“GALLOWWALKERS” (2012, r: Andrew Goth)
Taxabil aparent, din punct de vedere al scenariului, drept un Exploitation cu totul neremarcabil, “Gallowwalkers” se relevă a fi, în fapt, un hibrid între Western şi Dark Fantasy, exponent ciudat al unui trend iniţiat în 2010 de către sud-coreeanul Sngmoo Lee cu “The Warrior’s Way” – care îi avea în distribuţie pe Dong-gun Jang, Geoffrey Rush, Danny Huston şi Kate Bosworth -, eşuat însă după doar câţiva ani datorită lipsei de succes la un public neimpresionat sau contrariat de mixul excesiv de eclectic de teme şi genuri Pop culture, în aceeaşi categorie putând fi incluse şi mult mai costisitoarele eşecuri “Jonah Hex” (2010) şi “Cowboys & Aliens” (2011).
“Gallowwalkers” este conceput ca un Gothic-Western, filmat integral în Namibia cu un buget semnificativ (17 milioane de dolari), deci trebuie să eliminăm din start prezumţia că n-ar fi fost destinat marilor ecrane, ci distribuţiei DTV, unde, din păcate, a ajuns până la urmă după opt ani de producţie, întârziere datorată, în mare măsură, problemelor lui Wesley Snipes cu fiscul american apărute tocmai în perioada filmărilor.
Despe ce e vorba în “Gallowwalkers”?
Un pistolar însingurat, Aman (Wesley Snipes, fostul “Blade”, action-hero care, la fel ca Seagal, Van Damme şi Lundgren, se mulţumeşte post-2000 să supravieţuiască în subsolul cinematografiei), încearcă, o dată pentru totdeauna, să îşi închidă conturile cu banda de nelegiuiţi care i-au ucis atât iubita, cât şi pe… el însuşi.
Şpilul este de sorginte (oarecum) faustiană: pentru a-l readuce printre cei vii, mama, călugăriţa-gardian a porţii dintre cele două lumi, nu face un pact cu Diavolul, dar îl rupe pe cel pe care îl are cu Dumnezeu, iar preţul este povara blestemului (“crucii”) pe care Aman trebuie să o poarte: toţi cei ucişi de el din răzbunare revin printre pământeni ca morţi-vii, iar el trebuie să îi vâneze neîncetat pentru a-i împiedica să facă rău şi altor semeni.
Scriam mai sus de melanjul simbolistic complex, iar prima dovadă o constituie numele personajelor: Aman provine din imaginarium-ul Fantasy al lui J.R.R. Tolkien (tărâmul definit de autorul LOTR ca “Undying Lands”/”Blessed Realm”, dualitate vagamente prezentă şi în interpretarea comportamentului personajului), Kansa (bad-guy-ul şef ‘mort-viu’) a fost tiranicul conducător a tribului Vrishni şi, în religia hindusă, este fratele lui Devaki, mama atotputernicei zeiţe Krishna (care l-a sfârtecat pe Kansa), şeriful Gaza (prezenţă minoră în film, în interpretarea cântăreţului şi actorului irlandez Patrick Bergin – “Patriot Games”, “Sleeping with the Enemy”) îşi datorează numele tribului african Nguni, care a migrat la începutul secolului 19 din Africa de Sud şi a creat provincia Gazaland (parte în Mozambic şi parte în Zimbabwe), iar toate celelalte trimit la cultura Pop (inclusiv cu părţile sale Camp sau Kitsch): Angel, Fabulos, Skullbucket, Kisscut sau… Slip Knot (nu vă temeţi, nu există Heavy-Metal pe soundtrack).
Mergând mai departe, muzica este de o complexitate orchestrală surprinzătoare şi de o originalitate ce denotă tentativa ambiţioasă de îndepărtare de clişeele post-Morricone.
Normal, atâta vreme cât este compusă de câştigătorul premiului Oscar pentru “Shakespeare in Love”, Stephen Warbeck, în colaborare cu hârşâitul aranjor Andrew Glen (“Chaplin”, “My Week with Marilyn”)!
La plusurile majore trebuie menţionate, de asemenea, construcţia elaborată în cel mai mic detaliu ale cadrelor, de la mişcarea camerei şi montajul ce respectă deferent reţeta clasicelor Western (semnat de mexicanul obişnuit în a filma pe teren arid, Henner Hofmann), precum şi look-ul personajelor, de care este responsabil sud-africanul Pierre Vienings, implicat în producţii precum “Tsotsi” sau “Winnie Mandela”.
Exemple?
Confreria în roşu cu cruciuliţe pe carâmbi şi buzele cusute (la propriu), care trimite la estetica lui Tarsem Singh, ciocul cărunt a lui Snipes ce completează portretul unui anti-erou cu şuviţe Rasta în contrast cu apariţia lui tribală ca înger răzbunător, design-ul vestimentar Western combinat cu apariţiile retro-Punk ale morţilor-vii, ultimele amintind de Alex Cox şi George Miller ş.a.m.d.
Make-up-ul şi efectele Gore sunt curat şi elegant realizate: membrii găştii de “undead” variază ca aspect între mumii ce îşi maschează fizicul real cu scalpuri şi părţi ale feţei decupate de pe cadavre proaspete (“Forgive me Father for I have… skinned“) sau arată (şi vorbesc) ca nişte alieni-şopârlă din birturile controlate de Jabba the Hutt în “Star Wars”. Oricum, trimiterile şi referinţele sunt nenumărate şi de o varietate dificil de digerat pe loc, de la “Once Upon a Time…” sau “For a Few Dollars More”, ale lui Sergio Leone, până la “Re-Animator”, “The Fall” şi (inclusiv la) “Django Unchained”.
În ceea ce priveşte perspectiva zombie, avem de-a face cu două categorii de ‘ne-morţi’, zombies clasici (lenţi, lipsiţi de minte, atraşi doar de hrana umană), cu o singură apariţie notabilă în film, plus elita “Undead“, ce revine printre muritori doar în urma vrăjilor sau blestemelor, care îşi conservă integral capacitatea cerebrală, sunt vioi, deştepţi, puternici şi au mare grijă de propriul dress-code (cromatica diferenţiatoare este alb/roşu/violet/negru).
Singurele asemănări: reprezentanţii ambelor sunt sensibili la lumina naturală puternică şi sunt trimişi înapoi în lumea lor doar împuşcaţi în creier.
Să trecem la minusurile legate de asamblarea complicată a unei poveşti care ar fi putut (dacă îşi propunea să ţintească publicul larg) să fie spusă mult mai clar şi mai direct.
Primele 30 de minute sunt confuze şi nu foarte inteligibile, dând impresia, mai degrabă, a unui pur exerciţiu estetic vizual (nu întâmplător pomeneam numele lui Singh), şi asta până la explicaţia dată de însuşi Aman/Snipes.
Abia după aceea – aşteptarea plină de flash-back-uri emoţionale, utilizată ca pretext pentru definirea cele două agende diferite -, strat după strat, începe să se desluşească natura conflictului şi a originii protagoniştilor.
Ultima treime debutează cu asaltul celor patru ‘cavaleri ai Apocalipsei’ în norul misticei furtuni de nisip şi îşi propune ca, în paralel cu acţiunea hiper-violentă, să lege nodurile la ultimile capete de funie rămase libere în ceea ce priveşte motivaţiile.
Una peste alta, o structură complicat de gestionat care, în final, se relevă a fi greu accesibilă unui consumator neantrenat de asemenea producţii.
Pentru cei, probabili foarte puţini, pe care nu i-am descurajat în privinţa vizionării acestui film, le promit că sunt unele amănute cu valenţe “plastice” care le vor capta cu siguranţă atenţia, precum obiceiul prost al lui Wesley Snipes de a smulge capetele inamicilor cu tot cu coloana vertebrală (nu vreau să îmi imaginez ce ar fi făcut Chow Yun-Fat în locul său, ţinând cont că a fost prima opţiune pentru rol), training-ul din labirintul subteran infestat cu zombie sau confruntarea à-la-Mad Max din Thunderdome, în acest caz… hambarul abatorului.
Dincolo de aceste detalii, în ansamblu, datorită ambiţiei nemăsurate (sau scăpate de sub control), Western-Horror-ul “Gallowwalkers” este greu suportabil de către spectatorul din mainstream prin încâlceala naraţiunii, dublată de aglomerarea de simboluri ne-explicată suficient, însă rămâne, indiscutabil, un cult-classic pentru fanaticii Pop-Art.
Punct de plecare pentru un comics, prin semnalul transmis de genericul de final, pe care… încă îl aştept!
Text de IOAN BIG
