
not correspond to reality” (Johnson-Laird 1986:65);
6. “A condition is something that has to be fulfilled before something else can happen. If,
normally meaning ‘provided that’, is sometimes followed by then. If then is not stated,
it is implied” (Alexander 1988:273);
These definitions clearly show that conditionals are connected to time (cf. philosophy) and
hypothesis (cf. logic), but they contain new elements as well: for instance, the truth value and
causality is not highlighted and conditions may be implied, reaching the following summary:
[conditionals] reflect the characteristically human ability to reason about alternative situations, to
make inferences based on incomplete information, to imagine possible correlations between
situations, and to understand how the world would change if certain correlations were different.
Understanding the conceptual and behavioural organization of this ability to construct and
interpret conditionals provides basic insights into the cognitive processes, linguistic competence,
and inferential strategies of human beings. (Ferguson et al. 1986:3)
Consequently, we can understand why it has been so problematic for “philosophers,
logicians, and linguists to find the common denominator that links” future predictives to
counterfactuals or generic conditionals (Bowerman 1986:288), and we do not claim that it is
easier after having presented possible definitions. Yet, we tend to think that the semantics of
verb phrases will offer valuable insights into the logic of conditionals, even if this will result in
more than three types of conditionals, which are typically mentioned in the majority of grammar
books. In the following we will discuss various types of conditional sentences taught for non¬
native speakers.
Types of conditionals
We have seen that the concept of conditional is connected to two propositions, one of them
introduced by a logical connector (if or one of its synonyms), while we suppose a necessary and
sufficient condition between them (causality), although this may be true or false. However,
grammar books introduce new concepts, such as possibility or imaginary, and tend to focus on
only three possible conditional constructions:
... the contrasting system of actual states, real possibilities and hypothetical states is all relative
to the status of the discourse. Hence, the same tripartite division of conditionals applies equally
to factual or fictional discourse. There are even conditionals that bridge the gap from the
fictional to the real.(Johnson-Laird 1986:66-67)
This ‘gap’ may be the previously mentioned continuum, as conditionals express “modal,
non-factual contexts” (Aarts 2011:279) or hypothetical situations in which we can differentiate
‘degrees’ regarding the “probability of realization”, especially the protasis (Comrie 1986:88).
This is manifested through the verb forms (tenses) used in these constructions. At
morphological level we talk about conditional fensesOThomson & Martinet 1986:195), referring
to the:
4 https://www.merriam-webster.com/dictionarv/condition , 02. 08. 2017.
158
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
1. present: would, should followed by I. verb form or past: would, should followed by have
+ III. verb form:
Fionawould enjoy a rest.Fionawould have enjoyed a rest.
However, these constructions are often ‘completed’ with another structure introduced
by if, and the combination is referred to as a conditional sentence (Thomson & Martinet
1986:196). Specialized literature discusses either if-clauses or conditional sentences, focusing
on the three types mentioned before, although further structures may be added easily (cf. ‘zero’
conditional or ‘mixed’ types). However, the terms are not satisfactory, which we are going to
discuss in the following sections. It has been also mentioned that the conditional clause tends
to start the sentence, but this is not a strict rule (cf. Carter & McCarthy 2006:747), as there is
“no change in meaning” only a “slight change in emphasis”(Graver 1986:89).
Language learners are most likely to meet three common structures, referred to as
conditional sentences Type I, II and III (cf. Woolard 1999:35), but it is important to note from
the outset that “there are many more possibilities than those frequently presented in language
teaching textbooks.’’(Lewis 1986:149). This may be one of the reasons why conditionals are
introduced to language learners “at a relatively late stage” (Lewis 1986:149), although they are
highly important in effective communication.
To avoid the complexity of terminology, we will introduce them as Type I, II and III
(most rooted terms in grammar books), anticipating that we will suggest abbreviations as these
terms are not satisfactory either.
Type I
Conditional sentence type I is relatively ‘simple’, as it combines Present Simple in the //-clause
and Future Simple in the main clause; however, the present form in the //'-clause does not
express ‘present’ time, but a real, probable or possible condition or situation (Vince 1996:33,
Hewings 1999:198), so it can refer to possibilities:
If Shrek buys flowers for Fiona, she will be happy.
This type is also termed as “future real” (Palmer 1971:151), simple future “predictive”
or “casual conditional” (Bowerman 1986:288), as the situation “is true” (cf. type I refers to
“actual states”, (Johnson-Laird 1986:65) or “may become true” (Hewings 1999:198). It signals
that chances to become true are anywhere between 50 - 100% (“quite probable” (Thomson &
Martinet 1986:196), reflected by the choice of tenses; will expresses that the speaker takes it as
“psychologically immediate” and “inevitable” at the moment of peaking (Lewis 1986:122).
It is also important to note that the subordinate clause may be translated into other
languages with future time, but English takes no future tense in subordinate clauses; however,
will may appear in the conditional clause, which also signals that will is a modal verb and not
the auxiliary for future. Although temporal and conditional clauses may overlap, the may
considerably differ (if tends to be baleful combined with the verb meaning):
IfShreksurvives the mission to rescue Fiona, he will return to his beloved swamp.
(He might not survive it.)
If / After Shrekreturns home, hewill takea nap.
A further difference is that temporal clauses should turn true with the passing of time
(the truth value is but a matter of time), while this is not the case with conditionals. Certainty is
only associated with type III conditionals (unfulfilled conditions, detailed in 3.3.).
Any change in the verb phrases of conditional type I (either clauses) will result in
different meanings, leading to further sections:
• will may not be present in the main clause, known as the zero conditional',
• will may be present in the subordinate conditional clause;
159
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
• should may be used in type I, leading to a sense a doubt, and “the inverted forms are the
more literary” (Stannard Allen 1974:153):
If you should see Shrek, try to avoid him.
Should you see Shrek, try to avoid him.
Although will (or shall ) is often associated with future time, it is also connected to an
(often implicit) conditionality, resulting in an expectation of fulfilment (Palmer 1971:138); the
fact that other modals may also be used in the main clause, makes it necessary to discuss them
separately.
Type II
We can distinguish real and unreal conditions; while type I mainly expresses real ones (or
open), type II is associated with unreal, hypothetical, imaginary, not true, contrary to fact or
remote conditions(Palmer 1990:169, Huddleston & Pullum 2002:46^-7), expressing doubt
about the truth of the proposition of the //-clause or inviting us “to consider, not the actual ...
but a hypothetical alternative” (Johnson-Laird 1986:66).
These hypothetical conditions have been further labelled as ‘closed’, ‘rejected’, ‘non-
factual’, ‘counterfactual’, and ‘marked’ conditions, as they convey “the speaker’s belief that
the condition will not be fulfilled (for future conditions), is not fulfilled (for present conditions),
or was not fulfilled”(Quirk et al. 1985:1092), because hypothetical means “true in certain
circumstances, not those currently prevailing”(Lewis 1986:122).
Grammar books refer to this type as expressing improbable, unlikely conditions, but
even “real possibilities” (Johnson-Laird 1986:65) or “future unreal” (Palmer 1971:171),
although “unreality and its relation to conditionality is a difficult problem” (Palmer 1971:44).
The standard form of type II typically requires the II. verb form in the //-clause,
although its meaning is ‘conditional’ present or future, and non-native speakers struggle hard
to understand that the II. verb form combined with if does not refer to the past, as up to this
stage whenever a II. verb form was used it expressed past time 5 . An important remark is that
the II. verb form headed by if expresses the “attitude of the speaker towards the condition; it
does not represent time, which is indicated (if at all) by other elements in the context or
situation” (Graver 1986:93).The standard form of type II typically requires would in the main
clause, although other modal verbs are also possible:
If Shrek bought flowers for Fiona, she would be happy.
The sentence clearly indicates that greater hypotheticality leads to ‘backshift’ in tenses
(Quirk et al. 1985:1010,Greenbaum 1996:340). While grammar books refer to this as using the
‘past simple tense’ in the conditional clause and the ‘past form’ of will (would) with future time
reference (cf. (Comrie 1986:92), this approach is confusing, as neither the II. verb form nor
would has anything to do with the past time in this structure. However, not all II. verb forms
preceded by if are to be interpreted as conditionals, proving the utmost importance of context-
based meaning:
IfShrekstoppedfighting, he left for home, I’m afraid.
In this case we can see that the //'-clause meets the formal requirements, but the meaning
indicates that it is closer to temporal clauses (past time reference).
The time referred to in conditional clauses is now or any time from now on (future), and
the situation is unreal. They are not based on fact (hence non-factual), especially that future
time indicators perfectly fit into the sentence:
If Shrekbought flowers for Fionatomorrow, she would know that he cares for her.
5 Although it has been also referred to as ‘modal past tense’ (Aarts 2011:250), we consider the term unnecessarily confusing.
160
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
As for would, it is a mistake to consider it ‘the’ conditional auxiliary (cf. (Lewis
1986:149-150), as - similarly to will - it is a modal verb, and its use is not an automatic
indicator of conditionals (cf. politeness and conditionals):
Would you like to meet Shrek?
Questions of this type {Would you ... ?)are associated with “polite forms”, but it is more
than that, especially when we contrast it with Do you...? in order to see the remote attitude of
the speaker (Lewis 1986:122-123).Nevertheless, would is the “most commonly used” modal
verb in conditionals, and it refers to a “hypothetical implication, without necessarily any other
modal implications” (Quirk et al. 1985:1010). Thus it does not refer to the past, as it is a modal
verb, and - compared to will - it expresses a more remote situation from truth (tentative or
hypothetical would). When using would in conditional sentences, “the speaker creates a
hypothetical quality to the situation and, in doing so, automatically distances himself from the
factual quality of the statement” (Lewis 1986:122), thus combining the notions of ‘inevitability ’
associated with will and (psychologically) ‘remote’, thus hypothetical (Lewis 1986:123). The
way it is to be taken true is encoded in the subordinate clause marked by a multitude of
conditional connectors.
This leads us to conclude that would - as a modal verb - has multiple functions,
including both conditional and expressing politeness, not to mention its possibilities in
storytelling (cf. Past Simple). It has been noted that would is “clearly the tentative form of will”
and this “also accounts for the tentativeness as a kind of conditional” (Palmer 1971:58).
The meaning of type II conditionals is rich, due to the nature of hypotheticality, as -
although sometimes subjectively - degrees may be differentiated. We have seen that the II. verb
headed by if {or a synonymous word) indicates remoteness or unreality(cf. (Hughes 2001:166),
but there is a scale with at least three grades (cf. (Graver 1986:93):
• tentative, possible,probable, suppositional, polite or unreal past, being close to type I
conditional, when the speaker thinks there is a 50-100% chance; the choice between
type I or II “often depends on how possible we believe an event to be” (Foley & Hall
2012:168-169):
If Shrek plucked the chicken, Fiona would / could / might cook the meal.
• hypothetical, improbable, imaginary or unlikely, when the speakers “don’t expect the
action to take place” (Thomson & Martinet 1986:199) or are unlikely to happen (Foley
& Hall 2012:168); however, this may express a ki nd of hope (cf. ‘remote conditionals’,
(Huddleston & Pullum 2002:1003), as it “is a form of day-dreaming in which we all
indulge at times” (Graver 1986:93); it is felt closer to impossible, thus the speaker may
use it when 0-50% chance is felt; it has been suggested that the “present and future
reference the meaning may be merely one of negative expectation or assumption, the
positive not being ruled out completely” (Quirk et al. 1985:1010):
IfShrekdefeated the Dragon, he would still return to the swamp.
(He probably won’t, cf.Quirk et al. 1985:1092)
Certain constructions belong to this type of conditional:
a. a rather imaginary, suggestive, polite (e.g. ask for help) meaning is expressed by the
If... were (to) construction (Hewings 1999:200, Alexander 1988:279) expressing
greater improbability (Stannard Allen 1974:153), where were signals the
Subjunctive Mood, although it may be concessive as well:
If you were tomeet Shrek, what would you do ?
b. a highly improbable supposition is rendered by the If you should construction:
If you shouldmeet Shrek, would you be scared?
161
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Desires, regrets, polite requests, suggestions, giving advice (Foley & Hall
2012:168-169) may belong here, as they are less direct (Soars 2008:155); still,
depending on the speaker or situation, they can be listed under the next option:
If we were in Shrek’s swamp, we would expect to meet Donkey as well.
• unreal , totally imaginary, so contrary to present or known facts (Galateanu-Farnoaga
1994:300, Graver 1986:93, Foley & Hall 2012:168); thus there is a certain “expectation
that the condition will not be fulfilled” (Quirk et al. 1980:747) or “impossible to fulfil
the condition” (Foley & Hall 2012:168-169); in these cases the sentence “automatically
suggests” the contrary of the conditional statement (Lewis 1986:71):
If l knew where Shrek is, I wouldtell you. (but I don’t know)
If you metDragon, would you bescared? (however, children visualize it as possible)
Although the past forms of be are was and were, only were is used in grammatically
‘well-formed’ conditional clauses. This structure is further supported by certain stock phrases
(If I were you ..., If I were in your shoes...), although was is common in colloquial speech
(Palmer 1990:174), thus we would not recommend its use before language examinations. Yet,
there are cases when was is fully justified (signalling temporal rather than conditional senses):
IfShrekwas there, he must have left a footprint...
At this stage it is clear that conditional type I (open) and type II (remote) differ formally
(I. verb form versus ‘backshifted’ or ‘remote’ II. verb form), but their meanings are rather close
as neither of them is related to time (Soars 2008:154). Instead, we have to deal with more and
less possible and probable cases, reaching the unreal or imaginary in the case of type II.
It is also worth mentioning that “there is no difference in the truth conditions of the two
sorts of conditional when they refer to future events” (Johnson-Laird 1986:66, similarly
formulated in (Quirk et al. 1985:1091), as there is no temporal difference between them (Soars
& Soars 1998:158):
• real condition, normal course of events (repeated actions, habits, general truths, etc.):
If Shrek decorates the house, something will go wrong.
• imaginary condition, unusual circumstances:
If Shrek decorated the tree, he would clip floating toads to the branches, inflated with
his rancid breath.
There are reasons to consider type II conditionals as open, because the question whether
they are “fulfilled” (Huddleston & Pullum 2002:46^17) or not is “unresolved” (Graver
1986:90). Open conditions have also been called as ‘real’, ‘factual’ and ‘neutral’ conditions; in
these cases, even the protasis may contain will (Comrie 1986:91):
If Donkey needs help, Shrekwillshow up.
If Donkey needed help, Shrekwouldshow up. (more remote possibility)
If it won’t help, it won ’ t harm either.
Thus open conditions are rather realistic (Aarts 2011:253), while ‘remote’ means that
the possibility is weakened as “the fact of knowing is remote from the speaker” (Lewis
1986:71).
Type III
We tend to think that type III conditionals embody the proverb ‘It is no use crying over spilt
milk’, as they describeboth past and hypothetical unreal conditions, which is why it needs to be
marked twice (Palmer 1990:170). Definitions and explanations connected to type III are the
following:
162
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
1) a completely hypothetical (Graver 1986:97), unreal, impossible, imaginary condition,
which is impossible to happen as it was “once possible, but now imaginary event”
(Johnson-Laird 1986:65) as the “necessary conditions were not met in the past” 6 ;
nevertheless, it is something “wished for” (Graver 1986:97); even if the known facts are
different, the structure is used for nostalgia, criticism, regret, etc. (Foley & Hall
2012:169):
If Shrek had wanted it to, he could have killed the soldiers.
2) the situation is not true, contrary to a past fact 7 (cf. Galateanu-Famoaga 1994:316,
Woods 2006:179) or the present reality, so the facts it is based on is “the opposite of
what is expressed” (Hughes 2001:167); more technically, this is called “counterfactual”
(Bowerman 1986:288), a term that “refers normally to the consequences of acts which
are not perfonned, and seems by this very fact to belong at the irrealis extreme”
(Greenberg 1986:257);
3) the possibility of the action was true in the past but it was unfulfilled; as a consequence,
we are faced with an “implied rejection of the condition” (Quirk et al. 1985:1010), so
there is 0% chance for it to become true, but we still “speculate about possibilities in the
past that didn’t happen (Prodromou 1998:162).
The form may be deduced by analogy from type I and type II forms; as this is type III,
the III. verb forms are used:
1. the subordinate conditional clause contains had + III. verb form (which is identical in
form with Past Perfect Simple);
2. the main clause most typically uses would have + III. verb form:
If Shrek had bought flowers for Fiona, she would have beenhappy.
Once again, as would is a modal verb, it may be replaced by other modal verbs: could,
might or should{ Hewings 1999:198). The perfect forms grammatically ensure us that the action
is consumed (hence it is unreal or imagined in the past), so we can express criticism, regret
(Foley & Hall 2012:169) or daydreaming about past events (cf. bridging “the gap from the
fictional to the real”, (Johnson-Laird 1986:66-67) with this type:
If Shrek had listened to Donkey, it would have been better for both.
If Shrek hadn’t met Donkey, he would have been killed by Dragon.
If Dragon hadn ’t liked Donkey, they wouldn ’t have had Dronkeys.
Teaching conditionals
Whatever the level, it is our firm belief that a thorough understanding of English conditionals
should stem from a native language perspective. We will exemplify this through the prism of
Romanian and Hungarian.
In the case of Romanian, the understanding of conditionals involves the connector daca
(if), the present tense, the future tense and the present and past conditional-optative mood 8
indicators: as, ai, ar, am, ati, ar followed by the infinitive verb form (present conditional
optative) and as fi, ai fi, arfi, am fi, ati fi, ar fi followed by the participle verb form.
In the case of Hungarian, the understanding of conditionals involves the connector ha
(if), the present tense, the future tense (which is often replaced by the present tense) and the
conditional mood suffixes for present (-na, -ne, -na, -tie) and the past conditional volna
preceded by the past tense verb form:
I. Ro .Daca Shrek vede Balaurul, va sti ca ...
Hu. Ha Shrek meglatja Sarkanyt, tudni fogja, hogy...
6 http://www. usingcnglish.com/glossarv/mixcd-conditionals.html . 17.01.2017.
7 An unnecessarily confusing term we would not recommend to use is past unreal (Palmer 1971:171).
s http://limba-romana.ucoz.ro/index/modul conditional optativ/0-229 , 24. 10. 2017.
163
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
If Shrek sees Dragon, he will know that...
II. R o.Daca Shrek arvedea Balaurul, el ar sti ca...
Hu. Ha Shrek meglatna Sarkdnyt, tudna, hogy...
If Shrek saw Dragon, he would know that...
III. Ro .Daca Shrek arfi vazut Balaurul, el ar fi stiut ca ...
Hu. Ha Shrek meglattavolna Sarkdnyt, tudtavolna, hogy...
If Shrek had seen Dragon, he would have known that ...
The highlighted parts reveal that the three Romanian and Hungarian sentences can
perfectly reflect English conditionals, even if one of them is an Indo-European language, while
the latter is a Finno-Ugric one.
An important remark is necessary: these three sentences are ‘not set in stone’, as it is
safer to talk about three possibilities for the sub-clause and three possibilities for the main
clause, anticipating and avoiding the necessary term of ‘mixed’ conditionals. Thus if may be
followed by the I., II. or had + III. verb form, while the main clause may contain will + I.,
would + II. and would have + III.
While some grammar books overlook the importance of native languages, we cannot
deny that we have to explain students why we need these forms, starting from the purpose of
communication, offering them a bunch of sentences to translate into English:
1) Ro. As dori sa fiu acasa.
Hu. Otthon szeretnek lenni.
(I would like to be at home.)
2) Ro. Daca m-ai fi iubit, am fi deja sot si sotie.
Hu. Ha szerettel volna, marferj-feleseg lennenk.
(If you had loved me, we were already husband and wife.)
3) Ro. Daca m-ai iubi, deja ti-as fi cumparat o limuzina.
Hu. Ha szeretnel, mar vasaroltam volna egy limuzint neked.
(If you loved me, I would have already bought you a limo.)
The term mixed conditionals , however vague and unnecessary, is deeply rooted in
grammar books. It refers to the fact that the previously discussed type I, II and III conditional
clauses may be ‘mixed’, resulting in almost any combination (cf. Walker & Elsworth
2000:89).Yet, we would not call them ‘mixed’, as this is a natural possibility, also having in
mind that will and would may be substituted by other modals as well (cf. all modal verbs contain
both present and future time reference(Palmer 1990:138,Lewis 1986:100). While the three most
common types of conditionals are referred to as probable {shall, will), improbable {should /
would + I.) and impossible condition {should / would + have + III., cf.Budai 1994:136-141),
their combinations have no particular terms.Once we accept that “the apodosis of an unreal
conditional, future or past, must contain a modal verb” (Palmer 1990:172), multiple variations
are possible for type II and type III conditionals, which may be further varied as continuous
tenses also appear in conditionals, leading to a multitude of ‘mixed’ conditionals (cf. Walker &
Elsworth 2000:85-86, Galateanu-Farnoaga 1995:188):
If you are free on Saturday, we could go to the spa.
IfShrekhad ever kissed Donkey, then I’m the Pope.
If Dragonwas blowing fire, she must have had a reason.
If it’s not going to rain, why bother about a mac?
If Shrek appears, there’s going to betrouble.
164
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
The conclusion we have drawn is that the context determines the choice of verb phrase
(tense), thus any meaningful combination is a valid option: “there are no restrictions on the
tense of either, though there are certain preferred combinations of tense, and the choice of tense
may determine the interpretation” (Palmer 1990:168-169). This is rather alarming, as much
more tenses are involved this way in the interpretation of conditionals, not to mention the modal
verbs with various meanings (modal, tentative, polite). Thus type I., II. and III. represent only
the ‘tip of the iceberg’: type I refers to present or future possibilities, type II expresses tentative
or more hypothetical present, while type III describes an unfulfilled past condition.
As such, students must recognize the ‘internal’ logic of conditionals: the further from
factual truth, the more remote past forms we use: the //-clauses start with Present Simple form
(50-100% chance), then turn to Past Simple form (0-50% change) and Past Perfect Simple
form (0% chance).
The main clauses start with a basic modal, then its remote pair 9 (‘past’) is used - most
typically will and would -, which is followed by either the I. form (cf. Present Simple) or the
only ‘tense’ with ‘present’ form but past meaning ( have + III., cf. Present Perfect Simple).
Although we know that these are not ‘tenses’ as tenses were discussed in previous chapters,
formally they still are, although with different meanings, expressing real and unreal (remote)
cases in the present, future and past.This is why language learners need a gradual understanding
of conditionals, ultimately reaching the conclusion that virtually any verb form and tense may
be combined with any other one in any clause; the only really important thing to follow is
meaning, deriving from the combination of if (or any other synonym), verb form and modal
verb.
Once the affirmative forms are clear, specific negative conditional structures should be
discussed, depending on the students’ level: unless, if it weren’t for, if it hadn’t been for (often
parts of stock phrases) or wouldn 7;similarly, emphatic conditional structures are worth
mentioning, involving the inversion of subject and predicate (auxiliary verb):
Had it not been for Shrek, Donkeywould be sitting in jail now.
Should you find Fiona, beware of her martial arts skills.
Were you to meetShrek’s family, make peace with God!
At all levels, students may meet or translate specific types of conditionals:
• reduced conditionals are conditional sentences in which either the //-clause or the main
clause is reduced by omitting various grammatical categories:
If possible, listen to your instincts.
If you’d just open the door, Sir. (‘I’d tell you a secret.’)
• implied conditionals (Newbrook & Wilson 2001:103)are conditional sentences in which the
conditional sub-clause is “not directly introduced by if ’ (Alexander 1988:282); certain if
substitutes may also function as reduced conditionals ((Walker & Elsworth 2000:92), their
conditional meaning deriving from the context:
With luck, Shrek will escape from Dragon.
WithoutShrek, Donkey is lost, (‘if John is not to support us’)
Once in, Shrek could hardly escape from Dragon.
But for Shrek, Donkey wouldn ’t have survived, (stock phrase)
• indirect conditionals are related to speech acts (Greenbaum 1996:340), as they express the
speaker’s uncertainty or signal that the actual words are not to be taken literally (cf. Quirk
et al. 1985:1095), asking for the hearer’s agreement:
Shrek is an extremely skilled fighter, if you know what I mean...
‘'Basic modals are can, may, will, and shall ; remote modals are could, might, would, should', must may be both basic and remote
(cf. Lewis 1986).
165
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
More polite formulas also belong to indirect conditionals, but they may contain an air
of irony; while the //-clause is an ‘adjunct’ in direct conditions, the //-clause in indirect
conditions is called a “style disjunct” (Quirk et al. 1980:746, Carter & McCarthy 2006:757):
I’d be grateful if we may drop this conversation.
If I may say so, this is not the best option.
However, some formally polite conditionals may reflect hidden orders (cf. (Ferguson et
al. 1986:7), clearly signalling that the non-conditional purpose is more important:
Shout the door, if you please.
Show me your homework, if I may ask so.
Would you like it if she disappeared?
We have seen that the theoretical background of conditionals is not simple; yet, teachers
might select, which are the minimal requirements for each level (e.g. type I for beginners, type
II and III for intermediate and advanced students), occasionally highlighting the importance of
meaning over form; a more desired way is to encourage students to collect instances of
conditionals from their favourite cartoons, films or TV series. For instance, Shrek 10 belongs to
animation, and we would expect to be grammatically simple; it contains 23 instances of if in
type I and type II conditionals, but we can find negative, indirect, imperative and polite
structures as well, combined with temporal meanings (the last two examples):
You'll never shine if you don't glow.
Donkey, if it was me, you'd be dead.
I don't know if it'd work out if you're gonna blow smoke rings.
What's the point of being able to talk if you gotta keep secrets?
It's a little late for that, so if you'll excuse me...
Well, if I treated you so bad, how come you came back?
Look, if you wanted to be alone, all you had to do was ask.
More than that, we can find Americanisms (gonna, gotta ) in these structures, even
conditional-like structures (the last two), signalling again that meaning is more important than
form. Even if learners are not familiar with grammar terms, they are able to grasp the meaning
of these sentences, and it would be a real challenge for them to translate and compare their
versions with the official Romanian and Hungarian subtitles or dubbings.
Last but not least, a gradual introduction of other conditional connectors is needed, such
as and, or, as long as, assuming that, except that, even if, given that, no matter how, otherwise,
provided that, suppose that, unless, what if whether ... or not.
Conclusions
We have seen that conditionals are very diversified, making use of a multitude of verb forms,
tenses, modal verbs, with rich and overlapping names. Hence we conclude that the mainstream
conditional theory is hard to accept, as it is rather limited and not functional. Instead of focusing
on types, meaning should be highlighted, disregarding explanations with the help of the English
tenses and highlighting verb forms (I, II, III). Yet, non-native speakers should dedicate enough
time to discover the continuum of hypothetical meanings along the line of possible to
impossible, which is a challenging task for various reasons:
• conditionals prove that previous forms (e.g. II. verb form) combined with if gain a
completely different meaning with various shades, due to the lack of conjugation in
English;
• conditionals imply the use of modal verbs, whose meanings is yet to discuss, so at this
stage only a partial discussion is possible;
lo http://www.imdb.com/title/ttO 126029/ . 03. 08. 2017.
166
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
• non-native speakers may end up completely puzzled, discovering the immense richness
of conditionals ranging from ‘zero’ conditional to conditionals that even lack if or any
of its convenient alternatives (cf. implied ones); nevertheless, they only need to
understand them, without learning their grammatical names;
• the ultimate list of the conditional ‘mix’ contains almost any verb form and tense as well
as modal verbs, so a solid foundation of verb and tense meanings, completed with modal
ones takes us further in effectively using conditionals than trying to remember their
names and types, although the initial stage starts from identifying them based on forms
and types.
Due to restraints of space, we do not deal with conditionals and concessive sentences
(‘alternative’ conditionals, cf. Quirk et al. 1980:750)or implicit conditionals^ Palmer
1990:172,Magyarics 1997:438), which contain a main clause only, and an implicit conditional
subordinate clause, which is not stated, so - technically speaking - these are non-conditionals
(see the last two examples from Shrek). Similarly, hypothetical constructions should be
discussed separately.
References
Aarts, Bas. 2011. Oxford Modern English Grammar. Oxford; New York: Oxford University
Press.
Akatsuka, Noriko. 1986. Conditionals are discourse-bounds. In Elizabeth Closs Traugott, Alice
ter Meulen, Judy Snitzer Reilly & Charles A. Ferguson (eds.), On Conditionals, 333-
352. New York: Cambridge University Press.
Alexander, Louis G. 1988. Longman English Grammar. Longman.
Bowerman, Melissa. 1986. First steps in acquiring conditionals. In Eli z abeth Closs Traugott,
Alice ter Meulen, Judy Snitzer Reilly & Charles A. Ferguson (eds.), On Conditionals,
285-308. New York: Cambridge University Press.
Budai, Laszlo. 1994. English Grammar. Theory and Practice. Budapest: Nemzeti
Tankonyvkiado.
Carter, Ronald & Michael McCarthy. 2006. Cambridge Grammar of English: A Comprehensive
Guide. Cambridge England; New York: Cambridge University Press.
Cornrie, Bernard. 1986. Conditionals: A Typology. In Elizabeth Closs Traugott, Alice ter
Meulen, Judy Snitzer Reilly & Charles A. Ferguson (eds.), On Conditionals, 77-99.
Cambridge: Cambridge University Press.
Ferguson, Charles A., Judy Snitzer Reilly, Alice ter Meulen & Elizabeth Closs Traugott. 1986.
Overview. In Elizabeth Closs Traugott, Alice ter Meulen, Judy Snitzer Reilly & Charles
A. Ferguson (eds.), On Conditionals, 3-20. Cambridge: Cambridge University Press.
Foley, Mark & Diane Hall. 2012. MyGrammarLab. Harlow, Essex: Pearson Longman.
Galateanu-Farnoaga, Georgiana. 1994. Exercitii de gramatica engleza. Bucurcsti: Omegapres.
Galateanu-Farnoaga, Georgiana. 1995. Sinteze de gramatica engleza: Exercitii §i teste de
evaluare. Bucurcsti: Cruso.
Graver, B. D. 1986. Advanced English Practice: With Key. 3 rd edition. Oxford: Oxford
University Press.
Greenbaum, Sidney. 1996. The Oxford English Grammar. London: Clarendon Press.
Greenberg, Joseph H. 1986. The realis-irrealis continuum in the classical Greek conditional. In
Eli z abeth Closs Traugott, Alice ter Meulen, Judy Snitzer Reilly & Charles A. Ferguson
(eds.), On Conditionals, 247-264. Cambridge: Cambridge University Press.
Hewings, Martin. 1999. Advanced Grammar in Use with answers. Cambridge: Cambridge
University Press.
167
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Huddleston, Rodney & Geoffrey K. Pullum. 2002. The Cambridge Grammar of the English
Language. Cambridge, UK; New York: Cambridge University Press.
Hughes, Anthony. 2001. Online English Grammar. Anthony Hughes.
Johnson-Laird, P. N. 1986. Conditionals and mental models. In Elizabeth Closs Traugott, Alice
ter Meulen, Judy Snitzer Reilly & Charles A. Ferguson (eds.), On Conditionals , 55-77.
New York: Cambridge University Press.
Lewis, Michael. 1986. The English Verb: An Exploration of Structure and Meaning. Hove:
Language Teaching Publications.
Magyarics, Peter. 1997. Gyakorlati angol nyelvtan. 2 nd ed. Budapest: Akkord & Panem.
Newbrook, Jacky & Wilson. 2001. Proficiency Gold. Harlow: Longman.
Palmer, Frank. 1971. Grammar. Middlesex & New York: Penguin Books.
Palmer, Frank Robert. 1990. Modality and the English Modals. London and New York:
Longman.
Prodromou, Luke. 1998. First Certificate Star: Student’s Book. Oxford: Macmillan Education.
Quirk, Randolph, Sidney Greenbaum, Geoffrey Leech & Jan Svartvik. 1980. Grammar of
Contemporary English. Longman.
Quirk, Randolph, Sidney Greenbaum, Geoffrey Leech & Jan Svartvik. 1985. A Comprehensive
Grammar of the English Language. 2 nd ed. London; New York: Pearson Longman.
Snitzer Reilly, Judy. 1986. The acquisition of temporals and conditionals. In Elizabeth Closs
Traugott, Alice ter Meulen, Judy Snitzer Reilly & Charles A. Ferguson (eds.), On
Conditionals, 309-332. Cambridge: Cambridge University Press.
Soars, John & Liz Soars. 1998. New Headway: Upper-Intermediate: Student’s Book. Oxford:
Oxford University Press.
Soars, Liz. 2008. New Headway Advanced Student’s Book: English Course. Oxford: Oxford
University Press.
Stannard Allen, William. 1974. Living English Structure: A Practice Book for Foreign Students.
5th ed. London: Longman.
Swan, Michael. 2005. Practical English Usage. 3 rd ed. Oxford: Oxford University Press.
Thomson, A. J. & A. V. Martinet. 1986. A Practical English Grammar. 4 th ed. Oxford: Oxford
University Press.
Vince, Michael. 1996. First Certificate Language Practice. Oxford: Macmillan Heinemann.
Walker, Elaine & Steve Elsworth. 2000. Grammar Practice for Upper Intermediate Students.
New Edition. Essex: Longman.
Woods, Geraldine. 2006. English Grammar Workbook for Dummies. Hoboken, NJ: Wiley
Publishing, Inc.
Woolard, George. 1999. Grammar with Laughter. Hove: Language Teaching Publications.
Zdrenghea, Mihai Mircea & Anca Luminita Greere. 1999. A Practical English Grammar. Cluj-
Napoca: Clusium.
168
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ION HO REA: A GREAT CLASSIC OF TRANSMODERN POETRY
Ion Popescu Bradiceni
Assoc. Prof., PhD., „Constantin Brancusi" University of Tirgu-Jiu
Abstract:The article is a case study that proposes to fixate in the space-time of Romanian-European
contemporaneousness some features that differentiate trans-modernism from post-modernism and meta¬
modernism.
The article uses the technique of applied re-lecturing of the text, in the lineage of a critical-hermenetical
recurrent practices.
Thus the foundation of a new paradigm is set, trans-modernism, implemented on a new literary scientific
orientation: trans-clisciplinarity.
In this context, Ion Horea's poetry gets what is already coming to it: the value of something unique,
monumentality, the greatness of a patriotic utterances, reconsidered as an emanation of the old
homestead.
Keywords: scribe, journal, polyhedral acquisition, stained glass.
A Shakespearian ‘’feel”
I poses a personal pride: that I had and still have a friend in poet Ion Horea. In 1998,1
awarded him the Price for Opera Omnia of the National Poetry Workshop ‘ ’ Serile la Bradiceni”
(Evenings in Bradiceni - my note). However, we go back even further than this.
As he had always published me between 1980-1989 in the magazine ‘’Romania
Literara’ ’ at which helms he was at the time. I provided him with patriotic poetry with somewhat
orphic, metaphysic, transmodern profoundness.
I consider him of course, just like other literary critics, a strange combination of
neoclassicism, neoromanticism and neomodernism. But as if all these do not match
postmodernism, the reading list fits him better.
Usually, once he had printed a book, master Ion Horea would always send it to me,
never forgetting the autograph, within it constantly mentioning the word ‘’brotherhood”
doubled either by the adjective ‘’borderless” or ‘’absolute”.
I have ‘’Scribul” (2011), ‘’Gravuri” (2013), ‘’Rataciri” (2014), ‘’Vitraliu” (2016)
since 2013 on my office table, but sinner me did not find the kairotic time - so that, obviously,
after having read them immediately after having been gifted - to also comment them
intratextually.
‘’Gravuri” is divided into three cycles: ‘’Jumal”, ‘’Gravuri”, ‘’Lespezi”. Quickly
browsing over the artistic well-known writing of ‘’Gravuri”, let us remark from the start the
lyric ceremonial tone, the apoftegmatic accent, the regime of the musical sets, a certain
residence in the region of memories that became revelations par-lui-meme et pirs nous, the
already hypocritical readers.
In ‘’Jurnal”, Ion Horea gives off sparks of style on the path of diction, (auto) and
(meta)poetic autoreferentiality. He possesses the art to self-define himself simultaneously
through all what ‘’he writes in constellations” and volens-nolens and he assumes them either
‘’only in the dew mirrors” of the ‘’soft hill shapes beckoning new journeys”.
169
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Either way, the note to the notion (metanotion) of imagination suggests - a la maniere
de Constantin Noica - to disseminate the artistico-aesthetic and theoretico-semioticalterm in
three semantical subunits ‘’in-chipu-ire”.
A Shakespearian air is given to the engravings bythe ‘’everyday purpose of the being”.
‘’Stories are stories” like in ”0 mie si una de nopti” of Seherezada, in which the fantastic/
fabulous envelops ‘’the engravings” in a sacrosanct silence. Living at the cross-roads between
the Orient and the West like Rene Guenon, the neo- and trans-modern Ion Horea exhibits, with
a complete naturalness, a figure of a troubled musician over some ‘’strange branches, like
snakes” which ‘’give the garden under the fog, twisted meanings”.
The fantastic transcendental of Ion Horea erupts - like geysers -from a subterranean
world of the folkloric fabulous, boiling with all myths and heresies (see ‘’Scribul” 2011, 5-88);
or it is a recourse to the most re-originating dreamland. I quote from ‘’Halucinatii” (which are
forms still of the Durandian fantastic - our note): ‘’Like in a dream...you would want to
write...but comes a sign...a noise under the clouds of smoke in obscure distances...there is
your dream and path”.
Once the hermeneutic circle is closed, the critic understands that the poet
invokes/evokes the inferno: ‘’Its flames you stumble upon and hit against thus following once
journey/ under their wall of darkness, sickly, like the smoke chokes you”.
I repeat an older poetic judgement: that in the virtue of which Ion Horea’s poetry, o
connotation either grave or (auto)ironical, either pure incantation (magico-mythical) or
resurrecting all the way the sacred in/from the profane in the line of the most confessional
attitude specific to Transylvanian tradition (Goga, Cotrus, Beniucs.a.).
Lor example, the "Halucinatiile" commented above are an intertextual to Dante's
"Inferno" and betray in Ion Horea's auctorial personality a homo transreligiosus and
transcultural (BasarabNicolescu).
I am almost certain that if a critic like Horia Garbea, unwilling to taste the poem of a
different kind from the postmodernist, browsed Ion Horea, one would make fun of his "eternal"
"thug" manner.
2. The desired mirroring
"Scribul" is one of the most successful books written and printed by Ion Horea after
1990. The longevity of the poet is absolutely breath-taking. But the motivation that kept him
"alive" is simply stated in "Lresca": "It is time for scholars to appear with Bibles in disguise
and with Stories / shaken in their forefathers." Among the temple walls, the poet is an avatar of
the Saviour, "that his shadow be to him, and you to be close to him, and to the cross of his cross,
with the one under the mists in rust, shaken, for a moment to resemble him, "and the crown of
laurels and gold on his forehead would have turned into a thorn if he was the One Who Chooses.
But with self-deceiving lucidity he understands: "You are not the chosen one, or whatever it is
said, not happening / no miracle" (Semne, p. 9). As a consequence, "a spirit of night caught in
the cavern" unleashes "a play of lurks and words" (Rataciri, 2014, 9). Thus, poetry must be like
a tightly-laid warp - not as a cloth-in the dissolution - of "strange strands left in the play of the
heavenly rabbits" (Ibid., 8).
But what would be the role of the Scribe after "discovering altars or fallen bells from
colossal towers ... turned from oblivion" is the time to suck his Golgotha? To be beaten on the
imaginary cross?
No, the moment of crucifixion has not yet arrived, for the poet "delayed by the stories"
still has to say "another story", for which he begs the museums: "Let me speak to the beginning"
(Scribul, 2011, 19) Lor "The rest is yours". This Shakespearian motif, mirrored in the mirror, is
170
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
actually the "word of the beginning" "in the age of peace and quiet," which the dust and the
quenching of the ink, and an addition, forever witnessed. Eli, Eli "(Anonymus Notarius, p. 21).
In the sense and / vision / of this type of spiritual poetry - superior to any postmodernist
"work" of today (not yesterday - my note) - the work material is wise, it is appropriate - as with
T. Arghezi for example (Atelier - 23), on "written tablets made of clay, stone and planks / by
which you leave this world fractured by dreams and thoughts." Most certainly, "by the tangle
of words from the lyrics of the rumble and rhymes," nothing is done, nothing "signs written on
paper" with the venom "from a honey that I squeeze from time to time." The honeycomb is
inexhaustible in the beauty of Romanian language, a metaphor recoiled by Ion Horea from the
Eminescu language (Rataciri, 2014, 65, Eu raman).
When approaching the ontopastel, the Transylvanian poet transforms it, through a
musical alchemy, musically fluidized into the fable (Vedere, 40). Moreover, writing "under
extreme laws", successfully cultivating the fixed form and even the difficult composition in the
hermeneutic circle, the poet would appreciate some as a paradoxical aspect, but I do not,
because I believe precisely through this prosodic discipline Is himself, free, unintelligible,
expressive, reflexive, and ... trans-romantic. The rare rhyme encompasses the living metaphors,
circumscribes them to such a vivid aesthetics, permeated by "celestial fires" but by the effects
of popular language; So, a verb "stands" (instead of a) with the adjective possessive "you" or
"weddings is" with "grains" (Echinoctiu, 43).
In a "elegy," one mono-rhyme is used with an indisputable success. What do you want!
As a new model - the transmodernist critic - I continue to rely on such transfiguration
refinements on such "ethical poetry", as poetry, if not claimed in an ipso et de facto tradition,
does not exist. On a tradition of solid literary culture and critical judgment, both competing to
give examples of creativity by practicing self-sustaining paradigms. "On a way, back" to the
great creative figures of an experimental Europe, Ion Horea's attitude is selective, orderly,
diurnal but nocturnal, but integrated with a transgressive or mutually mirrored imaginary: "How
strange your fears and the mirrored look / Under slums in golgoans where there are no mirrors
". The "way of life" is like the "Fat-Frumos din Tara Tineretii-fara-batranete u : "in the valley of
which you still tremble."
But Ion Horea also wrote cosmic poetry, large simultaneous centripetal and centrifugal
reverberations, first to the essence and then to the appearance, and only then they manage the
regime of the orphanic writing (Noctuma, p. 54, Fila, p.55).
3. Critical reception
The critical reception of Ion Horea's work is rich, respectable, and even prodigious.
Iulian Boldea, Eugen Barbu, Al. Cistelecan, George Calinescu, St. Aug. Doina§, Gheorghe
Grigurcu, Victor Felea, Aurel Martin, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Ion Ncgoijcscu,
Petru Poanta, AL Philippide, AL Pirn, Ion Pop, Ion Popescu-Bradiceni, Marian Popa, Ion
Rotaru, Eugen Simion, Nichita Stanescu, Mircea Tomu§, Cornel Ungureanu, Eugeniu Nistor,
Anamaria §tefan (Papuc), Silviu D. Popescu and others.
We absolutely had the great joy of knowing them, to honestly but memorably interview
them. Their views have been in fundamental aspects in their eons.
But start with Gherghe Grigurcu. In "Poetiromani de azi" (Grigurcu, 1979, 212-215) the
critic - who was established today in Targu-Carbunesti in the town of T. Arghezi and
G.Uscatescu in few steps from the "Tudor Arghezi" Museum, founded by Mitzura Arghezi and
Ion Mocioi, - puts Ion Horea among the refined rural paradigm with Zaharia Stancu, Aurel Rau,
Aurel Gurghianu, loan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituj, Ileana Malancioiu, Ion Sofia
Manolescu, Petre Ghelmez, Petre Got. I do not contest the option of my permanent jury
committer at the National Poetry Workshop and Poetry Critique "Serile la Bradiceni" (1997-
171
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
2017), which celebrates its 21st edition this autumn (and in 1998 at Had as sole laureate even
Ion Horea - n.m.). So, why would I do it? De gustibus non disputandum! Thus, Gheorghe
Grigurcu considers Ion Horea a postpillatian. I quote: "Obviously, we are dealing with a
continuity which, through the Florica bard, aspires to the robust atmosphere of Alecsandri's
Pastels" (Grigurcu, 1979, 212) but also refers to Fundoianu's "Privelistile" (Fundoianu, 1983,
5-58).
Attentive to this type of creative figure, Grigurcu senses in his own right:
- experimental mentality,
- cursive symbolism,
- the alertness of the word,
- image articulation,
- the synthesis of pastoral melting,
- formal protest,
- the construction of a poetic labyrinth with an applied elegance (as in the
"parnasianism" of Al. Andrijoiu - my note) and with a peculiar culture of the indeterminate.
Petra Poanta was also right when he sensed his aesthetics of rebours, but preferred Ion
Horea by eminescianizing himself superiorly.
What features does the critic think?
- a disturbing, fluent, fluent,
- erotic nostalgia projected against a cosmic rural backdrop,
- the suggestion of the ecumenical loneliness,
- the obsession of devastating time,
- the evocation of dark-wondrous landscapes, lures of absence or loneliness,
- the native-troubadour atmosphere,
- Perfect musical rhetoric,
- the subtle incarnation of regionalisms in the effects of archaeological language (as in
Marin Sorescu - my note)
(Poanta, 1983, 50-53).
Originally appeared as a chronicle at the "Podul de vama", the article "Intoarceri" is also
captured in the summary "fereastracriticului" (Cristea, 1987, 191-195), where Valeriu Cristea
appreciates Ion Horea's lyrics as " Bitter, "of vision, but also of some states of soul, of a
planetary citizen attitude, of returning to Noah's Ark.
But the novelty with which Valeriu Cristea restructures an already established critical
myth consists in the decryption of the Horean creation process, which is unique, with an
indisputable identity.
4. The reflective poetry
In the mirror with Benjamin Fundoianu (B. Fondane), Ion Horea puts on the wallpaper
the "forest words". His poetry is not descriptive because his description does not have a real
pattern, but he is bom of the mist of the mind, as an intimate and obviously programmatic
protest against the mechanical landscape. Nature in the poems of B.F. appeared elevated to a
greater potency than its normal image, like a valve through the wall of fire, the valve itself being
the volcanic flames.
Ion Horea brings into a heavy pregnancy "so many strange thoughts" on "Eli, Lama
Sabachtani!", "Among the wax lights." The poem once again flies with Egyptian myths,
funerals, transcendences, in a prompt or alternative parallel to the Transylvanian tradition,
which it intertextualizes in sight. The "right witness" being "the whole white sheet", the poet
entrusts us to the Vatican: "For a long time I am trying to make myself / among the Romanian
scriptures," with the wailing of the nation in the breast "(Foaia alba, in Scribul, p. 49).
172
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
The craft of rhyme in prosodic art touches the semantic mirrors of Horea perhaps
perfection. "Blending echoes ... in an altar under marching passes and rites with water
paintings", the poet is the prisoner of reflective poetry, even of pure poetry (almost
imperceptible) and almost hermetic, for it finally breaks down - as we look - to the immediate
reality and builds an autonomous verbal space, purely in the sense of anti-reference and closure
on its own semantic topography.
For the transmodernist critic and theoretician that he is, the poetry of Ion Horea is
claiming from the type of poetry that seeks to approach its own essence, it is reduced to the
essence as such: metaphor, sound magic, suggestion, ambiguity, orphanic metaphysics ,
Sacredness, religiosity, poeticity as an effect of art, etc.
And yet, for Ion Horea, the world of practice is a poetic world, based on the values of
direct expression and "insensitive thinking," which is not fit for free thoughts of contemplation.
But also, the stealing of the structuring ego against these determinations of the contingent world,
manifested in language, by deviating from the common forms / norms of communication
(Christmas, 2002, 435-436).
"The greater the deviation, the deeper it is in the exceptional space of poetry governed
by the laws of art and manifested through a substance (of life?) And genuine and superior"
(Christmas, 2002, 437).
At all times, "the eye deciphers in the zodiacs" "stories woven" by the spiders "and a
virgin silence through yellowish sheets to express" the wicked, subtle poet "wanted with the
boldness. This "through the signs of the shrouded shroud" tries to figure out something in a
hurry, then recovers that Jonah in the gut of exclamation exclaims only: "I'm caught by myself
and swallowed. / At least to yell! No one is crying! "(The same in Scribul, 73). I mean, the
whale is even the poet himself in which an Ionaionic spirit dwells.
The same Petru Poanta has the ambition of configuring an autonomous language,
mythologically-agrarian suggestions and generally sentimentally-rural, the syntax of a slightly
stylized lyricism, discreet note of pantheism, both euphoric and melancholic. The real poet must
be sought in the bucolic plastic and in the miracle already existing in the daily, but must be
revealed / resurrected in pastel or stamp, poetry dressing the ceremony and the fabulous
neighbour with the daily (re) current and the Balkan extraction hieratic. (Poanta, 1973, 63-70).
Mircea Tom us discovers the polyhedral acquisition of the verse written by Ion Horea,
inspired by Fundoianu's "Privelistile", characterized by an inspired association of the rigorous
metric principle with expressive availability of the license.
What further does Ion Horea bring to the poet of Hertei:
- the particular quality of the relationship between man and cosmic,
- the rhythm of the soul life after that of nature,
- the ritual movement in consensus with the zodiac,
- the poetry itself as an active way of participating in the secret or spectacular nature of
nature,
- the halodic or arghezian strand,
- the visionary anthropocentrism of a homo faber that constructs and acts in accord with
the constructive forces of nature (Tomu§, 1974, 205-210).
5. The transideatic and transideological thought
Ion Horea discovers, it seems, in death, the lost paradise craving for Francis Jammes'
rural fantasy or Charles Baudelaire's mystical power. His poetry is homogenized by conjugating
images, emotions, volumes, matching surfaces, balances, precise and ambiguous contacts.
Inspiration is matched by a geometric technique, resulting in a poem conceived as / with an
autonomous universe, with its arbitrary laws / principles, with the planned programmatic rigor.
173
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
All resulting in a vaporized poem / a mood once dated, imanenttranscendental and transcribed
with that ascetic of a heretic hesychast and a hermit in a sacred cave.
In the "Jumal" (November 1, 2010 - November 19, 2011) (Engravings, 2013, 7-36), the
poet, of semiotic formation, tirelessly writes - "out of the heavenly hail, the roar of stars" faithful
to his ministry. Poetry has its creative place "down there, in the very top of the world / mirrors".
But living in and out of them, the poetomul-vates is convinced that "a dead man seems to have
any verse," "a water eye" in which he reflects "and he balances, both the lust, and the clouds."
"On the verge of reconciliation" ("the threshold of immortality"), "God himself stood". By
giving up his place to the poet, he must take it in reception "as in a play, preaching the fall in"
sure valleys of chaos "(Mihai Eminescu). Moreover, as a poet, "the dark vineyards and silence,
/ put the word with word / as heavy woven-in grass, / as grass caught in the web of the rain"
(October 16, 2011, in "Engravings ", 2013, 23). This lyrical fertility has its natural alternative
in prayer: "This is my time of prayer," but also in solitude: "The loneliness of knowing you all."
For aesthetic / doctrine reasons the "Gravurile" are "replicas" to Eminescu, they are aiming
to demonstrate the hieratic novelty of the poetry genius from Ipote§ti, in turn accompanied by "dark
metaphysical temptations" (November 10, 2011, ibid 31), or the irresistible call of a glorious
historical past evoked by chroniclers between two rulers or two battles with the Turks, the Tartars,
and the Lewis. This past "reviving in every moment" and "engravings", whose poetry is supported
by a homogeneous and concrete idea. This ideology is based on the principle of a vital resonance
of human nature with the mystery of the world. It is that principle found in mystical ecstasy, in
philosophical intuitionism, in the ancient theory of poetry as an orphanic manifestation; As a vital
resonance between the poet and the universe / divinity.
And yet, the invention, Horean creativity is present in the language impurified by slag
perishable / contingent uses. In the rather musical than grammatical reality of the poetic
language, in its phonetical semanticism (the its semantical acoustic, similar somehow to Cesar
Baltag and Nichita Stanescu or Mihai Ursachi) regionalisms, archaisms, localism are allowed
to enter personally, suggesting the programmatic idea of exploring the whole area of sensitivity
that is governed by language.
Yet more fundamental certainty emerges to / from "Gravuri" (Horea, 2013, 37-66), that
texploring the sensitivity and language are consubstantial and cannot be achieved only in a
single stock of knowledge. This action enables us to better understand why reflective poetry is
a space of a double mirror of the individuality of the poet in his own subjectivity and language
in his poetic self.The Horean ego is a pure one, which, at the starting point of the (1) poetic
work, emphasizes almost everything, including the biography of the writer and writer of
himself. Paul Valery compares this Moi Pur with that precious zero of the mathematics.
However, I firmly believe that reflective poetry is the most justifiable form of aspiration
of lyricism toward the discovery of its absolute substances (Christmas, 2002, 440). In a "Fila"
(p.40), Ion Horea shows us what he is waiting for. Quote - "And wait for something to appear
as if by magic, / a thought of the more beyond of some whatnot ideas / her find her figure under
your pen / at least in the game of other common passions". The transideatic thought is, of course,
of a transmodern nature.
6. Poetry or beauty as a physical sensation
Of course. About Ion Horea, I wrote in three of my books. The drama that the poet has
been living today has overwhelmed me. It occurred while writing in this small and succinct
monograph.
On the research path, I've always reviewed my fresh rehearsals. And the incipient
position remained in force: his poetry is a European poetry, grafted on a triple culture po
174
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
(ethics): German - French - Italian, under the unmistakable sign of the discrete charm toujours
of self - reflexivity.
A parallel of Ion Horea - Umberto Saba, not at all exaggerated, revealed aspects that are
insufficiently ... revealed by literary criticism. Besides, I have long discussed this subject with
Ilie Constantin, the laureate and he, like Ion Horea, of the National Poetry Workshop "Serile la
Bradiceni". A healer in Paris, Rome and Berlin, the eminent translator and great communication
comic ... transcultural, had suggested this possible joining. "Like Saba, our Horea has a soul of
profound and disturbing human vibration. He's a primitive, "he said in a row, and A.E.
Baconsky - and essentially one of the last seekers of the lost philosophers of continental
tradition. "
Like Saba in Trieste, I add now, by 2017, Horea explores / exploits the golden strand of
the Transylvanian dialect.
The desired equilibrium, which borrows the most elementary element of the natural
note, gradually clears up to "Vitralii" in 2016 (Horea, 2016, 70): "When I write these lines, I do
not take into account / at all times the wait / anxious time , Hidden among words / to whine, to
reap, to dry ... ". Witty intimate twists and turns can overcome doubt and anxiety, the fear of
death, through an effort of harmony to a melancholy serenity. A carpenter, like Brancusi, Ion
Horea, feels like Jorge Luis Borges the beauty of poetry as a physical sensation (Borges, 2008,
7-37). Thus he carves "the same phosphorescent stump / every evening found at random / where
you wander, walk, walk, adolescent / lured by scholarly passions, careful to fit a buzzing, rare
rhythm world" (Fila, 2013, p. 41). Story listener, the poet certainly fits the eyes of the world,
the wise mask, and with his identifying seal tells us lapidarly: "Stranger to the taste / of Eternity
/1, am the Augustus / gentleman of the city / / Staying in the tower / To everything that passes
/ to everything that perishes" like Mihai Eminescu in" Glossa "in the next poem in "Gravuri"
(Horea, 2013, 44) being even a loyal intertextual to another Eminescu poem:" Either from the
neighbor / or from faraway / times you bury them / suffering the scums // dusks come in / in
other times / how hard is / loneliness" (Retro).
Here's how proper is the true Romanian, Ion Horea, sitting between Eminescu and Saba,
all three fascinated by rhetoric and refined stylistic instrumentation. For de facto the
programmatic "phasing out" illuminates the mystery of a slow decay of his poetry, of a closed
fervor, and of a form of tacit rebellion against communist dictatorship; Homeric hermetism is
exactly what I consider and reconsider: a substitution of historical consciousness through an
orphic memory, prospected in its timeless dimensions, found in the purism of the lyrical verb.
And the orphanage of Saba and Horea is an exorcism through sweet singing, dense and vibrant
restitution of harmony and soul.
7. The state of the mirror
On the Mateiu Caragiale - Pillat - Fundoianu axis, Ion Horea's lyrical voice retains the
accents of a free spirit trained in pure poetic creation, making a figure based on meditation on
the ontology of poetry and "in pursuit of another meaning" (Same in "Engravings ", Horea,
2013, 57).
For the admirable Transylvanian poet, who has been rooted and unfolded completely (like
Mircea Barsila - n.m., I.P.B.), the poetry is written in a magical cabinet: the library. Spirit enchanted
by nature, Ion Horea is nevertheless an official of the book, a heractic practitioner; Therefore, the
redeployed reader is constantly changing: for it can be said that every reading of a book, every
recite, every transcultural memory of this reading, in our imagination, renews the text, itself a
"changing river" (a mutation of aesthetic values, that is, - my note), that is to say, an expressive
language, which itself is a transparent, but mysterious mirror of time, as a chant.
175
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Thus approached, Horea's poetics are part of a post-Crescent aesthetics with a structure
of themselves. Thus, the Horean language is an unparalleled aesthetic creation with a measure:
"In the end, however, you will remain yourself" (Neguri, "Scribul", 2011, p. 63).
But a Persian metaphor shows that, in fact, the moon is the mirror of time and expresses
the glamor of the astral and its supposed eternity. But each term in the three is a poetic work in
the included third party. Now, an assertion like "Atelier" (Horea, 2011, 65) becomes more
explicit: "I'm trying to be the madman, the subtle / poet I want by all means."
Commenting on Radu Petrescu, Mircea Benjea considers that the stage of the mirror is
not just a mental operation but also an ontological one (Bentca, 2000, 107) and for Jacques
Lacan the mirror sample is the exercise by which the child recognizes and unites his self in
space - the shift from specular to imaginary, then from imaginary to symbolic. Released from
natural dialectics, the notion (of "the state of the mirror", my note) gives the poem as such the
meaning of the matrix of the imaginative becoming of the poetic ego and at the same time
translates it from the perspective of the need to perceive itself as metacorporal unity.
Another "fragment" acquires, here, a hermeneutem. I quote, because it comes from the
"Atelier": "At midnight I am no longer humble / angry with fear and boredom, / and come to
the hillside the dream / as I was when I was the child ..." (Horea, 2011, 65).
In "Gravuri", the first cycle is a sui generis "log" (November 1, 2010 - November 19,
2011). But in "Vitralii" the "daily" "journal" kind of persists (Horea, 2016, 49-76) and I would
notice, in this new context (arhitextual - my note - P. 61); Writing the diary means anything like
the entrance to the mirror stage. Writing his "ergographic" journal, Ion Horea perceives himself
as a coherent whole - both first degree and second degree - and as a simultaneous first-degree
and second-degree work (Borges, 2008, 10); Leaving behind the desperate being, who only
lived in the incoherence of time. Writing, the poet gives access to "imago mundi", freed from
any reference, living fatally only by self-reflection. And he reassembles his airplane as an effigy
on the page, transformed into a paper, from which vice versa, the language of the writing
creator, itself as a guard against forgetting, as a privileged form of any creative approach. I
quote the end of "Destin" in order not to be accused of "desertion" from the theme / remate:
"By admitting my thoughts to a sheet of paper, / returned to memory, brought from memory /
hope that all I write to- To read / from a desire / only at times or at random, / anyway in straight
lines and very clear words / as far as I can in the small writing to express / sound, - these
rhythms, - others, - these rhymes " (Horea, 2016, 62-63).
The Horean Paradox consists in accepting literature as a form both of happiness and of
unhappiness, transcribed concretely-abstract, and its epitaph may be the representation of a
Bloody Month. I quote: "With me it lights and goes out / the light first and the last // By me I
feel how it flashes / and how it goes down to me in the blood. / There you kindle your poor
spirit "(Horea, 2016, 46). "I think poetry is something that can be felt," Borges said in 1977 at
the Coliseo Theater in Buenos Aires. Horea enters a similar coordinate, feels poetry as it feels
like a "compendium of thought, with the late Middle East stamps". He conceives it by
discovering it / inventing it / reminding it as Plato. It has the feeling - writing it - that it pre¬
exists: one of the effects of poetry must be to give the sensation not to find something new
necessarily, but to remember something almost forgotten. I read from the same text
"Palimpses'VTt seemed (as I imagine now) a creature / ... / (Something, from memory, trembles
beneath my eyelids) / ... / (Now, looking back through the neural space, as only in the twisting
of branches, from where it is chosen by extinguishing and wasting, / this day, from all afternoon,
in a moment, in the thought of my milieu, the frivolous, the late and the fictional? / Be of all
that, the reason, and / or on the cross, the child appeared in a mirror, how long after that would
it be? / What a god, turned from the door of poetry, or from the hoop / seen in these tents
("melted hemp, In the dust of the nipple sifted as a sieve my note, IPB), sometime, literature,
and from the child alone through the house and the garden, a verse that no one could have
176
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
seen?"). The "Journal" in "Vitralii" begins with this quintessential summary "burned poetic".
Et punctum. Quod erat demonstrandum!
BIBLIOGRAPHY
1. Ion Horea: Scribul; Ardealul Publishing, Targu-Mure§, 2011;
2. Ion Horea: Gravuri; Ardealul Publishing, Targu-Mure§, 2013;
3. Ion Horea: Rataciri; Ardealul Publishing, Targu-Mures, 2014;
4. Ion Horea: Vitraliu; Ardealul Publishing, Targu-Mure*?, 2016;
5. Gheorghe Grigurcu: Poe{i romani de azi; Cartea romaneasca Publishing, Bucure§ti,
1979
6. Petru Poanta: Radiografii II; Dacia Publishing, Cluj-Napoca, 1983
7. Valeriu Cristea: Fereastra criticului; Cartea Romaneasca Publishing, Bucure§ti,
1989.
8. B. Fundoianu: Poezii //+//); foreword by Dumitru Micu, chronology by Paul Daniel
and George Zarafu; B.P.T., 1983, Minerva Publishing, Bucure§ti.
9. Petru Poanta: Modalitafi /vice contemporane; Dacia Publishing, Cluj, 1973
10. Mircea Tomu§: Istorie Iiterara §ipoezie; Facia Publishing, Timisoara, 1974
11. Al. Piru: Poezia romaneasca contemporana (1950-1979), Eminescu Publishing,
Bucure§ti, 1975
12. Eugeniu Nistor: Dialoguri In Agora; Ardealul Publishing, Targu-Mures, 2005.
13. Gheorghe Craciun: Aisbergulpoeziei moderne, with an argument by the author and
foreword by Mircea Martin; Paralela 45 Publishing, Pite§ti, 2002
14. Umberto Saba: II Canzoniere, translated from Italian by Hie Constantin; Paralela 45
Publishing, Pite§ti, 2009
15. Jorge Luis Borges: Poezia sau frumusefea ca senzafie jizied; Paideia Publishing,
Bucure§ti, 2008.
16. Mircea Bcntca: Radu Petrescu. Farmecul - discret al autoreflexivitalii; Dacia
Publishing, Cluj-Napoca, 2000
17. Ion Horea: Rondeluri; Ardealul Publishing, Targu-Mure§, 2012.
18. Ion Horea: Noaptea nop}i/or ; Dacia Publishing, Cluj-Napoca, 1985
19. Umberto Saba: Capra §i alte poeme antologice, translated and foreword by Dinu
Flamand; with a preface by Margherita Ganieri; curated and chronology by Smaranda Bratu
Elian, Humanitas Publishing, Bucure§ti, 2009
20. Jacques Lacan, Le stade du miroir comme formateur de lafonction du Je, in Ecrits,
I, Seuil, 1971, p.90.
21. Matei Calinescu: Conceptul modern de poezie; Paralela 45 Publishing, Pite§ti, 2009.
Ill
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
A PAGE OF HISTORY, A SLICE OF LIFE - ADS FROM 1935
Carmen Neamtu
Assoc. Prof. PhD., „Aurel Vlaicu" State University of Arad
Abstract:With market development and diversification of products offered, there was the need to find
new means of communication, information and influence regarding the buyer. In short, that was how
advertisments born and rise.
The aim is to arouse, wake up a reaction among customers in every age would they be.
The art to engage and captivate the buyer lies in the choice of words suitable and then combining them
into memorable statements.
The ads can be viewed as a reflection of the era in which they were designed, a barometer of society, its
aspirations.
We will see a slice of life from Arad, as it appears in advertisements of 1935.
Keywords'.development, product, history, life, advertisement, 1935.
Odata cu dezvoltarea piejelor si diversificarea produselor oferite, a aparut si necesitatea
gasirii unor noi mijloace de comunicare, de informare si de influenjare a cumparatorului. Pe
scurt, as a au luat nastcrc reclamele. Ele Tsi propun sa trezeasca o reacjie in randul clicnplor din
orice epoca ar fi ei. Arta de a provoca §i de a captiva cumparatorul sta in alegerea cuvintelor
potrivite si apoi in combinarea lor in enunjuri memorabile. Reclamele pot fi privite ca o oglinda
a epocii in care au fost concepute, un barometru al socictapi, al aspi ratiilor ei. Vom vedea o
felie de viata aradeana, asa cum apare ea in reclamele anului 1935.0 analiza a textelor de
reclama arata prc fcrinta pentru scrierea completa a numelor (Am pastrat grafia §i punctuajia
originalului) 1 .
Voi incerca o privire istorica asupra fenomenului publicitar, evidenjiind caracteristicile
cele mai importante ale structurarii enunjului reclamei de-a lungul anului 1935. In numarul 11
al revistei am surprins si alt an. Perioada cercetata -1935- este din cotidianul principal al
Aradului, „§tirea“ 2 .
Am putea spune ca textele de reclama reprezinta o marturie a starilor de fapt din
societatea in discutic, fiind o imagine fidela a cunostinjclor, sentimentelor §i dorintclor unei
epoci. Evolujia reclamei urmarcstc, asadar, transformarile societajii.
1 Numele strazilor ?i numarul de telefon se scriu complet, dar se intalnesc abrevieri ca Tel., No., Str. (numele strazii de obicei
poarta numele unei personalitap istorice).
2 „§tirea, ziar politic, social economic - independent 11 , Director: Ion B. Martin, Redactia ?i administralia: Arad, Timisoara,
Oradea, Bucure?ti.
178
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Am putea spune ca structura textelor de reclama din anul 1935, din cotidianul „§tirea“
copiaza formatele de text ale
anului 1934, numele marcii ie§ind
in faja ca o garantic a calitapi
produsului.
Reclamele pun accentul pe
numele proprietarului, sens
intotdeauna cu un corp de litera mai
mare si cu un caracter ingrosat.
Numele proprietarului este trecut in
textul reclamei ca o marca a
seriozitatii serviciilor oferite, o
garantie a unei afaceri de incredere
si pe care te poti bizui. Produsul
promovat se identified cu initiatorul
actiunii din reclama, fie el
proprietar de fabric, croitorie,
cofetarie, restaurant sau magazin.
Mesajele anului 1935 evidentiaza
comertul prosper existent la acea vreme, cele mai multe texte facand referire la ateliere de
croitorie sau magazine unde se comercializau stofe, imbracaminte, pantofi palarii, posete,
cizmarii, obiecte de uz casnic si, nu in ultimul rand, restaurante si cofetarii. Analiza textelor de
reclama releva preferinta pentru scrierea completa a numelor, prescurtarile nefiind agreate.
Numele strazilor si telefonul se scriu complet, nu se intalnesc aproape deloc abrevieri ca tel.
sau Str. Numele strazii, care de obicei poarta numele unei personality, nu este scris niciodata
doar cu initiala numelui mic (cum apar astazi adresele din reclame care vor sa castige spatiu
publicitar atat de pretios).
Sub aspect vizual, reclama se identified greu din randul articolelor de ziar propriu-zise,
care prezinta actualitatea politico-sociala a vremii. Reclama nu prezinta o grafie prea diferita
de a celorlalte texte din ziar, corpurile de litera sunt aceleasi cu ale titlurilor celorlalte articole.
Ca asezare in pagina, reclama creeaza impresia unei plasari la intamplare in pagina de ziar, fiind
amestecata cu celelalte articole informative ale publicajiei, si cu anunturile de deces, parastas
sau oferte de munca.
Textele reclamelor apar incadrate in chenar, insistandu-se asupra capitolului pre(, care
este elementul principal de convingerea publicului cu privire la alegerea unui produs sau
serviciu.
Reclamele utilizeaza formule de adresare deosebit de politicoase si, daca n-ai stii ca se
repeta des in paginile ziarului, ai crede ca sunt de cele mai multe ori anunturi prin care esti
informat ca s-a mai deschis un magazin nou, ca s-au primit stofe la moda, ca a parut pe piaja
un alt restaurant. Politetea se traduce in limbajul reclamelor prin preferinta pentru termeni ca
Onor Public, cuvinte scrise cu majuscula, On. clientela sau apelativele doamne si domni ori
varianta de joc grafie in care litera D e una singura, marita pentru ambele cuvinte,
doamnelor/domnilor.
MISSIS-CLEO
Vizitafi-o inca astazi in interesul D-voastra.
Renumita MISSIS-CLEO Telepatista §i Medium.
Pentru convingerea Onor. Public se fac experience telepatice prin Mnemotehnica in
mod gratuit. La dorinfa generala MISSIS-CLEO primepe in locuinfa particular cu intrare
discreta. Primepe zilnic 9-1, 3-9 seara.
179
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Timisoara Ionel Bratianu No. 12. In curte. 3
Cofetaria
VALERIU COSTA
Timisoara, Strada IC Bratianu no 45
Sta la dispozitia On. Clientele cu cele mai apetisante produse de cofetarie. La comanda
livreaza la domiciliu, restaurant, serbari, ceaiuri, serate, baluri etc. Serveste cafea cu lapte,
ceai etc.
Preturi modeste. 3 4
Doamnelor si Domnilor
Doriti sa fiti eleganti -
atunci vizitati croitoria
FILIPS
Timisoara IV
Strada Preyer No. 3. 5
Reclamele anului 1935 au, apparent, functia textelor informative de presa, a stirilor,
aceea de a-i aduce la cunostinja, de a-1 tine la curent pe cititor cu node aparitii de pe piata
Aradului.
Noutati de primavara
in stofe pentru doamne si domni au sosit
si se gasesc in mare asortiment la
EUGEN DORNHELM S.A.
mare depozit de moda
Timisoara Bui. I.G. Duca No. 13
Louvre Fortuna
Timisoara IV Timisoara II
Bul.Berthelot 21 Piafa Traian 6
Nou magazin de ape minerale
Reprezentanta general, vanzarea exclusivei a apelor „Mariarui de Malnay ”
§i „Lythynia ” de Tamarepi - permanentproaspata.
3 „§tirea”, an.V, Nr. 820, 7 ianuarie 1935, p.5.
4 Ibidem, nr. 821, 10 ianuarie 1935, p.2.
5 Ibidem, nr. 952, 28 iunie 1935, p.2.
6 Ibidem, nr.865, 4 martie 1935, p.3.
180
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
In deposit se mai afla apele Bikszad, hebe, Franz Iosif §i Igmandi - in mod proaspat
dela sursa.
ROTHBART §1SALGO
Oradea, sucursala Arad, Strada Eminescu 24 Telefon 923 7
In atentiunea
Doamnelor!
Noutatile noastre de corsete
si brassiere au sosit!
Confectionam dupa masura si
cu pretul cel mai convenabil.
SALVATOR, P.A. Iancu 21 Arad 8
Reclama la firma de pompe funebre „Concordia” suna ca o nota informativa care se
adreseaza cititorilor pentru a-i anunta despre mersul afacerii proprietarului §i despre
preocuparea acestuia de a spori calitatea serviciilor promovate:
A due la cunostinta onoratului public am cumparat
intreprinderea de pompe funebre
„ CONCORDIA ”
ADOLF WEISZLOVITS §1FIUL
Fondata in 1858 pe care am condus-o zeci de ani si
pe care o voi conduce mai departe .
Asigurand si pe viitor cel mai solid, mai eftin
si mai promt serviciu, in stare sa satisfaca orici pretentii
apelez pe aceasta cale la concursul onoratului public.
ALEXANDR U ERDELY1
Proprietarul intreprinderii de pompe funebre „ CONCORDIA ”. 9
Reclama care recomanda folosirea unei sobe, prin formula sa de inceput copiaza
structura unei sesizari prompte pe care orice cetatean ar II facut-o daca soba lui, obiect utilitar
de maxima importanta in gospodarie, ar fi fost defecta. De aceea, solutia remedierii, a inlocuirii
sobei ineficiente cu una care „incalzeste in cateva minute cele mai reci incaperi” vine ca o
continuare logica a rationamentului:
O reclamatie general:
Soba mea nu da nici o caldura, oricate lemne ar arde.
Singurul remediu e patenta: VERSUS
Dar numai cu marca original.
Incalzeste in cateva minute cele mai reci incaperi.
10.000 de ori incercat.
Pretul reduse Lei 190.
L.WEISZBERGER 10
Alaturi de numele produsului/proprietarului care gireaza calitativ oferta, numeralul are
aceeasi functie, oferind o evidenja de netagaduit, pe care numai cifrele o pot da. Daca atatia
7 Ibidem, nr.821, 10 ianuarie 1935, p.2.
8 Ibidem, nr.1037, 14 octombrie 1935, p.3.
9 Ibidem, nr.995, 25 august 1935, p.2.
10 Ibidem, nr.817, 4 ianuarie 1935, p.4. Reclama e insopta de imaginea unui bebelu? pe un covor in fa^a sobei.
181
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
oameni au incercat un produs (10.000 - observam ca se prefera cifrele in locul procentelor,
considerate, probabil, mai abstracte, la momentul respectiv), desigur ca merita incercat.
Zeci de mii cumparatori satisfacuti dovedesc
Ca SOB A ,,ZEPHIR ” este intre toate sobele
cea mai bund
numai 10 kilogr. lemne necesare in 24 de ore
pentru o camera normala.
D.SZANTO § FIUL, ORADEA
Se gaseste in toate orasele
Cereti prospect gratuity.
Reprezentant:Casetey §i Seitz, magazine de ferarie Arad, Bulev. Regele Ferdinand
N0.49 11
Tot in aceasta categorie, a convingerii asupra calitatii produsului promovat, intra opinia
expertului, care intareste textul reclamei prin prestatia sa profesionala:
A pa curativa naturala
B1KSZAD
Vindeca cu efect admirabil bolile de mate, ficat, fiert si stomac.
Inceteaza imediat arsurile de stomac.
Este recomandat de numerosi medic-savanti.
Depozitul principal:
Nicolae Kardos
Timisoara telefon 21/24. 12
Suferiti de boala de rinichi, de basica, de ficat
faced curd cu apa de
CACIULATA
Efectul ei binefacator
este cunoscut in cercurile medicilor
din lumea intreag
Depozitul General Nicolae Kardos
Timisoara Telefon 21-24 13
Profesorii universitari au constatat ca,
cel mai sigur effect are
APA DE B1XAD
care este cea mai bund contra tuturor bolilor de stomac, intestine, rinichi si fiere
deoarece consumarea ei are un efect alinator,
sigur si placut.
Se procura pretutindeni si sepoate consuma la:
SAMUEL KLEIN
Oradea, Strada Andrei Saguna No 12
In interesul propriu e recomandabil sa tineti o cura de proba de 4 saptamani. 14
11 Ibidem, p.5.
12 Ibidem, nr.908, 26 aprilie 1935, p.5.
13 Ibidem, nr.828, 18 ianuarie 1935, p.2.
14 Ibidem, nr.989, 15 august 1935, p.4.
182
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Ideea citarii expertului este preluata
si in reclamele actuale la produse ca pasta
de dinti, sapun, sampon sau hrana pentru
animale de companie, care sunt
„recomandate” de asociatiile profesionale
in vigoare (Asociatia Medicilor
Stomatologi cu Libera Practica din
Romania, Societatea de dermatologie sau
de catre cei mai renumiti crescatori de animale). Exemplele transcrise evidentiaza ca, lexical
vorbind, produsele cu o actiune curatorie sunt redate spunandu-li-se pe nume (in denumirea
populara) bolilor asupra carora actioneaza cu eficienta maxima. Aceste particularizari pe
intelesul tuturor (boli de mate, fierd, besica) sunt menite sa faca cunoscute proprietatile benefice
ale produsului, printr-un limbaj accesibil tuturor cititorilor.
Cele mai diversificate texte apar la produsul „Diana”, relevand varietatea procedeelor
folosite, rima conferind textelor dinamicitate:
?
ce e mai bun:
Raceala cu frisoane, febra, dureri de gat, fuse, dureri de sale
sau a le prevenit prin frictiuni, gargari si comprese cu
DIANA FRANZBRANNTWEIN
Care mdrepe puterea de rezistenfa a organismului. 15
Pretutindeni iubire, bucurie §i DIANA FRANZBRANNTWEIN 16
(Textul e insotit de o imagine cu o creanga de brad si cateva globuri)
Nu plecafifdrd DIANA FRANZBRANNTWEIN 17
(Textul e insojit de imaginea rudimentara a unei locomotive barata de un X, ca la semnele de
circulate, semnificand „E interzis a pleca la drum fara Diana!
Apara-te!
Gargarizarea de mai multe ori pe zi, cu apa
In care ai diluat,,Diana FRANZBRANNTWEIN”
Caci acesta omoard bacilii patogeni p'-(i apara sanatatea.
Asta e adevarul. 18 ( textul este insojit, in dreptul ultimei propozijii, de o mana intinsa care arata
spre o sticla)
Ce e val,
Ca valul trece
Pe DIANA
Nu mtrece I9 (text[A e insojit de imaginea unei sticle care are desenate valuri sub ea. Trebuie spus
ca toate imaginile care apar in reclamele citate sunt rudimentare ca dezvoltare grafica).
Nu sta(i la ndoiala.
Scapafi de raceala
C-r-oltoria
©VO
penoTi du aim
•iupA iiibmui urnaL
15 Ibidem, nr.829, 19 august 1935, p.6.
16 Ibidem, nr.836, 28 ianuarie 1935, p.2.
17 Ibidem, nr.837, 30 ianuarie 1935, p.2.
18 Ibidem, nr.838, 31 ianuarie 1935, p.4.
19 Ibidem, nr.839, 1 februarie 1935, p.4.
183
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Vara ca §i iarna
Consumand DIANA 20
Daca spatele te doare,
Darn capu-fi arde-nfoc
Ai infepaturi in §ale
Nai (sic!) nici pofta de mancare
Ai ,,DIANA ” - ai noroc. 21
Reclamele la lotiunea Diana deschid seria unor texte mai indraznete in formulare, dupa
ce multa vreme s-au preferat pronumele de politete.
Degeaba '// spargi capul!
Pentrucd (sic!) cel mai comod si mai eftin te imbraci
la RATA
Intreprindere de imbracaminte Arad
Strada §tefan Cicio Pop 14 cu haine l§a moda, pardesiuri, raflane,costume §ipardesiuri
pentru doamne
Platind zilnic 20 lei, saptamanal 140 lei ori lunal 600, prefurile nejiind mai mari ca la
cumpataturile cu bani gata 22
Aparitia dialogului, a folosirii diminutivelor in reclama, induce o atmosfera de
familiaritate intre produsul promovat si publicul receptor. Reclama e insotita de doua imagini
nestilizate, reprezentand un barbat §i o femeie, de dimensiuni mici in comparatie cu textul)
Petrica: - Incotro, incotro asa de repede, Lenuto?
Lenuta: - Dupa targuieli. §tii doar cate sunt de facut in ajunul sarbatorilor ... Trebuie
sa cumpar
SCHMOLL - pasta pentru parchete
Si
SCHMOLL - Pasta pentru mobile
Parchetele §i mobilele trebuie sa luceasca acum mai tare deoarece vom primi musafiri
mulfi.
Petrica: - Da, da, lenuta cu privire la cumpdrarea produselor SCHMOLL
Sunt cu totul de pdrerea ta. Daca le vei cumpara insa in tot timpul anului, atunci vei
avea mereuparchetele §i mobilele lustruite §i curate. 23
Verbul trebuie este o aparitie surprinzatoare in contextul textelor de reclama din anul
1935, reclame care raman incadrate in categoria textelor care se folosesc de metode indirecte
de chemare la actiune, unde indemnul de a cumpara produsul ramane voalat, citit printre
randuri.
Se atrage binevoitoarea atentiune, doamnelor cari
vor sa participe la balid de Sambata
P1L1S1
20 Ibidem, nr.891, 5 aprilie 1935, p.2.
21 Ibidem, nr.914,8 mai 1935, p.4.
22 Ibidem, nr.877, 14 aprilie 1935, p.2.
23 Ibidem, nr.899, 14 aprilie 1935, p.5.
184
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Daca vor sa petreaca bine sa viziteze laboratorul cosmetic al
Dnei PILISI
Bulev.Regina maria No. 17
Unde se aranjeaza cele mai simpatice sprancene p cel mai frumos ten. Aranjarea
trebuie anunfata mai dinainte. Tot aid d-§oare!e cari vorbesc romanepe p vor sa in ve/e arta
cosmetica, beneficiaza de 50% reducere de taxe. 24
Cercetap!
Barul Palace
In ianuarie program de primul rang, atracpi, dansuri internationale.
Dupa reprezentape publicul danseaza la muzica placuta
A orchestrei de Jazz din Barul Palace 25
Carol Kneffel p Fiul
Mare deposit de lemne Arad, Bul.Regele Ferdinand 27.
Recomanda marfa cu prefuri exceptional de reduse:
Lemne defoc Icalitate, taiat p crdpate, carbuni depiatra Coxlezian, brichete „ Ovoid”
(model nou) p carbuni de lemn „Retorta ”.
Transportul la domiciliu. 26
Haine pentru copii p
Palarii pentru dame
Cele mai frumoase modele
Primifi cu pre( eftin.
Primim or ice reparatiuni de bran§a.
In interesul Dv. Insup vizitafi-ne!
Va servim in modul
Cel mai conpiincios
APART
Salon de palarii p haine de copii
Timisoara IV, Bulev.carol
(langa Farmacia Antoniu) 27
Aten(iune!
Aviz bunelor gospodine
Cari toamna in sezonul deschiderii
Scoalelor, doresc sa cumpere eftin:
Ciorapi, albituri pentru dame, bdrbafi p
Copii, sa cerceteze -fara a fi fortap
MAGAZINUL ERNST
Nou instalat in Timisoara IV, Piafa Dragalina
(vis-a-vis de Biserica catolica) 28
Daca ar fi sa facem o statistic^ privind aspectul cel mai important asupra caruia se
opre§te textul de reclama interbelic, acesta este preptl produsului promovat. Reclamele Jin sa
ne asigure ca produsul este comercializat cu prejul cel mai avantajos, adica, cu un prej eftin.
24 Ibidem, nr.851, 16 februarie 1935, p.6.
25 Ibidem, nr.824, 13 ianuarie 1935, p.5.
26 Ibidem, nr.832, 23 ianuarie 1935, p.2.
27 Ibidem, nr. 966, 15 iulie 1935, p.6.
28 Ibidem, nr. 1006, 6 septembrie 1935, p.2.
185
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
lata variantele de formulari pe care le-am gasit in reclamele anilor ’30, texte diferite, care toate
sunt centrate pe aceasta calitate cscntiala a produsului, accesibilitatea: preturi eftine, plata in
rate ocazionale 29 , din cauza timpului inaintat punem in vanzare o parte sub prejul de
cumparare 30 , prejuri modeste (vezi reclama la care am facut deja referire, din 10 ianuarie 1935,
Cofetaria valeriu Costa), prejuri exceptional de reduse (vezi reclama din 23 ianuarie 1935, Carol
Kneffel si Fiul), izvorul cel mai eftin de procurare (vezi reclama din 23 ianuarie 1935m la
covoarele Orient), prompt si eftin 31 , prctul curent... eftine... cumpar favorabil 32 , cel mai eftin
izvor 33 , faceji economic. 34
§i atunci, ca si acum, marfurile oferite cu un alt pre( (redus, ceea ce se numestc, astazi,
oferta speciala) aveau o mentiunc special in textile de reclama:
Vanzare ocazionala!
Din cauza aglomerafiei de obiecte
Mobilierul din deposit se vinde
Cu preturi de desfacere totala.
MOBILE SPIRA
Timisoara I, Bulev.regele Ferdinand No. 6 (Palatul Hilt) 35
Gratis nu dam, dar cu orice pre / convenabil: Geanta de piele veritabila
Inainte 1000 lei acum 400 lei, inainte 800 lei acum 300 lei, inainte 500 lei acum 200 lei, inainte
300 lei acum 100 lei, cine nu crede, n'are decdt sa se convinga, mergand la bijutierul
HERBST Oradea, Bul.Regele Ferdinand No.3 36
Cu cat textele se refera la prcjuri din ce in ce mai avantajoase, adica scazute pentru
cumparatori, cu atat locul de desfacere pentru produse e mai mare (acesta e adjectivul cel mai
des folosit), mai bine §i mai diversificat aprovizionat. Daca prcturilc
19 Radio ELECTRAX- Cel mai mare magazin-Mare asortiment de aparate modeme!-Preturi eftinel-Plata in rate convenabile,
in „Stirea”, Nr.817, 4 ianuarie 1935, p.6.
30 Depozitul bine asortat in haine de matasa }i land, paltoane $i bldnuri din cauza timpului inaintat punem in vanzare o parte
sub preful de cumparare. Se pot obfine prejuri reduse la 350 lei haine de land, iar cu 650 lei haine de matasa. Pentru a va
convinge vizitafi depozitul nostru. RADO, in „§tirea”, Nr.819, 6 ianuarie 1935, p.5.
31 Domnilor! - Pardesiuri, costume §i pentru bdiefi - confecfionez dupa ultima modd in special,prompt }i eftin-Ioan gal-
Timitjoarall, C.Negruzzi 13, in „§tirea”, Nr.863, 2 martie 1935, p.5.
32 Impletitura dacia $i ori ce alte impletituri in stocuri mari. Cerefi preful curent. Garduri de sarmd sunt indispensabile, de
oarece sunt durabile, eftine §i nu necesitd nici o reparafie. Se pot cumpdra favorabil la M.Bozsak $i FIUL S.p.A., Timisoara,
Iosefin, Bul.Berthelot No 31, Fabrica, str.§anfului lO.telefon 388, in „$tirea”, Nr. 864, 3 martie 1935, p.5.
33 Mcire asortiment $i cel mai eftin izvor de procurare, la Fieraria POPOVICI fi ELSNER, Timisoara I, Piafa Unirii, in „§tirea”,
Nr.864, 3 martie 1935, p.5.
34 Facefi economie-tfi totufi vefifi foarte elegant daca comandafi ghete de dame, domni §i copii la cismarul BOROS, Timisoara
I, str.Carusso 1 (vis a vis cu Balcan Impex). Modele cele mai noui. Se fac reparafiuniprompt §i eftin, in „§tirea”, Nr.979, 1
august 1935, p.2.
35 Ibidem, Nr.979, 1 august 1935, p.2.
36 Ibidem, Nr. 1003, 2 septembrie 1935, p.5.
186
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
sunt eftine, depozitele/magazinele de desfacere a
produselor sunt bine asortate si cu un mare asortiment de marfuri. Unicitatea produsului caruia
i se face reclama nu e o calitate atat de important cum e cea cvidcntiata in reclamele de astazi,
aparand intr-un singur text, la reclama brutariei SPIC. Aici se atrage atcntia asupra pericolului
consumarii unor produse „falsificate”, care nu sunt ce par a fi:
Atenfiune! Se falsified
CORNURI ORIGIN ALE
SPIC
KIPFEL KIFLI
Numai in co§uri prevazute cu aceasta eticheta sunt originale.
Brutaria SPIC
Timisoara, strada Preyer No. 15 37
In concluzie, mesajele publicitare ale anului 1934 scot in evidenja comcrtul prosper
existent in acele timpuri, cele mai multe aducand in prim-plan ateliere de croitorie sau magazine
unde se comercializeaza stofe, imbracaminte (costume, palarii, posctc), cizmarii, obiecte de uz
caznic §i, nu in ultimul rand restaurante sau cofetarii.
Reclamele analizate pot fi privite ca o oglinda a epocii in care au fost concepute, un
barometru al societajii aradene, al aspirapilor ei. O felie de vial,a de odinioara.
37 Ibidem, Nr. 1037, 14 octombrie 1935, p.3.
187
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
THE KAFTAN, THE HORSE AND THE KERCHIEF;
THE MEANING OF SOME GIFTS IN THE TIME OF CONSTANTIN BRANCOVEANU
Gabriela-Mariana Luca
Assoc. Prof., PhD, "Victor Babes" University of Timisoara
Abstract: "And they took him the hands and they pushed him by the back and there was an imperial
diplomat (capegiu)for imperial chores, they took him to the Metropolitan church, and they took a mantle
to Capegi-basa of the emperor and they dressed him in the mantle and they went into the church and
read the ruling documents and they went and kissed his hand, wishing him: long live” (apud Giurescu,
2011:273). And so Constantin Brancoveanu began his rule which would tragically end in 1714. "Aren't
you going to obey? " Brancoveanu, whispering a "yes " which the sultan's messenger assumed more than
heard, found himself with the black, silk mantle on his shoulder. It was the sign of renouncing the throne.
(Ucrain, Loghin, 1968)
In the present study we aim to present the greatness and grandor of an epoch through analysis,
with anthropological arguments, the meaning of highly important gifts in those times: the
kaftan, the horse and the kerchief.
"The coat is the instrument of the dignity of man and it signifies the function ", wrote Andre
Leroi-Gourhan. But if this piece of attire is called a "kaftan ", beyond the unsettling and disputed
epic journey, began, apparently somewhere in ancient China, passed through Persia, north of
Africa and in the end becoming significant for the consolidation of the ottoman empire, its
meaning for the Romanian people develops a certain symbolic field. Being promoted by the
offering of a kaftan, after the example of Constantinople, can not only describe the royal
hierarchy, the web of intrigues and the strong desire of the nobility to get close to the king, but
also an entire code of colors and textures, the art of ancient craftsmen.
Also, a symbol of power, for both solar and subterranean worlds, the horse is a privileged
animal and an important gift. The horse and the rider become one, under the same symbols,
colors or jewelry. The royal horses, "the son-in-law's horse", the game of halca are as many
support pillars in the hermeneutical exercise we propose.
As noble as the others, be they "heavy handkerchiefs", "sewn with wire" or "string", such as
those tied to crosses, or those which are wrapped and sent as gifts to feasts and celebrations,
or being used as message, the kaftan bear semiotic functions whose codes we propose to
decipher in the attempt of illustrating the customs of Brancoveanu court.
The Kaftan, the horse and the kerchief analyzed in the time and space of Constantin
Brancoveanu, are more than royal instruments of the era. We hold them responsible in building
a network of identity trademarks of a society and epoch.
Keywords: horse, kaftan, kerchief, anthropology:, Brancoveanu court
„Precum limbajul, haina fascineaza prin universalitate si prin extrema diversitate de forme
pe care o poate lua de la o societate la alta; poate mai mult decat limbajul, ea pare sa fie legata
de specia umana. Importanta sa este subliniata de interesul istoricilor, folcloristilor, etnologilor,
sociologilor, tehnologilor, care i-au consacrat de-a lungul timpului o vasta bibliografie”
(Delaporte, 1981).
188
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Si totusi, marturiseste Delaporte, cu tot acest interes, studiile interdisciplinare asupra
imbracamintei raman la nivel de schita. Poate, de vina pentru aceasta situatie, adauga autorul
citat, este gelozia dintre diversele discipline, fiecare fidela metodei proprii de cercetare. Ori,
asa cum remarcase Roland Barthes (1957, p. 432), suma dificultatilor s-ar putea foarte bine
datora problemelor de ordin epistemologic. Un studiu asupra vestmintelor ar trebui sa fie
deopotriva axiologic, sa evidentieze constrangerile, interdictiile ori tolerantele unei epoci, sa
sublinieze cu fermitate notiunile de includere si excludere sociala, sa fie si gnomic si tehnic, sa
nu uite de valentele estetice, de croiul pe axa orizontala a corpului pentru a masura gradul de
exteriorizare al vreunui personaj sau al altuia, de citirea straturilor de haine, cand, ce si de ce se
poarta pe deasupra ori pe dedesubt si din ce materiale si, mai ales, sa redea fidel epoca istorica
de care apartin, sa zugraveasca icoane de sfinti si de actanti sociali deopotriva, sa explice norme
sociale si culturale. Un costum s-ar cuveni analizat ca un sistem, spune Barthes, adica precum
o structura ale carei elemente nu au niciodata valoare proprie, ele capatand sens doar in masura
in care acestea se leaga de un ansamblu de norme colective.
Astfel, patrunzand regulile, putem intelege si de ce “haina il face pe om” sau de ce “haina
imprumutata nu tine de cald”, cel putin in ceea ce ne priveste pe noi ca neam. Nicolae Iorga
imparte evolutia vietii sociale romanesti in trei epoci, „care infatiseaza si trei influente” (Iorga,
2012, p. 109), iar cea care intereseaza analiza noastra ar fi tocmai cea datorata grecilor si turcilor
prin care Bizantul devine stapan, de un lux ruinator, „epoca procesiunilor de la Curte la biserica,
epoca marilor audiente, epoca petrecerilor cu infatisare razboinica aduse de la Constantinopol”
cand “trasuri cu sase cai primesc la intrarea in capitala pe oaspetele Mariei Sale...”
Familiile boieresti ale vremii se intrec in a-si arata semetia averilor. Cronicile, insemnarile
calatorilor straini, inscrisurile din foile de zestre fac suma unei clase instarite, deschisa cu mare
zel catre moda din marile orase ale vremii si, in special, cea venita din inima imperiului otoman.
“Se purtau acum in capitala tarii, ca si la Tarigrad, spinarile de vulpe de Mosc si de sangepi,
vulpile albe, pantecele de ras si de samur dar mai ales cacomul (hermina), limiile sau blanurile
albe, adesea cu pete rosii in ele.
Erau la moda tabinurile, postavul sai si postavul felendres, carnavatul cu tesatura aurita, cu
flori de fir, din care se lucrau si valurile sau sovonurile de mireasa, lastra stralucitoare si
belacoazele inflorate cu sarma” (Alexianu, 1987, p. 414).
Constienti de faptul ca “portul, statator ca numele si limba, nu este, ce cu vremea iau portul
neam de la neam” 1 , ne-am oprit asupra a trei elemente indispensabile in portretizarea vietii de
la curtea lui Altin-Bei, Printul aurului, Constantin Brancoveanu.
1. Caftanul, calul si naframa la curtea brancoveneasca; faptele
„Si-l luara de mani si-1 impingea de spate si acolo fiind si un Capegiu imparatesc pentru
trebi imparatesti, il dusease si pre el la Mitropolie, si dusera caftan la Capegi-ba§a al imparatului
de 1-au imbracat cu caftan si intrara in biserica de au citit molitvele de domnie si au mers de i-
au sarutat mana, zicandu-i: Multi ani! ”(apud Giurescu, 2011:273). Astfel si-a inceput
Constantin Brancoveanu domnia pe care avea s-o incheie tragic in 1714. „Nu-i asa ca te supui?”.
Brancoveanu, soptind un „da” pe care trimisul sultanului mai mult il ghici decat il auzi, se
pomeni deodata cu naframa neagra de matase pe umar. Era semnul mazilirii. (Ucrain, Loghin,
1968)
Asa s-au incheiat cei 26 de ani de domnie ai voievodului martir, al carui chip ni s-a transmis
prin numeroase lucrari ale unor pictori sau efigieri straini (Alexoiu, 1987).
Bogatia vestimentara, grandoarea curtii brancovenesti, relatiile demnitarilor romani cu
Poarta, cu alti diplomati straini ori cu propriul popor, obiceiuri, temeri, confruntari pot fi subtil
repovestite, cu argumente antropologice, si prin prisma celor trei elemente invocate: caftanul,
1 Nicolae Costin, apud Al. Alexianu, Mode si vestminte din trecut, motto, p. 5
189
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
calul si naframa, adevarate marci identitare pentru eticheta boiereasca in mai toate momentele
importante de peste an.
Astfel, „in ziua de Anul Nou chiar, se impart, dupa datina oricarui praznic de capetenie,
haine scumpe de brocart scump, de brocart ieftin sau de simplu postav chiar, caftanele.” La
curtea domneasca, reaminteste Nicolae Iorga (1981): „un stranut autentic da dreptul la un pahar
cu vin si la doua caftane, unul de catifea si altul de postav. Daca Maria Sa insusi face sa se auda
sunetul asteptat cu atata vesela nerabdare, atunci i se da un caftan, ba inca unul de brocart de
aur, dar platite din visteria tarii”.
Stranutul simbolizeaza un act sacru in mai toate culturile lumii. In traditiile romanesti a
fost asociat, inca din cele mai vechi timpuri, cu numeroase credinte si superstitii de bun augur,
fimctionand si in prezent in cultura noastra etnica drept un operator model si un mijloc
paralingvistic de validare a spuselor cuiva. Ivan Evseev noteaza ca ’’taranul roman acorda
stranutului o mare importanta, mai ales in zilele de Anul Nou sau Boboteaza, cand stapanul
casei trebuia sa faca un cadou important celui care stranuta. Este asa serioasa treaba, continua
Evseev citandu-1 pe Ion S. Florea 2 , ca oamenii casei, in ascuns, trag ardei pe nas ca sa stranute
si sa primeasca - baiatul un cal de ginere, iar fata vreo vaca de zestre.”
Fin observator si bun cunoscator al Valahiei, descrierile lui Del Chiaro raman extrem de
pretioase pentru noi. In Istoria Romanilorprin calatori, dupa cum era si lircsc, Nicolae Iorga
ii dedica pagini speciale (cap.VI). Este nu doar primul care face o descriere completa a
sistemului stuparitului la noi, dar pomeneste si de exportul de cai de la jumatatea sec. XVII,
“care apare numai in aceasta epoca, fund cumparati de ofiterii germani din Ardeal si de
negustori din Polonia.” (Iorga, 1981, p. 316). Lauda atelierele de tesut si priceperea doamnelor
din familiile mari si a fiicclor acestora, ospitalitatea romaneasca. Sunt citate darurile pe care le
fac domnul si doamna in prilejuri felurite. De exemplu, la nunti, exista obiceiul ca cineva sa ia
o naframa si sa mearga la toti cei prezenti pentru a oferi darul in bani sau zapise pentru vreo
mosie. Apoi, legata si pecetluita, naframa era oferita miresei. Mirii nu se cunosteau dinainte.
Ca si in Venetia sa, nuntile erau aranjate de familie. Cu trei zile inainte, la cele domnesti cu o
saptamana, se desfasurau mesele la casele mirelui si miresei, de fiecare data la fel, pe doua
randuri, una pentru barbati si alta pentru femei, unde invitatii se luptau cu saizeci, saptezeci de
feluri de mancare. Urma petitul cu darurile sale si, la urma, in ziua de duminica se facea drumul
de la casa mirelui la casa miresei, prilej cu care, daca era nunta boiereasca, domnul trimitea
jandarmi calari, seimeni imbracati in rosu, culoare privilegiata si simbol al curtii domnesti, care
formau garda mirelui. Datorita detaliilor care compun descrierea evenimentului, aflam ca dupa
vizita pe care o fac mirii nunilor in ziua de luni, “joia urmatoare se merge la socri, si atunci
mirele incaleca pe un cal de ginere, iar mireasa capata o carata cu sase cai”(Iorga, 1981 p. 319).
De Boboteaza „e binecuvantarea cailor de lupta - desigur ca in stravechiul Bizant, a carui
icoana slabita traieste inca aici. Un numar de cai cu arsalc scumpe, impodobite cu aur si
margaritare, sunt adusi de oamenii comisului cel mare, in mijlocul uimirii bucuroase a
poporului.. .Mai tarziu, aceasta parte din urma a serbarii se facu si mai bogata. Comisul aduse
numai pe povodnicii, caii de calarie, pe cand armasul il trecuse inainte cu caii de trasura sau
telegarii. Pe cei dintai erau suiti boierii tineri, cari nu primisera inca slujbe. Calul daruit de
sultan - i se zicea tcibla-ba§a, nume pe care poporul 1-a luat in batjocura 3 , aplicandu-1 oamenilor
molai si inceti, de parada - acest cal simbolic al legaturii de vasalitate calca mandru la sfarsit,
intre ciohodari sau lachei. Mai demult se facea un mare haz cand un comisel mai zburdalnic
venea calare pe un catar, pe cand un tovaras al lui avea cinstea de a fi purtat de un magar. ”
2 Convorbiri literare 1893/1894, p. 1015
3 A sta, a veni fara nicio grija; a beneficia de ceva fara a depune cel mai mic efort
190
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
De Paste, Patriarhul se inapoiaza la Curte intr-un radvan cu sase cai iar luni, a doua zi a
sfintei sarbatori, “are loc un al doilea banchet, la care iau parte boierii de mana a doua si aceia
ce-n ziua intaia au servit in caftan" 4, .
Daca la curtea otomana se punea mare pret pe ceremoniile oficiale in care sultanul si inalti
demnitari erau impodobiti in tesaturi somptuoase din matase, decorate cu modele deosebite,
lucrurile nu stateau mai prejos nici la curtea brancoveneasca. Calatorii vremii marturisesc
adesea opulenta Curtii si a sultanului, aparitiile sale coplesitoare. Evenimentele publice,
deosebit de colorate, erau un prilej foarte bun pentru afisarea averii.
lata de exemplu, o ceremonie ecleziastica in Valahia lui Constantin Brancoveanu, descrisa
de Anton Maria Del Chiaro. Urmarind cu atentie faptele, putem desprinde importanta rolului
jucat de caftan, o piesa vestimentara care, prin cel ce o poarta, devine insufletita, capatand
valente de personaj in ierarhia de la curte. “La stanga acestui tron (imbracat in catifea rosie, cu
franjuri de aur si batut cu tinte mari de argint aurit) stau alte patru, mai mici, destinate celor
patru printi Brancoveni, adica lui Constantin, Stefan, Radu si Mateias. Dupa aceste patru urma
cel al arhiepiscopului care slujea, si era numai cu doua trepte. La dreapta Domnitorului, dar
perpendicular, pe o banca lunga cu spatar acoperit cu covoare, sedeau, ierarhic, demnitarii tarii
si capeteniile oastei. In fata, de cealalta parte, o alta banca, la fel, pentru prelati straini si pentru
egumenii principalelor manastiri din tara, dupa care veneau calugarii, preotii si psaltii, toti in
odajdii. Langa Domnitor, stau in picioare, in caftan, la stanga, Postelnicul, tinand bastonul lung
de argint, in forma cdrjii de pelerin, la dreapta, Marele Spatar, care tinea atamat pe umar
iataganul Stapanului, iar pe palma dreapta avea intinsa o naframa brodata, pe care Principele
punea cuca, ori de cate ori o scotea de pe cap.” (Del Chiaro, Martiriul Sfintilor Brancoveni ,
2014, p. 61)
La sfarsitul ceremoniei religioase, prilej cu care se trageau cele 12 salve de tun si push si
incepea muzica, Del Chiaro continua, atent la fiecare gest, cu finetea antropologului Marcel
Jousse din Anthropologie du geste (1974), "Mitropolitul isi reocupa locul in picioare, tinand
agheasmatarul, urmareste defilarea fiilor de boieri inaintea Domnitorului, calari pe cai
domnesti...La urma, tot calare si in caftan, defileaza si Marele Maestru de calarie, in Valahia
Comisul-Mare, dupa care, urmat de acelasi cortegiu, Principele intra in biserica pentru slujba
solemna...“ (Del Chiaro, op.cit.).
Daca Domnitorul daruieste caftane oaspetilor de seama, Doamna Marica, la randul ei poate
primi vizite pe care le poate onora cu daruri. “Principesa primeste si ea in apartamentul ei pe
prelati, carora le saruta mana, stand in picioare, si le daruieste cate o naframa brodata, ca si
strainilor cu vaza, sezand insa” (Del Chiaro, op.cit.).
Tot de la Del Chiaro avem informatii pretioase referitoare si la medicul Mariei Sale, pretuit,
se vede, si dupa pozitia destinata acestuia, in timpul ceremoniilor, in rand cu clerul, alaturi de
Marele Vistiernic, sta primul medic, la vremea aceea, Bartolomeo Lerrati. Iar in stanga
Principelui, sta, imbracat in caftan, Marele Spatar, comandantul suprem al armatei tarii in lipsa
Domnului, purtatorul sabiei si buzduganului in timpul ceremoniilor. Catre sfarsitul slujbei apare
si Marele Paharnic, cu o cupa de argint aurit si aceasta acoperita cu o naframa brodata.
Detronarea Principelui, descrisa de acelasi Del Chiaro, nu face economic de detalii: la
invitatia Domnitorului de a se aseza, “Turcul raspunse ca nu este timp de sezut si fiindu-i vechi
prieten, regreta a-i fi adus o stire rea, dar sa aiba rabdare si sa se supuie vointei divine si sa
asculte de ordinele Sultanului, si scotand o naframa de culoare neagra, o puse pe un umar al
Principelui, spunandu-i mazil, ceea ce inseamna detronaf ’ (Del Chiaro, op.cit.).
Locul marelui domnitor va fi luat de Stefan Cantacuzino, intr-un chip mai putin fastuos
decat si-ar fi dorit: “Neavand pe loc caftanul de domnitor, care se afla sub sigiliu in tezaur,
Turcul scoase propria lui haina pe care o puse pe umerii lui Cantacuzino. Dar inainte de a se
pomi alaiul, se aduse caftanul de mare spatar, de care noul voievod se servea inainte in functiile
4*** Martiriul Sfintilor Brancoveni, editie jubiliara, 1714-2014, p. 64
191
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
solemne si, in sunetul muzicii si cuun ceremonial repede improvizat, fu condus la Curte” (Iorga,
op.cit.).
Viata sociala de la curte era considerate cu adevarat stralucitoare, iar pentru a da greutate
vorbelor in zugravirea realitatii, scriitorul spunea ca doar surguciul (penaj impodobit cu
diamante la caciula domneasca) lui Brancoveanu, ca si a lui Vasile Lupu, facea cat o mare
avere. Femeile erau, intr-adevar, imbracate mai modest dar purtau salbe de bani pretiosi.
La inmormantarile persoanelor de rang mare, mitropolitul tine o cuvantare, dupa care se
impart naframe preotilor si pomeni saracilor. Desi Iorga atrage insa atentia ca unele din
descrierile lui Del Chiaro pot fi usor pripite sau povestitorul pacalit de infonnatori referitor la
autenticitate, citand aici, descrierea obiceiului aruncarii crucii in apa, in redarea vremurilor si
a actantilor sociali, toate aceste detalii devin semnificative pentru o analiza antropologica.
2. Caftanul, calul si naframa; istorii simbolice
Corecta definitia 5 din dictionarul explicativ al limbii romane a cuvantului caftan si a
sensurile sale care ne explica ce era acesta si la ce folosea. Cum a ajuns insa caftanul, o haina
cu un croi simplu si cusaturi drepte, sa devina reprezentativ pentru marirea Imperiului otoman
si cum a ajuns sa fie investit cu preaplinul de semnificatii ce il autorizeaza adesea cu valori de
sigiliu? Dincolo de tulburatoarea si disputata sa epopee inceputa, se pare, undeva in China
antica, trecuta prin Persia, nordul Africii devenit in cele din urma emblematic pentru Imperiului
semilunii, vestmantul acesta ar putea fi considerat un adevarat jurnal de epoca.
Caftanele au fost investite cu un rol politico - social extrem de important in Imperiul
Otoman abia in secolul al 16-lea 6 . Din anul 1453, odata cu ocuparea Constantinopolului, anii
de crestere ai Imperiului otoman devin tot mai stralucitori, stralucire menita sa se impuna de la
mare departare. In timpul domniei lui Suleiman I, numit Magnificul, de exemplu, a fost
construita una din cele mai mari moschei din lume. Palatul Topkapi avea angajat un personal
impresionant, compus din 2229 de portari, 1372 de bucatari, 21 de degustatori de produse
alimentare si putin peste 5000 de gradinari. Oras infloritor pe cele doua continente, Istanbulul
s-a bucurat de un capital economic, estetic si cultural fara precedent, ademenind poeti, istorici,
oameni de stiinta si artisti din strainatate, printre ei, chiar pictorul Venetian Gentile Bellini 7 .
Societatea otomana era insa foarte strict organizata ierarhic. Caftane de lux erau purtate
pentru ceremonii civile si religioase, precum si pe campul de lupta, jucand un rol central in viata
de curte. Cele mai bune si cele mai pretioase astfel de haine au fost rezervate sultanului si
familiei sale. Numite "haine de onoare" ( hilyat ), au fost, de asemenea, distribuite demnitarilor
straini, curtenilor locali si functionarilor de stat. Astfel, caftanul, initial realizat din materiale
simple, a devenit un articol vestimentar deosebit de costisitor si o parte semnificativa din averea
turcilor de vaza se va fi convertit in matasuri si stofe scumpe, care va fi servit atat ca moneda
de schimb cat si ca marca identitara. Un motiv obsedant in clasificarile din societatea otomana
a vremii a devenit imbracamintea, oamenii fund masurati, judecati, apreciati in functie de ceea
ce purtau.
5 caftan (caftane), s. n. - 1. Manta de gala. Caftanul fastuos, din stofa alba tesuta cu fir galben, cu blana la maneci si la gat, era
un cadou oficial de investitura, pe care sultanul obisnuia sa-1 faca marelui vizir, domnitorilor din Moldova, Muntenia si
Transilvania si hanului Crimeei. La randul lor, domnitorii daruiau un caftan de alta culoare fiecarei persoane pe care o numeau
in functii publice, astfel incat notiunea de caftan a ajuns sa se confunde cu cea de numire sau acordare de titlu. - 2. Indeletnicire
sau functie al carei semn distinctiv era caftanul. - 3. Manta, mai ales aceea pe care o foloseau evreii moldoveni. - 4. Sal,
broboada pentru femei. - Mr. caftane. Tc. kaftan, din per. khaftan (Roesler 595; Seineanu, H, 73; Lokotsch 774; Ronzevalle
134); cf. ngr. xacpravi, alb., sb., pol., bg., rus. kaftan. - Der. caftani, vb. (a fi imbracat cu caftan; a numi, a investi intr-o functie);
caftanie, s. f. (functie, delimitate); caftangiu, s. m. (slujitor care se ingrijea de hainele domnitorului) din tc. kaftanci; caftanliu,
s. m. (boier dintr-unul din primele ranguri), din tc. kaftanli. DEX online
6 Tahsin Oz, si colaboratorii, Textile turcefti $i catifele. Secolele XIV-XVI, 1950.
7 (n. 1429, Venetia - d. 23 februarie 1507, Venetia), reprezentant al scolii venetiene de picture, a realizat celebrul portret al lui
Mehmed al Il-lea Fatih, la curtea caruia s-a aflat inmisiune diplomatics
192
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Asa-numitele hilyat erau distribuite pentru a marca ocazii speciale, cum ar II nasterea unui
print, succesul unei campanii militare sau cinstirea unor zile sfinte din calendarul musulman.
PersonalitStilor de stat si eroilor de rSzboi li se acordau aceste premii in mStase, "haine de
onoare", in loc de medalii. Caftanele din matase erau oferite sub forma de cadouri diplomatice,
ca recompense pentru un anumit serviciu, in calitate de cinstire intr-o nouS numire sau o parte
din salariu. Diplomatii strSini si oficialii locali au fost pe deplin constienti de intreg simbolismul
sau si si-au insusit semnificatia data de rangul si statutul lor.
Diplomatul, imbracat cu un anumit caftan, lua odatS cu acesta marca de "a fi cineva", in
ierarhia imperials. Asa se face ca supusii se inchinau inainte de toate hainei, cu statut
permanent, si abia dupS aceea persoanei, incS si mai efemerS prin usurinta cu care ii putea fi
curmatS viata in vremurile acelea. Prin extensie, inmanarea unui astfel de caftan, insemna si ca
suzeranul i-a vorbit celui promovat, i-a recunoscut valoarea si acesta, acceptand, s-a recunoscut
a fi sub autoritatea sultanului otoman.
Toate elementele ce compuneau un astfel de caftan erau importante: tesStura, cSptuseala,
broderia. Cele mai prestigioase au fost cele realizate cu fir de aur (serasir 8 ) si catifea italianS.
InmormantSrile aveau si ele, desigur, elemente delinitorii proprii. Noul sultan prezida
ceremonia Portii imbracat intr-un caftan fSrS podoabe, realizat din satin sau mohair in culoarea
preferatS de doliu: negru, albastru sau violet. Aceeasi hainS era folositS apoi pentru ceremonia
de inscSunare, care urma imediat pentru a asigura buna succesiune la tron. Caftanele sultanilor,
conform traditiei otomane, au fost adesea pSstrate, etichetate, arhivate. In Muzeul Topkapi se
pSstreazS 2500 de astfel de elemente. Nici o altS colectie de costume istorice nu a supravietuit
intr-o forma aproape perfects si pentru atata timp. Si aceasta datoritS faptului cS niciodatS
caftanele sultanilor nu au fost pur si simplu doar articole de imbrScSminte de lux, purtate un
timp pentru a apSra de frig si apoi transmise altora. Cand un sultan murea, hainele sale pretioase
erau pSstrate cu aproape la fel de mult respect ca si corpul conducStorului stins. DouS secole
inainte de Ludovic al XlV-lea care avea sS spunS in al sSu Versailles: "l'Etat, c'est moi", sultanii
din Istanbul fScuserS deja aceasta, subliniazS Oz, in opera citatS. AsistSm practic la aparitia a
ceea ce contemporaneitatea numeste logo-ul unei mSrci sau unui brand. Massumeh Farhad,
curator-sef la Sackler 9 , spune cS turcii au inventat practic conceptul de logo. Pentru a
exemplifica, putem invoca una dintre combinatiile cel mai la indemanS de identificat: laleaua
si vita de vie, in motive cu firunze lungi, elegante, care s-a substituit simbolului puterii politice
centralizate a imperiului, cresterii sale economice, puterii statului otoman.
Ideea de imbrScSminte ca semn al functiilor detinute era de fapt un fel de carte de vizitS,
nonverbalS, cu trimiteri precise la neam, prestigiu si ierarhia socials, dar si o modalitate
explicits, la vedere, de a arSta puterea si bogStia, ca o formS de intimidare si ca un fel de monedS
socialS si politics. Acelasi lucru se intamplS in prezent in industria haute-couture de marcS.
Crearea unei semnSturi, a unei imagini vizuale care sS devinS inconfundabilS, un semn
distinctiv care sS poatS fi citit rapid si de departe, este ceea ce designerii de astSzi identifies
drept mSrci si ceea ce, la liziera epocii moderne, insemna exprimarea unicitStii.
Prin urmare, tesSturile realizate in Imperiul Otoman nu erau doar articole comerciale,
exportate peste tot in Europa ci, de asemenea, o marfS diplomatics. Acesta este si motivul pentru
care aceleasi modele recurente pot fi vSzute si in alte ramuri ale artei, prelucrarea metalului si
ceramica, de exemplu.
intorcandu-ne la caftane, se cuvine observatia cS, modelul amplu de broderie cere un croi
pe mSsurS. TSietura devine astfel foarte voluminoasS, nobilS si il aratS pe cel ce poartS haina cu
mult mai inalt. Coordonata politics este atat de importantS. Haina are acum rolul de a-1 face pe
8 SERASlR s. n. (inv.) Stofa tesuta cu fir de aur; brocart. [Var.: sarasir s. n.] - Din tc. seraser.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adaugata de blaurb | Semnaleaza o greseala [ Pennalink
9 The Arthur M. Sackler and Freer Gallery of Art: the National Museums of Asian Art at the Smithsonian Institution in
Washington D.C
193
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
omul ales diferit de multimea celor obisnuiti: el, nu doar trebuie ci devine mai inalt, mai
impunator. Este, desigur, luat in calcul impactul vizual imediat, chiar de la o distanta
considerabila, distanta ce se cuvine pastrata intre un subiect umil, muritorul de rand si
conducator, simbolul viu al maretiei natiunii sale.
Cand un sultan participa la o ceremonie publica purta mereu haine menite sa-i arate
superioritatea. Tocmai de aceea, volumul hainelor, motivele si tesaturile sunt fundamentale.
Caftanele ample, croite de-a lungul si de-a latul materialului, proportiile generoase ale
croiului contribuie la aspectul maiestuos al sultanului. Cele mai multe dintre caftane sunt
deschise in partea din fata, cu gulere scurte, ridicate, cu maneci lungi sau scurte, buzunare si o
fanta pe o parte. Sultanii au avut, in principal, doua tipuri de caftane, un rand pentru exterior si
un altul pentru interior. Cele purtate in exterior erau "caftane ceremoniale", avand un element
definitoriu numit "yen", prins pe umar, cu dublu rol: adaugarea unui plus semnificativ la
splendoarea aparitiei sultanului, si o functie politico-istorica, deoarece era locul destinat
"sarutului" de catre supusii, inalti demnitari ce participau la ceremonii, in zilele de sarbatoare.
Secolul al 15-lea deschide gustul si preocuparea pentru modelele complicate si dense,
catre stilul popular specific perioadei, in Turcia, Iran si Orient. Vorbim despre o oarecare
diferenta intrucat, la inceputurile imperiului otoman, modelele cel mai des intalnite au fost
frunzele, rodiile, conurile de pin, in culori extrem de stralucitoare. Abia in secolul 16, turcii vor
dezvolta cu indrazneala un stil personalizat, diferit de persani si de mongoli. Prin combinarea
in mod repetat, motive similare in diferite scari si modele au construit un adevarat stil. Turcii
au fost printre primii care au folosit motive recurente pentru a crea un limbaj vizual dramatic si
distinct - usor de recunoscut care sa poarte "marca otomana".
Cel mai bun exemplu este folosirea asa numitului motiv al norului chinezesc: trei cercuri
suprapuse cu 3 puncte de sprijin si un nor, uneori, si cu o dunga de tigru. Acesta este motivul
cel mai des asociat cu otomanii, derivat dintr-un cuvant Sanscrit ce inseamna "bijuterie de bun
augur" (bijuterie norocoasa/ cintemati). Se pare, spun istoricii, ca motivul avea darul de a
intimida inamicul pe campul de lupta. Aceste motive au aparut in timpul secolului al XV-lea in
Afganistan si Iran dar, in secolul XVI-lea, otomanii 1-au transformat in simbol al puterii,
conducatorii fiind asociati cu tigrii. Mai mult, un conducator calare, castiga in maiestate prin
efectul teatral dat de motivele citate, inclusiv motive abstracte adiacente, cum ar fi simbolurile
recurente ale lalelelor si garoafelor. Doar ca detaliu semnificativ, ar fi de citat aici, caftanul
Sultanului Ibraim I in care semilunile sunt integrate in motivul norului de argint si dezvaluie o
importanta linie conceptuala. Pe acest caftan, grupul de 3 sfere este inlocuit cu semiluni, acesta
devine un simbol fara tagada al "statului".
Culoarea si politicul sunt, de asemenea, in stransa legatura. Reflectand scaderea puterii
otomane, culorile se vor estompa, dungile vor fi preferate in defavoarea culorilor intense.
Tesaturile au, la randul lor, semnificatii politice. Persoanele de la Curte stiau bine ierarhiile si
coregrafiile de indeplinit in timpul unui ceremonial, specifice fiecarui rang. Si de data aceasta,
caftanele sunt clasificate in mod clar: ale sultanului si familiei sale, ale celorlalti. Cele pentru
exterior sunt din brocarduri grele, matasuri, satin, catifele si decorate cu pietre scumpe si
blanuri. Incoronarea, inmormantarile, numirile de ambasadori sunt evenimente in timpul carora
caftanul are un rol covarsitor.
Ar mai fi de subliniat, si nu in ultimul rand, semnificatia economica a caftanului, acesta
fiind si un simbol al bogatiei Imperiului Otoman, capabil sa genereze locuri de munca. Comertul
cu matase a fost un pilon important al economiei imperiului, iar lupta pentru a obtine un anumit
caftan s-a dovedit de multe ori sangeroasa. Acest vestmant sau alte tesaturi fine au fost moneda
de plata pentru parti din unele salarii. Registrele mentioneaza, de exemplu, peste 1500 de
caftane oferite de Baiazid al II-lea membrilor familiei, ambasadorilor, vizirilor, functionarilor
de rang inalt, unor spioni sau artisti.
194
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Munca echipelor de experti care contribuiau la realizarea unui caftan de sultan a facut din
acest articol de imbracaminte un bun cu o valoare mai mare decat greutatea sa in aur si matase.
invesmantat regal, suveranul se arata multimii calare pe calul sau, cel mai adesea alb, de
un alb stralucitor, simbol pur al majestatii. Toate figurile mesianice sunt reprezentate ecvestru
(Chevalier, 1982, p. 231). Animal solar si htonian deopotriva, calul este vehiculul zeilor si al
eroilor, asa cum il numeste profesorul Evseev.
Tot pe un cal alb se asteapta si revenirea lui Mohamed.
Prezent in toate marile rituri calendaristice, adevarat daimon al fertilitatii si fecunditatii,
calul este prieten, calauza si sfetnic pentru orice erou.
Independent de greutatea pe care o are in insemnele imperiului otoman, si daca am cita
doar celebrul steag turcesc tui(in tc. tug), alcatuit dintr-o lance cu Semiluna (sau cu o maciulie
de metal) in varf, cu doua sau cu trei cozi albe de cal impletite, prinse de ea, semn distinctly al
puterii si rangului unor inalti demnitari din Imperiu Otoman si din tarile vasale lui, calul este
simbol si norma.
Aparent neinsemnat, petecul de panza, cel mai adesea dreptunghiular, simplu sau frumos
impodobit cu broderii, batista, are un trecut glorios in istoria culturii. Cu siguranta, la originile
sale stau ratiuni igienice, dar si multe ramificari simbolice. Astfel, istoricii culturii vorbesc
despre ea, analizand diferitele societati si in functie de feminitatea sau masculinitatea acestui
accesoriu atat de ignorat in zilele noastre. In vechea lume orientals, batista avea multe sarcini
de indeplinit. Batista din hartia absorbanta din matase apare in secolul IX, in Japonia, si este
purtata in talie, cu mandrie, atat de doamnele cat si de nobilii de la curte. In functie de posesor,
obiectul avea intrebuintari specifice. Nobilii le foloseau pentru a-si sterge sabiile, iar
aristocratele isi primeneau cu aceste fasii albe partile intime. In indepartatul Orient, accesoriul
s-a incarcat astfel, timpuriu, cu valente erotice si razboinice deopotriva. Devenita tot mai legata
de conceptul de igiena, va fi prezenta in oblojirea ranilor vitejilor raniti sau se va transforma in
purtator de mesaj, initial, ca semn de armistitiu ori renuntare la lupta. Treptat, culorile s-au
diversificat si, la fel, functiile simbolice, valorile sale universale, politice, sociale si culturale.
O batista ascundea o emotie, brusc rasarita pe chip, putea fi purtata la cingatoare sau la
incheietura mainii, putea fi personalizata, purtand monograma proprietarului, transmite un
mesaj in timpul campaniilor militare, sau unul sentimental, putea fi daruita ca dovada de iubire
si juramant de credinta, ori ca obiect pretios, magic dar de matase, cusut cu fir de aur si argint.
Intre toate acestea, poate cele mai celebre batiste care au circulat in Imperiul otoman sunt cea
violet si cea neagra; prima, lasata sa cada de catre sultan pe umarul cadanei din harem ce avea
sa-i devina favorita, cea de a doua fund sernnul mazilirii.
Despre ordine sociala: simboluri si norma
„Haina este instrumentul demnitatii omului si simbolul functiei”, scria Andre Leroi-
Gourhan. Numirea in rang, prin daruirea caftanului, dupa modelul Constantinopolului, poate
descrie nu doar ierarhia de la curte, paienjenisul de intrigi si ravna boierilor de a se apropia de
domnitor, dar si un intreg cod al culorilor si al texturilor, arta manufacturierilor de odinioara.
Este ratiunea principals pentru care i-am acordat un spatiu atat de generos, cautand legaturi,
comparand evolutia modelului cu posibile copii, modul in care copiile s-au macerat in adaptari
specifice cu caracteristici autohtone. Am dorit sublinierea cu intentie a conceptului de haina in
traditia musulmana, mai intai intelegerea sa ca si strat ce tine de corpul intim al originilor unei
civilizatii, ce ar putea avea o trimitere la momentul initiatic al refacerii orasului Keabe si
asezarea Pietrei Negre pe locul Ei initial, cand Mohamed, Profetul, a cerut o haina si, asezand
Piatra pe ea, a cerut apoi fiecarei capetenii de trib sa prinda de cate un capat, ducand-0 la locul
ce I se cuvenea, si am urmarit in cele din urma ideea de imbracaminte speciala, investita cu
puteri aproape magice, pana la marirea si osificarea puterii otomane. In toata aceasta istorie,
195
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
caftanul s-a facut responsabil de faurirea si desfacerea multor destine, de intensificarea
negoturilor, sporirea si diversificarea multor mestesuguri, de scrierea insangerata a faptelor
cresterilor si descresterilor sale, intre tronuri, campuri de lupta si suspine de harem. Am dorit o
descriere a caftanului incercand, prin insumarea elementelor de tip fenomenologic (Kiener 10 ,
Kleider-Ich/ Moi-Vetement) cum ar spune Roland Barthes, o trecere de la lexic la sintaxa.
Fraza, astfel intocmita, s-a dorit una fidela in redarea amprentarii profunde a traditiilor
romanesti cu obiceiuri otomane. Fulgurant, am presarat discursul cu cele doua elemente, in
apendice, dar fundamentale ca impresie in epoca, largind si mai mult spatiile metalingvistice.
Cultul calului se bucura in cultura romana de valente specifice si o nesmintita continuitate,
inca din epoca traco - dacica, de pe vremea zeului numit astazi Cavalerul Trade si ale carui
reprezentari concretizate in peste 200 de monumente exista in muzeele noastre de arheologie si
istorie.
Calul si calaretul devin un tot, sub aceleasi insemne, culori ori podoabe. Caii domnesti,
„calul de ginere”, jocul halcalei sunt argumente ale unei vieti sociale si culturale ancorate in
traditie si, deopotriva, deschisa modernizarii, schimbului de idei, tehnici si obiceiuri. „Nu e inca
vremea de injosire in care ceremonialul impune ca domnul roman sa sarute scara calului pe care
calareste un pasa cu trei tuiuri si sa-i mearga apoi inainte, pana-1 pofteste acesta sa incalece...”
(Iorga, 2012, p. 125). Ceremonialul de numire nu doar ca se desfasura cu mare pompa dar
intocmai, o data la trei ani, se facea si reinnoirea.
La fel de nobile, fie ca vorbim despre „naframe grele”, cu „sarma cusute” ori cu „fir”,
dintre acelea care se leaga la cruce, sau in care se impacheteaza si se transmit daruri pe la ospete
si sarbatori, fie ca transmit un mesaj, naframele poarta fimetii semiotice ale caror coduri
descifrate pot da seama despre rafinamentul obiceiurilor curtii brancovenesti.
Caftanul, calul si naframa, analizate in spatiul si timpul domniei lui Constantin
Brancoveanu, s-au dovedit a fi mai mult decat instrumente princiare ale vremii. Le consideram
raspunzatoarea in articularea unei retele de marci identitare ale unei societati si ale unei epoci.
BIBLIOGRAPHY
Alexianu, Al. 1987, Mode si vestminte din trecut, Editura Meridiane, Bucuresti
Barthes, Roland. 1957, „Histoire et sociologie du vetement” in Annales, societes, economies,
civilisations, vol.12, pp 430-44, consultat online, Persee,
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/ahess 0395-2649 1957 num 12 3 2656
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain. 1982, Dictionnaire des symboles. Mythes, reves, coutumes,
gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Editions Robert Laffont/Jupiter, Paris
Delaporte, Yves. 1981, Pour une anthropologie du vetement, (CNRS, Musee de l’Homme)
http://hal.archives-ouvertes.fr/docs/00/03/57/95/PDF/Delaporte 1981 MNHN.pdf
http://bikemibrahimoglu.blogspot.ro/2010/04/caftans-ottoman-imperial-robes 22.html
Evseev, Ivan. 1994, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timisoara
Giurescu, Constantin C. 2011, Istoria romanilor, Editura Enciclopedica, Bucuresti
Gursu, Nevbar. 1988, Topkapi Sarayi Costume et Tissu Brodee-Topkai Sarayi Miizesi
http://bikemibrahimoglu.blogspot.ro/2010/04/caftans-ottoman-imperial-robes 22.html
Iorga, Nicolae. 1981, Istoria romanilor prin calatori, Editura Eminescu, Bucuresti
Iorga, Nicolae. 2012, Istoria romanilor in chipuri si icoane, Humanitas, Bucuresti
Oz,Tahsin Turkish. 1950, Textiles and velvets. XIV-XVI centuries. Presentation by A. J. B. Wace.
Publisher: Ankara : Turkish press, broadcasting and tourist department
10 Fr. Kiener : « Le vetement, la mode et l'Homme, essai d'interpretation psychologique »; J.C. Flugel, The Psychology of
Clothes
Barthes Roland
Barthes Roland. Fr. Kiener : « Le vetement, la mode et l'Homme, essai d'interpretation psychologique »_**_J.C. Flugel, The
Psychology of Clothes. In: Annales. Economies, Societes, Civilisations. 15e annee, N. 2, 1960. pp. 404407.
196
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Yraceanski, Sofronie. 2013, Din culisele Imperiului Otoman, Lieder, Bucuresti, studiu introductiv,
selectia textelor, traducere si note: Anca Irina Ionescu
Theodorecu, Razvan. 2012, Constantin Brancoveanu. Intre “Casa cartilor” si “Ievropa”, Editura
RAO, Bucuresti
***Topkapi un Versailles, Expozitie de catalog, 1999
*** Stil si Statut, Smithsonian Institute, Catalogul expozitiei, 2006
*** Historia, an III, nr 7, iunie 2014, numar special Constantin Brancoveanu
*** Martiriul Sfintilor Brancoveni, 1714-2014, 300 de ani de la savarsirea muceniceasca a
Brancovenilor, 2014, Editura Sophia, Bucuresti
Alexianu, Al. 1987, Mode si vestminte din trecut, Editura Meridiane, Bucuresti
Barthes, Roland. 1957, „Histoire et sociologie du vetement” in Annales, societes,
economies, civilisations , vol.12, pp 430-44, consultat online, Persee,
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/ahess 0395-
2649 1957 mini 12 3 2656
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain. 1982, Dictionnaire des symboles. Mythes, reves,
coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Editions Robert Laffont/Jupiter, Paris
Delaporte, Yves. 1981, Pour une anthropologie du vetement, (CNRS, Musee de THomme)
http://haLarchives-ouvertes.fr/docs/00/03/57/95/PDF/Delaporte 1981 MNHN.pdf
http://bikemibrahimoglu.blogspot.ro/2010/04/caftans-ottoman-imperial-robes 22.html
Evseev, Ivan. 1994, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Editura Amarcord,
Timisoara
Giurescu, Constantin C. 2011, Istoria romanilor, Editura Enciclopedica, Bucuresti
Gursu, Nevbar. 1988, Topkapi Sarayi Costume et Tissu Brodee-Topkai Sarayi Miizesi
http://bikemibrahimoglu.blogspot.ro/2010/04/caftans-ottoman-imperial-robes 22.html
Iorga, Nicolae. 1981, Istoria romanilor prin calatori, Editura Eminescu, Bucuresti
Iorga, Nicolae. 2012, Istoria romanilor in chipuri si icoane, Humanitas, Bucuresti
Oz,Tahsin Turkish. 1950, Textiles and velvets. XIV-XVI centuries. Presentation by A. J. B.
Wace. Publisher: Ankara : Turkish press, broadcasting and tourist department
Vraceanski, Sofronie. 2013, Din culisele Imperiului Otoman, Lieder, Bucuresti, studiu
introductiv, selectia textelor, traducere si note: Anca Irina Ionescu
Theodorecu, Razvan. 2012, Constantin Brancoveanu. Intre “Casa cartilor” si “Ievropa”,
Editura RAO, Bucuresti
***Topkapi un Versailles, Expozitie de catalog, 1999
*** Stil si Statut, Smithsonian Institute, Catalogul expozitiei, 2006
*** Historia, an HI, nr 7, iunie 2014, numar special Constantin Brancoveanu
197
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
MINIMALISM & LONELINESS. ROMULUSBUCUR’S POETRY
Emanuela Ilie
Assoc. Prof., PhD, „A1.1. Cuza" University of Ia$i
Abstract.Our study analyses the core of Romulus Bucur’s poetty, taking into account the various
significations of the most important identity themes (from the loneliness to the perception of the domestic
or the daily philosophy), used to provide in the same time an inter-textual dialogue with the congeners
and a personal response to the postmodern literary provocations.
Keywords: Romulus Bucur, poetry, loneliness, minimalism, otherness
Motto:
„Dar din adancul casei intime se apropia un felinar: un felinar care fulgera §i din cand in
cand anula trunchiurile copacilor, un felinar de hartie care avea forma unei tamburine de
culoarea lunii. II purta un om inalt. Nu i-am vazut chipul, caci ma orbea lumina. A deschis
poarta §i mi-a vorbit, fara graba, in limba mea.
- Vad ca piosul Hsi P’eng se straduicstc sa-mi corecteze singuratatea. Dumneavoastra,
fara indoiala, doriti sa vedefi gradina?
Am recunoscut numele unui consul de-al nostru §i am repetat deconcertat:
Gradina?
Gradina potecilor ce se bifurca.
Ceva s-a clatinat in amintirea mea §i-am pronunfat cu o siguranta neintclcasa:
Gradina stramosului meu Ts’ui Pen.
Stramo§ul dumneavoastra? Ilustrul dumneavoastra stramo§? Poftifi.”
(Jorge Luis Borges, Gradina potecilor ce se bifurca, trad. Darie Novaceanu)
intreg, miezul ata§ant al poeticii lui Romulus Bucur sta intr-un text memorabil, cu titlu
evident borgesian §i amplitudine curat optzecista (cel pufin in aparenta). „In zori am intrat la
arest/ (era duminica si peste noapte/ fusesem caporal de schimb)/ frunta§ul nencescu/ ma astcpta
la post cu nervii/ in pioneze culcat pe §uba/ imi bag piciorul nici in permisie/ nu-mi da drumu’
dcsi mi-a promis/ si nu pleca poate fac vreo prostie/ am arma incarcata/ atunci se ivi/ de undeva
ofiferul de serviciu/ la care nencescu sari in picioare/ i§i puse pe umeri §uba/ ca pe o tohoarca
§i raporta/ ca la postul lui nu s-a intamplat/ nimic deosebit)// nu intclcg ce cauta/ in toata
povestea asta/ cimpoie§ul din cocorasti// altfel totul e clar/ si ceainicul luat acum/ o clipa de pe
foe/ pe care-1 (in in mana/ nu-1 trantesc nu-1 arunc/ §i mandria mea ranita/ ideile de a ma face/
cioban sau calugar/ sau macar sa las dracului tot sa/ zac intr-un ungher/ (e§ti so( si tata ai/
responsabilita(i datorii fa(a de societate)// dar nu s-a intamplat/ nimic deosebit/ scriu scriu scriu
scriu/ pe hartie de culoarea/ consisten(a/ gustul/ cenusii” ( Gradina potecilor ce se bifurca). Sunt
deja recognoscibile, in aceasta piesa antologica din volumul Literatura, via (a (1989), nu numai
trasaturile a§a-zicand genera(ioniste cunoscute - biografismul, desolemnizarea si oralitatea
discursului, valorificarea prozaismului, receptivitatea fa(a de livresc, apeten(a pentru ironie §cl.
- ci §i accentele particulare, care imprimau un anume sens minimalismului introdus odata cu
Greutatea cernelii pe hartie (1984), cum bine observa AL. Cistelecan: „Daca patentul acestuia
198
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
apartinc cuiva anume, atunci lui Romulus Bucur ii apartine; cu tot cu nuanfele lui mizerabiliste,
ce-i drept, nu excesiv dezvoltate la Romulus Bucur, dar deja etalate (atat cat sa-§i pastreze
eficicnta §ocului §i sa nu devina o programa retorica). [...] Dar nu e Romulus Bucur bardul
dcsavarsit al platitudinii si cantareful - blazat de atata rafinament §i rafinat de atata blazare - ,
absolut al derizoriilor. §i nici poezia lui una fara nostalgia inefabilelor abia denunfate si date
afara. Din contra, cinismul acesta aparent imperturbabil cultiva clandestin nostalgiile modeme
(a intensitajii, a profunzimii, a iradiantci) §i in cultura lui sunt puse intcnpi contrare, de tandrcte
§i delicatefe; subversiv la retorica, poetul nu e tot atat de subversiv la substanfa si poemele lui
merg pe doua carari impletite (dar marcate distinct), ducand totodata la prozaismul fara iluzii
§i la sugestivitatea cu melancolie; notafia aluneca ea ce aluneca pe supra fata cotidianului, dar
leviteaza brusc in metafora (si inca in metafora cu tupeu expresionist) iar planurile viziunii §i
consemnarii se intretaie” (De la lehamite la galanterie, postfafa la antologia Poeme alese (1975-
2005), Editura Aula, Bra§ov, 2008). Aceasta intretaiere de carari §i de planuri fine, intr-adevar,
de domeniul evidenfei in lirica poetului brasovcan de adoptic, egal imparfita intre prozaismul
sec al notafiei cotidiene si nostalgia aburita a rcvclafiilor onto-poetice. Greu de spus daca
Romulus Bucur intentioncaza astfel, precum Ts’ui Pen, arhitectul-scriitor din Gradina
borgesiana, sa creeze iluzia unor „diverse viitoruri, diverse timpuri, care se inmulfesc, de
asemenea se §i bifurca”, asemeni unui labirint scriptural. Cu siguranfa, insa, ceea ce da cu
adevarat greutate cemelii pe hartie - luminand in acclasi timp precum „un felinar de hartie”
aceste poteci ce se bifurca, intr-adevar, mai mereu in cele mai bune texte ale poetului - este
tocmai ceea ce, in tennenii argentinianului, s-ar putea numi chiar straduinta de a-si corecta
singuratatea. Latenta ori manifests, aceasta straduinfa iriga practic intregul sol al noii Gradini
... patentate, cu ironia discret-rafinata care ii e caracteristica, de Romulus Bucur, justificandu-i
in acela§i timp configurafia §i sensurile.
Ce-i drept, nu pufine dintre poezii cresc in jurul unor (aparent) simple cxcrcijii de limbaj,
stimulate de dorinfa de a inregistra, prin intermediul privirii, fapte si elemente de recuzita
cotidiana, chiar prea cotidiana. Vorbim despre o privire concentrata, de o rara acuitate, al carei
unghi doar in aparcnta se ingusteaza vizibil, odata cu substituirea voita a planului exterior cu
cel interior. Caci, dcsi e mai mult decat capabil sa le capteze contururile dintr-o simpla alunecare
a penifei pe hartie, poetul nu pare a prefera spatiile deschise, care ii potenfeaza raul atent
inabusit, ca in acest peisaj urban intunecat expresionist, minat de presentimentul mortii si
transformat intr-o excrescenfa similiorganica: „Acest spafiu cu parcuri, banci/ si ore invrajbite,/
cu ploaia lui de intuneric/ murind incet./ Trecatori intarziafi/ infloreau si se scuturau/ in aerul
greu,// Hai acasa cerul e o piele uda/ de care maruntii §obolani trag/ sa acopere lumea”
(automobilul negru ) Reverberafiile unei astfel de imagini transforma, inevitabil, orice prezenta
intr-o absenta populata cel mult cu resturi de amintire: „da-mi mana/ nu spune nimic// suntem
singurele/ fiintc vii/ din ora§ul acesta/ care nici el nu exista//.// fine minte imaginea/
cu ea vei ramane/ §i frunzele uscate// mici animale populand absenta” (***) Constiinja
inutilitafii, a minusului existential, gustul de cenu§a al factualului proiectat pe un ecran zgariat
de cerneluri expresioniste sunt resimfite chiar §i atunci cand desfa§urarea de versuri are un
pretext cultural evident sau o miza scripturala voalata: „am fost la iasi « o noua gcneratic de
pocti »/ prezentata de laurenfiu ulici/ la cluj unde am cunoscut-o pe oana/ mirosul de mici §i
zanganitul halbelor de bere/ urea pana la mine de la terasa/ alaturata ma due sa-mi continuu/
reveriile in pare sub o salcie/ langa o cascada artificiala citind/ montale contempland apusul
soarelui/ alti vilegiaturi§ti care mananca/ scmintc joaca/ carti dezleaga/ cuvinte incruci§ate ma
obsedeaza/ o sintagma dintr-un poem (propriu!)/ « greutatea cernelii pe hartie » fara/ sa fiu in
stare sa-mi aduc/ aminte restul poate/ e cazul sa/ gasesc o noua imagine fericita/ care sa ramana/
- ea singura - // dupa ce a transformat/ faptele in cenu§a” ( anul 1978)
Da, in mod decis, poetul Romulus Bucur se intoarce de partea lucrurilor din imediata sa
vecinatate, acolo unde mai are speranfa (uneori si certitudinea) unui soi de confort interior pe
199
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
care §i poezia - in cazul sau mobilata minimalist, dar eficient - ll poate reproduce sau macar
Simula, printr-o gama intreaga de procedee (trecute in revista, spre exemplu, de Ion Bogdan
Lefter, intr-un studiu consistent din Flashback 1985. Inceputul „noiipoezii”, Editura Paralela
45, Pite§ti, 2005, pp. 171-179). Iar configurafia interiorului domestic are, inca de la inceput, un
rol cscntial in miscarca de recul a ora§eanului ce-si repliaza mai mereu forfele - inclusiv pe cele
scripturale! - in propria camera, fie ea §i una de bloc (initial) comunist supus intemperiilor de
tot felul. Iar acolo, §tie sa valorizeze si implicit sa recupereze estetic ceea ce in discursul
etnografiei urbane de azi este interpretat drept locuirea ca experien}a sociala. Nu e vorba, aici,
de felul in care textul trimite, direct ori aluziv, la viefuirea intr-o micro-colectivitate citadina in
fond tarata, inclusiv de un prost gust tipator (e suficient sa amintesc ca perctii prea subtiri ai
incaperii descrise in poeziile lui Romulus Bucur vibreaza cateodata de ritmuri cu totul straine
sensibilitafii poetice, precum... „pe mine ma cheama sorel/sunt ciumec §i am capul chel”).C i
de modul in care discursul cotidianului se raporteaza, decis, la o locuire, inclusiv in sens poetic,
ce presupune domesticirea si dialogul atasant, inevitabil familiar, cu obiectele si celelalte fonne
de alteritate perceputa drept casnica §i investita, la el cel pufin, cu funcfia de corector al unei
singuratafi in fond radicale. O funcfie in care, in ciuda aparenfelor (§i a mutafiilor inerente de
forma - v., spre exemplu, schimbarea cernelii pe hartie cu tastatura pe care e selectat...
cantecelul de cibernaut), scriitorul nostra se incapatancaza mereu sa creada.
Chiar si atunci cand privirea pare a aluneca, fara finalitate precisa, peste obiecte de recuzita
familiala fara insemnatate macro-, ea se a§teapta ca acestea sa ii ofere confortul unei reflecfii
de vector identitar urmate, imediat, de o mi§care cu detenta ludica, menita a reface echilibral
liric: „pe perete/ poza bunicului/ cu m us tap §i uniforma/ de catana/ chezaro-craiasca// (brusc
realizez ca lumea/ ar continua sa existe si fara mine)// in acel moment/ se deschide u§a/ si intri/
incepand sa de§erfi/ un buzunar de castane:// una mie/ una fie...” (un buzunar de castane).
Acela§i confort este asigurat de reconstituirea unor scene de familie recuperate anamnetic si
transformate, pe nesimtitc, fie in catalizator de program poetic, fie in memento mori. Din prima
categorie, memorabila e, spre exemplu, o (deloc) banala salata de fructe aproape parguite
poietic, taiate migalos in Literaturd, viafa (1989): „nici nu-i ceva nou pe timpuri/ era chiar §i
un cantec/ dar acum vreau sa vorbesc/ despre ananas portocale/ banane mere pere piersici/ circle
visine capsunc/ - eventual sub forma de compot - / stranse cu grija peste an/ §i despre cum ne
adunam/ toata familia in jural mesei/ in noaptea de anul nou/ ca un melc in cochilie/ ne luam
de maini si/ renuntam la metafizica/ si la simboluri/ §i ne bucuram/ ca traim”. Din a doua serie,
a§ cita spre ilustrare un poem de la celalalt braf al csichicrului liric, si anume sa speli vasele,
din arta razboiului (2015): „sa speli vasele la sasc dimineafa/ nu e cel mai placut lucra din lume
dar/ ai citit undeva ca e un bun cxcrcifiu meditativ/ o cale spre autodisciplina chiar/ a§a ca te
gandesti la/ ascultari/ la un film sovietic vazut pe timpuri/ in care un brav osta§ al armatei rosii/
bate coclaurii caucazului in cautarea/ unui maestru de sambo/ §i cind il gascstc acesta/ il trimite
pe malul raului cu un ceaun/ nespalat probabil de decenii/ spunandu-i sa se intoarca/ pentra a-
§i incepe ucenicia/ doar dupa ce 1-a facut lima//...// sa speli vasele e oricum mai bine/ decat sa
faci ordine prin camera/ nu ri§ti sa dai de vreo fotografie/ cu tine §i frate-tu/ cand erati copii/ si
sa realizezi ca de fapt/ el a murit acum trei saptamani”. Dar §i o lucid-amara variafiunc pe o
tema data, strecurata intre O serie de personaje secundare (2010), in care se rccunoastc riscul
artificializarii acestui procedeu: „sa ne imaginam o masa/poate si doua scaune/ pe ea o ccasca
de cafea/ (detaliile le lasam in suspensie)/ poate fi si ceai plus variafiunile posibile/ daca suntem
orientalizafi/ un abur ce se ridica u§or/ sa constraim mai departe cadrul/ o incapere - poate fi o
camera/ un bar sau altceva/ o terasa ori un alt loc public/ unde ai iluzia intimitafii/ sa privim
totul/ ca prin flacara tremuratoare/ a unei lumanari// sa ne gandim ca nu conteaza timpul/ ci
doar cuvintele cc-nghcafa aceasta clipa”.
Atunci cand e vadit indragostita, privirea poetica sesizeaza brusc potenfialul senzual al
acestor elemente de recuzita, aprinzandu-le in culori la limita incandesccntci. E§arfa ro§ie
200
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
transforma astfel o altminteri anosta secven(d de toamna intr-un prilej de bucurie senzoriale
deloc trucata: „treci pe strada pustie/ cu o e§arfa rosic/ dcsfasurandu-p-se/ din jurul umerilor/
ca o melodie// (zidurile mai pastreaza dogoarea soarelui)// acasa curajenie/ in biblioteca -
ghinde/ frunze cochilii castane/ de pared odata cu toamna/ ar incepe un nou an// si e§arfa (i se
infa§oara necrajdtoare/ in jurul mainilor §i picioarelor/ te leaga la ochi/ §i iji astupa gura//« How
about you, Foxy Lady? »”. La fel de senzual se poate aprinde brusc „camera unei fete -/ o
trotineta/ intr-un coll,/ o masa plina de carp/ (o strangeam in bratc - aerul/ de sticla topita/ al
discotecii/ « E§ti o pisica egipteana »/ - o fi existand a§a ceva? -)/ o aripa de praf/ singurul
lucru ramas nemancat/ de pisici” (***). §i la fel de cert poate capata o noua semnificajie poetica
lauda clipei de acum, inclusa in Literatura, via pi (1989) si u§or de citit, identic, ca un altfel de
elogiu al senzorialului - aburit livresc si, in consecinja, erotizat; „aburi ce se ridica din cea§ca
de ceai/ contururile trupului ei/ sunetele chitarei urcand in spirala de pe disc/ linii de hartie
incepand sa capete sens.” Ca sa nu mai vorbim despre intregul ciclu Body trip, din O serie de
personaje secundare (2010), unde poetul nostra ilustreaza perfect o afirmatic a lui Levinas:
„rcla(ia cu nuditatea este veritabila experience [...] a alteritajii celuilalt”. Pare de la sine intclcs,
prin urmare, ca „Minimalismul lui Romulus Bucur, despre care s-a vorbit cu atata insistent,;!, se
dovede§te astfel (§i) unul senzorial; pierzand in intensitate, scnzatja se incarca insa de inefabil,
iar senzorii dobandesc capacitatea de a disocia nuanjele cele mai subtile, astfel ca poetul apare
adesea (mai ales in poemele sale de dragoste) in ipostaza unui degustator de senzatji plin de
rafinament, operand cu texturi de imagini de o mare finctc, care se nasc din conlucrarea tuturor
simturilor” (Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie
romaneasca actuala, I, Casa de Pariuri Literare, Bucurcsti, 2011, p. 210)
Catifelele stilistice in care se imbraca aceste finejuri pigmentate cu senzoriale trecute, nu o
data, prin filtral cultural - a se vedea, din aceasta perspective, indimenticabilele cantecel(e) -
nu pot ascunde insa totdeauna manuka razboinicului, incordata pe lancea poieticului cu atcntia
concentrate a unui maestra. Existe, nu-i vorbe, si poeme intregi in care poetica este expuse ritos,
de§i specular, „precum reprezentajia unor bucetari asiatici la Paris sau Berlin, care arate
consumatorilor amuzaji cum se prepare bucatele” (cf. Gh. Grigurcu, Poezie romdnd
contemporana, I, Editura Revistei „Convorbiri literare”, Iasi, 2000, p. 152). late, buneoara, des
citatul fina lui murphy, in plasmozonul cdruia putem descoperi, bine camuflate, §i nelipsita
gingesic senzoriale, atribuite §i de aceaste date unei pseudoeroine de extracjie Uvrescd: „errata
: in loc de « fiica lui mcmurphy »/ se va citi « fina lui murphy »/ gre§eala s-a produs din vina
autorului/ (care in ultimul moment §i-a amintit/ ca ficjiunea nu trebuie ldsate se dea/ peste
marginile statutului ei/ de fictiunc/ prima file un proprietar de carcium a! care in ultima zi a
rezboiului/ bea de bucurie cu loti vagabonzii contracteaze/ un tifos exantematic necrajetor/
(acesta e bunicul ei)/ a doua file §i-a cumperat/ o pereche de pantofi ce nu/ trebuie purtaji pe
vreme umede/ asa ce de cate ori ii inceita/ incepea se ploue/ se poate continua cu nenumerate/
alte asemenea exemple dar/ ea nu mai asculte §i-a scos/ pantofii s-a a§ezat pe marginea/
trotuaralui si cante incetisor:/ « sd dusd un om sdrac/ la domnul poticari...»”. In general, insd,
in volumele din uraid (§i in special in Arta razboiului din 2015), motorul senzorial al micilor
istorii domestice (re)semantizate de Romulus Bucur toarce abia simjit, poetul pdrand adesea a
prefera camuflajul unui rdzboinic sdtul de marile betdlii (lircstc, culturale), retras intr-o
singurdtate u§or paradoxal si orgolioasd, §i deloc zgomotoasd, ca sd-1 parafrazez pe Hrabal.
Chiar §i in lipsa unor nuantdri etimologice sau a unei lecturi in cheie intertextuald, cea de-a
treisprezecea, penultima secvenjd din ciclul intitulat chiar Arta razboiului legitimeazd
suplimentar - dacd mai era nevoie - neschimbata fugd de singurdtate a scriitoralui: „te plimbi
pe strdzile oricdrai loc din imperiu/ vorbe§ti cu oamenii limba imperiului mai top/ o injeleg de§i
unii nu vor s-o vorbeascd pe aljii/ nu-i injelegi tu de§i o vorbesc// e linifte §i pace in imperiu nu
mai existd/ invingdtori §i-nvin§i senatorii isi/ vdd de politica lor negujdtorii/ de ncgot iar plebea
de distracjii cu dignitas totu§i/ se zice cd barbarii de dincolo de Rhenus/ sau undeva in Africa
201
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ar pregati ceva/ pe drumuri briganzi nu mai sunt pretorienii/ i§i vad §i ei de treaba lor/ amicul
Dexter & amicul Sinister/ se cearta despre toate astea cu o cupa de vin/ pe masa intre ei apoi o
iau pe Mentula/ de mana §i dispar tustrei/ totu-i vis §i armonie. noapte bund!".
Cu vreo doua decenii in urma, Marin Mincu putea nota ca, la Romulus Bucur, „Azvarlit
intr-o singuratate (iuitoarc, subiectul se introspecteaza stereotip intr-un spatiu familiar, intonand
sotto voce (...) « un pui de canticel» ce se confimda cu firul inaudibil al discursului slabit,
cadenjat interior, fara acea vitalitate a optzeci§tilor« terori§ti» §i« huliganici» (...)« Cantecelul»
ar deveni astfel un mod de exorcizare a oricaror angoase. Poietica diminutivala, cuprinsa in
sintagma ce da titlul ultimului sau volum, raspunde chiar praxis-vAm postmodernitafii; se poate
deduce usor ca modemitafii i-ar corespunde vigoarea « cantecului ».” (Marin Mincu, Poezia
romana actuala, III, Editura Pontica, Constanta, 1999, pp. 1464-1465) Fara doar si poate, arcul
poetic al centurionului Romulus Bucur - un specialist imbatabil in Arta razboiului cultural (dar
§i, sa nu uit, in artele marpalc!) - este, in ultimul timp, cu mult mai intins decat ar fi crezut
orice autoritate critica de la vremea debutului. El poate acum acoperi de la simplul exercijiu de
observafie, convertit, pe nesimfite, in arta poetica - a§a cum se intampla in *** (o farfurie cu
branza §i ro.p'i) - la confesiunea tumata pe tiparul elegiac ( Umbra lui Bodiu. Lafacultate). Insa
incordarea maxima este atinsa in cele cateva piese absolut splendide incorporate in Arta
razboiului, acolo unde, dincolo de un subtil recapitulatio - tematic, atitudinal & stilistic - se
ghice§te, statornica, o incredere neostoita in poezie: „intotdeauna mai exista pamant/ de cucerit/
barbari de supus/ glorie de ca§tigat eroism/ de dovedit// mergem inainte dincolo de munji/
dincolo de paduri// alcgc-(i cu grija cuvintele ultimele sageji pe care le-ai implantat in fata ta in
pamant/ in a§teptarea asaltului final/ in cap i(i rasuna versurile/ unui cantec de mars al
barbarilor/ din cohorta ta/ OVER THE HILLS AND FAR AWAY”. Indiferent daca sunt curat
sau blurat postmoderne (a se citi §i: blazate, dezabuzate §cl.), versurile scrise de Romulus Bucur
cresc dintr-o nostalgie moderna inca - si din fericire - nevindecata: aceea a certitudinii ca poezia
este una dintre pujinele fonne de expresie a fiintci care ii mai dau sansa de a-si corecta
singuratatea.
BIBLIOGRAPHY
Ciotlo§, Cosmin, Un eveniment low profile, in „Romania literara”, nr. 28/ 2015,
disponibil pe http://www.romlit.ro/un eveniment low profile .
Cistelecan, Al., De la lehamite la galanterie, postfata la antologia Poeme alese (1975-
2005), Editura Aula, Brasov, 2008.
Grigurcu, Gheorghe, Starea poemelor, in Poezie romana contemporana, vol. I, Editura
Revistei „Convorbiri literare”, Ia§i, 2000.
Lefter, Ion Bogdan, Flashback 1985. Inceputul „noiipoezii’’, Editura Paralela 45, Pite§ti,
2005.
Mincu, Marin, Poezia romana actuala, vol III, Editura Pontica, Constanja, 1999.
Pop, Ion, Viala §i texte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Soviany, Octavian, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie romdneasca
actuala, I, Casa de Pariuri Literare, Bucure§ti, 2011
Stanescu, Bogdan-Alexandra, Imnuri intoarcerilor neg/orioase, in „Observator cultural”,
nr. 25 (786)/21.08.2015.
202
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
203
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
A CULTURE OF MIDDLE BRONZE AGE ON THE TERRITORY OF ROMANIA:
WIETTENBERG
Ioana-lulia Olaru
Senior Lecturer, PhD., G. Enescu University of Iasi
Abstract:The present study has in view an ancient period from the History of Art on the territory of
Romania, that is the Middle Bronze Age. In this period which itself comes with changes, among which
the most importan t is the spreading of the solar cult, a fact also reflected in art (in the general context
of the entire Bronze Age - which brought social progress, but also an artistic one, if we were to mention
a ceramics which tries to reproduce pots from metal), the culture Wietenberg is one of the important
cultures of the moment, which comes with special achievements, regarding both the settlements and
the ceramics. An enumeration could comprise: settlements disposed in a circle around one, as a fortress,
which implies social clifferencies, and one of the found houses has even presented decorations in the
soft clay; the ceramics brings rich, baroque forms and a diverse decor regarding the motifs and the
obtaining technique, disposed in registers, with a radial succession (connected to the solar symbolism).
Keywords: tumulus, Furchenstich, flute, triskelion, tetraskelion
Alcatuita din Epoca bronzului si Epoca fierului, Epoca metalelor este perioada in care apar
primele semne ale unei revolutii statal-urbane, iar uneltele din piatra sunt inlocuite cu cele din
metal (proces inceput inca de la sfarsitul Eneoliticului). Inca inainte de Epoca mijlocie a
bronzului, spatiul carpato-dunarean a devenit unul dintre centrele metalurgice importante ale
Europei.
Intreaga Epoca a bronzului 1 este o perioada de progres in dezvoltarea societatii. Populatia
creste, se intaresc comunitatile tribale si coeziunea dintre acestea. In ciuda migratiilor, aceasta
noua epoca (a bronzului) a fost, se pare, destul de calma, ceea ce a avut ca rezultat o societate
agrara in continuare, dar in care activitatile anterioare sunt imbogatite si divcrsificatc. Economia
este stabila si echilibrata, bazata pe agriculture - tot mai extinsa datorita folosirii plugului
dar si pe pastorit - tot mai dezvoltat. Iau nastere tagme de mestesugari. Are loc acum procesul
de indoeuropenizare, de interes fiind cristalizarea populatiilor proto-tracice, dar, din pacate,
tracii din nordul Dunarii vor fi semnalati abia in Epoca fierului, prin sec. al Vl-lea i.Hr.
Productivitatea muncii sporeste prin dezvoltarea metalurgiei bronzului, care da nastere unor
unelte tot mai perfectionate.
Transformarile economice si sociale se vor reflecta si pe planul constructiilor, ca si pe plan
artistic in general. De exemplu, datorita intrebuintarii uneltelor din metal, chiar numarul
constructiilor sporeste, formele fiind tot mai diversificate; iar schimbarea petrecuta la nivel
social, prin aparitia unei societati patriarhale si ierarhizate pe structuri de putere si de prestigiu,
da nastere tumulului colectiv sau individual, al capeteniei, ca monument funerar. Dupa cum se
va vedea si in toate domeniile artei, se raspandesc cultul focului si cel solar, principii active de
transformare a lumii, miscarea Soarelui pe cer fiind sugerata atat de sanctuare - orientate spre
1 Cele mai inalte datari: 3 500, dar pentru teritoriul Romaniei: 2 500/2 000/1 800 - 1 200/1 150/1 000/850/700 i.Hr. Cf. Marija
Gimbutas, Civilizatie $i cultura. Vestigii preistorice in sud-estul european , Bucuresti, Ed. Meridiane, 1989, p.140; Dinu C.
Giurescu, Istoria ilustrata a romdnilor, Bucuresti, Ed. Sport-Turism, 1981, p.24-25; Constantin C. Giurescu. Dinu C. Giurescu,
Istoria romdnilor din cele mai vechi timpuri §ipind astdzi, Bucuresti, Ed. Albatros, 1971, p.30; R. F., in Radu Florescu, Hadrian
Daicoviciu, Lucian Ro§u (coord.), Dicfionar enciclopedic de arta veche a Romaniei , Bucuresti, Ed. $tiin(ifica §i Enciclopedica,
1980, p.69, s.v. bronzului, epoca', Ion Miclea, Dobrogea, Bucuresti, Ed. Sport-Turism, 1978, p.24; Vladimir Dumitrescu, Arta
preistoricdin Romania, vol.I, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1974, p.273
204
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
rasarit cat si ca motiv decorativ (static: cercuri, cercuri cu raze, roti, ori dinamic: spirale,
vartejuri spiralice, cruce incarligata) sau in fonnele carelor (solare) - dovada fiind modelele
miniaturale din lut. Si aceasta deoarece neoliticul cult al fertilitatii si fecunditatii isi pierde tot
mai mult importanta, Hind tot mai adesea insotit de adorarea fortelor naturii, in mod deosebit a
Soarelui. Noile concepte uraniene inlocuiesc asadar vechile concepte htoniene, astfel incat si
numarul ligurinclor feminine anterioare, ale Zeitei-Mame, se va diminua treptat. Asocierea
mitului solar cu arme si podoabe pretioase conduce la presupunerea aparitiei unui mit eroic
derivat din acesta, constituindu-se astfel o mitologie complexa, ce marcheaza inceputurile
diferentierii sociale. Dar mai ales se raspandeste tot mai mult, inca de la inceputul Epocii
metalelor, ritul funerar al incinerarii (pe langa inhumarea specified Neoliticului) - o forma
spirituals evoluata. Dar explicatia acestui fenomen nu o cunoastem. Oricum, incineratia este
dovada credintei in nemurirea sufletului, care se poate reincama.
In ceea ce priveste asezarile, din pacate, pe teritoriul Romaniei nu au fost explorate integral
asezari apartinand Epocii bronzului (precum nici ale Hallstattului), astfel incat nu le cunoastem
planurile. Este semnalata totusi prezenta unor asezari - centre ale puterii tribale - cu sistem de
fortificatii perfectionat (cu santuri, valuri de pamant, palisade puternice, drumuri de straja) sau
amplasate pe pozitii dominante: in Bronzul timpuriu - Glina, de la Odaia Turcului (jud.
Dambovita); in Bronzul mijlociu - statiunile Sarata-Monteoru (chiar fortificatie din piatra aici),
Costisa (jud. Neamt), Dersida (jud. Salaj); in Bronzul tarziu - adevarate cetati cu val de pamant
(cercetate mai bine sunt cele din Transilvania, dar si extracarpatic - asezarea de la Popesti (jud.
Giurgiu), intarita cu un val din pamant ars si caramizi 2 . Oricum, constructiile cunosc acum o
dezvoltare in sensul diversificarii si al complexitatii 3 . Ritualul funerar probabil era destul de
complicat, dovada fiind constructii impunatoare din lespezi din piatra (Candesti, cultura
Monteoru), marturii ale existentei unor cavouri si unor mici monumente funerare.
Metalurgia in continua dezvoltare si arta metalelor, care vor deveni din ce in ce mai
importante, nu vor conduce insa la disparitia ceramicii (ceramica pictata anterioara dispare insa
acum) 4 . Desi un oarecare regres se va face simtit, totusi acesta nu trebuie inteles ca o decadenta,
ci se refera la schimbarea facturii ceramicii fine, care ne va lasa realizari importante, facandu-
se remarcata in continuare, in intreaga Epoca a bronzului, o serie de culturi distincte. Din
punctul de vedere tehnic, abia acum se ajunge la apartia rotii olarului in plan vertical si cu un
singur ax 5 . Predomina olaria utilitara, intr-o tehnica rudimentara, cu o pasta poroasa, calitatea
si diversitatea fonnelor si decorului scazand. Nu lipseste nici ceramica fina, dar este diferita ca
factura fata de cea neolitica, o caracteristica importanta si comuna tuturor culturilor fiind acum
deosebita plasticitate a olariei, care urmareste sa reproduca vasele din metal, asadar tinzand tot
mai mult sa sugereze pretiozitatea metalului nou descoperit, bronzul.
Distributia tectonica a decorului, prin care sunt puse in evidenta segmentele vaselor, este o
caracteristica a omamenticii in toata Epoca bronzului, dupa cum comune sunt si tehnicile de
executie: lustrul metalic sau predominant inciziei si a impunsaturii motivelor, precum si
decorul in relief (excizia este foarte rara, iar pictarea dispare in totalitate - culoarea fiind folosita
doar pentru incrustare). Omamentele prin impresiuni succesive ( Furchenstich ) sunt de fapt
realizate tot prin imprimare. Canelurile spiralice sunt cele mai deosebite valoric.
Aproape exclusiva este si geometria (liniara si spiralica). Elementele figurative sunt mult
mai rare - dar cercul cu raze si cercul-roata pot fi considerate acum ca reprezentari solare.
2 A. Vulpe, M. Petrescu-Dimbovita, A. Laszlo, Cap.III. Epoca metalelor , in Mircea Petrescu-Dimbovita, Alexandria
Vulpefcoord.), Istoria romanilor, vol.I, Moftenirea timpurilor indepartate, Bucure§ti, Academia Romana, Ed. Enciclopedica,
2010, p.364-365
3 Ion Miclea, Radu Florescu, Preistoria Daciei , Bucuresti, Ed. Meridiane, 1980, p.37
4 Alexandra Tarlea si Anca-Diana Popescu, in Rodica Oanta-Marghitut urul ?i argintul antic al Romaniei, catalog de expozitie,
Ramnicu-Valcea, Ed. Conphys, 2014, p.60
5 Ion Miclea, Radu Florescu, op. cit., p.29
205
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Reapare asa-numita spirala-dinamica (poate sub influenta miceniana), derivata din bratele unei
cruci rasucite spiralic: motivul tetraskelionului (uneori, acest motiv are mai mult de 4 brate).
Domeniul plasticii mici este mult mai putin reprezentat in intreaga Epoca a bronzului: au
ramas cateva opere de calitate, dar valoarea artistica a figurinelor (modelate exclusiv in lut) este
adesea modesta. Aceasta se datoreaza faptului ca vechiul cult al fecunditatii si fertilitatii si-a
pierdut treptat importanta. Se intalnesc mai des miniaturi de care cu 4 roti, decorate cu motive
solare combinate si cu protome de pasari 6 .
Evolutia calma si relativ stabila a perioadei principale a Bronzului din spatiul carpatic -
Bronzul mijlociu 7 - se va traduce printr-o viata economica echilibrata si prospera, in care o
caracteristica remarcabila pe plan spiritual (dar si artistic) este raspandirea cultului solar.
O serie de culturi caracterizeaza aceasta perioada, dintre care cea mai cunoscuta este
Monteoru (in Muntenia, denumita dupa asezarea eponima de la Sarata-Monteoru, jud. Buzau
si formata din grupurile Naieni-Schneckenberg si Naieni-„Zanoaga”-Odaia Turcului) si care
ocupa zona subcarpatica din bazinul inferior al Siretului si cel al Trotusului, extinsa apoi in
bazinul Trotusului. CulturaCostisa este raspandita la nord de cultura Monteoru, in bazinul
Bistritei si in bazinul inferior al Moldovei. Intracarpatic, este descrisa culturaWietenberg
(denumita dupa statiunea eponima Dealul Wietenberg sau Dealul Turcului, de la Sighisoara), a
carei ultima faza se pare ca ar apartine si Bronzului tarziu, dar problema ramane deschisa 8 ;
cultura s-a dezvoltat pe un fond al ceramicii striate de la sfarsitul Bronzului timpuriu. Aflata in
bazinul mijlociu al Tisei (in vestul si in nord-vestul Romaniei, dar si in vestul Pod.
Transilvaniei 9 , chiar daca, se pare, aici doar la nivel cultural, fara aport al populatiei 10 ), cultura
Otomani (spre Muntii Apuseni si Tisa * 11 ) depaseste la vest si la nord-vest granitele Romaniei 12 ,
ajungand pana in nord-estul Ungariei si in sud-estul Slovaciei 13 , Polonia de sud-est, Ucraina
Subcarpatica 14 . Denumita astfel dupa un sat din com. Salacea (jud. Bihor), aceasta va contribui
la nasterea culturii Gava-Holihrady de la inceputul Epocii licrului. Ultima sa faza, foarte
evoluata calitativ, apartine si va fi discutata in perioada Bronzului tarziu. In nord-vestul
Romaniei, in bazinul inferior al Somesului, in vaile raurilor Crasna, Lapus, Somesul Mare,
Eriu 15 , dar si in nord-estul Ungariei in cotul Tisei, in Maramuresul ucrainean si in estul
Slovaciei, se dezvolta cultura Suciu de Sus (dupa localitatea Suciu de Sus, jud. Maramures),
o sinteza a culturilor Wieteberg, Otomani, Pecica, Vatina etc. 16 . Pe cursul inferior al Muresului,
ajungand in Ungaria si in Vojvodina (intre Dunare, Tisa si Muresul inferior 17 ), cultura Periam-
Pecica (cultura Mures ) este denumita dupa localitati din jud. Arad si din jud. Timis; in Banat
si in Oltenia, se gasesc cultura Vatina (Banat si Vojvodina, denumita dupa o localitate din
Serbia), grupul Balta Sarata (dupa un cartier al Caransebesului) (bazinul Timisului si in
depresiunea Caransebesului) si cultura Verbicioara (raspandita in Oltenia si in zonele
limitrofe din dreapta Dunarii, din Bulgaria si din fosta Iugoslavie 18 , si denumita dupa asezarea
6 Mihai Barbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, §erban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria Romaniei , Bucure§ti, Ed.
Corint, 2007, p.23
7 2 300/2 200 - 1 500 i.Hr. Cf. A. Vulpe et at., op. cit., p.218
8 Ibidem, p.252
9 Pentru detalii, vezi Mihai Rotea, Penetratia culturii Otomani in Transilvania. Intre realitate fi himera, in Apulum, XXXI,
Alba Iulia, 1994, p.39-57
10 Gruia Fazecas ,Aspecte privind afezarile culturii Otomani de pe teritoriul Romaniei , in Crisia, XXVI-XXVII, Oradea, 1997,
p.59
11 Dinu C. Giurescu, op. cit., p.25
12 Ion Miclea, Radu Florescu, op. c/f.,p,108
13 A. Vulpe et al., op. cit., p.252
14 Tiberiu Bader, Epoca bronzului in nord-vestul Transilvaniei. Cultura pretracica fi traded, Bucuresti, Ed. stiintifica si
enciclopedica, 1978, p.30
>5 Ibidem, p.63
16 Carol Kacso, Descoperiri arheologice din mileniile II fi I i.e.n. in nordul Transilvaniei, in Muzeul National, V, Bucuresti,
1981, p.85
17 Dinu C. Giurescu, op. cit., p.25
ls Ibidem
206
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
eponima din jud. Dolj) (la originea careia se presupune ca au stat grupurile cu ceramica striata
de tip Gornea-Orlesti); despre ultimele ei doua faze vom vorbi in Bronzul tarziu. Cultura Tei,
denumita dupa asezarea eponima situata pe malul lacului Tei, Bucuresti, caracterizeaza Bronzul
mijlociu in Muntenia (bazinul Argesului, dar si Tara Barsei si bazinul Teleormanului); originea
culturii este pusa in legatura cu culturile Monteoru si Verbicioara. Ultimele ei faze (IV si V) au
caracteristici diferentiate si vor constitui mai recent definitul grup cultural Govora-Fundeni,
care va evolua in Bronzul tarziu si despre care vom discuta acolo 19 .
In general, asezarile Bronzului mijlociu sunt adesea de lunga durata, treptat apar fortificatii
de amploare, si reprezinta sediul unor comunitati tribale sau chiar de uniuni de triburi. Oricum,
fortificarea si sistematizarea asezarilor are un aspect neomogen.
Fara sa avem date despre locuinte (probabil locuinte de suprafata, cu pereti de paianta pe
schelet din lemn) 20 , asezarile culturii Wietenberg (cercetata este cea de la Dersida, jud. Salaj 21 )
erau deschise, dispuse in jurul unor asezari de inaltime de tip cetatuie, ceea ce denota diferentieri
in cadrul societatii 22 . O locuinta apartinand acestei culturi (de la hotarul satului Tampa), situata
la 1,5m adancime, are forma aproximativ circulara (de 3m in diametru); bucati masive de
chirpic pastreaza urmele grinzilor si ale parilor din scheletul peretilor caselor; unele bucati de
lut au fost gasite omamentate cu caneluri realizate cu degetele 23 .
In privinta ceramicii, este vorba in aceasta perioada mijlocie a Bronzului despre o olarie
dezvoltata, cu o mare varietate a formelor si cu un decor incizat, incrustat cu alb, geometric si
tectonic. Tehnic, arderea in cuptoare reducatoare producea culoarea neagra, caracteristica, iar
pasta folosita este una bine spalata. Influenta metalurgiei se reflecta in modul de tratare a vaselor
ceramice pentru a semana cu cele din bronz.
Ceramica Wietenberg - desfasurata in 3 faze - este una dintre cele de inalt nivel in Epoca
bronzului, atat in privinta tehnicii, cat si a motivelor si a combinatiei acestora, precum si a
perfectiunii realizarii artistice a decorului incizat si incrustat pe fond excizat, hasurat si incrustat
(benzi lustruite pe fondul brun sau cenusiu, insa exista si motive negative), dar si in privinta
formelor baroce - contururi polilobate ale buzei strachinilor, vase cu picior, cesti cu o toarta,
cesti duble 24 , volume multiplu articulate.
Dispusa in registre, motivele decorului se succed in ordonante decorative complexe,
radiale, simbolismul solar fiind evident.
In prima faza, la benzi in zig-zag hasurate se adauga impunsaturi pe umar si caneluri late
si adanci. In faza a doua, apare spirala, incizata si incrustata cu alb 23 sau canelata, benzile
spiralate Hind hasurate, iar canelurile acopera uneori toata suprafata vasului. Specifica este
acum buza lobata a vaselor. In faza a treia, impunsaturile acopera meandrele, acestea Hind
aparute mai tarziu fata de spirale, iar impunsaturile succesive inlocuiesc inciziile liniare 26 . Lobii
buzei sunt mult mai accentuati, ca la cupa larga de la Dersida (jud. Salaj), un platou cu buza
trilobata si toarta interioara ce constituie al patrulea lob - cu decor exterior din benzi hasurate
prin impunsaturi concentrice.
Dintre toate tehnicile omamentatiei, cea mai de efect este cea a impresiunilor cu stante
triunghiulare de diferite dimensiuni, ori circulare - simple sau concentrice. Pe acelasi vas pot fi
intalnite doua tehnici diferite (benzi marginite cu linii incizate acoperite cu puncte impunse),
dar si pe acelasi registrar - pe care se pot combina de exetnplu decorul incizat si cel canelat, cu
cel imprimat. Exista si o tehnica a exciziei aparente: cand sirurile orizontale de impresiuni
19 A. Vulpe et al., op. cit., p.261
20 L. R., in Radu Florescu et al. (coord.), op. cit., p.366, s.v. Wietenberg
21 A. Vulpe et al., op. cit., p.249
22 Ion Miclea, Radu Florescu, op. cit., p.108
23 Beniamin Bassa, O a^ezare de la sfar^itul Epocii Bronzului, in Sargetia, V, Deva, 1968. p.15-16
24 L. R., in Radu Florescu et al. (coord.), op. cit., p.366, s.v. Wietenberg
25 A. Vulpe et al., op. cit., p.249
26 Vladimir Dumitrescu, op. cit., p.295
207
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
triunghiulare cu varful in jos altemeaza cu cele cu varful in sus, obtinandu-se benzi inguste,
crutate din suprafata.
Amplasarea ornamentelor acestei ceramici este una tectonica, creandu-se o legatura intre
decor si forma vasului.
Motivele esentiale sunt: spirala, triunghiul, rombul, zig-zag-ul, cercurile simple sau
concentrice, crucile centrale, benzile, hasurate, orizontale sau circulare (pe strachini), meandrul.
Spirala apare in benzi cu linii - incizate, simple sau duble - sau in benzi impunse ori
hasurate, altemand cu cele netede - ca pe o ceasca de la Teaca (jud. Bistrita-Nasaud) 27 , cu umar
evazat si buza rasfranta, pe care spiralele sunt conjugate, amplasate simetric, radial, in legatura
cu simbolistica solara.
Meandrul este obtinut doar din benzi cu impunsaturi, alternand cu cele crutate. Benzile
hasurate (incrustate cu alb), in contrast cu cele netede (de culoare bruna sau cenusiu-
negricioasa), produc un joc de umbra si lumina si chiar senzatia de ornamentare pictata, liniile
incizate care traseaza benzile echivaland cu contururile benzilor pictate din ceramica eneolitica.
In ceea ce priveste motivul spiralat, o variants este spirala in forma de S culcat, cu care se
alcatuiesc registre-frize desfasurate curgator pe corpul vasului. Exista spirale in S culcat
succedandu-se independent; exista spirale in S culcat, in care carligele se inlantuie intre ele;
precum se gasesc si spirale inlantuite, care par spirale continui, fugatoare. In cadrul aceluiasi
registrar, spiralele in S culcat pot fi realizate din benzi hasurate in interior. Spiralele in S culcat
aparent inlantuite sunt succesiuni de spirale in S trasate putin oblic si formate din 3 linii incizate,
sau sunt trasate prin linii, impunsaturi sau caneluri, carligele hind prinse unul in altul, dar sunt
si inchise, fiecare S mentinandu-si propriul traseu. Spirala cu adevarat fugatoare are mai multe
aspecte. Unul dintre acestea este o succesiune de spirale in S culcat cu capetele inlantuite,
realizate din linii incizate si amplasate pe o banda cu laturile din contopirea altor S-uri liniare.
Alt tip de spirala inlantuita este reprezentat de o banda imprimata cu puncte, in cadrul unui
registru orizontal, aici fiind vorba de fapt despre reduplicare, pe marginile spiralei fiind prinse
crosete unghiulare. A1 treilea tip este cel in care banda spiralica fugatoare este combinata cu
spirale in S cu capete imbucate. Mai deosebit, un astfel de registru-friza are doua spirale
fugatoare, trasate liniar si paralel, realizandu-se motivul valurilor ce se sparg\ inchid intre ele
un spatiu ce pare rezultat din contopirea unor benzi spiralice cu capete inlantuite, fiind vorba si
aici despre o reduplicare.
Pe strachini si pe farfurii-capace (decorate si in interior si in exterior), crosetele spiralice
traseaza un triskelion sau un tetraskelion pe cercul din centrul vasului. Sau banda spiralica
fugatoare, realizata din spirale in S inlantuite, alearga de-a lungul marginii, alte carlige spiralice
fiind agatate de crucea din interiorul cercului central (motiv solar, caracteristic acestei culturi).
Caracteristic este si decorul spiralic in caneluri, pe un capac, spatiile lasate dintre cercuri avand
aspect tot de spirala-melc, lata si crestata cu liniute paralele oblice, incizate, care amplified
impresia de vartej.
O alta farfurie-capac are un decor deosebit: cu crosete spiralice cu baza lata, hasurate, ce
redau motivul valurilor ce se sparg, dar cu varfurile foarte rasucite. Dinamismul ajunge in acest
caz chiar la sugerarea vitezei 28 .
Motivul spiralelor fugatoare da nastere si celui al tangentei la cere: o simpla linie incizata
de la baza din dreapta unui cere pana la stanga cercului urmator; sau tangenta dubla: o banda
care uneste oblic cercurile concentrice imprimate, cu cate un sir de impresiuni pe laturi, care
confera aspectul de ansamblu al unei benzi de spirale inlantuite.
In ceea ce priveste meandrul, in aceasta cultura variantele acestui motiv (care nu sunt
potrivite decorarii strachinilor si farfuriilor-capace) sunt in legatura cu cele ale motivului
spiralic. Sunt freevente meandrele care pot fi considerate benzi in S culcat, dar cu traseul drept
27 Ion Miclea, Radu Florescu, op. cit., p.108
28 Vladimir Dumitrescu, op. cit., p.299
208
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
si cu carligele in unghiuri, care se inlantuiesc fara sa se uneasca. Sunt trasate din doua linii
paralele, cele pozitive avand un interior cu impresiuni, iar cele negative avand interiorul neted,
impresiunile fiind in jurul lor, pe suprafata vasului. Deasupra si dedesubtul acestei succesiuni
se afla benzi din carlige unghiulare, spatiul intermediar capatand si el infatisarea unei benzi
fugatoare, ajungandu-se astfel la reduplicare.
Meandrul propriu-zis este realizat printr-o banda ingusta din doua linii incizate, acoperita
cu impresiuni; reduplicarea se obtine prin meandrul crutat (negativ) din suprafata neteda a
vasului.
In decorul ceramicii Wiettenberg, alt motiv este banda in zig-zag rezervata prin hasurarea
spatiului inconjurator, sau prin impresiunile unghiulare alternate. Frecvente sunt si benzile in
zig-zag, cu interiorul hasurat sau cu un sir de puncte imprimate.
De asemenea, frecvente sunt si sirurile de triunghiuri hasurate sau cu puncte impunse,
precum si benzi inguste cu succesiuni de romburi (hasurate sau cu cate un punct inauntru).
Iar pe strachini se adauga si ornamentatia in registre concentrice, fiecare decorat cu alt
motiv. In interiorul unei strachini se rotesc in jurul crucii centrale (motivul solar) 6 benzi, unele
acoperite cu hasururi simple sau in crucis, una cu o succesiune de triunghiuri hasurate altemand
cu triunghiuri netede, alta banda avand o succesiune de spirale fugatoare cu aspectul unor
tangente la cercuri.
Pe o strachina-capac, pe ambele fete, locul crucii centrale este luat de o roata cu dinti (tot
motiv solar), iar pe fata exterioara, regasim acelasi motiv langa buza, separat de buza si de
cealalta roata cu dinti prin benzi circulare ornamentate diferit. Impresia ansamblului este de
decor oriental sau medieval.
Un capac de la Dersida (jud. Salaj) este acoperit in intregime de o voluta cu multe spirale
dintr-o banda reliefata, hasurata cu mici incizii oblice.
Pe fondul noilor credinte si practici uraniene, care iau locul cultului htonian, in continuare
nu vom intalni o plastica bogata in reprezentari nici in Epoca bronzului mijlociu, aceasta Hind
si caracterizata prin schematism.
PlasticaWietenberg este saraca, reprezentata prin cateva roti de car miniatural 29 , precum
si printr-un model fragmentar de car votiv din lut, ornamentat specific culturii si terminat printr-
o protoma (desi fara coarne) de bovideu sau de capra, corect modelata si cu detalii - ale ochilor
si gurii. Statuetele din lut ars de la Nicoleni (jud. Covasna) (atribuite de descoperitor culturii
Noua) au modelare rudimentara, una avand insa nasul puternic reliefat, ochii in forma de
gropite, gura, deschisa (o gaura mai mare), iar bratele (intinse lateral) sunt rupte; sexul este
indicat realist, iar picioarele sunt separate; partea dorsala este neglijent tratata.
Am facut cunostinta astfel cu o cultura reprezentativa pentru perioada principala a Epoch
bronzului - Bronzul mijlociu - care ne-a adus innoiri in privinta asezarilor, ce reflecta
diferentierea sociala inregistrata la nivelul societatii, precum si o olarie dezvoltata, cu un decor
variat, dispus tectonic, de o bogatie si o perfectiune a realizarii artistice care face din aceasta
ceramica una dintre cele mai reprezentative pentru perioada aceasta in care raspandirea vaselor
din metal dusese la o schimbare de factura a celor din lut. Din pacate, plastica mica a culturii
nu se ridica la nivelul vaselor, nici numarul figurinelor pastrate, foarte redus, nu ne ajuta prea
mult in inchegarea unui tablou edificator al acestui domeniu artistic.
BIBLIOGRAPHY
CARTI
Bader, Tiberiu, Epoca bronzului in nord-vestul Transilvaniei. Cultura pretracica si
traded, Bucuresti, Ed. stiintifica si enciclopedica, 1978
29 Ion Miclea, Radu Florescu, op. cit., p.107
209
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Barbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, §erban, Teodor,
Pompiliu, Istoria Romaniei, Bucuresti, Ed. Corint, 2007
Dumitrescu, Vladimir, Arta preistoricain Romania, vol.I, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1974
Florescu, Radu, Daicoviciu, Hadrian, Ro§u, Lucian (coord.), Dicfionar enciclopedic de
arta veche a Romaniei, Bucure§ti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1980
Gimbutas, Marija, Civilizatie si cultura. Vestigii preistorice in sud-estul european,
Bucuresti, Ed. Meridiane, 1989
Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri
§i pina astazi, Bucuresti, Ed. Albatros, 1971
Giurescu, Dinu C., Istoria ilustrata a romanilor, Bucuresti, Ed. Sport-Turism, 1981
Miclea, Ion, Dobrogea, Bucuresti, Ed. Sport-Turism, 1978
Miclea, Ion, Florescu, Radu, Preistoria Daciei, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1980
Oanta-Marghitu, Rodica, Aurul si argintul antic al Romaniei, catalog de expozitie,
Ramnicu-Valcea, Ed. Conphys, 2014
Pctrescu-Dimbovita, Mircea, Vulpe,Alexandria (coord.), Istoria romanilor, vol.I,
Mopenirea timpurilor indepartate, Bucuresti, Academia Romana, Ed. Enciclopedica, 2010
ARTICOLE
Bassa, Beniamin, O asezare de la sfarsitul Epocii Bronzului, in Sargetia, V, Deva, 1968,
p.15-21
Fazecas, Gruia, Aspecte privind asezarile culturii Otomani de pe teritoriul Romaniei, in
Crisia, XXVI-XXVII, Oradea, 1997, pAl-65
Kacso, Carol, Descoperiri arheologice din mileniile II si I i.e.n. in nordul Transilvaniei, in
Muzeul National, V, Bucuresti, 1981, p.85-89
Rotea, Mihai, Penetratia culturii Otomani in Transilvania. Intre realitate si himera, in
Apulum, XXXI, Alba Iulia,’l994, p.39-57
210
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
AUGUSTUS IN OVID’S PONTICA
Madalina Strechie
Senior Lecturer, Hab., PhD., University of Craiova
Abstract: Pontus, which was the homeland of Ovid for the last years of his life, remained in his poetry
especially through Pontica, part of his work from exile. Augustus, the god-like ruler of Rome, is present
in Pontica, like a Divus, but especially as pater patriae and pater familias.
Augustus is a conditor of a new Rome the exiled poet longs for until the last moment of his life, hoping
to see it again, hoping that his pleas will be finally heard by Augustus, his punisher. If in Tristia Ovid
insisted on the personality cult of Augustus, in Pontica the poet insists on the skilfid politician who
created and gave a political legacy to his descendants.
The whole family of Augustus is in one way or another mentioned in Ovid’s lyrics, as he hopes to be
forgiven and recalled to Rome either by Augustus or by his descendants, and to find eternal peace in the
Eternal City. Even if Ovid outlives Augustus, the new Caesar does not forgive him and the poet will soon
follow in eternity the one who exiled him, in the place of exile.
The lyricism of Pontica is the deepest and most hopeless of the work of Ovid, who passed away in the
place of exile, a place where he never adapted again, comparing it with the unrivalled city of Rome, and
where he died a little each day because of the wrath of merciless Augustus, whom he made immortal
through his lyrics too.
Keywords: Ovid, Pontica, Augustus, pater patriae, exile.
Introducere
Studiul de fata, dedicat poetului Ovidiu, de la a carei disparitie comemoram anul acesta
2000 de ani, incheie preocuparile noastre legate de ceea ce am numi „anul Ovidiu”. Opera
talentatului fiu al Romei ne-a inspirat mai multe studii anul acesta[l], printre care se numara si
acesta. Talentul sau a fost atat de mare si caracterul sau a fost atat de exemplar, incat in foarte
multe opere 1-a slavit pe cel care 1-a condamnat unei suferinte foarte mari, anume expulzarea
din Roma, cu interzicerea reintoarcerii pe timpul vietii. Cel care a dat aceasta pedeapsa a fost
marele Augustus, un geniu in politica, la fel cum poetul a fost geniul versurilor, poetul facand
din versurile sale cel mai frumos elogiu al lui Augustus, cu atat mai mult cu cat poetul lasa
deoparte suferinta personala si preamareste actiunile, masura si legile lui Augustus, deoarece
este constient ca ele sunt dedicate Romei, pe care la randul lui, el Ovidiu o va sluji pana va
inchide ochii, ca un soldat adevarat, chiar daca in loc de armele standard el servea Roma si
conducerea ei cu penelul si cu poezia sa.
Dorim ca prin contributiile noastre Ovidiu sa se intoarca acasa, in Roma lui mult prea
scumpa, chiar daca numai prin evocarile operei sale, in Calea Lactee, Ovidiu prin poezie a ajuns
cu siguranta pe meleagurile romane, starnindu-ne si astazi simpatia si admiratia pentru geniul
sau poetic, confruntat cu suferinta si cu dorul de casa
Ovidiu in Ponticele, isi continua suplicatiile catre „primul dintre cetateni”, Princeps -ul
Augustus, de a fi iertat de greseala sa, pedepsita de catre imparatul roman prin duritatea legii
romane. Judecatorul in ultima instanta[2] a erorii tristului, dar foarte talentatului poet, este de
neinduplecat, mai ales ca iertarea poetului de strictetea legii romane, ar fi deschis un precedent
periculos pentru practica juridica romana.
211
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Cezarul din Ponticele lui Ovidiu
In Ponticele observSm cS Ovidiu este mai lipsit de sperantS in rugSmintile lui, desi il
considera pe Augustus un zeu pe pSmant, dar isi da seama ca zeii nu pot fi ajunsi de bietii
muritori, uneori nici prin rugSminti. Doar opera si inspiratia trimisS de aceeasi zei poate ajunge
la zei, opera artisticS este singura cale a unui muritor, poetul Ovidiu in acest caz, de a ajunge la
un zeu: „Si-n versurile mele l-am preamarit pe Cezar,/ Chiar fara sa mi-o ceara. Te temi de
autor?/ Dar cel putin primeste-mi al zeilor elogiu:/ Da-mi numele de-o parte, ramai cu scrisul
meu!/ Pe fdcatorul pacii ca-l laud, nu-mi ajuta?/ Nu-ti prinde bine-n lupta stalparea de
maslin?/ Enea pe-al sau tata cand l-a luat pe umeri,/ Chiar flacarile cale se zice ca i-au dat,/
Si cartea-mi care-aduce pe-al patrieiparinte, ” [3]
Ovidiu il cinsteste pe Augustus ca Princeps, ca initiator, garant si actionar al Pax
Romana, de fapt Pax Augusta, dar si ca divus si pater patriae. Poetul este constient de valoarea
politica si providentialS a titanului politic Augustus pentru Roma. Augustus a transformat
Roma, sfasiatS de rSzboaiele fratricide intr-o putere mondiala, garantandu-i securitatea, una
romana, prin celebra sa pace. AceastS apreciere pe care Ovidiu o numeste „inchinSciune” este
detaliatS de poet in urmStoarele versuri: „ Suntprooroc. In laturi! Eu vin cu cele sfinte/Nu mie
loc sa-mi faced, ci unui mare zeu!/ Am meritat mania lui Cezar, am simtit-o,/ Dar totusi el
primeste inchinaciunea mea. ”[4]
Augustus este asadar un „mare zeu” pentru ca adus pacea in Roma, chiar dacS l-a
pedepsit pe el, poetul iubirilor. De altfel, poetul isi recunoaste greseala si nu ii poartS pica
Cezarului care pentru Ovidiu este „zeul cel de fata”, poetul se simte mandru ca este
contemporan cu impSratul, la fel de important ca un zeu, tristetea sa este legatS de „surghiun”,
ceea ce il tine departe de acest zeu coborat pe pamant, contemporan cu el. Mai mult decat zeu,
Ovidiu il considera parinte (aluzie la titulatura imperials care continea si titlul de pater patriae,
un fel de patria potestas exercitatS in toatS Roma, nu numai in familie) de aceea el se agatS cu
disperare de ultima sperantS de a-1 indupleca pe Augustus de a-1 gratia, sau de a-i muta locul de
surghiun, deoarece locul pontic ii provocau nu numai suferinte fizice poetului, ci mai ales
psihoze, simtindu-se un dezrSdScinat, un neadaptat: „ Cand ma gandesc la marea lui August
mdurare, / Un farm mai bland pe lume eu cred ca-mi poate da. ” [5]
DacS in Tristia[6] Augustus era comparat de multe ori cu seful panteonului roman,
Iuppiter si in Pontica poetul pSstreazS aceastS comparatie. InsS in Pontica Augustus este pe
langS zeu, om de stat, dar mai ales un patriot adevSrat, traditionalist, deoarece Roma este mai
presus de orice, mai presus de toate simtSmintele sale si preferintele personale, de altfel, Roma
ii ocupa tot timpul augustului pSrinte: „Nu stie Cezar - totusi un zeu le stiepe toate!/.../El are
alte treburi, mai mari, mai insemnate,/E mai presus de mine, cereasca mintea sa. ” [7] Geniul
politic augustan era asadar ocupat cu gestiunea intregii lumi stSpanitS de Roma, nu numai cu
Roma insSsi, de aceea poetul il considers pe Augustus un zeu mai mare decat zeii, care erau
departe de omenire, undeva in ceruri, pe cand Cezarul era convietuitor cu romanii in „secolul
lor de aur”: „ Sa fi stiut el zeul cel bland, aceasta tarn,/N-as mai fi fast aice de dansul alungat./
El nu vrea doar sa vada romani cazuti la dusman,/Si mai putin pe mine, cui viata mi-a lasat/.../
Deci dara zeii nimic sa nu se nasca/ Mai mare decdt Cezar, el, zeul cel mai drept!/ Si multa
vreme lumea sub Cezar sa mai fie/ De la el sa treaca la cei din neamul sau!/ Pe-un jude bun ca
dansul, cum l-am stiut eu insumi,/Indupleca-I cu vorba sa- steargaplansul meu!” [8] Asadar
Ovidiu, in esentS un patriot, recunoaste alt patriot precum Cezarul, pe care isi permite sS il roage
din nou pentru atenuarea pedepsei sale, dacS nu pentru iertarea ei. Caracterul providential al lui
Augustus pentru Roma este sesizat de cStre Ovidiu, mai ales cS primul impSrat al Romei a
transformat Roma dintr-o putere regionalS intr-un veritabil jandarm al lumii antice.
Versificarea titulaturii imperiale continuS in versurile ovidiene, astfel componentele
acestui nume - institutie continuS in Pontica, Augustus este Cezarul, consul (cu depline puteri
judecStoresti), divus, dar si imperator, adicS un fel de sef al statului major general al armatei
212
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
romane (asimilabil cu gradul de general) sau comandantul suprem al fortelor armate, tocmai de
aceea in aceasta calitate de imperator nu-i vrea pe romani „cazuti la dusman”. Ovidiu in calitate
de cavaler il informeaza pe imperator, sesizand pericolul latent pentru Roma, care se ascundea
aici in „fundul lumii” cum numea el taramul dacilor, taram care peste 100 de ani se va confrunta
cu puterea romana. De altfel, Ovidiu, membra al ordinului ecvestra se comporta ca un veritabil
speculator (iscoada a armatei romane) oferind informatii pretioase despre daci, despre armele,
tacticile lor de lupta, despre aliatii lor, tocmai pentru ca a luat contact direct cu ei in acest
teritoriu considerat inamic, deoarece nu era supus maretei puteri a lui Cezar, unde tocmai
Cezarul 1-a alungat. Ca un cavaler loial comandantului sau, superior ierarhic, Ovidiu trage un
semnal de alarma asupra pericolului dac, pericol care v-a II transat de Roma prin doua razboaie
destul de dificile.
in calitate de judecator suprem, Augustus este la fel de impartial ca justitia insasi care
judeca pricinile legata la ochi, fara ura si fara partinire, dupa ce a cantarit mult, a dat si pedeapsa.
Mai mult Augustus nu tine seama de ragamintile prietenilor atunci cand da o sentinta, poetul
descrie aceasta impartialitate: „urechile auguste” nu prea „indupleca vointa divinului barbat.”
[9] /„ Cezarul nostru plange, de-l faci sa fie crud./ Rdzboaiele civile el le-a-ncuiat in templu/
Si-nvinse, ca sa poata sa crute pe cei invinsil/ Cu frica de pedeapsa mai mult el pedepseste/ Si
fara voie-arunca un fulger uneori. ” [10] Tocmai acest „fulger” era legea romana, care nu putea
fi mai blanda pentru unii si mai aspra pentru ceilalti.
Puterea lui Augustus era puterea Romei insasi, pe care Ovidiu, fiind plasat prin pedeapsa
in afara Cetatii Eterne, o vedea cea mai splendida si puternica cetate din lume, cel mai bun loc
de trai, un loc fara inamici, comparandu-1 cu locurile straine in care fusese surghiunit: „ Pe
mine vai! mania Cezarului, de care/ Se teme-apusul lumii si-al lumii rasarit” [11].
Cu cat puterea politica a Romei era mai mareata, cu atat era mai „divus ” Cezarul si
mania sa era asemenea cu a unui zeu: „Daca mai tine inca mania unui zeu.” [12] Cultul
personalitatii lui Augustus era un fapt normal mai ales spre sfarsitul domniei acestuia, un
veritabil gigant politic al Romei antice, de aceea si familia sa era la fel de „augusta”. Sofia si
fiul lui adoptiv, Tiberius (care ii va succeda de fapt la tron), se bucurau si ei de atributele
religioase ale titulaturii imperiale augustane, lucru vizibil prin acordoarea acestora a titlurilor
de DIVUS, dar si de CEZAR care are imperium maximum cum este cazul Liviei numite de poet
imparateasa: „Si Cezarilor nostri si-mparatesei noastre,/ Ca unor zei aievea, tamaie le-am
jertfi. ” [13]
Calitatea lui Augustus de judecator in ultima instanta este repetata in mod obsesiv in
versurile din Pontica ale lui Ovidiu, pentru a evidentia inca o data fundamentele noului regim
politic instaurat, Principatul. Dintre aceste fundamente trei erau esentiale: legea, pacea si noile
institutii. Ovidiu insusi a fost subiectul judecatoralui in ultima instanta. Crimen pentru Ovidiu
a fost error asa cum marturiseste poetul, ceea ce a atras pedeapsa augustului judecator: „ Orice
sa fie, crima n-a fost, a fost o greseala/ Ori crezi ca este-o crima greseala catre zei. [14]
Ovidiu este constient ca augustul judecator a fost bland in pedeapsa, deoarece potrivit
legislatiei din acea perioada, poetul risca sa fie condamnat la moarte. [15] De aceea el isi
recunoaste vinovatia, dar nu si gravitatea acesteia, gravitate care sa-i decida exilul in „tara de
sub Ursa” cum numeste lumea dacilor: „As vrea sa stie lumea ca nu-s nici vinovat/ Greseala
mea se poate ierta macar in parte/ Altfel, arfi prea mica pedeapsa mea de azi:/ Chiar Cezar,
care toate vede-asa de bine,/ Vazu ca toata vina o nerozie a fost./ Cat a putut-o face, el m-a
crutat pe mine/ Si fulgeru-i din mana l-a aruncat domol.” [16] Din nou apare asemanarea
recurenta din opera lui exil a lui Ovidiu dintre Augustus cu Iuppiter, seful panteonului roman,
care avea ca atribut si insemn al puterii sale, fulgerul. Comparatia dintre Augustus cu Iuppiter
a fost leitmotivul din Tristia[ \ 7], in sensul ca Iuppiter era zeul care conducea panteonul, iar
Augustus, un fel de Iuppiter pe pamant, zeul care conducea Cetatea Eterna.
213
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Roma este si ea personajul cel mai iubit al lui Ovidiu in opera sa Pontica. Poetul este
linistit ca Roma lui prea iubita este in siguranta sub domnia lui Augustus, Cezarul zeu. Acest
Cezar este un lider politic de talie mondiala in perceptia poetului, indreptatita considerate de
altfel:„ O, tu, din veacul nostru cel maiputernic rege,/In veci sa tii in mana un sceptru gloriosj
larRoma noastra, fiica lui Marte si Cezarul/Slaveasca-te pe tine - ce-ti doresc mai mult. ” [18]
De aceea mania unui zeu este foarte mare si ea nu poate fi imbunata de catre simplii muritori,
doar zeii pot imbuna un alt zeu. Astfel si Augustus, un zeu pe pamant poate fi imbunat tot de
catre alti zei, reprezentanti de familia lui:„ Cat timp va fi Cezarul pe mine suparat./Ca zeul sa-
si aline mania, nu s-o curme,/ Voi doi la zeii nostri cadeti, de va rugati. ” [19]
Cartea a doua din Pontica incepe cu o poezie inchinata lui Cezar Germanicul, adica
Tiberius, fiul adoptiv si viitor succesor politic al lui Augustus. Ovidiu dorea probabil ca zeul
care sa imbuneze un alt zeu era fiul lui, adica Tiberius, de aceea elogiul lui nu este adresat
numai lui Augustus, ci si familiei sale. Ovidiu lauda „triumful lui Tiberiu”, iar prin acest lucru
isi manifests atasamentul fata de patria sa Roma, dar si fata de ordinea instaurata, recunoscand
astfel succesiunea politica decisa de catre cezarul care 1-a pedepsit: „ A mea-i si bucuria
Cezarilor: nimica/ Nu e, care sa fie ceva numai al lor! ” [20]
Prin aceste versuri si prin multe altele Ovidiu incearca sa-1 induplece pe succesorul lui
Augustus, viitorul Cezar sa il gratieze, mai ales ca poetul este convins ca pedeapsa augustana
se datoreaza scrierilor sale, cu care Augustus nu a fost de acord, poetul a facut nerozia de a duce
un adevarat „razboi” pentru scrierile sale: „Sa due razboi cu zeii pamantului stapani” [21].
Incepand cu Cartea a Il-a a Ponticelor, Ovidiu il descrie pe Augustus mai ales ca pater
familias si pater patriae nu numai ca Princeps al Romei si al lumii intregi. Astfel familia
augustana este numita ca „zeii cei din Roma”, mai ales ca maretia lui Augustus se rasfrange si
asupra familiei sale si asupra tuturor celor apropiati lui: „El zguduie pam&ntul si-mparatia,
Familia lui find demna lui./ Cu tamplele incinse de laur triumfal! De el ati mers alaturi si voi
sifii vrednici/ De-al lorparinte, vrednici de-a fi si ei Cezari. ” [22]
Cezarul, Augustus, devine prin alegerea succesorului sau, Tiberius, cu adevarat un
divus= cel asemanator zeilor in versurile ovidiene. Mai mult, Ovidiu incepe in versurile sale din
Pontica sa se adreseze „Cezarului cel nou”, Tiberius pentru gratiere, fiind constient de
transferul de putere care incepuse intre primul Princeps si fiul sau adoptiv: „ Sa n-am alte de
cat ai tu? Atunce/ Si maica ta si Cezar sa fie sanatosi: ” [23] Chiar daca este Divus, Augustus
este totusi un om cu simtaminte umane, cum ar fi mania, ura, iubirea, bunatatea, generozitatea
etc. El, poetul surghiunit, a luat contact direct cu mania lui, dar si cu indurarea lui: „ Tu pacea
ta ai dat-o si la surghiuni, o Cezar/.../de-a Cezarului ura te temi si-atunci cand tace. ” [24]
Familia imperials devine una zeiasca prin acest zeu coborat pe pamant sa-i conduca pe
romani si toata lumea lor. Asemeni lui Iuppiter care conduce peste zeii din ceruri si Augustus
este un zeu care conduce ca un pater familias familia sa (dinastia) de „cezari” si de „zei”: „Pe
Livia de-asemeni ai pus-o printre ei. ” [25] Augustus este ca un centra al universului intreg,
energia care misca Roma si cu ea, tot imperiul dominat de catre ea, Augustus este chiar esenta
Romei insasi: „Palatulfara Cezar e-un loc ca orice loc!/ Cand eu ma uit la Cezar, imi pare ca
vad Roma,/ Caci el, Cezarul este icoana tarii lui. ” [26]
Cu alte cuvinte Ovidiu descrie in versuri Absolutismul luminat, inventat cu mult inainte
de Augustus, care este statul roman insusi. Familia lui este aleasa de catre zei sa conduca si sa
reprezinte Roma, iar Ovidiu nu face altceva prin versurile sale din Pontica, sa contureze un cult
al personalitatii pentru intreaga familie augusta: „Iertare tu, podoaba acestui veac al nostru/
Cel ce ne porti de grija si, lumii esti stapan!/ Pe patria, ce-ti este mai scumpa deedt tine,/Pe
zeii care-asculta oricand a ’ tale rugi,/ Pe soata vietii tale, ce singura potriva/ Ti-a fost,
nebiruita de maretia ta,/Pefiul care-ti este asemenea la fire... ” [27]
Prin aceste versuri Ovidiu nu face doar o elogiere a familiei auguste, ci prezinta anumite
realitati romane, titlurile Liviei, sotia lui Augustus, erau niste realitati politice. Conducatoarea
214
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
din umbra a Principatului, ea reuseste sa il impuna pe fiul sau Tiberius ca si urmas al creatiei
politice augustane, desi nu era fiul de sange al lui Augustus, fiind fiul Liviei dintr-o casatorie
anterioara celei cu Augustus. Liviei i se acorda titlul de Augusta, iar fiului sau Tiberius titlul de
Caesar, care a devenit o data cu Augustus un fel de nomen gentile, ambele apelative fiind
componente ale titulaturii imperiale.
Augustus se bucura inca din timpul vietii de toate prerogativele unui zeu printre romanii
sai, in special datorita faptului ca a creat un stat care oferea pace, prosperitate si securitate, pe
langa beneficiile unui imperiu: „Noi ne rugam ca Cezar sa tie carma tarii,/Fiindca tarii sale
de grija-ipoarta el. ” [28]
Speranta gratierii nu dispare pentru Ovidiu, poetul spera ca aceasta sa-i vina prin
intermediul Liviei, sotia Princeps- ului, de aceea el ii face un elogiu in versuri. Aceasta era
considerate deja in societatea romana un fel de mama a natiunii romane, asa cum Augustus era
pater patriae: „ Tu trebuie pe doamna Cezarului s-o rogi!/ Eaface, prin virtutea-i, ca vremurile
noastre/ Mai jos sa nu ramana de vremurile vechie,/ Ca Venus de frumoasa, ca Iuno de
cistita/.../Cepe-o femeie-fruntea femeilor cu care/Norocul dovedeste ca nu e orb/Afara doar
de cezar, ca dansa nu e nimeni/Din rasarit si pana l-al soarelui apus. ” [29]
In aceste versuri ovidiene s-a realizat poate cel mai frumos portret al Liviei, o femeie
politician, fara doar si poate, care, consideram noi, 1-a intrecut pe Augustus in maiestrie, chiar
numai prin faptul ca a reus it sa il impuna ca he res (mostenitor) pe fiul ei Tiberius pentru creatia
extraordinary a lui Augustus. Din acest punct de vedere familia augustana, asa cum se observa
din versurile ovidiene, avea o importanta covarsitoare in politica romana, prin influenta ei
asupra primului dintre cetateni, Augustus. De aceea, Ovidiu compara aceasta familie cu o
veritabila triada sacra: „Si, dintre ei, lui Augustus mai cu de-adins te-nchina,/Tovarasei auguste
si fiului pios!” [30] Implicatia politica a Liviei era atat de vizibila, chiar si pentru un exilat ca
Ovidiu, aflat foarte departe de infloritoarea Roma. Aceasta implicare era una fatisa, asa cum
vedem din versurile ovidiene, poetul, care fiind departe de Roma, avea o vedere de ansamblu:
„0, Livia? Razboiul nu-ti da nici un ragaz,/ Germania perfida arunca arma,/Si tu-n curand
vei pune temei pe ce spun eu./ Maini vei vedea cu ochii in car a doua oara./ Va merge, ca
deunazi, Tiberiu, fiul tau!/ Tu scoate iar porfira, ca sa i-o pui pe umeri:/ Cununa cea de lauri,
cunoastefruntea lui!” [31]
Ovidiu descrie in versuri magistral opera politica a lui Augustus, inclusiv opera sa
legislative. El a fost un zeu al politicii romane, care a carmuit drept, a dus pace, prosperitate si
domnia legii in Roma, prin legile promovate[32] pentru intarirea Principatului sau, Augustus
instituind ceea ce astazi numim domnia legii intr-o Roma sleita de razboaie civile: „Nu-i zeu
cu mai mult cumpat decat cezarul nostru:/Dreptatea totdeauna infrana bratul sau./El a-naltat
un templu de marmura dreptatii,/Dar el de mult o poarta in inima pe ea. ” [33]
Ovidiu il descrie pe Augustus in Pontica asemeni unui zeu, o figura apolinica, un delegat
al providentei pe pamantul Romei. Chiar daca are sentimente omenesti prin „suflet bland”,
Augustus are o vointa care poate fi „fulger”, el are viata oricarui supus roman in mainile sale,
viata pe care o poate oferi ca „dar”, deoarece doar Augustus este cel care se preocupa „Despre-
ale tarii treburi”. De aceea la moartea acestui titan politic intreaga Roma sufera, inclusiv
Ovidiu, care isi pierde si speranta gratierii. Prin versurile sale Ovidiu depaseste subiectivismul
legat de primul imparat roman si ii recunoaste meritele pentru transformarea Romei intr-o
putere mondiala, de aceea considera ca imparatul nu a murit, doar s-a apoteozat: „Si nu de mult
poetiipe bunul tau, o, Cezar/ Ce s-a urcat la Ceruri, ni l-a sfintit ca zeu!/ O glorie a Muzei, tu
ai fost, o, Cezar, ” [34]
Ovidiu face referire in versurile Ponticelor si la masurile lui Augustus de a sprijini cultura
romana: „Si Iuppiter si Muza in tine se-ntalnesc. ” [35] De aceea cultura Principatului este la
fel de stralucitoare ca si Princeps- ul, iar Ovidiu, un patriot roman, chiar daca aflat in exil,
recunoaste binefacerile politicii augustane, mai ales in domeniul cultural, dar si in celelalte
215
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
domenii, de aceea poetul li aduce cinstire ca si unui zeu, chiar daca a fost pedepsit de catre
acesta: „Evlavia mea inca se stie-aici altarul/Lui cezar toata lumea il vede-n casa mea. ” [36]
Ovidiu se simte si el copilul acestui pater patriae care a fost Augustus, iar la moartea acestuia
il jeleste tot astfel cum un copil isi plange tatal: „ O, Cezar, caci pamantul e-acum sub ochii
tdiJ.J La cer poate-or ajunge si versurile acele,/ Ce le-am trimis de-aice cand te-a urcat la
cer./ Si eu socot ca ele si-or alina mania/Alpatrieiparintepe drept ai fost numit. ” [37]
Toti romanii au fost indoliati la moartea unui binefacator al politicii lor, care pentru toti
romanii a fost ca un paterfamilias, de aceea toti romanii, oriunde s-ar afla, sufera pentru aceasta
pierdere a acestui veritabil zeu pe pamant, inclusiv romanul Ovidiu aflat la „capatul lumii”:
„...Pe Cezar, eu l-am slavit in versuri,/Si-n opera cea noua, el, zeul, mi-ajuta./Le-am spus la
geti, ca August isi dete trupul mortii/Dar sufletu-i in ceruri se duce intre zei; ” [38]
Romanul patriot Ovidiu era la fel de trist ca romanii din Roma, versurile sale fiind
sincere, atunci cand spune ca a anuntat getilor vestea mortii augustului conducator, chiar daca
acest virtuos conducator fusese cel care il pedepsise la exilul necrutator.
Concluzii
in versurile din Pontica, Ovidiu continua pledoaria sa pe langa Augustus de a fi gratiat,
la fel cum a facut in intreaga opera de exil. Chiar daca speranta poetului se stingea putin cate
putin o data cu trecerea timpului, el ramane sincer in aprecierea valorii lui Augustus pentru
Roma, chiar daca tocmai acesta a fost cel care 1-a pedepsit. La moartea imparatului, poetul se
simte devastat, nu atat pentru ca i-a murit speranta gratierii, ci mai ales ca i-a murit pater lui si
tuturor romanilor, care le-a dat acestora cea mai buna patrie de pana atunci. in calitate de pater
Augustus a fost generos, dar si aspru, asa cum a fost cazul lui Ovidiu, marele poet intelegand
acest lucru in durerosul sau exil departe de scumpa Roma, transformata definitiv de Augustus.
NOTE
[1] Strechie Madalina, ’’Augustus in Ovid’s Tristia ” in The Proceedings of the International Conference
’’Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity” volume no. 4, 2017, Iulian Boldea, Cornel
Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation and Dialogue, Targu Mures, Arhipelag XXI
Press, 2017, ISBN: 978-606-8624-01-3, pp.245-251, Strechie Madalina, ’’The Dacians, the Wolf Warriors”, in
„Nicolae Balcescu” Land Forces Academy, The 23 rd International Conference The Knowledge-Based
Organization, ISSN: 1843-682X, Ecopnomic, Social and Administrative Approaches to the Knowledge-Based
Organization, Conference proceedings 2,15-17 June 2017, ISBN: 978-973-153-274-5, „Nicolae Balcescu” Land
Forces Academy Publishing House, Sibiu, 2017, pp. 369-375 si Strechie Madalina, „Dacii si lumea lor in Tristia
si Pontica ale lui Ovidiu” din ***Ovidiu 2000 de ani de metamorfoze, Volum coordonat de: Dana Dinu, Cecilia
Mihaela Popescu, Madalina Strechie, Craiova, Editura Universitaria, 2017, pp. 201-218.
[2] Vezi pentru contextul relegarii lui Ovidiu, dar si pentru o prezentare generala a dreptului roman cu
posibilele vini si pedepse aplicabile in cazul lui Ovidiu, studiul juridic al domnului Profesor univ. dr. Teodor
Sambrian, „Cadrul juridic al exilarii poetului Ovidiu in contextul legislatiei penale a lui Augustus,, din ***Ovidiu
2000 de ani de metamorfoze, Volum coordonat de: Dana Dinu, Cecilia Mihaela Popescu, Madalina Strechie,
Craiova, Editura Universitaria, 2017, pp. 179-200.
[3] Publius Ovidius Naso, Scrisori din exil. Tristele. Ponticele, Traducere de Theodor Naum, Editie de N.
Lascu, Prefata de Ion Acsan, Bucuresti, Editura Gramar, 2006, p. 126.
[4] Ibidem, p. 126.
[5] Ibidem, p. 129.
[6] Vezi studiul nostru Strechie Madalina, ’’Augustus in Ovid’s Tristia ” in The Proceedings of the
International Conference "Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity" volume no. 4, 2017,
Iulian Boldea, Cornel Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation and Dialogue, Targu
Mures, Arhipelag XXI Press, 2017, ISBN: 978-606-8624-01-3, pp. 245-251.
[7] Publius Ovidius Naso, op. cit., p. 130.
[8] Ibidem, p. 130.
[9] Ibidem, p. 131.
[10] Ibidem, p. 131.
[11] Ibidem, p. 136.
[12] Ibidem, p. 136.
216
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
[13] Ibidem, p. 137.
[14] Ibidem, p. 140.
[15] Cf. Teodor Sambrian, „Cadrul juridic al exilarii poetului Ovidiu in contextul legislatiei penale a lui
Augustus” pp. 179-200, in ***Ovidiu, 2000 de ani de metamorfoze, Volum coordonat de Dana Dinu, Cecilia
Mihaela Popescu, Madalina Strechie, Craiova, Editura Universitaria, 2017.
[16] Publius Ovidius Naso, op. cit., p. 142.
[17] Vezi articolul nostril pe aceasta tema: Madalina Strechie, ’’Augustus in Ovid’s Tristia ” in The
Proceedings of the International Conference ’’Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity”
volume no. 4, 2017, Iulian Boldea, Cornel Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation
and Dialogue, Targu Mures, Arhipelag XXI Press, 2017, ISBN: 978-606-8624-01-3, pp.245-251.
[18] Publius Ovidius Naso, op. cit., p. 144.
[19] Ibidem, p. 148.
[20] Ibidem, p. 149.
[21] Ibidem, p. 151.
[22] Ibidem, p. 153.
[23] Ibidem, p. 158.
[24] Ibidem, p. 164.
[25] Ibidem, p. 165.
[26] Ibidem, p. 166.
[27] Ibidem, p. 166.
[28] Ibidem, p. 169.
[29] Ibidem, p. 177.
[30] Ibidem, p. 178.
[31 ]Ibidem, p. 188.
[32] Teodor Sambrian, op. cit., pp.179-184.
[33] Publius Ovidius Naso, op. cit., p. 191.
[34] Ibidem, p. 209.
[35] Ibidem, p. 209.
[36] Ibidem, p. 213.
[37] Ibidem, p. 214.
[38] Ibidem, p. 220.
BIBLIOGRAPHY
Cizek, Eugen, Istoria Literaturii Latine, vol. I, II, cditia a Il-a revazuta §i adaugita, Bucuresti, Grupul
Editorial Corint, 2003.
Cucu, Stefan, „Ecouri ovidiene in literatura universala” pp. 198-262 din Cucu Stefan, Ecouri ale literaturii
latine in spatiul cultural european, Bucuresti, Editura Cartea Universitara, 2007.
Cucu Stefan, Ecouri ale literaturii latine in spatiul cultural european, Bucuresti, Editura Cartea Universitara,
2007.
Cucu, Stefan, Publius Ovidius Naso si literatura romana, Constanta, Editura ”Ex Ponto”, 1997.
Dogaru, Ion, Sambrian, Teodor, Elementele dreptului civil. Drepturile reale, Craiova, Editura Oltenia, 1994,
pp. 95-96.
Dramba, Ovidiu Ovidiu. Marele exilat de la Tomis, Bucuresti, Editura Saeculum I.O., 2001.
***Florilegium Ovidianum, Maxime, cugetari, pasaje §i expresii memorabile extrase din intreaga opera a lui
Ovidiu, traduse, prcfatatc §i comentate, prevazute cu indice tematic §i indice de nume proprii de Grigore
Tanasescu, Bucuresti, Editura Scripta, fara an.
Grimal, Pierre, Literatura Latina, Traducere de Mariana §i Liviu Franga. Note suplimentare §i cuvant inainte
de Liviu Franga. Medalion biografic Pierre Grimal de Eugen Cizek, Bucuresti, Editura Teora, 1997.
IDEM, Secolul lui Augustus, Traducere, note §i pret'ata de: Florica Mi hut. Bucuresti, Editura Corint, 2002.
http:// www.thelatinlibrary.com/ovid.html .
Ovidius, Publius, Naso, Opere, Coord. Andrei Jurcanu, Chisinau, Editura Gunivas, 2001.
Ovidius, Publius, Naso, Scrisori din exil. Tristele. Ponticele, Traducere de Teodor Naum, Editic de N. Lascu,
Prefa(a de Ion Acsan, Bucuresti, Editura Gramar, 2006.
Pascu, Nicolae, Ovidiu - omul §ipoetul, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1971.
Radulescu, Adrian, Ovidiu la Pontul Euxin, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1981.
Sambrian, Teodor, „Cadrul juridic al exilarii poetului Ovidiu in contextul legislatiei penale a lui Augustus,,
din ***Ovidiu 2000 de ani de metamorfoze, Volum coordonat de: Dana Dinu, Cecilia Mihaela Popescu, Madalina
Strechie, Craiova, Editura Universitaria, 2017, pp. 179-200.
217
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Sambrian, Teodor Reguli de drept roman: izvoare, persoane, procedura, drepturi reale, Craiova, Editura
Sitech, 2015.
Sambrian, Teodor Drept civil. Moduri originare de dobdndire a proprietafii, Craiova, Editura Europa, 1996.
Strechie, Madalina, ’’Augustus in Ovid’s Tristia” in The Proceedings of the International Conference
’’Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity” volume no. 4, 2017, Iulian Boldea, Cornel
Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation and Dialogue, Targu Mures, Arhipelag XXI
Press, 2017, ISBN: 978-606-8624-01-3, pp. 245-251.
Strechie, Madalina, ’’The Dacians, the Wolf Warriors”, in „Nicolae Balcescu” Land Forces Academy, The
23 rd International Conference The Knowledge-Based Organization, ISSN: 1843-682X, Economic, Social and
Administrative Approaches to the Knowledge-Based Organization, Conference proceedings 2,15-1 7 June 2017,
ISBN: 978-973-153-274-5, „Nicolae Balcescu” Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 2017, pp. 369-
375.
Strechie, Madalina, „Dacii si lumea lor in Tristia si Pontica ale lui Ovidiu” din ***Ovidiu 2000 de ani de
metamorfoze, Volum coordonat de: Dana Dinu, Cecilia Mihaela Popescu, Madalina Strechie, Craiova, Editura
Universitaria, 2017, pp. 201-218.
218
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
USELESS? UNWANTED? A VIEW ON CHANGE IN NARRA TIVE STUDIES
Alina Buzatu
Senior Lecturer, PhD., „Ovidius" University of Constanta
Abstract:There is no such thing as useless elements in a narrative: every detail matters, every semantic
trait is relevant. However, when reading (or memorizing) stories, we compile and schematize the
'proeminent' pieces of information and get rid of the details. Schematizing is an operation essential in
order to represent the narratives in a way that is accesible and useful, but the choices of what is - in
terms of information - useful (and should be kept) and what is unnecessary (so, dispensable) is neither
universal nor unchanging.
Focusing on the various and varying cultural, experiential, situational, personal and idiosyncratic
mechanisms involving in this complex process of decision, my paper raises some questions that
problemcitise the status of reading and literary reception: What are the mental circumstances that
encourage particular patterns of choice and validation of necessary / unnecessary narrative items?
What if we exercise deliberate attention on what we generally believe it is useless in a narrative? Can
we arrive at a sense of a narrative that is personally acceptable by means of what other might think as
useless or irrelevant? Is it is possible to defamiliarize the readings and thus reach higher levels of
literary competences? The methodologies of (post)classical narratology and cognitive poetics will help
us formulate answers.
Keywords: narrative; useful / useless; narratology; cognitivism; narrative schema.
The conceptual dyad 'useful' / 'useless' participates in a large number of multidisciplinary
reflections upon the nature and function of the fictional / nonfictional narratives.
The point of departure of my glosses is the observation that these two terms, though situated
in the opposite corners of the semiotic square, permeate semantically throughout the recent
history of literary ideas and, sometimes, reverse their meanings: what is considered useful in a
theoretical construction may become negligible or useless in others. That is why I do believe
that the preoccupation for their 'liquid' semantics could raise interesting questions about
contextual knowledge and concepts’ pragmatic function; also, some of the answers outlined
here could carry within valuable lessons, as these semantic fluctuations draw important changes
of conception about narratives and narrativity.
Are narratives useful? No one would dare say 'no'. Cohorts of theoreticians showed the
essential role played by narratives (fictional or not) 1 in every human culture, but, in some way,
after centuries of metacritical reflection upon the idea, we are not very far from Horatio:
narratives instruct and pleasure.
But are they useful as a whole ? Or are there some dispensable elements in every narrative?
If we say that some elements 2 of a narrative are useless, this answer would cause perplexity, if
not protests, and for good reasons: one intrinsic condition of an aesthetic artifact is its integrality
and the slightest intervention or change would cause the loss of identity. But the question, brutal
1 Not only that we now understand that the bordeline between fiction and nonfiction is difficult to draw (and postmodernism
destabilized it for good), but also a great number of researchers proved that the response to either fictional or nonfictional is
strikingly similar; in some psychological experiments, even if readers were told that some stories are real, and others are
fictional, the different labelling did not affect identification, critical or emotional attitudes. The reality is that people do not care
much about the distinction 'fictional' / 'nonfictional'; the lack of suspicion and even the appetite for fake news and invented
stories are arguments in this respect.
219
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
as it is, become relevant when the ways people schematize, compile and memorize narratives
are taken in consideration.
A retrospective critique of some theories with great epistemological visibility along the
XXth century - such as structuralism or semiotics (in their early stages, at least) - provides
some exemple in this respect. In their prescriptions for comprehending and interpreting
narratives, not only these theories tacitly abandoned some narrative content, but they also
strongly recommended it and gave precise the readers precise instructions how to get rid of
some elements. Of course, the implicit idea is that the 'elements' we are talking about are not
parts or segments of a given text and the reader is not a tailor cutting a material - within the
text, they are classes of words taking different semantic forms, vertically organized and
removed, 'deleted' in a process which is neither trivial and easy to understand, nor objective;
beyond the text, these 'elements' are seen as conventions in the inextricable ceremonial that
validates texts (narratives, in our case) as fiction.
First, the imanentist approaches (i.e. narratology, narrative semiotics) considered the
author useless. An institution glorified by many centuries by virtue of tradition, essential in all
'old' approaches, the Author is denounced in the 60’s as a rationalist and empiricist pathetic
invention of thought and repudiated, removed as a useless appendix. The furious structuralist
necrologues after the 'death of the author' had an endemic spread and produced sad
consequences, especially when they were misunderstood or read in bad faith. Decades later, the
author (as a human being, not only the abstract instantiation in the text) gained his job back;
discourse analysis reinstated him in the textual domains. If we think of the stupor of a
philosopher in the XIXth century when hearing that the author is 'useless' for his intellectual
propriety, we shall have a clearer image of the conceptual pragmatics.
The same imanentist methodologies considered 'context' dispensable. In the challenge to
conquer autarchy, narratologists dissolved the referential relation with a presupposed real
world; all contexts (social, historical, psychological, political etc.) became irrelevant: the texts
closed their border to ensure the structuring principles’ sovereignity. We all know that, in a
way, all narratives are dis-joined from their original context and have to power to generate its
'internal referent', which act as a context on its own. This theoretical inconsistence were also
later amended by discourse analysis, that reinstated narratives on the world stage, where they
do belong and context as a referential principle became 'useful' again.
When reproaching these discretionary choices, we should not forget that structuralist and
semiotic concepts and procedures had the most notable influence upon theoretical
metadiscourses. Even now the model, augmented and transformed by ulterior theoretical
interventions, is in use and provide substantial strategies of parsing narratives. Let me briefly
examine the most important premises of some canonical narratological endeavours (the so-
called 'grammar of texts') and observe the ways they formalize and schematize the stories.
Assuming the ambitious task of describing and classifying the infinite number of
narratives, the founding model of narratology starts from the homology between the sentence
and the text: although manifested in different signifiers, some extremely complex, one does
find in narrative, expanded and transformed, the main discursive categories: aspect, tense,
mood, persons etc. If a narrative is a combination of units, the first task of the interpreter is to
divide up and determine the segments of narrative discourse and distribute these segments in a
limited number of classes. Here Roland Barthes is subtle enough to ask: Is everything is a
narrative functional? Does everything, down to the slightest detail, have a meaning? Can
narrative be divided entirely into functional units? The reputed critic is radical when saying that
everything in a narrative signifies, even were a detail irretrievably insignificant, resistant to all
functionality; everything has a meaning, or nothing has. But the distance between theory and
practice is huge, and we see that countless critical investigations are 'sacrificing' some
elements; in terms of information, some units of content (actions, scenes, dialogues, interior
220
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
monologues etc.) are more 'useful' because they hold a more important function; others, the
so-called psychological units (modes of behavior, feelings, intentions, motivations etc.), which
are not nil, but diffused, 'delayed', can be omitted. Even if their functionality is equally
recognized, the distributional classes (also named functions, after Propp: the
characters’actions) 3 have greater visibility that the integrational classes (orindices: data
regarding the characters’ psychology, identity, notations of atmosphere etc.).
Another structuralist / semiotic theoretical initiative was to resolve in a satisfactory manner
the classification of the characters. The actantial model proposed by Greimas - a matrix of six
roles: Subject / Object, Sender / Receiver, Helper / Opponent - was largely adopted and can
still stand the test for a large number of narratives. Again, a real impediment for the model is
the privileges given to the role of Subject (of the action, of the quest, of the desire), to the
detriment of the other roles. A simple empiric test of memory would show us that - statistically
- we can recall the main characters in a story (in many cases, those involved in 'conflict'), and
rarely the rest of the population within the literary worlds - and we accept this as a normal
situation, even we recall the exigency of integrality.
Cognitive approaches of fictional / nonfictional narratives (particularly, cognitive
narratology) integrated and put in a refreshing multidisciplinary perspective the structuralist /
semiotic works of the 60’s and 70’s. Having the potential to offer a unified explanation of both
individual interpretations and the interpretations that are shared by a group, community or
culture, they preserved and updated the most resistant concepts, rectified the errors and
attempted to overcome the apories.
Cognitive narratology explicitly states that certain aspects of a narrative are being more
important and salient that the others; the dichotomy they use is figure / grounding. Among the
many objects of a narrative world, some achieve 'prominence' by means of specialized formal
'devices': repetitions, unusual naming, creative syntactic ordering, innovative descriptions,
alliterations etc. For instance, in most narratives, characters are figures against the ground and
the narrator manipulates us to follow them along their textual travel. This manipulation of
attention, this continuous, dynamic 'distraction' from one element onto a newly presented one
is made possible by a set of formalized linguistic protocols.
The same prominence is given to the series of events that make up the story; the narrator’s
linguistic strategies put some events in the spotlight and shadow the others, and this is the way
we are induced certain schemas that organize the epistemic values of the text. For cognitivists,
schemas (or scripts) operate at three levels: world schemas (noticeable in the 'content' of a
narrative world); text schemas: our expectations of the way text schemas are structurally
organized; language schemas, involving our educated ideas of the appropriate forms of
linguistic patterning and style we think adequate for a subject. The more aware of these
structuring convention a reader is, the more (literary) competence he/she possesses.
But cognitive narratology has not fallen into the trap of asserting that only prominent
semantic objects are to be considered - because they are more 'useful' in terms of information
- when reading/ comprehending / interpreting a narrative. On the contrary, they systematically
reflected upon the consequences of choosing to 'deselect' the elements emphasized by means
of textual strategies and, subsequently, giving preference to the neglected ones. In other words,
they say that if we - as readers - are capable of deliberate control over our attention
mechanisms, if we are competent enough to think of what we think, we should try to 'reposition'
our attention to marginal, neglected elements of a narrative in order to produce new and
deconditioned interpretations. We understand that we should not treat the narratives as if we
always summarize the, retaining only slots that construct their schemas (in most of the cases,
props, participants, entry conditions, results, sequence of events). The many elements that are
3 The functions are not all of same 'importance': some are cardinal functions or nuclei (the real hinge-points of the narrative)
and some are catalysers , merely filling the narrative space between the cardinal functions.
221
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
dispensable are thrown away by most readers; but, if minute, 'useless 'elements of textuality
become the object of interest, new and rich possibilities of meaning emerge. After all, let us not
forget that all narratives (all texts, in fact) actualize the schemas of an episteme, but also have
an ambivalent need to subvert schemas - and their disruptive power is hidden in the elements
that are not 'useful' in the official knowledge. The same logic of change should be apphed to
interpretations; even if it is a difficult task, we should apply a new management policy to the
narrative contents: we should recycle more.
Another strategy to decondition our response to narratives and boost up our literary
competence and creativity is to use our emotions. The cognitivists are not interested - as so
many before them - only in following the characters’ emotional experiences or practicing forms
of identification (associative, sympathetic, cathartic, ironic etc.). Instead, readers’ personal
emotions are the vector of the reading process and they are indexed and mapped as such - in
the cognitivists’ conceptual prospection, the literary competence (of the model reader) is built
on the metacognitive capacity of mapping the personal, subjective, affective reactions.
Traditionally, emotion is the apanage of poetry; it convokes our heart, not our mind. On
the other hand, if it were a user’s guide for reading narratives, the first instructions would be,
as some theoreticians sneered: 'Attach yourself as reader.' / 'Plug in your brain'. / 'Engage your
mind'. Here emotion is minimal and fortuitous, if not 'useless'.
This binary logic - mind vs. body, sense vs. sensibility - is being ridiculed by the
cognitivist approaches. Reading narratives is not a cold, algorithmic process, involving only
reason and that is mainly because our rational mechanisms are not located in an autarchic and
autocratic part of the brain, and emotions in a separate area. If so, we would have distinct neural
systems for rational thought and emotions, which is nonsense. Empirically, we always knew
that emotions and feelings could not be exiled form our mental life, but our cultural superego
taught us (inaccurately) that we were not allowed to give credit to our emotions. But if we
understand, as Damasio and many others have explained, that emotions are unconscious
reactions that activate mental patterns, so they appear simultaneously mental and bodily, we
see how important this cognitive mechanism is. Once a computation machine, the conscience
is now the feeling of knowing a feeling. As a consequence, after centuries of thinking that
reading narratives 'takes place' in the head, we are perplexed when told that we (literally) read
with our bodies (that contain hearts / souls).
I began my paper saying that everyone recognizes the cultural usefulness of narratives.
Narratives are useful because they preserve, memorize and transfer knowledge, they help the
sharing of knowledge within groups, they contain information easy to recall and understand,
they provide comfortable explanations of the world, they transport memes etc. They also delight
us, but this is a function rejected by cognitive thinkers: if 'useful' is commonly defined in
reference to ourselves (something is useful if it facilitates our goals, which usually involve
being healthy, happy, wealthy, popular etc.), in evolutionary terms, something is useful only to
the extent that it helps an organism pass its genes into another organisms (it has been underlined
that natural selection does not care if we are happy or emotionally fulfilled).
The narratives that are passed from generations to generations and the instructions
within transport paradigms of beliefs, norms, values, expectations, ethical standard, all
intertwined with emotions. The cognitive phenomenologists explained that all our dealing with
the world presuppose an intrinsic emotional dimension, that constitutes the pre-reflective
background that enables cognition. They speak of 'emotional consciousness' as a place where
the heart, the brain and the living body come together, and from which action, perception, and
cognition originate. The relation of an individual with the world(s), the way one sees the real
or imagined constructs are shaped by 'affective framing'. One way to better understand an
affective frame is a sort or emotionally colored lens, whereby our bodily feelings influence our
sense of the world (and its textual representations) and our sense of the self. 'Affective framing'
222
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
exemplifies the idea that our personal encyclopedias are linked to the individuals’ lived bodily
dynamics. As forms of judgement (and emotion is a form or judgement), emotion supply
standards of interpretations and evaluation to our experience and constitute the framework in
which these experiences define their meaning.
Given the centrality of emotions in human cognition at present, I suspect that the next
big thing in cognitive literary theories is the emotional cartography, in spite of all difficulties
(the conceptual inertia and prejudices, the idea that emotions are not always a matter of
rationalized predications, etc.). And, incidentally, it would be interesting to see what concepts
and methodologies will become useless in the emergent theories.
BIBLIOGRAPHY
Austin, Michael. Useful Fictions. Evolution, Anxiety and the Origins of Literature, Lincoln
- London: University of Nebraska Press, 2010.
Barthes, Roland. Image, Music, Text, London: Fontana Press, 1977.
Hogan, Patrick Colm. The Mind and Its Stories. Narrative Universal and Human Emotion,
Cambridge: Cambridge University Press, 2003.
Maiese, Michelle. Embodiment, Emotion and Cognition, London: Palgrave Macmillan,
2011 .
Stockwell, Peter. Cognitive Poetics. An Introduction, London - New York: Routledge,
2002 .
Turner, Mark. The Literary Mind, Oxford: Oxford University Press, 1966.
223
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
DISPLACEMENT AND (RE) INTEGRATION IN
julia Alvarez’s ’how the garcia girls lost their accents’
Andreea Iliescu
Senior Lecturer, PhD, University of Craiova
Abstract: The present paper aims at unveiling the narrative challenges posed by the critically acclaimed
novel, ‘How the Garda Girls Lost Their Accents Drawing on her life, Julia Alvarez’s first novel proves
a page-turner, sprinkled with witticisms and scrambled English sayings that underlie powerful
messages.
High-spirited characters, in pursuit of their happiness, Julia Alvarez’s imaginary projections
prompt readers to dwell on their voices long after they have finished reading the novel. I entirely agree
that the Dominican American writer, Julia Alvarez, succeeds in committing to readers ’ memory a well-
articulated, vibrant literary work that vividly captures the ebb and flow of living as an immigrant in
America.
Keywords: cathartic writing, negotiating cultural identities
1. Introduction
Julia Alvarez’s How the Garcia Girls Lost Their Accents approaches writing as a means
of reconciling one’s genuine self with others’ expectations. Working with both English and
Spanish words enables one of Julia Alvarez’s characters to strike the right balance between the
ethnic background and an eagerness to broaden her horizons.
Additionally, not solely for enumeration’s sake, I shall underscore more writing values:
a) writing as asserting one’s identity in the world; b) writing in order to recover one’s past and
strive to keep it alive, in other words, to succeed in committing one’s past to a higher memory;
c) writing to make a powerful statement; d) writing to come to terms with oneself; e) writing to
gain a voice, to make oneself heard and seen; f) writing to grapple with history; g) writing to
cope with one’s anguished experiences; h) writing to reconcile past events with present feelings;
i) writing, therefore, to reaffirm one’s bicultural identity through the lens of both positive and
negative stereotypes; j) writing in order to negotiate past mistakes, and also shift perspectives.
Drawing on her life, Julia Alvarez’s first novel, How the Garcia Girls Lost Their Accents,
proves a page-turner, sprinkled with witticisms and scrambled English sayings that underlie
powerful messages.
I maintain that readers get immersed themselves into a puzzling universe of laughter and
sorrow, of lives easily disrupted and hastily resumed, of shifting power dynamics, as well as of
a glimmer of hope oftentimes subsiding to despair. Notwithstanding the myriad problems in
their lives, Julia Alvarez’s strong-willed characters permanently rekindle their desire to elude
any existential trap by living up to all challenges that come their way.
Structured into three parts, the novel intrigues readers with its reverse chronological order
which initiates by mapping out the most recently facts. The author gradually guides readers
through past lapses of time, revealing to them the struggle for adjustment of the four Dominican
girls, Carla, Sandra, Yolanda and Sofia, as well as that of their mother’s.
Moreover, Julia Alvarez’s text appeals to me as a rather kaleidoscopic one, with parents’
and girls’ voices being interspersed and reverberating throughout the entire novel. Angles are
changing all the time: the author either broadens or narrows the point of view in relation to each
character involved.
224
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
2. Historical Background
Dominican American writers share the concerns about immigration, poverty, political
tyranny, and assimilation in their work. During the significant exodus of Dominicans in the
1980s and 1990s, Dominican American literature became more noticeable in Hispanic
communities. By this point migration was open not only to intellectuals and middle-class
families but to all classes and racial mixes (black, mulatto, and white).
Accordingly, Dominican American literature addresses such topics as Trujillo’s regime,
the trying immigrant experience, the difficulties of adjustment within mainstream society, and
the construction and negotiation of Dominican identities between two worlds.
To gain a broader perspective on the phenomenon of immigration, we should also take
into consideration the notion of diaspora , pivotal to the process of understanding the dynamics
of a multiethnic society.
Drawn from ancient Greek terms dia (through) and speiro (dispersal, to sow or scatter),
diaspora and its adjective, diasporic, have been utilized in recent years in a variety of ways. 1
Among these uses - some rather new, all inherently related - three approaches to the notion of
diaspora emerge and a fourth unrelated approach reacts to them.
Dominican American, Julia Alvarez (1950), is one of the most widely read Latina
authors today. Her publications include novels, poetry, critical essays, short stories, and books
for children. Alvarez was born on March 27, 1950, in New York to a physician and his wife,
but raised in the Dominican Republic until the age of 10. Fleeing Rafael Trujillo’s regime, her
family returned to New York in 1960, and since then Alvarez has lived in the Northeast,
primarily in New York and Vermont.
How the GarciaGirls Lost Their Accents, winner of the 1991 PEN Oakland / Josephine
Miles Award, tells the story of four Dominican American sisters (Carla, Sandra, Yolanda, and
Sofia) who immigrate to the United States and struggle to adjust to life in the Northeast while
maintaining their island heritage. The Garcia girls’ sheltered lives parallel the political history
of the Dominican Republic, particularly the political unrest of the Trujillo regime (1930-61).
Major themes in Alvarez’s writing are identity and culture, exile and home, hybridity and
assimilation, the negotiation of the past and the present, and language and memory. (Ramirez,
2008:15-6)
Alvarez graduated summa cum laude as an English major from Middlebury College in
1971, and in 1975 she earned a master’s degree in creative writing from Syracuse University.
She went on to develop a career as a poet and fiction writer and became a tenured professor at
Middlebury College. Alvarez’s narratives are loosely based on growing up between the two
cultures of the United States and the Dominican Republic. (Kanellos, 2003: 71)
3. Language Mediation
1 a) As a social category. ‘The Diaspora’ was at one time a concept referring almost exclusively to the experiences of Jews,
invoking their traumatic exile from an historical homeland and dispersal throughout many lands. With these experiences as
reference, connotations of a ‘diaspora’ situation were negative as they were associated with forced displacement, victimization,
alienation, and loss. Along with this archetype went a dream of return.
b) A.s a form of consciousness. Here diaspora refers to individuals’ awareness of a range of decentred, multi-location
attachments, of being simultaneously ‘home and away from home’ or ‘here and there’.
c) Ai- a mode of cultural production. In this approach, the fluidity of constructed styles and identities among diasporic people
is emphasized. These are evident in the production and reproduction of forms which are sometimes called ‘cut’n’ mix,’ hybrid,
or ‘alternate’. A key dynamic to bear in mind is that cultural identities ‘come from somewhere, have histories’ and are subject
to continuous transformation through the ‘play of history, culture and power’.
d) Ai a new kind of problem. According to this line of thinking, transnational communities are seen as threats to state security.
In this view too, people’s links with homelands and with other parts of a globally dispersed community raise doubts about their
loyalty to the ‘host’ nation-state. Hybrid cultural forms and multiple identities expressed by self proclaimed diasporic youths,
too, are viewed by ‘host-society’ conservatives as assaults on traditional (hegemonic and assimilative) norms. (Cashmore,
2004)
225
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Julia Alvarez translates Dominican sayings into English to give the reader a sense of
what it means for the Garcia girls to ‘lose’ their accents; of course, much meaning is lost in
translation. Each chapter reads like a short story and is told from the perspective of each sister
and several family members. How the Garda Girls Lost Their Accents unfolds in three sections
presented in reverse chronological order: the first section deals with the girls’ adulthood and
college years in the 1970s and 1980s; the second shows their adolescence and adjustment to
American life in the 1960s; and the third takes place in the late 1950s, prior to the family
departure from the island. This unconventional use of time and perspective characterizes
Alvarez’s fiction.
Alvarez focuses on the difficult process of self-discovery that comes through the
assimilation, sexual awareness, and moving between two languages and cultures. Like many
Latino authors, Julia Alvarez utilizes code switching, by incorporating Spanish phrases into her
English text.
By way of illustration when touching upon the importance of code switching, Luz Elena
Ramirez claims that we can attach to this linguistic means more than one value, as oftentimes
it adds new shades of meaning to the process of shaping one’s identity, bringing also into focus
more complex matters concerning the adjustment to the American mainstream society: ‘We can
find several reasons why Latino speakers may move back and forth between Spanish and
English. One is that the speaker lacks knowledge or strategies to speak exclusively in English
or to speak exclusively in Spanish. Another reason is that bilingual speakers alternate between
two languages either because communication takes place in a bilingual community or because
certain expressions and words are better expressed in one language over the other. Code
switching takes place when translation is problematic or inaccurate. Code switching is not
merely a linguistic phenomenon; it also signals a hybrid identity. [...] the expression of cultural
identity, whether in Spanish, English, or both languages, is a major concern in Latino literature
and especially Chicano literature, which is often set on the U.S. -Mexico border. Latino authors
may reconcile their experience of living in a multilingual society by code switching.’ (Ramirez,
2008: 74-5)
4. Insights into Garcia Girls ’ Vacillating between Dominican Republic Homesickness and
the Mesmerizing Adjustment to American Culture
Alvarez’s fiction focuses on themes of exile during Trujillo’s dictatorship, putting
special emphasis on the negotiation between Dominican heritage and American life. Her ‘How
the Garcia Girls Lost Their Accents ’ (1991) recalls the experiences of four sisters who, fleeing
Trujillo’s regime to the United States, struggle with defining their identities as Americans and
Dominicans, (id.: 98-100)
As Kelly Oliver points it out, Julia Alvarez, referring to revolts, *[...] compares the four
daughters’ revolt against their parents’ authority and against patriarchal authority to their
father’s participation in the revolt against the Trujillo dictatorship. The girls plot their revolution
using the accepted patriarchal codes for chaperones, and for young ladies’ proper behaviour,
against those very codes, Alvarez shows how the patriarchal traditions are turned against
themselves in order to undermine patriarchal authority. She imagines how everyday practices
of domination also open up everyday modes of resistance, how power is not only the power to
dominate, but also the power to resist.’ 2
Though exposed to a greatly lesser extent to economic hardship and assimilation
challenges entailed by acquiring the social status of immigrants, Garcia girls have nonetheless
tackled their share of miseries and discrimination dilemmas: “We ended up at school with the
2 Kelly Oliver, ‘Everyday Revolutions, Shifting Power, and Feminine Genius in Julia Alvarez’s Fiction’, in Christa Davis
Acampora and Angela L. Cotten (eds), Unmaking Race, Remaking Soul. Transformative Aesthetics and the Practice of
Freedom, Albany: State University of New York Press, 2007; p. 47
226
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
cream of the American crop, the Hoover girl and the Hanes twins and the Scott girls and the
Reese kid who got incredible care packages one a week. You wouldn’t be as gauche as to ask,
‘Hey, are you related to the guy who makes vacuum cleaners?’ (You could see all those
attachments just by the way Madeline Hoover turned her nose up at you.) Anyhow, we met the
right kind of Americans all right, but they didn’t exactly mix with us. We had our own kind of
fame, based mostly on the rich girls’ supposition and our own silence. Garcia de la Torre didn’t
mean a thing to them, but those brand-named beauties simply assumed that, like all third world
foreign students in boarding schools, we were filthy rich and related to some dictator or other.
Our privileges smacked of evil and mystery whereas theirs came in recognizable pantyhose
packages and candy wrappers and vacuum cleaner bags and Kleenex boxes. ” (Alvarez, 2004:
108)
Once immersed in the genuinely American environment, that is, enrolled in highly
appreciated academic programmes, and considerably distanced from their parents’ supervising
eyes, Garcia girls initiate the transition from what their Dominican cultural background dictated
them to do, to the more permissive and enticing American culture: ‘But hey, we might be fish
out of water, but at least we had escaped the horns of our dilemma to a silver lining, as Mami
might say. It was a long train ride up to our prep school in Boston, and there were guys on that
train. We learned to forge Mami’s signature and went just about everywhere, to dance weekends
and football weekends and snow sculpture weekends. We could kiss and not get pregnant. We
could smoke and no great aunt would smell us and croak. We began to develop a taste for the
American teenage good life, and soon, Island was old, man. Island was the hair-and-nails
crowd, chaperones, and icky boys with all their macho strutting and unbuttoned shirts and hairy
chests with gold chains and teensy gold crucifixes. By the end of a couple of years away from
home, we had more than adjusted.’ (Ibid.)
In the same fashion, as Kelly Oliver argues ‘The girls use the patriarchal convention that
girls are not to be left alone without their chaperone to expose the breach of another convention
that girls are not to be left alone with their novios. Their motives, however, are not to protect
their sister’s reputation or virginity but to protect her from the oppressive patriarchal culture
that would demand and circumscribe marriage, family, and subservience to her husband.’ 3
I would also emphasize that How the Garcia Girls Lost Their Accents addresses the
issue of vulnerable women in the grip of a domineering patriarchal society. Kelly Oliver
claims that ‘Julia Alvarez uses the conventions of domestic femininity, womanhood, and
motherhood to resist patriarchal authority both at the level of private family life and in public
institutions, including government. These uses simultaneously demonstrate that resistance to
domination involves shifting power dynamics and strikingly underscore sexual difference in
relation to power, resistance, and genius. Alvarez’s fiction powerfully portrays how shifting
power relations are gendered and are inflected by race and class.’ 4
5. ‘How the Garcia Girls Lost Their Accents Breaking the Narrative Mould
The novel transgresses the typical narrative pattern, as it primarily encompasses the
concept of fragmentary display of the plot. Along these lines, I sustain that the fragmentary
narrative substance is portrayed by a string of almost independent stories, which can easily
read alone or assembled.
In a similar vein, that of a rather unconventional narrative approach, Julia Alvarez’s
How the Garcia Girls Lost Their Accents introduces readers to a chronologically inverted, yet
eventful panorama, mostly similar to a maze structure. To my mind, staging facts backwards
represents Julia Alvarez’s choice to enhance all four Garciagirls’ development process and
adjustment drive to a whole new world, that is the American society.
bd; p. 48
4 Id., p. 47
227
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Consequently, in order to succeed in handling the narrative of the aforementioned
examples, I believe that we definitely have to read between lines and pick up any hint that the
novelists might drop. In a nutshell, while engrossed in reading How the Garda Girls Lost Their
Accents, our awareness is equally raised by both form and content.
6. Conclusion
I readily notice the fact that Julia Alvarez’s language is masterly devised in order to
enhance readers’ interest in, and wish to untangle the narrative threads: form and content
coalesce into a widely acclaimed body of work.
High-spirited characters, in pursuit of their happiness, Julia Alvarez’s imaginary
projections prompt readers to dwell on their voices long after they have finished reading the
book. I entirely agree that the Dominican American writer, Julia Alvarez, succeeds in
committing to readers’ memory a well-articulated, vibrant literary work that vividly captures
the ebb and flow of living as an immigrant in America.
To conclude, I will point out that the most compelling argument for getting acquainted with
the novel lies in bringing forth universal values: for instance, in spite of cultural adversities,
squandered opportunities, and daily skirmishes, the Garcia girls do approach life, resolved to
fight tooth and nail to lead a fulfilling existence.
BIBLIOGRAPHY
Acampora, Christa Davis and Angela L. Cotten (eds), Unmaking Race, Remaking Soul.
Transformative Aesthetics and the Practice of Freedom. Albany: State University of New York
Press, 2007
Alvarez, Julia. How the Garcia Girls Lost Their Accents. London: Bloomsbury, 2004
Cashmore, Ellis. Encyclopedia of Race and Ethnic Studies. New York: Routledge, 2004
Kanellos, N. Hispanic Literature of the United States. Westport: Greenwood Press, 2003
Ramirez, Luz Elena. Encyclopedia of Hispanic-American Literature. New York: Facts On
File, Inc., 2008
228
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ERASMUS OF ROTTERDAM: LAUS STULTITIAE
BETWEEN HEDONIST LUXURY AND CHRISTIANSIMPLICITY
Adriana Citeia
Senior Lecturer, PhD., „Ovidius" University of Constanta
Abstract'.Erasmus in Rotterdam analyze the forms of self-exploration and the need of a subjective
pantheon,capable of replacing the classical mythology and the Christian one. The trickster goddess of
Madness from the Erasmi enkomion is an ephemeral god of private happiness. The individual assumes
the liberty of reconstructing his in terior space.
Keywords: enkomion, madness, mythology, happiness, liberty.
Panegiricul erasmian al stultitiei este construit cu mijloacele oratorice antice ale enkomion-
ului 1 ; oratorul ( Stultitia, Moria, nebunia universala) Tsi infrunta publicul, intr-un spirit ludic:
„ Cum sa-mi hotdra.se granijele, cindputerea mea se intinde atat de departe cat fine neamul
omenesc? ” 2
Jovialitatea discursului sau are un efect magic asupra ascultatorilor, „veseli ca zeii
homerici” 3 4 . Inca de la inceputul textului, Erasmus anunja setul de roluri ascuns sub masca
stultitiei, care anuleaza diferenjele si instituie un nou tip de reciprocitate, „lipsita de grijile
mistuitoare ale sufletului”:
„De cum m-am infafiyat sa vorbesc inaintea acestei adunari numeroase, dintr-o data
chipurile tuturor s-au luminat atat de mult, de o noua yi oarecum neobiynuita veselie, yi atat de
mult m-afi salutat cu rasul vostru zglobiu yi dragalay, meat imi pare ca tofi cei cafi suntefi de
fa(a parefi aidoma zeilor celor homerici” 4, .
Fiecare dintre personaje i§i joaca hipertimic cxistcnta, fara a o trai in adancime, jocul fiind
secretul tincrcpi vesnicc:
„ Daca muritorii s-ar lepada de orice legatura cu mfelepciune, yi ar trai mereu cu mine,
nu ar mai ft nici un batran pe lume, cifericifi s-ar bucura de o veynica tinereje” 5 .
Filosoful elogiaza nebunia atribuindu-i perpetuarea viepi, fericirea, prelungirea copilariei,
eroismul maturitapi. Pe masura ce monologul inainteaza, in cortegiul nebuniei sunt inclu§i
injelepji, capete incoronate, pocp, retori, scriitori, oameni ai legii, filozofi, matematicieni,
teologi, episcopi, cardinali, papi, construind reversul negativ al lumii, intr-o evidenta opozipc
cu paradigma cre§tina.
Erasmus folose§te altemativ sursele neotestamentare si pe cele clasice, pagane. Focul de
bastina al Moriei sunt „fericitele ostroave” descrise prin suprapunerea imaginii homerice a
Campiilor Elizee 6 si a Edenului cre§tin 7 .
Genealogia (parinp ii sunt Plutus cel Tanar §i Neotes, Bogapa §i Tinerejea) §i cortegiul
sau zgomotos, asemanator tyazului dionisiac (din care fac parte fiicele lui Bahus si Pan, Methe-
Be|ia si Apaedia- Grosolania, Philautia, Lingusirca, Uitarea, Trandavia, Placerea, Sminteala,
1 Scriere laudativa, freevent mtilnita in literature cre§tina a secolelor IV-VII.
2 Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei, trad. §tefan Bezdechi, Editura Minerva, Bucure§ti, 2000, p. 11.
3 Ibidem , p. 7.
4 Ibidem, p. 8.
5 Ibidem , p. 23.
6 Homer, Odiseea, IX, 215; X, 426, trad. George Mumu, Editura universitas, Bucure§ti, 2000.
7 Erasmus, op. cit., p. 15.
229
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Pofta, Cheful si Somnul 8 ) sunt alcatuite din pacate capitale, in dublu contrast cu cortegiul
muzelor apolinice §i al Fericirilor cre§tine:
,Aceasta frumoasa, de colo, cu sprancenele trufa§ sumese este Iubirea de Sine, cealalta pe
care o vedefi facand ochi dulci p batand din palme se numepe Linguprea. Alta, pe jumatate
afipitd, de pared doarme, se numepe Uitarea. Acesteia, cu mainile incnicigate, sprijinita in
coate, ii zice Trandavia. Cea de colo, incruntata, cu o cununa de trandafiri, p careia tot trupul
ii miroase a parfumuri, se numepe Placerea. Cealalta, cu privirea ratacind incoace p incolo,
se numepe Sminteala. In sfdrpt, aceasta de aid, cu pielea lucie p durdulie, se cheama pofta.
Printre aceste feti§cane vedefi p doi zei: unul se cheama Cheful, celalalt Somnul jura trezire ” 9 .
Philautia erasmiana difera substantial de autoconservarea egoista. Nebunia se intreaba cu
o indoiala epicuriano-cre§tina aparent inocenta „quemquem amabit qui ipse semet oderit”-
„poate iubi pe altul acela care se urape pe sine? Poate sa se infeleaga cu altcineva cel care
nu se impaca cu sine? Va face oare, vreo placere cuiva acela ce e ursuz p aspru cu sine
insup? 10 Philautia epicuriana devine astfel conditia heterofiliei creatine * 11 .
Figura de dimensiuni gigantice a nebuniei, purtand tichia cu clopojei a fost free vent
invocata in Rcnastcrc 12 . Tema cortegiului nebuniei §i a pacatelor capitale fusese abordata
inainte de opera erasmiana, de Sebastian Brandt, in Narrenschiff 13 , §i de ciclurile vanitajilor §i
luxuriilor lui Hieronymus Bosch 14 .
Bosch a pus in lumina negativul destinajiei spirituale. Pictorul trimite constant la citatul
biblic, pentru a construi suportul teoretic, de meditajie, al imaginilor. Tripticul Carului cu fan
este populat, in fundal, de iluziile umane §i de un cortegiu de atitudini care exprima denaturarea
morala a omului.
In imaginea drumului viejii, din interiorul tripticului, figurile dominante sunt ale saracului
ratacitor prin lume si nebunului exilat la marginea viefi i, personaj iertat de condamnarea pentru
imoralitate. Nebunul lui Bosch, alungat, speriat, imbatrinit domina lumea prin inadeevarea la
aceasta; el este stultus in raport cu absurditatea, inconsistent, violent viejii, fiind mai usor de
asociat paradigmei nebuniei intcleptc din Noul Testament decat Stultitia-ei erasmiene, profund
ancorata in lume
Cateva pasaje din Erasmus ii anunta pe More si pe Rabelais: paragraful in care Stultitia
vorbe§te in numele tatalui ei Plutus, care dicteaza razboiul si pacea, guvernarea, justijia,
convcnpilc si alianjele §i care „cu un gest al sau rastoarna cu susul in jos si cu josul in sus §i
cele sfinte §i cele lumesti” 15 , §i fragmentul din Rabelais, referitor la legea telcmitilor 16 . Profejia
telemita anunta venirea unor straini care vor raspandi discordie,
„§i toate vor merge piezig far a rost,
A}-a cum le-ndruma de-a valma cel prost,
Cand raul ajunge inalt dregator”.
Erasmus reia tema nebuniei salutare, care este adevarata injelepciune, tema de origine
neotestamentara, in opozijic cu falsa intclcpciunc, care este pura nebunie.
In Laus Stultitiae este evident intalnirea dmtre Antichitate si spiritul cre§tin. Pentru
Erasmus, spiritul clasic a fost o cucerire dificila, un triumf asupra barbariei, care se simte si in
opera lui Montaigne. Hedonismul clasic este redefinit cu mijloacele cre§tinismului: bucuria
8 Ibidem, p. 16
9 Erasmus, op. cit, p. 12-13.
10 Ibidem, p. 35.
11 Adriana-Claudia Citeia, Metamorfoze ale identitafii in gandirea politico-filosofica europeana, Editura Universitara,
Bucure§ti, 2014, p. 136-204.
12 Johan Huizinga, Amurgiil Evului Mediu, Editura Humanitas, Bucure§ti, 2002, passim.
13 Ibidem.
14 Vindecarea nebuniei, Cele §apte pacate (1475-1480), Corabia nebunilor (1490-1500), Gradina desfatarilor (1503-1504) §i
Nebunul ratacitor (nedatat), Walter Bosing, Hieronymus Bosch , Thames and Hudson Ltd, London, 1973, passim.
15 Erasmus, op. cit., p. 13.
16 Rabelais, Gargantua yi Pantagruel, Trad. Alexandra Hodo§, Editura pentru Literature universala, Bucure§ti, 1967.
230
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
viejii consta in virtute si pietate. Dar viaja fericita este posibila doar intr-un spajiu intim,
subiectiv, protejat de evenimentele lumii, mconjurat de carp §i tacere. Erasmus propune in Laus,
in dialogul Epicurianul si in Convorbiri, doua arhitecturi posibile ale lumii, definite cu
vocabularul injelepciunii si al nebuniei, construite pe inclinatia spre bunatate §i pietate a omului
sau pe instinctul ludic care subordoneaza lumea unei divinitap-trickstcr, Zeija- Prostia 17 , „careia
to|i, intr-un glas, ii recunosc divinitatea” 18 . Cele doua paradigme erasmiene sunt, insa, limitate.
El se confrunta cu lumea ca un solitar, si in ciuda receptivitapi si scnsibilitapi sale, nu se alia
intr-un contact veritabil cu aceasta 19 .
In esenja, scopul enkomion- ului sau pare a fi cvidenpcrca difcrcntei dintre maiestuozitatea
injelepciunii divine si limitele injelegerii umane. Lumea, pare a spune Erasmus este plina de
opinii, dogme, autoritate tiranica. Intclepciunca trebuie sa fie simpla §i nu este nimic mai simplu
decat Iisus Christos.
A finitaplc erasmiene cu epicureismul sunt mediate in mod constant de cultura crcstina a
autorului, de pasajele din parinpi patristici 20 , de un vocabular de inspirapc neotestamentara, dar
§i de clasicii greci §i latini 21 , depozitari ai gandirii epicureice.
Pentru Erasmus, gradinile sunt o sursa inepuizabila de bucurie si inspirapc. Familiarizarea
cu hedonismul epicurian s-a produs probabil in Italia, prin intermediul lui Lorenzo Valla. In
Antibarbarii 22 , lucrare terminate in anul 1499, Erasmus imagineaza o convcrsapc cu patru
prieteni, care se desfa§oara in spapul paradisiac al unei gradini. Imaginea apare §i in Apotheosis
Capnionis (1522) 23 , gradina lui Erasmus fund similara cu Paradisul terestru al lui Dante 24 .
Convivium religiosum, publicat in vara anului 1522, are o structura asemanatoare
Antibarbarilor. un grup de prieteni rcunip intr-o casa de la Lira, inconjurap de patru gradini, la
intrare, in spatele casei (un spapu cu legume si plante medicinale), o livada cu arbori exotici si
o gradina in curtea interioara, amintind de gradina lui Epicur 25 . Pe zidurile casei este pictata in
fresca gradina Edenului 26 . O gradina asemanatoare a avut §i prietenul sau Jean Froben. 27
Erasmus a aflat indirect de gradina lui Epicur, probabil din Epistolele lui Seneca 28 .
Filosoful povcstcstc ca cei care intrau in faimoasa gradina erau intampinap cu formula „Hospes,
hie bene manebis, hie summum bonum voluptas est” 29 .
Primele indicii ale unei influence epicuriene in opera lui Erasmus sunt insa, in Decontemptu
mundi epistula, publicata in anul 1521 si insotita de o prefaja care o plaseaza cronologic inainte
de Antibarbari. In capita lui al IX-lea, Placerile unei viefi departe delume, Erasmus elogiaza
viapi monahala a carei „voluptate” are §i ingrediente din rejeta epicuriana, care coincid cu
valorile cre§tine: evitarea abuzurilor, sobrietatea, evitarea conduitei imorale si a funcpilor
oficiale, suferinja kathartica necesara pentru a preveni „marile suferinte” 30 . La sfar§itul
17 Erasmus, op. cit., p. 13.
Vri tbidem, p. 11.
19 Johan Huizinga, Erasmus and the Age of Reformation, Oriel College, Oxford, 1952, p. 47-65.
20 Clement din Alexandria, Origen, Arnobius, Lactantius, Ambrozius §i Augustin.
21 Vergilius, Horatius, Seneca, Plutarh, Lucian, Cicero, Lucretius, Diogene Laertios.
22 Alo'is Gerlo, Paul Foriers, La correspondence d’ Erasme, Lettre 1110, traduite et annote d’apres le textelatin de I’Opus
epistolarum, de P. A. Allen, H.M. Allen, H. W. Garrod, Bruxelles, Quebec, Presses de l’Universite Laval, 1970, vol. IV, p.
316-319.
23 Apotheosis Capnionis, traduction du latin par Jean Chomarat, Jean-Claude Margolin, Daniel Menager, in Erasme, ed., etablie
par Claude Blum, Andre Godin, Jean-Claude Margolin, Daniel Menager, Paris, Robert Laffont, 1992, p. 269.
24 Dante, Divina Comedia, Purgatoriul, cap. 28.
25 “Convivium religiosum”, in Erasme- Colloques, vol. I, traduction et presentationd’Etienne Wolff, Paris, Imprimerie
Nationale, 1992, p. 153.
26 Ibidem, p. 147.
21 Lettre 1756, La correspondance, vol. VI, ed. cit., p. 497.
2S Senecae lucubrationes, Lettres a Lucilius, lettre 21, traduction, introduction et notes par Marie-Ange Jourdan-Gueyer, Paris,
Garnier-Flammarion, p. 123.
29 Ibidem.
30 Peter Bietenholz, “Felicitas (eudaimonia) ou les promenades d’Erasme dans le jardin d’Epicure”, Renaissance et Reforme,
(2006) 30, 1: p.37-42.
231
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
capitolului, Erasmus revine asupra temei micului Eden, cu flori §i arbori fructiferi, cu izvoare
care murmura placut si intinderi de un verde stralucitor. Deliciile naturii sunt metafore ale
bucuriei produse de lectura Scripturilor, ale placerilor spirituale §i morale:
,Jn primul rand placerea de afi liber de durerea atroce cauzata de o con$tiinfa vinovata
(sordida conscientia). Dupa Epicur este una dintre cele mai marlplaceri, pentru ca cel eliberat
de durere cunoagte marea placere. In al doilea rand nu este vorba despre contemplarea
delicillor celeste, eterne, de care speram sa ne bucuram daca Dumnezeu vrea? Oricine este
descurajat, abatut, nu va exulta de fericire gandindu-se la viafa paradisiaca, nu va fi
nerabdator sd-.fi abandoneze corpul muritor? 31
Textul are doua registre evidente: cel epicurian al dialecticii durere-placere §i cel cre§tin al
fericirii eshatologice, in deplin dezacord cu gandirea hedonista. Ataraxia epicuriana intalne§te
amerimnia cre§tina intr-un text al carui caracter hibrid este limitat de nevoia de a ocoli ideile
epicuriene despre linalitatea existenjei umane si indiferenja divina, in totala ncconcordanta cu
ideea crcstina de providenja. in spirit cre§tin, puteau fi acceptate insa ideile epicuriene legate
de evitarea placerilor sordide, compromis inspirat din Confesiunile augustiniene 32 . Augustin
trasase limitele pana la care putea fi tolerat un hedonism cre§tin: supraviejuirea sufletului si
Judecata de Apoi 33 .
Erasmus a propus in Banchetul religios (1522) un antitip al gradinii paradisiace a Nebuniei
§i al Gradinii Desfatarilor a lui Bosch 34 , o gradina ideala a rajiunii, un loc imaginar, dar necesar
pentru a construi o realitate, pomind de la un fundament utopic.
Insula a placerilor §i viciului, Gradina lui Bosch individualizeaza placerile instinctului,
pacatul, metamorfoza , moartea, cvidentiind modul in care realitajile pozitive pot trece intr-un
revers negativ. Gradina lui Bosch este o gradina a Infernului, privita de sus, care transmite,
ermetic ideea esenjei antiumane a pacatului.
Gradinile din Banchetul Religios includ in peisajul lor elemente epicuriene §i elemente
crcstine; sunt locuri destinate filosofiei si unui mod de viata corespunzator acesteia. „Gradina
lui Eusebius” din banchetul erasmian este gradina cocrcntci intelectuale §i rajiunii. Gradina
Nebuniei, din Laus Stultitiae este un spajiu al ataxiei, hazardului, irajionalului. Erasmus pare a
relua discret, vechea idee augustiniana a celor doua cetaji: cetatea terestra si cea divina, cetatea
Babilonului §i cea a Ierusalimului, cetatea trecatoare §i cetatea perena, spajiul fericirii vcsnicc
§i spajiul fericirii iluzorii.
Gradina lui Eusebius, din Banchetul religios, este un spajiu salvator. Ea conjine cei mai
frumo§i arbori, plante vindecatoare, cele mai frumoase pasari, cea mai proaspata iarba. Gradina
Nebuniei coniine ierburi vrajite ( moly, iarba primita de Ulise de la Hermes inainte de a ajunge
pe insula lui Kirke si nepenthe, iarba uitarii).
in Banchetul religios, Erasmus schijeaza portretul individului solitar, impacat cu sine
insu§i; in Lauda Nebuniei, contureaza imaginea individului pierdut intr-o negativitate a propriei
existence 35 . Stultitia este „raportul subtil pe care omul il intrejine cu sine insu§i” 36 , cu
slabiciunile, visele, iluziile sale: „Statuile mele sunt oamenii” 37 . Nebunia este ipostaziata,
multiplicata in fiecare om, prin filautia insojita de nccunoastcrca de sine.
in fundalul peisajelor simbolice ale Gradinilor ratiunii si nebuniei, ale Paradisului si
Infernului, Erasmus a ascuns doua structuri arhetipale: Corabia salvatoare a lui Noe, si Corabia
Nebunilor.
31 Ibidem.
32 Fericitul Augustin, Confesiuni, 6.XVI. 26.
33 Ibidem.
34 Marin Tarangul, Bosch, Editura Meridiane, Bucure§ti, 1974, passim.
35 Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. II, Crepinismul hedonist, Editura Polirom, Ia§i, 2008, p. 176.
36 Michel Foucault, Istoria nebuniei in epoca clasica, Editura Humanitas, Bucure§ti, 2005, p. 27.
37 Erasmus, op. cit., p. 73.
232
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Gradinile erasmiene, din Banchetul religios si din Lauda Nebuniei pot constitui un
exemplu de duplicate antitetica: gradina universala a nebuniei, loc de ispita si de metamorfoza,
pana la pierderea de sine, §i gradina-refugiu, loc al regasirii de sine, in spatele celor doua
structuri se afla un bazin arhetipal evident, „o incordare antagonica de mituri pagane si
crcstinc” ax : Tartarul si Campiile Elizee, Paradisul §i Infernul. Erasmus propune un model
existential constitutiv oricarui prezent subiectiv. Pe de alta parte, insa, opera erasmiana are si
rolul de a smulge cititorul dintr-o subiectivitate limitata la existenja imediata, reconfigurandu-i
spafiul interior, singularitatea intima 39 . Cititorul intra in textul erasmian ca in propriul univers,
conjugandu-§i subiectivitatea cu continutul operei, lasandu-se purtat dintr-o gradina in cealalta,
ca intr-un miraj.
Topica antagonica este construita pe duplicajia antitetica ispite-fericiri, nebunie-
infelepciune. Gradina Nebuniei nu are granite, dar produce claustrofobie morala, iar gradina
rap uni i, spapu inchis, bine delimitat produce senzapa de claustrofdie, de siguranja, de retragere
in spatiul subiectiv.
Elogiul nebuniei are o structura dualista evidenta: un mesaj de suprafaja, pe care autorul il
explica in introducere: un joc al spiritului, „un soi de umor, nici grosolan, nici lipsit de duh,...
un prilej de joaca”, dar §i un „miez hranitor”, un talc folositor „cititorilor cu mintea ceva mai
deschisa” 40 . Mesajul profund al operei erasmiene implete§te ideile antichitapi clasice 41 , cu
nelini§tile unui ev mediu aflat la finalul sau si cu asteptarile Rcnastcrii. Textul are, asadar, „doua
feje, ca silenii” 42 , un sens real §i unul aparent, deghizator:
"La urma urmei, viafa omeneasca ce altceva este deedt o comedie, unde, sub o masca de
imprumut, fiecare i§i joaca rolul, pana cand regizorul il scoate de pe scena ” 43 .
Adeziunea imaginara la sine transforma nebunia in miraj. Erasmus asociaza nebunia cu
imaginea narcisista a oglinzii, care reflecta adevarul subiectiv. Nebunia stapane§te universul
moral al individului. Stultitia erasmiana nu are nimic in comun cu mania greaca 44 sau cu salos-
ul cre§tin 45 , ci este „o placuta ratacire” 46 , profund diferita de nebunia ’’trimisa din fundul
infemului de furiile cele razbunatoare” 47 , pe care filozoful o analizeaza de la inaltimea citadelei
sale interioare:
,JDaca te-ai uita jos, din luna, ca odinioara Menip, la nespusa forfoteala a muritorilor, (i
s-ar parea ca vezi un furnicar de mupe p fanfari, care se cearta, se razboiesc, i§i intind
capcane unii altora, se jefuiesc, petrec, se indragostesc, nasc, cad §i mor”. 48
Erasmus face diferenja intre ate („furia ucigasa” 49 ) §i nebunia extatica a poefilor, placuta
ratacire a minpi- mens gratissimus error, in doua pasaje contrastante, imprumutate din
mitologia greaca si din Epistolele lui Horatiu 50 .
Discursul nebuniei din Laus Stultitiae i§i are reversul in discursul pacii, din Querella
pads 51 . Erasmus noteaza ca „lumea intreaga este patria noastra a tuturor”, intoarcerea la
identitatea crcstina fiind garantia iubirii de aproapele. Limbajul comun al culturii creatine ar fi
ramas insa, de neinjeles in absenja pacii universale. Discursul pacii, din Querella pads este
38 Gilbert Durand, Figuri mitice }i chipuri ale operei , Editura Nemira, Bucure§ti, 1997, p. 150.
39 Ibidem, p. 157.
40 Erasmus din Rotterdam, lui Thomas Morns, prietenul sau, in Elogiu , p. 1-4.
41 Erasmus trece in revista o intreaga galerie de ilu§trii antecesori: Homer, Vergiliu, Ovidius, Glaucon, Synesius, Lucian,
Plutarh, Seneca, Apuleius.
42 Ibidem, p. 46.
43 Ibidem , p. 46-47.
44 E.R. Dodds, Grecii $i irafionalul, Editura Polirom, Ia§i, 1998, passim.
45 Michel de Certeau, Fabula mistica, Editura Humanitas, Bucure§ti, 1997, p. 34-52.
46 Erasmus, op. cit., p. 55.
47 Ibidem, p. 64
48 Ibidem , p. 48.
49 Ibidem.
50 Ibidem, p. 64-65; Horatiu, Epistole, II, 2, 130.
51 $tefan Zweig, Triumful §i destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, Editura Univers, Bucure§ti, 1975, passim.
233
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
total opus ca tonalitate discursului nebuniei. Este o lamentafie care incepe cu invocarea autorilor
clasici si continua cu respingerea violentci, nu ca instinct care nu poate produce decat izbucniri
individuale, ci ca ideologic 52 .
Influenfa hedonismului asupra scrierilor erasmiene anterioare anului 1500 nu se datoreaza
contactului direct cu operele fundamentale ale §colii filosofice amintite, ci, mai probabil, unei
familiaritafi cu umanismul italian si cu literatura epicureica medievala 53 . In Elogiul Nebuniei ,
se observa, insa, o modificare profunda a viziunii erasmiene asupra traditici filosofice
hedoniste, determinatade interesul autorului pentru opera controversatului sau predecesor
Lorenzo Valla, ale carui lucrari le cunostca si parafraza inca din anul 1488 54 . Inainte de a scrie
Elogiul, Erasmus s-a aflat intr-un anturaj profund legat de hedonismul quattrocentist §i de De
voluptate a lui Valla. Erasmus a cunoscut in Italia „cultura renascentista a alteritajii” 55 , pe care
§i-a asumat-o, ca un omagiu adus operei lui Valla.
Rasul, jovialitatea epicuriana, in contrast pro fund cu rictusul dezamagirii stoice sunt teme
comune celor doi autori. in vreme ce stoicii pledau in favoarea unei apatheia eroice, solitare,
epicurienii considerau ca prietenia reprezinta fundamentul bunavointci si pacii 56 . Stultitia Tsi
construicstc monologul cu fervoare filosofica §i cu fidelitate fafa de propria gandire.
Ca si in tratatul lui Valla, referirile la stoici sunt pufin flatante:
„dar aud Broafiele din Stoa oracaind iarafi: Nu e nenorocire mai mare, zic ele, decaf
nebunia...caci stoicii acefiia sunt mari chifibu§ari” 57 .
„Ma indoiesc ca se poate gasi in toata omenirea o singura fdptura care sa fie cuminte in
toate ceasurile zilei, fi sa nu fie stapanita de vreun fel de nebunie ” 5H .
Stoicii se pretind a fi aproape de divinitate, dar sunt ipocriti si eliti§ti 59 :
„Stoicii se socotesc a fi cei mai aproape de zei. Dafi-mi unul din acefii infelepfi. Ei bine,
sa fie de trei, de patru, de o mie de ori stoic, totufi fi asta trebuie sa-fi lase la o parte, daca nu
barba, semnul in(elepciunii, pe care de altfel il are comun cu (apii, oricum acea seriozitate, sa-
fi descrefeasca fruntea, sa-fi paraseasca morala lui aspra, fi sa faca vreo prostie oricat de
mica ° .
Nebunia deplange ideile stoice, pe care le considera rodul lipsei de experienfa practica 61
(omul este inferior animalelor pentru ca inclina sa devina sclavul pasiunilor sale, iar moartea
nu trebuie deplansa, pentru ca nu este mai dureroasa decat via|a 62 ). Pasiunile sunt firesc umane,
dar stoicii le resping, transformand omul intr-o statuie de marmura:
„... stoicii indeparteaza de infelepfi tulburarile sufletefii, ca pe nifie boli. De fapt, astfel de
porniri au nu numai rolul de indrumator pentru cei ce se grabesc spre limanul infelepciunii,
dar ele sunt ca nifiepinteni fi bolduri in orice lucrare a virtufii, standu-ne de obicei inpreajma
ca nifie indemnatori spre fapta bund. Desigur, de data asta se impotrivefie din rasputeri prea
stoicul Seneca, neingaduind in ruptul capului ca infeleptul sa aiba vreo patima. Ba, candface
acest lucru nu mai ramane nimic din om, ci mai degraba faurefie un zeu nou, care n-a fiinfat
52 P.P. Negulescu, Filosofia Renaperii, Editura Eminescu, Bucure§ti, 1986, p. 642.
53 Eugenio Garin, La cultura filosofica del Rinascimento italiano, Florence, Sansoni, 1961, p. 78-82; Howard Jones, The
Epicurean Tradition , London, New Yotk, Routledge, 1989, p. 142-152.
54 “La correspondance d’Erasme”, op. cit., vol. I, Scrisorile 23, 67,68, 182, in care apar ecouri din Elegantiae, §i Dialecticae
Disquisitiones, iar in Elogiul Nebuniei , din Defalso credita Constantini donatione.
55 Ibidem.
56 “Valla’s De voluptate ac de vero bono and Erasmus’Stultitiae Laus: Renewing Christian Ethics”, Erasmus of Rotterdam
Society Yearbook , (1995) 15: p. 1-25.
57 Erasmus, Elogiul nebuniei, ed. cit., p. 63.
5S Ibidem, p. 66.
59 Ibidem, p. 17, De voluptate, p. 58, 110, 164, 265.
"Ibidem.
61 Laus. p. 35.
62 De voluptate, p. 140-145.
234
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
nicaieri §i nu va junta niciodata. Ca sa vorbesc mai raspicat, el a daltuit o statute de marmura
in chip de om, (eapand §i lipsita de orice simfire omeneasca ” 63 .
Hedoni§tii si stoicii sunt pentru Erasmus doua ostiri 64 de artisti pigmalionici luptand sa
transfonne statuia in om sau omul in statuie, ignorand avertismentul grav al Stultitiaei:
„Vede{i ce s-ar intampla daca tofi oamenii arji infelep{i: am avea nevoie de un alt rand de
lut §i de un alt olar Prometeu ” 65 .
Pentru Erasmus, ca §i pentru Valla, epicureismul este filosofia cea mai potrivita oamenilor
obi§nui(i, in vreme ce stoicii sunt posesorii unei pretinse intclcpciuni, care disprcjuicstc „vulgul
profan” 66 . Dintre filosofi, nimeni nu seamana mai mult cu stoicii decat scolasticii Evului Mediu,
ale caror idei sunt „la fel de paradoxale ca oracolele stoicilor” 67 .
Din opera lui Lucretius 68 Erasmus preia increderea in impulsul specific uman de a cauta
placerea, de§i menjioneaza, fidel gandirii sale creatine ca acesta poate fi pervertit, transformat
in cupiditate si pasiune necontrolata.
Dcsi Stultitia nu se refera niciodata direct, in discursul sau la epicurei, utilizeaza frecvent
notiunilc centrale ale sistemului lor filosofic: voluptas (placerea) §i felicitas (bucuria). Nebunia
raporteaza activitatea umana la compatibilitatea cu sau ostilitatea fa|a de Natura. Erasmus §i
Valla definesc „natura serena” centonandu-i pe Lucretius §i Vergilius. Natura parens et humani
generix opifex, natura creatrix 69 ignora ideea de Creator Divin. Profund influenjat de morala
crcstina, Erasmus pledeaza pentru placerile inofensive 70 , „micile nebunii ale viejii cotidiene” 71 .
Autenticitatea discursului rezida in „compasiunea nebuniei” pentru placerile comune
cxistcntci „aici si acum”, justificate de fragilitatea umana. Erasmus resemnifica nojiunea
crcstina de tolerantia (in sensul acceptarii, resemnarii, sufcrintci cu sau pentru). Toleranta
erasmiana ascunde tentajia de a participa la nebunia comuna a iubirii de sine. Philautia, in sensul
sau egoist, intolerabil fusese supusa unei cenzuri morale severe in opera lui Sebastian Brant 72 .
Erasmus confera insa nebuniei egoiste un sens inocent. Egoismul inocent, ca parte integranta a
naturii umane suscita simpatie si ingaduinja din partea cititorului.
Erasmus pare a sustinc ca etica epicuriana este compatibila cu cea crcstina 72 . In Paraclesis
(1516) afirma ca crestinii pot gasi lucruri utile in filosofia pagana 74 , rcactualizandu-si cu
precaujie crcstinismul epicurian. Erasmus nu s-a indoit de imortalitatea sufletului, de cxistcnta
unui Dumnezeu providential §i nu a manifestat vreun interes pentru atomism. Simpatia pentru
natura, viaja modesta, definirea precauta a placerii, sunt insa epicuriene. Erasmus poate fi plasat
in intervalul dintre reevaluarile timide din secolul al XV-lea si epicurianismul viguros al
secolului al XVII-lea.
Supravictuirea gandirii epicuriene in perioada apostolica explica similitudinile intre cele
doua paradigme etice, dar si intransigenja literaturii patristice fa(a de hedonismul clasic si
nevoia de a trasa o bariera ferma intre cele doua sisteme de gandire. Traditia critica s-a transmis
Evului Mediu, simultan cu tentatia apropierii de literatura hedonista, evidenta in umanismul
italian al secolului al XV-lea 75 .
63 Laus , p. 48-49.
64 Ibidem, p. 37
65 Ibidem, p. 51.
66 Ibidem, p. 96.
61 Eloge de la Folie, traduction, presentation et notes Claude Blum, in Erasme, ed. Claude Blum et alii, p. 65.
68 Lucretius, De rerum natura, libri sex, Cyril Bailey edit., Oxford, Clarendon Press, 1947,1, p. 60-64.
69 Ibidem.
10 Eloge de la Folie, ed. cit., p. 18.
ll Ibidem, p. 26.
72 Doua adaptari ale Corabiei Nebunilor au fost publicate in anul 1509, in limba engleza, an in care Erasmus publica Elogiul la
Londra. Germain Marc’hadour, L ’Univers de Thomas More, Paris, Vrin, 1963, p. 167.
73 Ibidem.
74 “Paraclesis”, in Erasme, op. cit., p. 596-606.
75 Eugenio Garin, La cultura filosofica del Rinascimento italiano, Florence, Sansoni, 1961, p. 78-82.
235
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Stultitia crede in providcnta si in responsabilitatea umana, asadar nu este epicuriana suta la
suta, dar nu incurajeaza interesul pentru beatitudinea paradisiaca sau sufcrinta infemala, asadar
nu este nici cre§tina suta la suta. Spre finalul lucrarii, dupa o ultima suita de idei inspirate din
antichitatea clasica, Nebunia citeaza aproape exclusiv din sursele creatine 76 , anunjandu-si
intentia de a-si fundamenta elogiul si pe marturia Sfintci Scripturi 77 .
Spre finalul textului, departarea de hedonismul epicurian este surprinzatoare. Marele final
al discursului, construit pe tema „nebuniei crucii” 78 , ca solujie soteriologica, are valoarea unui
mesaj fundamental cre§tin. Binele etern nu poate fi castigat decat odata cu Paradisul, iar
prologul sau este extazul mistic 79 . Erasmus pare a fi un admirator sincer al misticismului crestin,
chiar daca nu a trait unio mistica 80 . Autorul face diferenta intre nebunia iubirii de sine ca forma
iluzorie de fericire §i nebunia lepadarii de sine, „nebunia crucii” ca o condijie a fericirii
paradisiace 81 . Refuza, insa, cu o ironie aspra nebunia ceremoniilor crcstinc 82 .
Ultima parte a enkomion- ului revine explicit la sursele biblice care fumizeaza
scmnificatiilc stultitiaei, asupra carora Erasmus insista cu o mai mare minujiozitate decat asupra
surselor mitologice de la inceputul textului.
Scopul citatelor din Eclesiastul I, 15 si Ieremia I, 2 §i X, 14 pare a fi dublu:
1. de a sublinia diferenta dintre sapientia divina §i stultitia umana, sinonima cu vanitatea,
§i
2. de a indica intr-o maniera subtila sinonimia termenilor stultitia (pentru care textul
Eclesiastului foloscstc tennenul afronos- lipsa de intclcpciunc §i nu mows sinonimul lui stultus
din textele neotestamentare 83 ), §i vanitas (cu termenul grec sinonim mataiotes). Erasmus
nuanjeaza aceasta idee cu un citat din Pwverbe XI, unde sinonimul grec al termenului latin
stultitia este substantivul atimoretos 84 , si cu Psalmii XXV, 7, §i LXIX, 6, unde sinonimele
stultitiei sunt ignorantia (gr. agnoia), si insipientia ( gv.afwsyne , nccunoastcre, ignoranja, lipsa
de intclcpciunc).
BIBLIOGRAPHY
de Certeau, Michel, Fabula mistica, Editura Humanitas, Bucure§ti, 1997.
Dodds, E. R., Grecii p irafionalul, Editura Polirom, Ia§i, 1998.
Durand, Gilbert, Figuri mitice §i chipuri ale operei, Editura Nemira, Bucuresti, 1997.
Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei, trad. §tefan Bezdechi, Editura Minerva,
Bucure§ti, 2000.
Foucault, Michel, Istoria nebuniei in epoca clasica, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005.
Garin, Eugenio. La cultura filosofica del Rinascimento italiano, Florence, Sansoni, 1961.
Huizinga, Johan, Erasmus and the Age of Reformation, Oriel College, Oxford, 1952.
Marc’hadour, Germain, L ’Univers de Thomas More, Paris, Vrin, 1963.
Negulescu, P. P., Filosofia Renaperii, Editura Eminescu, Bucuresti, 1986.
Michel Onfray, Michel, O contraistorie afilosofiei, vol. II, Creqtinismul hedonist, Editura
Polirom, Ia§i, 2008.
7S in ordinea utilizarii in text, Eclesiastul I, 2, 15, 18, VII, 4, X, 3, Ieremia X, 14, 23, Proverbe XXX, 2, 2Corinteni, XI, 23,
Deuteronom, XVIII, 10, Maleahi, III, 5, ICorinteniJ, 19, 27. IV, 10, Psalmi XXV, 7, LXIX, 6, Isaia XXIX, 14, Ieremia VIII,
19, IoanI, 29, V, 12, 13, Matei XXI, 5; Ibidem, p. 134-152.
77 Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei, p. 134.
78 Idem, Eloge de la Folie, ed. cit, p. 94.
19 Ibidem, p. 99.
m Ibidem.
81 Eloge de la Folie, ed. cit., p. 93-96.
i2 lbidem, p. 95-96.
83 I Corinteni 1,19.
84 Proverbe, 11, 21.
236
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Rabelais, Gargantua §i Pantagruel, Trad. Alexandra Hodo§, Editura pentru Literatura
universala, Bucure§ti, 1967.
Zweig, §tefan, Triumful §i destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, Editura Univers,
Bucure§ti, 1975.
237
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
CRISIS. INSOMNIA IDENTITY
Otilia Sirbu
Lecturer, PhD., „Hyperion” University of Bucharest
Abstract: Image studies is not about explaining or printpointing the hypotetical „character” or
„ temperament ” or any race or nation. The imagologist studies statements and texts, and keeps aloof
from making, or entering into an argument with realworld truth claims for these (e.g. climatological or
biological determination) are usually essentialist redifications.
Keywords: image, nation, argument, determination, truth, crise
De unde am veni, oriunde ne-am duce, orice ai vrea sa faci sentimentul de nesiguranta,
de angoasa, de incercari care pot duce in nonlimita Uinta umana sunt dominante in orice aspect
al realitatii, al cotidianului desavarsit prin media si canalele virtuale de comunicare. Fiind intr-
o vizita la Bruxelles, cineva ma intreba cum percep intensitatea cuvantului coruptie folosit in
media romaneasca. I-am raspuns ca e un cuvant al zilei care are aceeasi relevanta ca si cuvantul
criza si ca si multe altele. Motivele sunt bine stiute. Nu ele ne intereseaza in acest expozeu, ci
teama de ele, felul coagulant de a te raporta ca fiinta umana la o lume care iti numara pasii si te
asigura ca ei due spre o lume a nesigurantei, chiar a unei crize ce poate fi coruptibila sau nu.
„Krisis ” este un concept fundamental ce vine din greaca veche si sansa lui de a se
impune in primul lingvistic este faptul ca nu poate fi substituit cu nimic altceva. Deriva din
„krino ”, „krinein ” („a transa”, „selectiona”, „a decide”, „a judeca”, „a se lua la intrecere”, „ a
se certa”, „ a lupta”) krisis apartine si tinteste o (Inalitatc invariabila cu un rezultat definitiv. Ca
exemple ale acestei stari definitive de lucruri ne putem raporta la Tucidide care defineste ca
„decisive” bataliile impotriva persilor sau in domeniul politicii in care Aristotel considera
deciziile politice ca fiind „judecati transante si juste”.
Tennenul a fost preluat si in teologie, unde „krisis si judicium” au obtinut din
perspectiva Noului Testament, un sens nou, defintiv: Judecata lui Dumnezeu. O judecata care
se refera fie la Judecata de Apoi, fie la revenirea lui Hristos, conceptul este amprentat in
constiinta credinciosilor si nu numai.
Acest concept „criza” implica nu numai timpul, nu numai felul in care trebuie gestionat,
ci si felul suprapus prin nesansa de a fi gestionat, obligatia de a anticipa viitorul dar si
imposibilitatea de a o face. De aici nesiguranta, teama, imposibilitatea de a prognoza viitorul in
termeni concreti, descifrabili, asiguratori.
Criza este un permanent decalaj cantitativ si calitativ, o discrepanta intre asteptare si
finalitate, intre productie si consum, intre cerere si oferta, intre pace si razboi.
,Jacob Burckhardt, de exemplu, a in teles sa prezinte constante antropologice care, in
articularile lor istorice, au conditional anumite momente de criza. Pentru el, una din crizele
istorice singulare a fost perioada popoarelor migratoare care a favorizat infiintarea unei
biserici cu pretentie de universalitate. Pe langa aceasta, a mai considerat un moment de criza
remarcabil doar epoca moderna, o criza de durata cu sfarsit deschis
Ceea ce traim astazi prin migratie, o alta decat cea „a popoarelor migratoare ce au
infiintat o biserica cu pretentii de universalitate ” este o criza tot cu pretentii de universalitate
in numele uneia sau alteia din natiunile ospitaliere cu migrantii neostoiti in demersul lor.
'Reinhart Koselleck, Conceptele si istoriile lor, Bucuresti, Editura Art, 2009, p.184
238
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
in conceptia (si nu numai) doinnului Benjamin Boudou, cercetator in stiinte politice, „criza
migratoare este mai int&i o criza a identitatii europene in ceea ce ma priveste, consider ca
este o criza a unei identitati mondiale si ca ea vizeaza pe oricine, fie ca e vorba de politicieni
hulpavi in demersurile lor populiste, fie de simplul cetatean care asista la acest spectacol intr-o
stare de insomnie identitara.
Ospitalitatea este o practica in aparenta simpla si universal impartasita si atunci i se
cuvine o definitie generica, conform teoriei domnului Benjamin Boudou. Asadar ospitalitatea
este o institute care regleaza raporturile intre cel care ofera si cel care primeste constand intr-
un proces de familiarizare reciproca (a face cunostinta, a intretine o relatie). Ospitalitatea are
fimctii diferite: fapte de binefacere, identificarea strainului dar si asimilarea lui, integrarea
temporara a invitatului, ea fund redusa la o virtute particular^, intima, personala, conform
datelor prezentate in cartea sa 2
Si totusi... imagologic...
Omul i§i delimiteaza un „univers de siguran(a“, in care se simte la adapost, si pe care-1
apara prin ziduri de cetate sau prin sisteme de aparare magica, ca sa folosim o formula a lui
Mircea Eliade. Dincoace se afla el insu§i, omul, incuibat in „acasa“, adica in locul unde este
bine si armonie. Dincolo este necunoscutul datator de temeri motivate, din partea caruia te
a§tep(i la rau, la destrucjie, la urat, la dizarmonie.
Oamenii care traiesc dincoace alcatuiesc o categorie compacta de insi „asemenea“, care
se recunosc unii pe aljii, care §tiu la ce sa se a§tepte unii de la al|ii, care au fost §i ieri impreuna
§i vor fi §i maine - ei sunt cei care au ridicat zidurile de cetate, ei sunt cei care le apara. Se
numesc impreuna - mai presus de oricare alt nume - „noi“, §i se disting in mod voluntar de
ccilalti. Iar ca sa ajunga aici, anterior ei au trecut prin etapa ineludabila a asumarii colective a
portrete-lor/imaginilor cclorlalti. Altfel spus, a penalizarii cclorlalti prin imaginile negative, cu
ajutorul carora sunt identificaji.
„Strainul“ este prin excelenja un personaj negativ; nu ar putea fi altfel, decat daca s-ar
lepada de propriile daturi si le-ar lua pe ale noastre. Klaus Heitmann a atras luare-aminte asupra
unui fenomen: odata ce o societate/colectivitate a facut pasul de a identifica un „strain“, el va
face in mod automat §i al doilea pas, acela de a-1 identifica in postura de „du§man“. Odata
identificat ca ,,dusman“, el se arata instantaneu ca este rau, urat si agresiv. Daca nu era el, ne
era mai bine - de aceea suntem suparaji pe el.
Lumea s-a cladit ca arhetipuri (mental) -a§a cum insista Rene Girard in cartile sale, mai
ales in Prabu§irea Satanei - pe violenja, pe sacrificiul asigurator al statu c/wo-ului, care este un
act de violenja, pe omorul ritual fondator, care este un act de violcnja §i el, pe putere, care este
tot un act de violcnta. Imaginea despre cei ce nu fac parte dintre „noi“ §i de la care ne a§teptam,
intr-un fel sau altul, la acte agresive, este o imagine violenta. Imagologia este modalitatea prin
care oamenii sunt inclu§i in grupul „alor nostri“, unde ca§tiga sentimentul ca se apara, odata ce
§tiu cine sunt ccilalti. „Noi“ este o nojiunc extrem de rodnica si fundamental violenta, prin care
omul este indus ca centru si masura. Centru, pentru ca lumea incepe, de jur imprejur, dincolo
de delimitarile stabilite pentru „noi“; masura, pentru ca toate criteriile dupa care este judecata
§i evaluata lumea pleaca de la modelele stabilite prin „noi“.
Este vorba despre ideea de „reprezentare“ - „reprezentare a lumii“, a§a cum i-a spus
Arthur Schopenhauer, in lucrarea Lumea ca Vointa §i reprezentare, autor ignorat cu totul de
anali§tii de azi ai imagologiei, inclusiv de Emil Durkheim, cel care a introdus conceptul de
„reprezentare colectiva“, intclcasa ca fruct al gandirii colective.
Avem de-a face cu un fenomen inefabil §i subtil, perceput, nedeslu§it. Serge Moscovici,
in lucrarea Fenomenul reprezentarilor sociale, nu s-a sfiit sa recunoasca impasul in care se afla
2 Benjamin Boudou, Politique de I’hospitalite, CNRS Editions, 248 p.,
239
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
cercetarea: „Cat despre legile gandirii colective, ele sunt complet necunoscute. Psihologia
sociala, a carei sarcina este sa le defineasca, nu este altceva decat un cuvant care descrie tot
felul de generalizari vagi, fara nici un obiect clar asupra caruia sa se apiece. “
Imaginea este forma cea mai edificatoare de ceea ce se intclegc prin cunoa§terea
subiectiva. O cunoastcrc conform particularitatilor subiectului, a prejudccaplor lui, a
stereotipiilor lui. O cunoastcrc sui generis. O cunoastcrc in legatura cu care nu se pune
problema corectitudinii sau noncorectitudinii, pentru ca imaginile sunt rezultatul unui raport,
astfel ca ele sunt corecte doar in legatura cu consecinjele acelui raport.
Dintotdeauna, omul a construit (uneori, in loc de „a construit“, tennenul mai potrivit ar
II „a demolat“) imagologic. In atare postura, omul facea insa proza fara sa §tie, precum
Monsieur Jourdain al lui Moliere. Abia in 1985 cineva a atras atcntia asupra acestui mecanism
atat de obi§nuit, de uzual, incat pur §i simplu nu i se acorda atenfie. „Revelafia“ a avut loc la cel
de-al XVI-lea Congres International de Stiinjc Istorice, la Stuttgart, in anul amintit, cand
cercetatoarea franceza Helene Ahrweiller a prezentat o comunicare a carui tema era „imaginea
celuilalf‘. Practic, de-atunci imagologia a devenit o modalitate de studiu distinct §i o discipline
sociala de sine statatoare.
Cercetatoarea in disc up e doar identilica, la acel moment, faptul ca exista o anume poarta
pur §i simplu nccvidcntiata pana atunci, pe care ea o intredeschidea. Ulterior, cercetarile au dus
la un continut mult mai cuprinzator, astfel incat astazi se rccunoastc ca exista o parte foarte
importanta a mentalului nostru, constituit pe imagini asumate automat de tofi „ai nostri“,
imagini ce sunt un „bun comun“, ce n-a fost supus niciunei cenzuri sau analize, §i in care nu
intra doar imaginea celuilalt, ci §i imaginile institufiilor, a raporturilor umane, a religiei §i
credinfelor etc. intre „ai no§tri“, imaginea este „parola“, „semnul de recunoasterc“ pe care
oamenii ll schimba intre ei, pentru a-si confirma apartenenfa.
Astazi, este un loc comun cvidcnticrca acelui mecanism care afirma ca „indivizii au
nevoie sa se compare cu ccilalti pentru a se evalua”. A se evalua, evident, cu scopul aprioric
constituit de a evidcntia axioma superioritafii „alor nostri“ in raport cu ceilalfi.
Jean Piaget observa ca „pe masura ce reprezentarile progreseaza, distanfele intre ele §i
obiectul lor cresc”. Intr-adevar, pe masura ce amplilicam si exacerbam detaliile privitoare la
imaginea celuilalt, noi amplilicam, ca stare de consccinja, detaliile pozitive ale autoimaginii
noastre (iar aceasta este ea insa§i un obiect de studiu al imagologiei).
Imaginea (percepfia imagologica) este un mit lipsit de story, ce se prezinta ca o
concluzie, ca un verdict, ca o maxima. Ea este in fond un cxcrcitiu de stereotipie §i prejudecata,
care insa se afiscaza pe sine intr-o aura de siguranfa: imaginile clameaza o autosuficienfa, o
imuabilitate datorata faptului ca Dumnezeu este cel care a tran§at astfel lucrurile.
In lucrarea sa Imagologia literara comparata, Gheorghe Lascu face urmatoarele
precizari:
„0 constants este lotusi punctul de plecare: nofiunca de «imagine», care trebuie luata in
sens figurat, §i nu de imagine reala, fotografica, a real itap i straine. Imaginea «imagologica»
este o reprezentare concen-trata, simplificatoare, realizata sub forma cli§eului, a stereotipului.
Ne aflam, din acest punct de vedere, pe terenul psihologiei, unde imago este o reprezentare, o
construcpc mentala. Sa notam in trecere ca pentru studiul imaginilor reale, conforme cu
realitatea, menite sa ajute la diagnosticare si tratament, medicina foloscste termenul de
«imagistica». Imagologia opereaza cu reprezentari colective, socializate, ce tradeaza o
mentalitate colectiva si care sunt considerate ca reprezentative pentru acea comunitate.
„In afara unei imagologii, sa-i spunem, generale, in cadrul cercetarii aplicate, s-a impus
ca ramura aparte si imagologia istorica, cu domeniu de aplicabilitate si material de referinfa
distinct, chiar daca metodologia ramane fundamental acccasi. In lucrarea Imagologie.
Imagologie istorica, autorii, Ion Chiciudean §i Bogdan-Alexandru Halic, o definesc astfel:
„Imagologia istorica studiaza imaginile care s-au creat si au functional in anumite epoci istorice.
240
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Ea analizeazS modul de proiectare, formare, cristalizare si sedimentare a imaginii celuilalt §i
autoimaginilor, precum §i a imaginilor induse in mod deliberat, urmand anumite modele de
strategii, pe baza izvoarelor istorice. Imaginile constituite pe baza izvoarelor istorice au trSsSturi
§i caracteristici proprii care le individualizeazS: poartS amprenta orizontului de interpretare a
epocii, a subiectivismului si a intereselor prin care sunt percepute si filtrate evenimentele; sunt
puternic i n flue n (ate de mentalitS(ile dominante in epocS“.
E de precizat insS cS sunt motive sS credem cS radicalismul pe care tocmai 1-am semnalat
se manifesto ca atare doar incepand dintr-un moment anume, cu dcterminapi precise din punct
de vedere istoric, a cSror evocare sumarS este de folos studiului de fa(S. Reintorcandu-ne in
timp...
Istoria Imperiului vechi este liniarS, un
adevSrat izola(ionism - „Primul Imperiu“ (pri-mele sasc dinastii) orientandu-se spre sine si
nemanifestandu-se in afara JSrii Nilului nici militar, nici cultural. Este epoca marilor cons-
trucjii, a marilor piramide, epoca dominatS de o spiritualitate cu totul exceptional, dar ale cSrei
detalii sunt in cea mai mare parte ne-cunoscute nouS. InsS la sfar§itul dinastiei a Vl-a totul se
surpS - tot dinSuntru, fSrS participare strSinS, dinafarS. A fost ceva din zona ideii de „revolu(ie“
spirituals si religi-oasS, care a nSruit vechea lume nSruind principiile pe care era asczata ea.
Distrugeri, jafuri, omoruri (adicS lucruri neintalnite ina-inte) se produc din nordul panS in sudul
Egiptului.
Perioada aceasta de beznS (pe care egip-tologii o numesc „Prima perioadS interme¬
diary) dureazS circa douS sute de ani. Apoi, Egiptul se rcconstruicstc in datele lui politice
anterioare - niciodatS insa in datele spiri-tuale de dinainte. Ca detaliu simptomafic: ideea de
piramidS grandioasS, ca opera a intregului popor, cu toate semnificajiile ei exoterice §i esoterice,
rSmane exclusiv o minune a trecutului; la un moment dat apare o „modS a piramidelor“, dar va
fi vorba de micropiramide, cu semnifica(ie strict indivi-dualS, fScute pentru cutare sau cutare
rege §i discreditand sensul „piramidei“ la nivel de „mormant“.
Imperiul de Mijloc a adus o mare prospe-ritate economica egiptenilor, nemaiintalnitS
inainte; comerjul a luat un mare avant. Egiptul renunja la izolajionism §i incepe sa priveasca tot
mai insistent spre „necesita(i“ identificate in afara granijclor vechi. Expe-ditiile faraonilor in
Nubia dar mai ales in Palestina si Siria asigura pi etc noi. Egiptul devine o mare putere, care
face legea in zona.
Contactele acestea cu strainii asigura un sentiment nou, acela al adversitajii faja de ei,
fa|a de credinjele lor, fata de obiceiurile lor, fata de felul lor de a se comporta. Adversitatea nu
e radicals la inceput, ci va deveni astfel pe fondul unui eveniment cu repercusiuni extraordinare:
e vorba de venirea hikso§ilor in postura de cuceritori ai Egiptului, in secolul al XVII-lea, care
s-a produs ca o loviturS de trSznet, ce a nSruit o stare de siguranjS mentals. Din cauza acestor
cuceritori, a felului in care i-au umilit pe egipteni instSpanindu-se in tara lor, egiptenii deprind
adversitatea etnicS, invatSturS de prim-plan panS in perioada elenistS.
Imperiul de Mijloc a adus o mare prospe-ritate economics egiptenilor, nemaiintalnitS
inainte; comcrtul a luat un mare avant. Egiptul renunjS la izolajionism §i incepe sS priveascS tot
mai insistent spre „necesitS(i“ identificate in afara granijelor vechi. Expe-ditiile faraonilor in
Nubia dar mai ales in Palestina si Siria asigurS pi etc noi. Egiptul devine o mare putere, care
face legea in zonS.
Contactele acestea cu strSinii asigurS un sentiment nou, acela al adversitSpi fajS de ei,
fa|S de credinjele lor, f'atS de obiceiurile lor, fatS de felul lor de a se comporta. Adversitatea nu
e radicals la inceput, ci va deveni astfel pe fondul unui eveniment cu repercusiuni extraordinare:
e vorba de venirea hikso§ilor in postura de cuceritori ai Egiptului, in secolul al XVII-lea, care
s-a produs ca o loviturS de trSznet, ce a nSruit o stare de siguranjS mentals. Din cauza acestor
cuceritori, a felului in care i-au umilit pe egipteni instSpanindu-se in (ara lor, egiptenii deprind
adversitatea etnicS, invatSturS de prim-plan panS in perioada elenistS.
241
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Pe fondul schimbarilor de realitaji - unele nemaifiind recunoscute si aparand altele noi
- se edifica Imperiul de Mijloc, Cel de-al doilea Imperiu egiptean. Acum accentul se pune pe o
cu totul alta lllosollc de viaja, mult mai materialists, mult mai ancorata in realitate, intr-un nou
sistem de prioritaji, in rigorile cotidiene.
Toate aceste date imagologice pot demonstra realitatea unui timp care migrator prin felul
de a se raporta la „noi” si la „ai nostri” poate redefini aceasta realitate a zilei de azi a ceea ce
este migratia, ca stare identitara insomniaca.
Aceasta realitate a migratiei devine in fiecare zi din ce in ce mai neputincioasa in raport
cu macabrul ei Recordul numarului de migranti si al refugiatilor care au transformat Mediterana
intr-un imens cimitir nu depaseste numarul politicienilor care accepta in numele populismului
aceasta realitate. Nici numarul cetatenilor care sufera de o insomnie identitara si curajul de a
protesta nu este unul insignifiant. Cifrele pe care le am poate nu sunt ultimele: din 300.000 de
migranti care au traversat Mediterana, peste 2500 sunt morti , „un drum al mortii”, conform
unei definitii a Inaltului Comisariat al Natiunilor Unite. O realitate macabra... in stare de
insomnie identitara...
BIBLIOGRAPHY
ELIADE, Mircea, Imagini si simboluri, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994
DRAGAN, loan, Paradigme ale comunicarii de masa. Orizontul societatii mediatice,
partea I, Bucuresti, Casa de Editura si Presa "Sansa" S.R.L., 1996
DUTU, Alexandru, Literatura comparata si istoria mentalitatilor, Bucuresti, Editura
Univers, 1982
LAZARESCU, Dan, Imagologia - o noua disciplina sociala de granita. in Magazin istoric
nr. 4(301), aprilie 1992
MOSCOVICI, Serge, Psihologia sociala sau masina de fabricat zei, Iasi, Editura
Universitatii "Al. I. Cuza", 1994
NECULAI, Adrian, (coordonator), Psihologia campului social: Reprezentarile sociale,
Bucuresti, Societate Stiinta si Tehnica S.A., 1995
ZLATE, Mielu, Fundamentele psihologiei, Bucuresti, Editura Hyperion XXI, 1984
CULDA, Lucian, Procesualitatea sociala, Bucuresti, Editura Licorna, 1996
CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain, Dictionar de simboluri, vol. 1, 2 si 3,
Bucuresti, Editura Artemis, 1994
DURAND, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Bucuresti, Editura Univers
Enciclopedic, 1998
SOWELL, Thomas, A Conflict of Visions, New York, Basic Books, 1987
ZLATE, Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Iasi, Editura Polirom, 1998
242
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
USING THE AUTHENTICAL DOCUMENTS IN THE TEACHING- LEARNING A FOREIGN
LANGUAGE SYSTEM
Andreea Petre
Lecturer, PhD., Transilvania University of Brasov
Abstract: The aporoaching of authentical documents represents a compulsory challange of modem
teaching system taking into consideration the fact that in the process of teaching a foreign language,
the teacher balance the linguistic elements with civilisation ones.
The advantage of working with original documents relies on real facts which offer the students the
opportunities of expressing not only their own points of views but also the possibities of increasing
cultural and linguistic components.
Keywords: authentical documents, teaching process, linguistic components, cultural features, foreign
civilisation.
Authentic documents, although not originally conceived for the purpose of learning a
foreign language, come to meet a very practical need of the nowadays didactics. Authentic
documents make the necessary connection between the activity of learning a foreign language
and everyday reality, where the main stress is placed on communication, but also on the
civilization behind the language. In the process of teaching the French Language and
Civilization to the students of psychological and pedagogical profile, the use of this type of
documents directs their interest to the actualities of real and practical life situations, and it also
provides them with the motivation and the possibility to develop an active and creative attitude
during the course of French language.
It is obvious that this type of didactic endeavour demands for caution. The teacher must
take into account a set of variables in the decision to introduce authentic documents as study
material. Besides the main objective of the course, to familiarize students with the vocabulary
of specialty, the teacher’s projective activity must take into account the student’s level of
language knowledge, their specialization and interests, as well as the set of competences they
should acquire in their second year of language study.
It is well known that the foreign language study books for high school include standard
language and grammar rules. But, the live contact with a foreign language is, most of the times,
with the language used spontaneously by the native speakers, rather than with the formal
language, and that is not always to be found in study books, but it is most likely present in the
authentic documents.
An important distinction must be made at this point: between the “didacticised” documents,
where the texts are modified (selection of the paragraphs, introduction of connectors, and so
on) and the original documents. Authentic documents cover various domains, and come in
different formats, as: telephone books, maps, train schedules, publicity texts, administrative
forms, meteorological bulletins, newspaper and magazine articles, artistic and documentary
films, television shows, book reviews, books, and so on. All these, utilised as didactic resources,
without any modification, provide a rich and authentic image of the world and help students to
develop a favourable attitude towards the study of foreign languages and civilisations.
This can be a way to facilitate the contact of the Romanian students, the future Educational
Sciences specialists, to the current facts of the French educational system, offering them the
243
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
possibility to confront, analyse and compare concrete situations presented in the documents
chosen by the teacher with the situations encountered during their pedagogical practice.
There can be no doubt that the use of the authentic documents must follow a thorough
evaluation of student’s knowledge of French and a revision of the grammar, that is why it is
recommended for the second year of study, and for students who acquired medium to advanced
language knowledge, level B and C in the Common Framework.
For instance, the choice of an article such as „Un chemin determine par la naissance”,
published in the special number of monthly magazine „Science & vie”, 272 from 2015, answers
to many selection criteria, such as:
learning needs
course objectives
up to date
communication skills needed for the students as future specialists in education sciences
The article is also relevant for the information it contains regarding the up-to-date issues
of the French educational system and it can serve as basis for analyze and comparison with the
Romanian realities in this area [Corina-Amelia Georgescu, 196, 2011].
In the first stage, the pre-reading activities, the professor appeals to the student’s curiosity,
when, starting from the title of the article, asks them to imagine the content. In this stage, their
attention can be captivated by proposing a polemic statement, closely connected to the theme
at hand, with the purpose to construct the lexical network needed for the comprehension of the
text.
In the stage of documentation, the students have to detect the most important elements of
the text, comprised in the questions: “who?”, “when?”, “where?”, “what for?”, and “whom may
this concern?” To distinguish the components of the article, the students will ponder over the
title and apply it to the content, following certain stages of analysis:
Is the title intriguing?
Does it appeal to the reader’s curiosity?
Is there any real correspondence between the title and the content?
The student’s attention will also be directed towards the subtitles, which anticipate the
contents of paragraphs and facilitate the comprehension of the text: „Une mobilite sociale en
basse”, „Des depenses educatives inegales”, „ Un systeme scolaire elitiste”.
After the target reader is defined, the writer’s intention is communicated: to inform and to
persuade.
The main idea of each paragraph should be pointed out, a fact that facilitates the
comprehension of the text. The target reader is approximated in this stage: he/she should be
comprised within an urban, highly educated public, which is the age segment interested in
reading social and educational sciences articles.
After reading the text, the students are asked to share personal reactions, in a discussion
initiated by the teacher in order to determine the reason for which the magazine “Science &
Vie” decided to publish the article in a number titled “Les nouvelles lois de la famille”. This
pedagogical step involves several aspects. On one hand, the students are offered the chance to
speak freely, which may not come too handy, at first, but which can prove extremely useful and
exciting to all the parties involved, the students and the professor, as well. On the other hand,
to express personal opinion, the student needs to take the initiative and to use the foreign
language in authentic communicational contexts. The professor is the mediator and facilitator
of dialogue in this type of activities; he appeals to team work to enhance the exchange of
information and opinions. The teams are assigned different tasks: one of them may debate the
mirroring problems of the educational field, as they appear in the French article, with reference
to the Romanian education system, while the other team may inquire and synthesize aspects of
the French system, based on the information that the article provides. The teams are thus able
244
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
to exchange information, personal judgements and ideas, in agreement or as argument, to make
connexions and to apply their inter-disciplinary knowledge regarding the educational systems.
This strategy means that the professor has a secondary part to play in the didactic process,
as he becomes a moderator; his interventions are short, made with the purpose to keep the
dialogue centred on the theme and to avoid the deviations from the topic [Traian Nica, Catalin
Ilie,158, 1995]. He is also an observer, as he is offered the possibility to notice the students’
skills and to evaluate them: the linguistic resources, but also their speech and language
difficulties, their ability to make themselves understood using synonymy and questions in order
to clarify the ambiguous statements. The debate and the dialogue are also the teacher’s tools for
assessment of the students, rating their interventions by frequency and duration.
Apart from the didactic purpose of practicing speaking, the team work has psychological
and social implications: it reveals the student’s temperament and character and makes them
cope with situations when not everybody agrees with their opinions, even if they are in the same
team, and makes them prove their tolerance and the team spirit which can prove useful both
during and after their university years.
The disadvantages implied by this didactic strategy must also be taken into account by the
teacher. Even inside the same team there can be differences of language knowledge; there is
the possibility that the students who are not confident in their speech skills, even if the theme
of the activity is interesting and exciting and they want to take part in the debate, to be de¬
motivated by the language barrier and give up the activity[Corina -Amelia Georgescu,77,
2011]. It is essential that the teacher has a clear picture of the students’ level of language
knowledge. But the mediator role of the teacher is essential, as the team activity involves
dissensions and disorder, taking turns and paying attention. It is effective to assign the themes
of conversation beforehand, so that the students are able to inform and prepare their
interventions in time, as one of the aims of these activities is to involve every student in the
conversation and to help them surmount the inhibition and clumsiness of speaking a foreign
language in a public debate.
To conclude, the use of an authentic document, meant to contribute to the reading and
comprehension skills and to enhance the speaking skills, represents a certain provocation and
opportunity for both the teacher and the students, despites the disadvantages stated above. Still,
by methodical use of the authentic documents, the students are able make the habit of working
with them and gradually give up the foreign language phobia. The approach of current themes
of interest, close to the debates the students have at other specialty matters of study facilitate
their contact with the French realities and the comparisons between the Romanian and French
systems, the identification of the problems and the search for solutions, if we take into account
the fact that the authentic documents address to the future specialist. Thus, the foreign language
classes during the university years are no longer separated from the specialization, but bring
forth issues of present interest and linguistic reality.
BIBLIOGRAPHY
Cerghit, I, Metode de mvatamant, EDP, Bucuresti, 1997
Courtillon, J., Elaborer un cours de FLE, Hachette, Paris 2003
Cuq, J. P., Gruca I., Cours de didactique de franqais langue etrangere et seconde, Presses
Universitaires de Grenoble, 2002
Cyr, P., Les strategies d’apprentissage, Cle International, Paris, 1998
Mourlhon-Dallies, F., Enseigner une langue a des jins professionnelles, Didier, Paris, 2008
Nica, T. si Ilie, C., Tradition et modernite dans la didactique du franqais, langue etrangere,
Celina, 1995
245
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
REVISTE ARDELENE SI MOMENTE DIN ISTOR1A TRADUCERILOR IN LIMB A ROMAnA
Nagy Imola Katalin
Lecturer, PhD., Sapientia University of Cluj-Napoca
Abstract: This paper focuses on the history of Romanian literary and cultural reviews and publications
which appeared in Transylvania in the first half of the XXth century. We aim to present the contribution
and role of the most important publications, hinting to the translation policies cultivated by these
reviews. A special type of publication which promoted largely Romanian-Hungarian translations were
the bilingual reviews.
Keywords: Romanian literary reviews, Transylvania, translation,Romanian and Hungarian writers and
translators
In acest studiu ne propunem sa prezentam evolutia revistelor rominesti din Transilvania in
prima jumatate a secolului XX, atingand si problematica traducerilor care se faceau in epoca.
Este binecunoscut faptul ca o mare parte a traducerilor, in special a textelor de mai mici
dimensiuni, se publica in paginile revistelor. In primele decenii ale secolului XX traducerile in
limba romana sunt relativ numeroase. Studiul Spiritul critic in culture romaneasca de Garabet
Ibraileanu pornestc, de fapt, de la teza circulatici valorilor. Singura conditic ceruta e ca textele
traduse sa imbogatcasca pozitiv fondul national. Nicolae Iorga indeamna si el sa se traduca, mai
ales din engleza, italiana, germana, spaniola, rusa. Cele mai reunite traduceri apart in insa
domeniului liricii. George Co§buc traduce Divina comedie, Octavian Goga traduce Tragedia
omului sau volumul din 1909 al lui §t. O. Iosif- Talmaciri.
Prima serie a revistei fara noastra apare intre 1907-1909 la Sibiu, sub redaejia lui O. Goga.
7 ara noastra era o publicajie a Astrei, care-si propunea cultivarea literaturii romane §i
luminarea satelor. Seria a doua va aparea in 1922 la Cluj pana in 1926, aparand si disparand
apoi alternativ timp de cateva luni. Se cultiva un traditionalism echilibrat, o literatura militanta.
Conferinta lui Goga Ideea nafionald, rostita la Cluj in 1923 va sintetiza programul revistei.
Traditia revistelor de familie romane§ti din Transilvania e inaugurate de Cosanzeana
(prima serie Orastic, 1911-1915), sub redactia lui Sebastian Bomemisa. Revista se inscrie pe
linia Luceafarului §i pe aceea a Familiei lui Iosif Vulcan: „o publicajic blajina de evocare
nostalgica a trecutului, nu departe de un samanatorism al gandului si al simtirii, sincera in
intentii, us or idilica §i avand crcdin(a statomica in lucrul durabil, bine chibzuit’’ (Antonescu,
2001, 46). In 1913 revista se reinnoie§te, paginile literare apar acum la loc distins, mode lui fund
periodicul maghiar Tolnai Vilaglapja. Prima etapa de aparitic ia sfarsit in 1915, o a doua serie
aparand intre 1922-1928 la Cluj. In acest din urma an are loc o polemica intre D.I. Cucu,
redactorul-scf, nereceptiv la glasul momentului si Olimpiu Boito§, istoric literar care va repro§a
revistelor culturale-literare din Transilvania aceasta IIxare in tiparele vechi. ,,Afirmatiile lui din
Scrisul romanesc (Ardealul cultural in anii de dupa unire, 1927, nr. 1, p. 68-71) si din ziarul
Universul (1928) reprezentau un inceput de clarillcare a pozi(iilor estetice in conflict declarat
cu mentalitatea veche” (Antonescu, 2001, 50). Importanta revistei trebuie judecata operand cu
criteriile momentului cand ea a aparut, Cosanzeana Hind o revista necesara la momentul
respectiv. Revista bilunara Luceafarul (1 iulie 1902) devine punctul de convergen(a al literaturii
transilvanene antebelice. La Blaj mai apare, pentru scurt timp, Revista politica yi literara,
(1906-1907, conducator Aurel Ciato, colaboratori AL Ciura, AL Lapedatu, Ion Agarbiceanu,
M. Sadoveanu, Emil Garleanu, Ion Gorun). La Arad apare in 1911 ziarul Romanul, in 1916
246
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
bilunarul Pagini literare in care semneazS Agarbiceanu, A. Birseanu, Lucian Blaga, Aron
Cotru§.
Luceafarul ia nasterc din inipativa studcnplor romani de la Budapesta, membri ai societSjii
literare „Petru Maior”. Directorul revistei e Al Ciura, secondat de O. Goga, Oct. C. TSslSoanu,
loan Lupa§, loan Lapedat, Vasile E. Moldovan. In octombrie 1906 revista se mutS la Sibiu.
Titlul eminescian al revistei este o aluzie la starea sufleteascS §i la con^tiinta literarS a
generapci. Obiectivul revistei e de a promova o literaturS activS. „Nu odatS, la Luceafarul, se
ridicS voci impotriva exceselor moderniste: nu era timp pentru exhibarea tristeplor metafizice,
nici pentru viziuni sumbre. Totu§i optica nu e ingust-sSmSnStoristS” (Ciopraga, 1970, 106).
DacS Goga e poetul consonant cu epoca, in prozS prezenja cea mai constants e cea a lui
Agarbiceanu. Luceafarul da un impuls notabil dezvoltSrii speciei romanului. Agarbiceanu
publics Povestea unei viefi (1912, postum Legea trupului ), roman care nu are un succes
remarcabil. Arhanghelii (1913) va marca insS un moment de referinjS in evolujia romanului
romanesc. AL Ciura publica proza memorialisticS ( Icoane, Amintiri), Goga publica foiletoane.
Liviu Rebreanu publica schitclc Ofilire (1908), Rafuiala (1909), Nevasta (1911). Sadoveanu
publica aici vreo treizeci de schitc si povestiri de inspirajie ruralS ( Sluga, IIo(uI, Priveli.pi din
Delta, La paisprezece ani). De asemenea, se reproduc fragmente din Mara si Mane.pH lui
Slavici, Scrisori romane de D. Zamfirescu, amintirile despre Eminescu ale lui VlahujS. „Prin
tendinjele culturale, Luceafarul are analogii cu Viata romaneasca, dar relajiile cu aceasta sunt
de la inceput neamicale” (Ciopraga, 1970, 108). Oct. C. Taslaoanu lanseazS teoria sa despre
dihotomia cultura domnilor/ cultura taranilor, argumentand cS difcrcnpcrca dintre clase e in
detrimentul taranimii, si ca unitatea culturalS mult ovaJionatS e o purS ficpunc cSrturSreascS,
dcclamapunc goalS.Ideea datoriei clasei culte fajS de (Srani, susjinuta de Viata romaneasca e
privita cu scepticism. In mai multe articole Oct. C. Taslaoanu condamna intelectualitatea, care
exploateaza poporul pentru a deveni burghezie plutocrata (Ciopraga, 1970, 110).Alaturi de
scrieri autohtone se publica traduceri din literaturi straine, din clasici si din moderni: fragmente
din Iliada, din Verlaine, Materlinck, Gorki, Madach, tradus de Goga. Se cultiva interesul pentru
artele plastice, muzica, arhitectura, in sensul educajiei estetice complete. „Publica(ia de la Sibiu
aspira, in primul numar pe 1911, sa devina o revista la nivel apusean in toate privintclc”
(Ciopraga, 1970,111). Luceafarul i§i inceteaza aparipa la 15 august 1914. Dupa razboi apare o
noua serie (ian. 1919-mai 1920) la Bucure§ti, sub conducerea lui Oct. C. Taslaoanu. O a treia
serie apare la Sibiu, intre 1941-1944, sub conducerea lui Victor Papilian, D.D. Ro§ca, Olimpiu
Boito§, Mihai Beniuc, Grigore Popa.
In timpul razboiului piata editorials stagneazS. In privinja etapizSrii istoriei revuisticii
ardelene, Vasile Fanache (1973, XXVI.) vorbe§te de trei direcjii:
1 .intre 1918-1925 exists trei direct)i revuistice §i literare. Prima propune o literaturS pentru
ardeleni (descSlecStorii culturali de la Gandirea). O altS direepe e ardelenizarea
sSmSnStorismului, dupS ce curentul apusese dincolo de Carpap.
2. a doua dirccpc (ine de confruntSrile dintre pozipilc literare conservatoare §i cele
moderniste
3. a treia dirccpc o formeazS revistele universitare.
Familia apare la Budapesta in 1865 sub conducerea lui Iosif Vulcan, cunoastc mai multe
serii. DupS ce in 1906 editarea revistei inceteazS, intre 1926-1929 reapare la Oradea sub
conducerea lui M. G. Samarineanu, apoi a treia serie apare intre 1936-1940, a patra intre 1941-
1944 §i o a cincea serie va fi inceputS in 1965. Rolul primordial al revistei era unul cultural,
colaboratorii ei fiind importanp factori culturali. Ziaristii romani si maghiari orSdeni s-au
constituit intr-o organizape profesionalS Cercul ziaripilor din Oradea (G. Tulbure, Tabery
Geza, George A Petre, M.G. Samarineanu, Katona Bela, Hegcdiis Sandor). Revista Familia
lansa, in septembrie 1935, o anchetS printr-un chestionar trimis elitei culturale romane§ti §i
maghiare. RSspunsurile au fost publicate in numerele sale din septembrie-decembrie 1935.
247
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
De numele revistei Familia (nr. 2, febr. 1935, p. 5-8) se leagS §i teoretizarea conceptului
de localism creator, creat §i utilizat de Al. Dima. Localismul creator este o formula esteticS
privitoare la manifestSrile regionalismului literar, regionalism care a suscitat numeroase
dezbateri si polemici. „Programul localismului creator isi propunea cultivarea virtujilor traditici
dupS un plan sistematic, dar el nu rSmanea doar la acest aspect” scrie Nae Antonescu in lucrarea
Reviste din Transilvania (Antonescu, 2001, 79). Dima folose§te §i unele idei ale lui Goga din
Fragmente autobiografice (1934) care se referS la legStura dintre arts, creajia artisticS §i locul
unde ea se na§te: „existS o con§tiin(S culturalS a regiunii, ce valorificS insemne geografice,
istorice §i sociale ale mediului prin mijlocirea expresivS a forjei talentelor locale” (Antonescu,
2001, 246).
Se infiinJeazS grupuri intelectuale §i publicatii periodice care sS mcntina si sS promoveze
spiritul creator al actual itStji. „Localismul creator dezvoltS ca punct cardinal al programului sSu
cunoasterea realita(ii si valorificarea in creajie a latenjelor specifice si pitorcsti ale locului” 1 .
Familia va insista asupra faptului ca §i provincia poate da reviste literare bune si creajii literare
remarcabile. Un talent remarcat aici e §i Pavel Dan. In 1920 apare la Oradea revista Cede Trei
Cri§uri, in care se cultivS o literatura de tip sSmSnStorist, mediocru.
Abecedar imprumutS stilul grafic al Biletelor de papagal al lui Arghezi. „Eforturile
Abecedarului se inscriu in actiunca, tot mai largS, de pSrSsire a tiparului ideologic samanatorist,
ale cSrei prelungiri si reanimSri mai coloreazS harta spirituals a epocii” (Zaciu, 1996, 42). Aici
se denunjS cultul viejii patriarhale si idolatrizarea figurii dezrSdScinatului, paseismul
sentimental. Se recomandS intoarcerea cStre temele oferite de via(a moderns, ca in literatura
americanS sau cea rasa, se pledeazS pentra o literatura a veridicului §i a autenticitSjii. Se publics
din lirica lui Emil Isac, Aron Cotra§, Simion Stolnicu, Eugen Jebeleanu, George Pipsa, Emil
Popa, Grigore Popa, Radu Gyr. In domeniul prozei se prefers Pavel Dan, Victor Papilian.
,/ebecedarul vSdea ... un efort de spargere a conceptului inchistat al traditici prea locale ... §i
optand pentra politica culturala a ferestrelor deschise. De aici si interesul absolut modern pentra
creajia lui Stephan George, Joseph Conrad, Andre Malraux, Teodor Gladkov, si justa apreciere
a miscarii literare a najionalitajilor, cu popularizarea a tot ce era autentic in lirica maghiara sau
saseasca, cu excelente talmaciri din Ady - dar si cu o categories demontare a mitului nociv al
transilvansimului, ale cSrai subtexte politice sunt denunjate fenn” (Zaciu, 1996, 45). Abecedar
are meritul de a fi promovat depS§irea mentalitS(ii sSmSnStoriste desuete, orientarea spre
realism, a militat pentra o schimbare de climat care ar fi trebuit sS urmeze schimbSrii
generajiilor, combStand, in ace Iasi timp, orice fenomen de regionalism literar.
Pagini literare (1934-1943) apare la Turda, sfidand astfel mentalitatea potrivit cSreia
adevSratele valori apart in centralui, provincia neoferind talente. „Ardelenismul nostra §i-a dat
contribujia sa spirituals, in ultima vreme. Si cand spunem ardelenism nu voim sS facem
regionalism stramt. VizSm doar un cadru gcogralic, in care pulseazS un specific creator,
organic” 2 . Criticul literar al revistei, R. Demetrescu propune intoarcerea la nuvelS pentra a
contracara fenomenul inflapci de romane. Revista intrS in polemici violente cu Gdnd romanesc
prin condeiul lui Grigore Popa, care va scrie §i studiul Fenomenul romanesc din Ardeal, in care
conchide cS transilvanism nu exists, ci doar romanism. Dealtfel Grigore Popa va reveni asupra
problemei in paginile Luceafarului prin 1941, negand la fel de vehement orice ideologic
transilvanistS.
Darul Vremii a apSrat la Cluj in 1930, dar avut o existenjS efemerS (doar §apte numere
apSrate in cinci caiete). Revista lunarS avea, la inceput, ca director pe I. Munteanu, de la
numerele 4-5 pe Victor Papilian. De numele Darului Vremii se leagS debutul lui Pavel Dan,
cSci in numSrul 2 al revistei apare Ursita. In primul numSr apare un text quasiprogramatic, unde
1 At. Dima, Localismul creator, in Familia, 1935, nr. 2, pp. 3-5.
2 Oct. Ruleanu. Provincia in Mi§carea literara, 1935, nr. 12, p. 670.
248
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
se scrie ca „simpm cu tojii ca printre incheieturile formelor, in care viaja Ardealului de azi pare
a fi cristalizata, un fluid de nelini§ti i§i cauta albie noua” 3 .
In acela§i numar inaugural Ion Chinezu publica articolul Bilanf ardelean, un articol-
program care incearca sa defineasca specificul cultural al provinciei, Jintind, totodata
promovarea valorilor locale. Aici Chinezu disociaza elementele rigide, conservatoare din
spiritul ardelean „cu netagaduite virtuji de masa, dar lipsit de supleja, incapabil de multe ori de
a se articula individual, exagerarea finalismului social-etic al actului de cultura explicabil in
contextul epocilor anterioare, opozipa, de aici, fata de spiritul Junimii, prestigiul formulei
reprezentate de Astra §i rczistcnta opticii samanatoriste, dificil de lichefiat” 4 . Spiritul ardelean
postbelic nu se poate debarasa - decat cu dificultate - de optica samanatorista. Dar energia
intelectuala creatoare, astfel comprimata, izbucne§te uneori, si da un Cosbuc sau un Blaga,
conchide criticul. Darul Vremii e prima revista carc-si propune stabilirea noilor repere ale
localismului. „Simpm cu topi ca printre incheieturile formelor, in care viaja Ardealului de azi
pare a fi cristalizata, un fluid de nelini§te i§i cauta o albie noua. Exista un gand razlej §i o vorba
nerostita inca, elemente de prct tainuite in ascunzi§uri, ca si comorile pe care le anunja viltori
in noapte. In nadejdea ca vom putea sa dibuim macar aceste daruri, pomim la drum. Ramine
sa se vada daca pionierii vor putea sa infrunte greutaple inceputului §i cu noroc sa insemne dira
buna a celor ce vor veni dupa ei” 5 . Bilanful ardelean al lui Ion Chinezu delineate momentul
literar 1930 drept „incercarile de a evada din ritmul coplcsitor al samanatorismului, prelungit
aici mai mult decit dincolo de munp” 6 . Modelul de creator de esenja noua este Blaga, „crainicul
generapei ce se ridica si pe care o visam de un romanism usurat de balastul comparapilor
tulburatoare, paralizante, ridicata deasupra vegetativului etnografic, in regiunea unde acest
etnografic sentimental va capata rezistenja §i mladierea de ojel a ideii” 7 . Darul vremii anunja
Gand romanesc, care apare in mai 1933.
Gand romanesc apare deci la Cluj intre 1933-1940, sub egida Astrei locale §i sub direcjia
lui Ion Chinezu. Redactorul §ef, foarte liber in gandire §i foarte deschis in concepjii, lanseaza
ideea unei crize calitative a ideologiei literare romane§ti in anii 1933-1934. Revista cultiva cu
precadere regionalismul creator, geografia literara ca metoda de lucru. Printre problemele
discutate de colaboratorii ei se numara si aceea a intemeierii unei asociapi a scriitorilor ardeleni,
a unei edituri ardelene. Astfel va lua na§tere in 1936 Asociafia scriitorilor romani din Ardeal,
ce avea ca scop infiinjarea unei mari edituri la Cluj. „Era extrem de important atunci ca ardelenii
in§i§i, in incercarea de sincronizare cu Tara, sa devina totu§i con§tienJi ca transccndenjelc
romanismului se afla, totu§i, in Ardeal, nu in alta parte. Complexele de nici un fel nu-§i mai
aveau, de fapt rostul §i Gand romanesc inseamna, printre altele, si eliberare de complexe”
(Moraru, 1999, l A).Gand romanesc devine poate cea mai importanta revista literara romaneasca
din Transilvania, datorita atat programului progresist si regional, cat si personal itapi celui care
o conduce. „Fa|a de programele extremiste, care dadeau ca§tig de cauza fie vechilor teme
regionale, iremediabil depasitc, fie ncgapci totale, Gand romanesc propune, ca §i Convorbirile
literare altadata, revelarea adevarului literar degajat de prezent, curajul actualitapi” (Fanache,
1973, XLV). Ion Chinezu, mentorul revistei, impune aceasta direcpc. „Istoria este si prezentul
pentru cine §tie sa se apropie de sensul pro fund in jural caraia acest prezent se polarizeaza,
dobandind astfel demnitatea unei stracturi. Daca prctentia unor profcp improvizap, care cred
ca pot face tabula rasa din trecut §i pot cladi o lume noua pe un eseu, e adesea ridicola §i fara
consecinje, atitudinea negativa a celor intor§i cu faja numai spre trecut, pe care-1 aranca mereu
de-a curmczisul vremii in continua dcsfasurarc, e sterila §i intristatoare” 8 .
3 Darul Vremii, an I, 1930, nr. 1, p. 1.
4 ibidem, p. 47.
5 Scurtprogram, in Darul vremii, nr. 1, 1930, februarie, p. 1.
b Bilanl ardelean, in Darul vremii, nr. 1, 1930, februarie. pp. 3-4.
7 ibidem
8 Ion Chinezu, Douazeci de ani de viafa literara in Ardeal, in Gand romanesc, VII, 1939, nr. 7-9, septembrie, pp. 273-274.
249
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
Principiul regionalismului cultural §i al localismului creator ia avant, deci, odata cu
Abecedarul lui George Boldea §i Emil Giurguca la Brad, Pagini literare la Turda, Familia la
Oradea, Lanuri la Media?, Gdnd romdnesc la Cluj. Acela?i concept isi gase?te expresia in alte
reviste ca Jara Barsei (1929-1938, Bra?ov), Bra§ovul literar §i artistic (1931-1934), Flotarul
1933-1940, Arad) sau Blajul (1934-1936). Blajul publica fragmente din studiul lui AL Dima,
Localismul creator (publicat in intregime in Familia, 1935, nr. 2). In spiritul acestui localism,
Blajul va propune organizarea de §ezatori literare §i in fiin(area unei edituri ardelene.
Intre 1938-1940 apare la Cluj Tribuna literara, care va fi apoi editata, din 2 aprilie 1940,
la Brasov. Octav Sulupu va deveni directorul acestei reviste cu o ideologic artistica echilibrata
in perioada bra?oveana, fostul profesor de limba franceza va semnala doua erori ale
fenomenului literar romanesc interbelic. Prima atitudine eronata ar fi aceea a izolarii scriitorului
intr-un turn de tilde?, iar cealalta grcscala ar fi cultivarea unui estetism unilateral. Revista va
promova un oarecare regionalism creator, militand pentru valorificarea, pe plan universal, a
specificului national. Nici romanism fara estetism, dar nici estetism fara amprenta specific
romaneasca. Acela?i redactor vorbe?te de a?a-numita poezie a refugiului din literatura romana
transilvana, care s-a nascut ca urmare a evenimentelor din toamna anului 1940. Poezia
refugiului, care cerea o noua mentalitate in fa(a problemelor actual itap i, s-a dezvoltat in special
in paginile saptamanalului Ardealul din Bucure?ti, dar si-a gasit teren de afirmare si in Tribuna
literara. Fenomenul poate fi asemanat cu ceea ce s-a petrecut in literatura maghiara din Ardeal
dupa 1918. Marile traume istorice sunt rcsimtite in literatura prin cultivarea refugiului, care
devine „expresia unui zbucium adanc, a unor sentimente patetice, a unei dureri sincere, cum
spune Octav Sulupu in articolul O noua poezie romaneasca nr. 2/1941 al revistei Tribuna
literara.
Boabe de graueste una din revistele care au jucat un rol important in stabilirea si mcnpncrca
cailor de comunicare literara. Revista a aparut sub redactia lui Emanoil Bucuta, sub tutela
Direcjiei Educatici Poporului. Ideile principale dezbatute in paginile revistei se refera la
necesitatea cunoa?tcrii decurgand din coabitarea celor doua culturi. „Caile pentru schimbul de
valori de la unii la alpi sunt deschise si nu astcapta decat programul de fapte §i bunavoinja ca
sa fie umblate” (Todor, 1983, 286). Campul preocuparilor sale este foarte larg, de la literatura
la o foarte buna recenzie a cartii lui Ion Chinezu Aspectedin literatura maghiara ardeleana, la
probleme de sociologie.
Emanoil Bucuja a avut rclatii bune cu litcrapi maghiari, mai ales cu hclikonistii. El spera
de asemenea intr-o colaborare rodnica in cadrul PEN clubului, de aceea militeaza pentru un
numar cat mai mare de traduceri. In Boabe de grau apar astfel schita Minunea/A csoda de Sipos
Domokos, in traducerea lui Ion Chinezu, Sali§tencele/A szelistyei asszonyok de Mikszath
Kalman, in traducerea lui Avram P. Todor si romanul lui Nyiro Jozsef, In jugul domnului/Isten
igajaban, in traducerea lui Ilie Daianu. Dincolo de traduceri, revista ofera, pe rand, o ampla
prezentare a institupilor culturale romanesti sau din Romania (de exemplu Palatul culturii si
bibliotecile din Targu-Mures, tipografia romaneasca din Buda, diferite muzee, grupuri
statuare).
Gandirea, revista care apare in mai 1921 la Cluj, sub dirccpa lui Cezar Petrescu, este un
fel de Uj idok romanesc, care este, la inceput, un supliment literar al ziarului Voinja. Dupa un
an revista se muta la Bucurcsti. In primul numar Cezar Petrescu indica o linie - in continuarea
Samanatorului intrucatva - care-si propune apararea „romanismului in faja spiritului
internationalist”. Profilul revistei se va clarifica pe parcursul aparitici.
Gindirea nu rcuscstc sa devina o revista a Ardealului, cauza acestei ratari fiind formulata
intr-un articol de §tefan Oprea, Intelectualizarea Ardealului (1921, nr. 13/ 1 noembrie). „E
vorba de inclinatia pragmatica a ardeleanului, structurata intr-o lunga istorie de supraviejuire
mai ales in angajari sociale si naponale. Viaja istorica 1-a constrans pe romanul transilvanean
sa refute intelectualizarea ca proces in sine” (Fanache, 1973, XXIX). D. D. Rosea va numi acest
250
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
fenomen mitul utilului .Gandirea insa prefigureaza unele elemente din Gcind romanesc:
regionalismul vazut ca spafiu pastrator de traditii, disociat de regionalismul politic, sustinerca
apropierii romano-maghiare. V. Fanache face referire la o marturisire pufin cunoscuta a lui
Cezar Petrescu, privind soarta Gandirii clujene si rolul major jucat de in Hap a de politicianism
in esuarca proiectului de la Cluj: „atmosfera politica a farii, care era §i atmosfera politica a
Ardealului, n-a ingaduit aceasta generoasa misiune. N-a stiut sa acorde primat valorilor
culturale ardelene§ti, sa tina scriitorul §i gazetarul la discutarea constructive a problemelor
locale incadrate in marile probleme generale” 9 .
In paginile revistei sunt refinute doua idei: cea istorica §i cea folclorica. Noutatea insa o
constituie §i o abordare metafizica a traditionalismului, §i accentuarea rolului ortodoxiei in
configurarea sufletului romanesc. Sub inspiratio spengleriana gandiristii reprezentau toata
istoria modema ca o lupta a spiritului si geniului autohton rural cu formele de viafa urbane
copiate din Occident. Intre pozitivismul §tiinfific al lumii §i civilizatici modeme apusene §i
tincrctca primitiva a sufletului romanesc s-a produs o falie. Primitivitatea si etnicismul
constituie terenul de alirmare al spiritualitaVii romanesti. „Grupand mai pufine talente majore
(Blaga, Pillat, Maniu, V. Voiculescu, Nichifor Crainic §.a), Gandirea a izbutit totu§i, grade
acestei dirccfii imprimate nazuintelor ei, peste absolutizarile teoretice §i ingustarile ortodoxiste,
sa impuna un stil in stare a da efectiv expresie spiritualitapi nationalc si nu pitorescului ieftin”
(Crohmalniceanu, 1972, 86). Depasind faza spiritualists - cu numeroase realizSri - gruparea se
va transfonna treptat intr-o mi scare cu tendinfe fasciste. In numerele 8-9 din 1928 apar in revista
Manifestul crinului alb (sernnat Sorin Pavel; Ion Nestor, Petre Marcu Bal§) - un rechizitoriu
fScut bStranilor in numele tinerilor. Alunecarea spre dreapta a grupSrii se produce pe fundalul
acclciasi alunecari pe scara continentala.
Daca in lirica gruparea a reu§it sa asimilieze creator tehnicile poetice moderniste, in ciuda
programului traditionalist (spre exemplu tendinjele simboliste la Pillat, A. Maniu,
expresionismul lui Blaga), in proza se milita pentru un realism integral. Autorul realist cre§tin
prin excelenta era considerat Dostoievski. Modelul propus de acesta insemna „abolirea
tipologiei, zugravirea universului direct prin individual, fara intermediul claselor sau
categoriilor sociale, dupa principiul crcstin ca omenia este pcrfcctionarea oricui §i a tuturora in
contact cu spiritul sfant” (Crohmalniceanu, 1972, 100). Romanul gandirist - se preconiza - ar
trebui sa paraseasca formula balzaciana a lixita(ii caracterelor §i a determinarii lor prin factori
exteriori, §i ar trebui sa se concentreze asupra persoanei umane.
Radu Dragnea scrie in Ve$nic universal ca studiul cxistcntclor umane ar trebui sa puna
mediul in funcjie de om, §i nu pe om in func(ic de mediu, la modul zolist. Realismul integral
pus in program era un fel de naturalism spiritualizat, care explora flinja cazuta §i calea caderii,
analizand §i simtul omenesc al transcendentului - remuscarea, nelinistca, sentimentul pacatului,
pocainja. Dupa aceasta logica a lucrurilor, drama lui Apostol Bologa ii e superioara destinului
lui Ion prin proiectarea in vcsnicie a personajului central, in timp ce Ion ignora transcendenja
spirituals a fiinjei sale. Aproape de programul gandirist se situeaza nuvelistica lui Gib
Mihaiescu (La Grandiflora -1928, Vedenia -1929) prin prezentarea unor personaje devorate de
instincte §i remu§care, Victor Papilian prin mixtura dintre fantastic §i biologic, romanele lui
Emanoil Bucuta prin curiozitatea arheologica, stilizarea artistica si pasiunea etnografica, dupa
cum si pesimismul cu care Cezar Petrescu privcstc efectul destructiv al civiliza(ici §i urbanizarii,
are de-a face cu optica gandirista.
Societatea de maine apare la Cluj in 1924 §i se muta la Bucure§ti un deceniu mai tarziu.
Aflat la hotarul dintre ziar si revista, publicatia i§i propune sa lie o revista de teorie §i informatic
larga §i obiectiva. Printre obiectivele ei amintim intelectualizarea maselor, refonne
democratice, colaborarea cu celelalte nafiuni. „Cunoa§terea Ardealului, cunoastcrca starilor
social-economice de aici, determinarea problemelor noastre vitale este intaia noastra
9 Cezar Petrescu, Presa §i scriitorii Ardealului in prima decada a Unirii, in Gazeta iliistratd, IX, 1940, pp. 31-36.
251
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
preocupare” 10 . Luand in considerare aceste obiective, nu putem sa nu facem conexiunea cu
transilvanismul profesat in aceea§i perioada de gruparea helikonista.Soczetatea de miine are un
program de orientare progresista, reperele fundamentale Hind echitatea sociala §i culturalizarea.
Societatea va publica pentru prima data in Romania cartea lui Ion Chinezu, Aspecte din
literatura maghiara ardeleana (1919-1929), in mai multe numere din 1929-1930.
Conditi ile socio-politice interbelice au ingreunat uneori dezvoltarea relajiilor culturale
romano-maghiare, prin franare sau prin inducerea unor contradict) i. Vecinatatea limbilor, a
literaturilor si a culturilor nu insemna o garantie a fecunditajii dialogului intercultural:
„interculturalitatea traita in cotidian nu impiedica adancirea clivajelor etno-lingvistice; se
vorbeau toate limbile, dar nu se ajungea la intclcgcrc. Cruda vanitate a limbilor: chiar §i perfect
stapanite, ele nu ingaduiau dialogul” (le Rider, 2001, 133). Incercarile de apropiere, de stabilire
§i stabilizare a acestor relajii sunt numeroase si apreciabile, §i pot fi surprinse inca din anii 1920.
Presa interbelica - romaneasca si maghiara - ofera numeroase date in acest sens: traduceri
recenzii, prezentari, reportaje. Exista o incercare de creare a unei uniuni scriitorice§ti comune,
a unor reviste comune (vezi exemplul Aurorei, care lanseaza ideea uniunii scri itoriccsti
bilingve, dupa cum arata scrisoarea lui Benedek Elek catre redactori, publicata in Aurora , 15
februarie 1923). Primul val de comunicare intre presa romaneasca §i cea maghiara e susjinut de
publicajiile Gandirea, Napkelet, Geniusz, Jovo tarsadalma, Aurora, Cultura, Cele Trei Criyuri,
etc. Cel de-al doilea val apare spre sfarsitul deceniului al treilea, odata cu Familia, Erdelyi
Helikon si Korunk. Prima etapa e una de tatonare, de incercare, cea de-a doua este deja una a
deschiderii mai curajoase.
Un rol important in promovarea traducerilor romano-maghiare este jucat de revistele
bilingve. In 1922 apare, la Oradea, revista bilingva Aurora literara, artistica, teatrala, sociala/
Irodalom, muveszet, szinhaz, tarsadalom, redactorii fiind George A. Petre §i Laszlo Salamon.
Aceasta publicajie i§i propune sa promoveze traducerile. G. Bacaloglu scrie in articolul program
al revistei ca Aurora va publica, in primul rand, „traduceri din literatura romana in ungurcstc si
viceversa. In modul acesta cele doua najionalitaji vor ajunge in cel mai scurt timp sa se cunoasca
reciproc. Doua najii care traiesc de cateva secole hnpreuna ar fi pacat sa nu se cunoasca cel
pul,in acuma si de acum inainte, cand amandoua contin valori indiscutabile. Aurora va urmari
de aproape toate mi§carile literare §i artistice din ambele parji” (Todor, 1983, 270).
Numele revistei Aurora a fost ales astfel incat termenul sa existe in ambele limbi. Ideea
apropierii romano-maghiare prin cultura era la moda, societatea Cele Trei Criyuri avand o
scctic speciala destinata inlesnirii relajiilor cultutale. Prietenia dintre Salamon Laszlo §i George
A. Petre a dus la crearea publicajiei Aurora, care apare din decembrie 1922 pana in iunie 1923,
fiind scoase in total 14 numere. Periodicul bilingv Aurora apare odata cu Asocia}ia scriitorilor
fara deosebire de nalionalitate. Ambele sunt ecoul mi§carii intelectuale Clarte, pornita in 1919
de catre Henri Barbusse. Clarte a dorit sa se constituie intr-o organizajic a scriitorilor, cu
scctiuni naponale §i locale. Miscarca si revista Clarte au avut un ecou insemnat in Europa. Un
ecou clarteist in Romania este §i revista Icoane maramureyene (1923-1924).
Fara indoiala ca pe langa o anumita concurcnta culturala dintre romani si maghiari si
inerentul orgoliu existau §i cateva cauze care au condus la incetarea activitajii revistei, cauze
care nu mai tineau de campul cultural. „Cateva piedici au existat in calea fauririi climatului
necesar infaptuirii programului revistei. Cea dintai a venit din partea oficialitatilor ...
Expulzarea lui Ignotius, oprirea intrarii in (ara a revistei vieneze Tuz (Focul ), ...unele aspecte
ale politicii interne sunt doar cateva obstacole ridicate programatic in cale apropierii §i
injelegerii reciproce. Pe de alta parte exista si o oarecare lipsa de incredere reciproca”
(Antonescu, 2001, 291).
Revista clujeana Cultura (1924), redactata in patru limbi, tradeaza o deschidere §i mai
mare, cuprinzand literatura romana, maghiara si gennana din Romania. In colectivul de redactic
l0 Societatea de maine.Un an nou, IV, 1927, nr. 1-2, p. 3.
252
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES
Issue no. 12/2017
ii regasim pe Sextil Pu§cariu, Yves Auger, Lucian Blaga, Kristof Gyorgy, Oskar Netoliczka.
Revista adresata intelectualilor ardeleni a aparut doar pana la numarul patru. „Revista noastra
s-a nascut dintr-un acord intre mai multi savanji §i oameni de litere, romani, maghiari, germani,
§i ea e destinata sa creeze o trasatura de unire intre trei con§tiinJe etnice diferite in cscnja lor
intima, dar unite prin numeroase si nobile interese comune” 11 .
Foarte noocratic - la modul campilpetrescian §i apr 
Live Music Archive
Librivox Free Audio
Metropolitan Museum
Cleveland Museum of Art
Internet Arcade
Console Living Room
Books to Borrow
Open Library
TV News
Understanding 9/11