Mihai-Cristian Amăriuţei GRIGORE AL III-LEA ALEXANDRU GHICA Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Colecţia HISTORICA este coordonată de prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon. Mihai-Cristian Amăriuţei este doctor în istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; autor al mai multor studii şi articole publicate în reviste de specialitate şi volume colective. Domenii de interes: secolul al XVIII-lea, editarea documentelor medievale şi premoderne, genealogie. Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Ioan Caproşu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Prof. univ. dr. Dumitru Vitcu, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava Redactor: Tamara Botez Tehnoredactare: Luminiţa Răducanu Coperta: Manuela Oboroceanu ISBN: 978-606-714-363-8 © Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2017 700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947 http://www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro Mihai-Cristian Amăriuţei GRIGORE AL III-LEA ALEXANDRU GHICA Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI 2017 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României AMĂRIUŢEI, MIHAI-CRISTIAN Grigore al III-lea Alexandru Ghica: cronica unui principe din secolul al XVIII-lea / Mihai-Cristian Amăriuţei. - Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2017 Conţine bibliografie Index ISBN 978-606-714-363-8 94 Părinţilor mei, Mircea şi Veronica CUPRINS PROLEGOMENE .............................................................................................................................. 9 O incursiune bibliografică ............................................................................................... 11 Surse şi perspectivă metodologică................................................................................. 27 CARTEA ÎNTÂI Despre noile şi variatele chipuri ale unui „Mare Secol” ....................................................... 31 Structuri europene de putere.......................................................................................... 33 Secolul al XVIII-lea românesc: caracteristici principale ........................................... 42 Statutul domniei.......................................................................................................... 43 Elitele politice ............................................................................................................... 48 Lumea satului .............................................................................................................. 51 Oraşul şi noile realităţi social-economice.............................................................. 52 Cultură şi învăţământ. ............................................................................................... 54 CARTEA A DOUA Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru ............ 57 „Din neamuri vestite şi dintre cele dintâi neamuri ale acestei capitale”............... 59 Privind spre tronurile Principatelor: ucenicia în slujbe moldo-valahe şi dragomanatul ................................................................................................................. 69 Un „lanţ de aur al neamului, un şir de domni neîntrecuţi în eroism”: Ghiculeştii – o dinastie? .................................................................................................. 82 CARTEA A TREIA Despre trei domnii şi o captivitate neobişnuită ..................................................................... 97 CAPITOLUL 1. Prima domnie în Ţara Moldovei (1764-1767)........................................ 99 CAPITOLUL AL 2-LEA. O domnie munteană în vremuri de război şi un „prizonierat aurit” la „împărăteasa Nordului” (1768-1774)................................. 182 Domnia munteană a lui Grigore al III-lea Ghica – o soluţie otomană de război ............................................................................................................................ 182 Fost principe, acum o „piesă utilizabilă cu profit” ................................................... 195 O elită politică românească cu viziune proprie ........................................................ 209 CAPITOLUL AL 3-LEA. A doua oară pe tronul de la Iaşi (1774-1777) ..................... 217 O domnie sub rele auspicii ............................................................................................ 217 Pierderea nordului Moldovei ........................................................................................ 225 „Spre folosul cel de obştie a supuşilor ţării” .............................................................. 236 Moartea lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica: circumstanţe şi ecouri ............. 259 CARTEA A PATRA Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor principelui Grigore al III-lea Ghica .......................................................................................... 287 CAPITOLUL 1. Grigore al III-lea Alexandru Ghica: martir al cauzei naţionale? .... 289 CAPITOLUL AL 2-LEA. Principele Grigore al III-lea Ghica: un despot luminat? ... 308 CUVÂNT DE ÎNCHEIERE .......................................................................................................... 345 ABREVIERI ŞI SIGLE .................................................................................................................. 351 BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................. 353 INDICE ........................................................................................................................................... 375 PROLEGOMENE Cu o aură la fel de strălucitoare şi astăzi, secolul al XVIII-lea s-a impus definitiv în istoriografia europeană ca „Marele Secol”, al Raţiunii şi al Luminilor, aflat sub pecetea „marii crize de conştiinţă” (Paul Hazard) de la cumpăna cu veacul precedent. Argumentele cercetătorilor săi par imbatabile, căci nu-i putem nega cristalizarea tuturor elementelor ce compun paradigma modernităţii: literatura în limba vernaculară (trebuie să mai aşteptăm un secol pentru a vorbi de literatură „naţională”), renunţarea la vechea ordine scolastică, raţiunea de stat, „punerea sub semnul întrebării a politicii şi a religiei, pătrunderea istoriei în primul plan al cunoaşterii, autonomia şi primatul devorator al ştiinţelor, mersul înainte al aculturaţiei în societăţile tradiţionale, o nouă sensi1 bilitate religioasă” . Sigur, nu avem niciun motiv serios pentru a nu fi de acord cu Pierre Chaunu, care distinge între două Europe în veacul al XVIII-lea, la stânga şi la dreapta unei linii imaginare care uneşte Hamburgul cu Trieste: „de o parte, stabilitate, vechime, creştere susţinută, rapidă şi întotdeauna controlată; de cealaltă parte, mişcări, uneori dezordonate, ale unui Est fluid, în care frontierele se 2 deplasează mai uşor” . Remarca istoricului francez, rezultat al observării unei realităţi evidente şi aparent redusă la doar câteva elemente caracteristice, este plină de consecinţe pentru analiza cauzelor şi consecinţelor unui atare fapt. În ceea ce ne priveşte, ne limităm să observăm, la rândul nostru, alături de alţii, că Principatele nord-dunărene se găseau foarte aproape de această graniţă imaginară, poziţie care nu împiedică un anumit grad de racordare cu direcţiile evolutive ale continentului, pe fondul solid al unui serios „tezaur” de originalitate 3 (printre care şi faptul că nu se „dislocă” elemente din vechea cultură ). În fond, secolul „fanariot” nu a creat un hiatus în dezvoltarea culturii româneşti şi în relaţiile acesteia cu celelalte culturi, „mulţumindu-se” să toarne un curs natural al lucrurilor în alte forme de expresie. Că putem vorbi şi de anume întârzieri, totul ţine de raportarea la ceea ce considerăm a fi, atunci şi astăzi, centrul şi etalonul. 1 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, vol. I, traducere şi cuvânt înainte de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 35, 55-56. 2 Ibidem, p. 233-234. 3 Cornelia Papacostea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774-1830), Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 13-14; Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, Editura Meridiane, 1990, p. 207. 9 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea La dificultăţile asociate unei cercetări pe deplin obiective (să fie oare posibil?) a unui decupaj cronologic din trecutele vremi, se mai adaugă toate „sedimentele” de percepţie cultural-istorică produse de imperativele unor etape ulterioare, fiecare cu specificul său. Veacul al XVIII-lea, numit şi „fanariot”, a cunoscut ipostaze diverse în cultura şi istoriografia românească, de la cea de victimă fără speranţă, respinsă total de generaţia paşoptistă, la epoca în măsură să se bucure de nuanţările istoriografiei critice şi de eforturile recuperatoare ale contemporaneităţii. Urmările primului tip de percepţie se văd însă şi acum, ba chiar produc efecte în evaluările epistemologice. Chiar la multă vreme după 4 vitriolantele luări de poziţie ale paşoptiştilor , la începutul veacului al XX-lea, Dumitru Drăghicescu, spre exemplu, menţiona, într-o lucrare care, pe bazele etnopsihologiei, încerca să caracterizeze sufletului poporului român, văzut metaforic ca un copil rămas orfan de la naştere, că: „Peste ceva mai puţin decât două secole, după ce turcii reprimaseră cerbicia şi îmblânziseră firea războinică a românilor, puseră orfanul sub conducerea pedagogilor din Fanar. Aceşti tutori corupţi şi flămânzi ruinară aproape cu desăvârşire patrimoniul material 5 şi moral al românilor” . Vorbe grele, care mai ,,colorează” şi astăzi un anumit tip de discurs public. Nu este de mirare că această perioadă istorică rămâne una ocolită de „şansă”: analizele istoricilor despre veacul al XVIII-lea s-au produs oarecum la voia întâmplării, în afara unui program istoriografic clar, instrumentele de lucru sunt insuficient organizate (lipsesc colecţiile de izvoare speciale, iar editarea lor, atunci când se face, se produce în publicaţii diverse, adesea cu circulaţie limitată). O soluţie, printre altele, poate fi tratarea monografică (centrată pe 4 Se cuvine să chibzuim (nu zic să o acceptăm în toate elementele sale!) la o replică pe măsura unora dintre imprecaţiile vremii pe care o dă, nu mult după mijlocul secolului al XIX-lea, un descendent al fanarioţilor, răspunzând celor ce-i acuzau pe principii din Fanar de aservirea Moldovei: „Ei ştiu bine că Moldova, înainte de a fi avut hospodari fanarioţi, a fost aservită Turciei prin forţa împrejurărilor, prin preponderenţa pe care o naţiune aflată în expansiune în cel mai înalt grad a dobândit-o asupra unui stat slab şi istovit; ei nu ignoră că vechile capitulaţii au fost nesocotite prin călcările succesive ale celui mai tare şi că domnii pământeni care i-au precedat pe fanarioţi s-au aruncat în braţele Rusiei ca să se apere împotriva ticăloşiei Porţii. [...] Prin urmare, fanarioţii n-au fost cauza, ci consecinţa aservirii Principatelor [...]” (Memoriile Principelui Nicolae Suţu mare logofăt al Moldovei (1798-1871), traducere din limba franceză, introducere, note şi comentarii de Georgeta Penelea Filitti, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 252). 5 Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Introducere, studiu introductiv de Virgil Constantinescu-Galiceni, îngrijire de ediţie şi note de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 166. În continuare, autorul reitera opinia unui scriitor francez anonim, care arăta că românii au „împrumutat” de la cei care i-au guvernat „moravurile şi viciile” acestora, de la principii fanarioţi luând „amestecul lor de josnicie şi de vanitate” (ibidem, p. 111). 10 Prolegomene domenii de interes sau pe personalităţi marcante ale vremii), care să permită ulterior cristalizarea unei viziuni închegate pentru veacul „fanariot”, de natură să-i redea cât mai obiectiv trăsăturile sale distincte, profilul său real sub toate aspectele. Nu se poate altfel: veacul suscită încă multe întrebări la care suntem destul de departe în a oferi răspunsuri clare şi, pe cât posibil, larg acceptate. Cert este, însă, faptul că înaintea unor generalizări premature, păguboase prin caracterul lor steril, munca cercetătorului acestei perioade trebuie să se concretizeze în studii punctuale, de amănunt, de natură a oferi lămuriri critice asupra 6 evenimentelor şi proceselor evolutive în care acestea se înşiruie . Acest lucru presupune o familiarizare îndelungată cu subiectul tratat, perspectivă asupra acestuia şi exerciţiu critic. O incursiune bibliografică Punctul de pornire în această direcţie îl constituie evaluarea pe toate planurile a „producţiei” (şi construcţiei) istoriografice de până acum, exerciţiu obligatoriu pentru înţelegerea a ceea ce s-a întreprins şi a ceea ce rămâne de făcut pe mai departe. Din punct de vedere metodologic, am optat pentru o abordare în egală măsură diacronică şi sincronică, pe de o parte, şi comparativă, pe de alta. Astfel, ne raportăm la scrisul istoric din epocă, integrând izvoarele narative ale vremii în corpus-ul istoriografic al vremii, ne oprim apoi la romantismul istoriografic din veacul al XIX-lea, urmat de contribuţiile aduse de şcoala critică şi de reacţia noii şcoli istorice, pentru ca în final să analizăm reuşitele şi lipsurile istoriografiei române postbelice. Pe fiecare dintre aceste paliere cronologice vom insista asupra direcţiilor de manifestare în epocă a gândirii istorice şi a transpunerii ei în practică, altfel spus căutăm să evidenţiem contextul istoriografic. În ceea ce priveşte metoda comparativă, intenţionăm să o folosim atât în interiorul unui segment cronologic analizat, cât şi în ceea ce priveşte evoluţiile şi acumulările fiecărei delimitări temporale. În şirul domnilor care au guvernat Principatele între anii 1711/1716 şi 1821, Grigore al III-lea Alexandru Ghica este unul dintre personajele controversate, căruia nu i s-au dedicat lucrări speciale, deşi ar fi meritat pe deplin acest lucru. Mărturiile epocii, pe de o parte, şi referinţele istoriografice ulterioare, mai mult sau mai puţin ocazionale, pe de alta, sunt contradictorii (în măsura în care „contradictoriu” este cuvântul care pare a defini cel mai bine secolul în care a trăit şi a făptuit). Diversele portretizări din epocă, mai ales fragmentele de cronică redactate în timpul vieţii, le putem încadra într-o producţie istoriografică a secolului al XVIII-lea. În acest sens, rămâne dominantă opinia potrivit căreia aceasta este 6 Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism (istoriografia română sub semnul modernităţii), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 54. 11 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 7 „o istoriografie fără orizont deosebit, plată, monotonă” , aserţiune care îşi găseşte argumente pertinente în comparaţia cu istoriografia veacului anterior şi cu cea a Şcolii Ardelene contemporane, dar care poate fi amendată în anumite detalii. S-a remarcat, astfel, că un motiv pentru care cărturarii veacului fanariot manifestă preocupări „întru cunoaşterea istoriei” este dorinţa de a salva de la uitare mărturiile trecutului, de a le înţelege şi explica, pentru ca mai apoi scrisul istoric să fie investit cu vocaţie pedagogică, „în sensul de pildă şi 8 lecţie morală” . Scrisul istoric al vremii rămâne în continuare îndatorat memorialisticii şi tradiţiei orale, iar în cazul izvoarelor care prezintă figura lui Grigore al III-lea Ghica se constată că nu pot rezista, sub niciun chip, tentaţiei de a prezenta într-o lumină exclusiv favorabilă pe cel care, citindu-le, le va fi şi comandat. Într-adevăr, Grigore al III-lea Ghica beneficiază de acest tip de prezentare entuziastă. (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, admirator necondiţionat al Ghiculeştilor, scrie (probabil după 1774) că: „întreg era acest domnu la toate, plin la minte, învăţat. Nu era om împrăştiitori; toate sămile le căuta înainte mării<i>-sale şi cuvântul ce grăe era grăit; şi era lăudat de cătră toţ<i>, şi plăcut prostimei, iar boerilor nu atât, căci nu pute să mănânci pe cei săraci, că nu-i sufere 9 domnul nicidecum” . Mai sobru, Ioniţă Canta, cumnatul domnului, spune că Grigore Ghica „au fost om foarte înţelept şi învăţat”, care a ştiut, în plus, să se impună, „de au 10 ştiut toţi, şi boiarii şi ţara, că iaste stăpân” . Scurta domnie munteană a personajului nostru nu a avut vreme să lase amintiri consistente contemporanilor. Mai departe de centrul puterii, având, aşadar, posibilitatea să judece cu detaşare faptele şi personajele vremii, Dionisie Eclesiarhul are puţine şi seci menţionări ale faptelor de la Bucureşti ale lui 11 Grigore Ghica; la fel ca şi Ianache Văcărescu, dealtminteri, cumnatul domnului , 7 Ştefan Lemny, Întâlniri cu istoria în secolul XVIII: teme şi figuri din spaţiul românesc, prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2003, p. 13. 8 Ibidem, p. 99. 9 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod, în vol. Cronici moldoveneşti, ediţie de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 118-119. Convinşi, alături de alţii, că textul cronicii îi aparţine într-adevăr lui Enache Kogălniceanu (vezi N. A. Ursu, Un cronicar moldovean nedreptăţit: Ienache Cogălniceanu, în idem, Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, Editura „Cronica”, 1997, p. 183-227), plasăm elementul de compunere „pseudo” în paranteze. 10 Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei de la a doua şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod, în vol. Cronici moldoveneşti, ed. cit., p. 174. 11 Prima soţie a lui Ianache Văcărescu a fost, din 1762 până în 1780, Eleniţa Rizu, sora soţiei lui Grigore Ghica (Ianache Văcărescu, Istoria othomanicească, ediţie critică, 12 Prolegomene acesta din urmă nu din pricina detaşării (monahale) de lume, ci mai curând din justificata prudenţă de a scrie cu simpatie, într-o istorie a „preaputernicilor împăraţi” otomani, despre un principe răzvrătit. În opoziţie cu aceste opinii, din afară, lucrurile par a se vedea într-o cu totul altă lumină, din moment ce un slujitor al lui Marte, feldmareşalul 12 Rumianţev, îl consideră pe principele Ghica un „vil esclave, habillé en prince” . Atât şi nimic mai mult! Veacul a avut mulţi martori ai evenimentelor şi ai oamenilor săi care şi-au trăit din plin viaţa, colindând continentul de la un capăt la altul şi înapoi. Pentru cel care s-a îngrijit, o perioadă de timp, de educaţia copiilor lui Ghica, e 13 vorba de Jean-Louis Carra („secretarul suspect al domnului” ), domnul Moldovei nu pare să se fi ridicat la înălţimea lui Alexandru Ipsilanti, voievodul din cealaltă ţară românească, care se singularizează prin protecţia ce o acordă 14 artelor şi prin dorinţa de a avea un cod de legi . „Acest domn s-a arătat perfect în toate”, susţine cu tărie Dionisie Fotino, în altă epocă. „Pe lângă instrucţiune solidă, el poseda şi o deosebită pricepere 15 pentru administrarea ţerei”, făcând şcoli, cişmele, fabrică de postav . Moartea sa este pusă în legătură directă cu pierderea Bucovinei, „nelegiuire” pe care domnul, „în sufletul său de român”, nu a putut să o accepte. „Astfeliu peri Grigore vodă Ghica după duoi ani şi şese luni de domnie, plâns de toată ţeara ca victimă a patriotismului seu în nişte timpi atât de nenorociţi încât nimeni nu putea să rădice măcar o statuă în 16 memoria sa, măcar un cuvânt pentru răsbunarea morţii sale” . Un român adevărat, „victimă a patriotismului” său – iată cât de devreme în veacul al XIX-lea se pun primele cărămizi la monumentul unui luptător pentru cauza naţională, într-un timp când a fi fost fanariot era mai degrabă un păcat capital decât o virtute. studiu introductiv, note şi glosar de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2001, p. XVIII, nota 37, a editorului). În Moldova, vistiernicul Văcărescu a stăpânit moşia Lozeni din ţinutul Dorohoiului, pentru care primeşte întărire de stăpânire de la cumnatul său în 5 august 1776 (BAR, Documente istorice, CCCLII/122). 12 Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor române în viziune europeană (secolul al XVIII-lea), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1999, p. 192. 13 G. Bezviconi, Cercetări genealogice româneşti (I), în „Arhiva Genealogică”, IV, 1992, 1-2, [AIIX, XXIX, 1992], p. 516. Pentru o remarcabilă monografie a aventurierului francez, vezi mai recent Ştefan Lemny, Jean-Louis Carra (1742-1793), parcours dʼun révolutionnaire, Paris, LʼHarmattan, [2000]. 14 J.-L. Carra, Istoria Moldavii şi a Românii cu disertare asupra stărei acestor două provincii pe la anul 1781, traducere de N. T. Orăşanu, Bucureşti, 1857, p. 149-150. 15 Dionisiu Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţerei Munteneşti şi a Moldovei, traducere de George Sion, tomul III, Bucureşti, 1859, p. 115-116. 16 Ibidem, p. 121-122. 13 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Nu e nimic de mirare, întrucât etapa istorică deschisă de schimbările aduse de evenimentele anului 1821 (anul morţii lui D. Fotino) stă sub semnul unei progresive renaşteri naţionale, motiv pentru care secolul anterior, identificat cu epoca fanariotă, nu a produs generaţiei romantice niciun strop de simpatie. Nici nu se putea altfel, odată ce efortul asumat pentru modernizare şi înnoire presupunea respingerea totală şi vehementă a vechilor rânduieli şi structuri. Această abordare devine elementul central al strategiei ideologice proprii romantismului revoluţionar, care nu lua în calcul evaluarea corectă a evenimentului istoric. Pentru starea generală de spirit a epocii, „negarea regimului fanariot însemna respingerea unei direcţii de dezvoltare, bazată pe conservatorism, pe principiul duplicităţii şi al cupidităţii a căror emblemă 17 deveniseră fanarioţii” . Dacă suntem de acord că primatul spiritual este una dintre trăsăturile epocii paşoptiste, cărturarii ei sunt deopotrivă gânditori şi 18 oameni de acţiune , dar şi, în egală măsură, oameni care privesc spre viitor pe baza cercetării trecutului. „Raportarea la trecut a acţiunii prezente este o constantă a spiritului paşoptist. Ea este o ilustrare a necesităţii pe care o resimt 19 epocile de mari transformări [...] de a găsi o justificare de autoritate” . Chiar dacă imperativele de acţiune ale epocii impuneau „negaţia polemică” şi „refuzul” ca arme de luptă eficiente, e de remarcat că aceste elemente reprezintă, 20 în fapt, „primul impuls al criticii” . Se poate spune, aşadar, că efortul într-o direcţie critică a istoriografiei române, cristalizat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, îşi are rădăcini în epoca paşoptistă. În ceea ce priveşte receptarea istoriografică a figurii lui Grigore al III-lea Ghica, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, vom avea însă surpriza să constatăm că cele mai multe dintre luările de poziţie se situează într-un registru mai degrabă apreciativ, din motive ce ţin tocmai de caracterul militant al culturii în general, al istoriografiei în particular, ce-şi găsiseră un simbol al propriei lupte. Nu există unanimitate, iar drumul este unul sinuos, mai ales că instrumentele de lucru cu faptele trecutului erau, totuşi, altele. În ciuda efectului puternic pe care l-a avut în epocă moartea tragică a lui Ghica, trecerea timpului pare a estompa evenimentul. Costandin Sion găseşte potrivit să consemneze, spre mijlocul secolului al XIX-lea, doar că pe Grigore Ghica „l-au tăiet turcii 21 pentru că au dat Bucovina nemţilor” , o apreciere scurtă ca o sentinţă repetată. 17 Ştefan Lemny, Românii în secolul XVIII. O bibliografie, vol. I, Iaşi, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 1988, p. XIV. 18 Vasile Cristian, Istoriografia paşoptistă, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1996, p. 8. 19 Ibidem, p. 10. 20 Alexandru Zub, op. cit, p. 108. 21 Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii moldoveni, text stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 53. 14 Prolegomene Trecutul reprezintă pentru Florian Aaron, ardeleanul trecut la sud de Carpaţi, sursa patriotismului. El este ferm convins „că naţiunile fără istorie 22 sunt pierdute” . Însufleţit de idealurile Şcolii Ardelene, Aaron atribuie educa23 ţiei un rol esenţial în dezvoltarea unui popor, istoria având locul său special . De pe aceste poziţii teoretice, istoricul priveşte domnia munteană a lui Grigore Alexandru Ghica ca una ce stă sub semnul războiului, domnul fiind nevoit să caute resurse pentru aprovizionarea armatei turceşti din ţară, în care scop a pus dăjdii mari pe umerii bieţilor locuitori, dintre care unii şi-au părăsit casele, 24 ajungând la „hoţie” . Nicolae Bălcescu, elev al lui Florin Aaron la Colegiul „Sf. Sava”, are o perspectivă asupra istoriei deopotrivă practică şi filosofică, şi o atitudine mesianică în privinţa învăţării acestei discipline, „convins că istoria e o sursă 25 dinamogenă şi purificatoare” . Implicarea sa concretă în evenimentele mijlocului de secol al XIX-lea, mai ales în plan social, cunoaşte o reflectare în scrierile sale istorice. Din această perspectivă, situaţia grea a ţăranilor din secolul al XVIII-lea a cunoscut şi tentative de îmbunătăţire din partea unor domni povăţuiţi „şi de nişte simţiri mai omenoase”, precum Grigore al III-lea Ghica, care scade numărul zilelor de lucru la 12. Domnul a rezistat nemulţumirilor manifeste ale boierilor până în anul 1777, când măsura luată în favoarea acestora nu a mai putut împiedica sfârşitul „grozav” al lui Ghica, pus în legă26 tură exclusivă cu acest aspect de politică internă . Jean Alexandre Vaillant este un om al epocii sale, capabil să-l deosebească pe Grigore Alexandru Ghica, alături de Alexandru Ipsilanti, de ceilalţi domni ai veacului al XVIII-lea, ca fiind de o blândeţe puţin obişnuită celor din „casta” lui şi un om de mare instrucţie, vorbitor a mai multor limbi europene. Împreună cu domnul muntean, ei sunt singurii fanarioţi care s-au preocupat de 27 bunăstarea moldo-valahilor . Chiar dacă, în ciuda tuturor realizărilor sale incontestabile în ţara pe care o guverna, Ghica s-a dovedit a fi un vanitos, şi încă unul priceput şi la strângerea unei mari averi personale (aici Vaillant a dat 28 prea mult credit lui J. L. Carra) , în cele din urmă numele lui, preţuit de 22 Frederick Kellogg, O istorie a istoriografiei române, traducere de Laura Cuţitaru, prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Institutul European, 1996, p. 49. 23 Vasile Cristian, op. cit, p. 77. 24 Florian Aaron, Manual de istoria principatului României de la cele dintâi vremi istorice până în zilele de acum, Bucureşti, 1839, p. 154-155. 25 Frederick Kellogg, op. cit., p. 50; Alexandru Zub, Discurs istoric şi tranziţie. În căutarea unei paradigme, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 133. 26 Nicolae Bălcescu, Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, în idem, Opere, tomul I, partea I, Scrieri istorice, politice şi economice, ediţie critică adnotată cu o introducere de G. Zane, Bucureşti, 1940, p. 196-197. 27 J. A. Vaillant, La Romanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des romans, tome II, Paris, 1844, p. 236 şi 238. 28 Informaţia este, altminteri, întâlnită şi la alţi autori din epocă şi nu este inutil să 15 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea români, rămâne în istorie pentru sacrificiul pe care a ştiut să-l facă pentru ţara 29 sa . Născut şi educat în acelaşi spaţiu european în care spiritul naţional se află în plină efervescenţă, Elias Regnault crede că Grigore Ghica a lăsat între români, ca fanariot, un nume fără egal: este singura victimă pe care Fanarul a dat-o cauzei naţionale, după două domnii care au însemnat şi iniţiative remar30 cabile în procesul de modernizare a ţării , iar A. Ubicini confirmă: „Grigore Ghica a lăsat între români o memorie scumpă. El demonstra ataşament pentru 31 patria sa adoptivă şi aceasta din păcate l-a costat viaţa” . Şi din punctul de vedere al lui G. A. Mano numele lui Ghica este, pe bună dreptate, venerat în Moldova pentru protestul său energic împotriva „uzurpării” 32 Bucovinei de către austrieci . reproducem aici două dintre ele. Prima dintre ele spune: „Grégoire Ghica, prince de Moldavie. Il avait été drogman de la Porte-Ottomane, et devint prince de Moldavie à l'époque de la guerre contre les Russes, terminée en 1774 par la paix de Kaïnardjik. Dans ce haut rang, il ne s'occupa que d'intriguer et d'amasser des trésors immenses. La Porte, croyant ne pouvoir se fier à sa fidélité, prit le parti de s'en défaire; il fut assassiné en 1777, de la manière la plus atroce, par un des amis intimes que l'on avait gagné” (Marie-Gabriel-Florens-Auguste de Choiseul-Gouffier, Voyage pittoresque dans l'Empire Ottoman, les îles de l'Archipel et sur les côtes de l'Asie Mineure, seconde édition, tome quatrième, Paris, 1842, p. 159). Dovadă că informaţia puţină şi tendenţioasă poate eşua în clişee, iată ce se putea citi într-o lucrare de tip dicţionar enciclopedic de personalităţi (subtitlul fiind: Histoire, par ordre alphabétique, de la vie publique et privée de tous les hommes qui se sont fait remarquer par leurs écrits, leurs actions, leurs talents, leurs vertus ou leurs crimes) apărută la Paris în 1865, articolul fiind redactat de un autor identificat ca De Salaberry. Acesta, bazându-se, credem noi, pe informaţiile puse în circulaţie de Jean-Louis Carra, arată că, în a doua sa domnie în Moldova, Ghica nu a făcut altceva decât să ţeasă intrigi şi să câştige bogăţii imense. Ucis de Poartă, poate pe bună dreptate („son crime fut douteux; sa mort pouvait être juste”), dar printr-un mijloc „infam şi laş”, acest episod i-a asigurat fostului domn „un intérêt qu'il ne méritait peut-être pas” (Biographie universelle (Michaud) ancienne et moderne, nouvelle édition, tome seizième, Paris, 1856, p. 392-393). 29 „Il aime l'argent; il en amasse, mais il sait en faire un généreux sacrifice, et, contrairement à tant d'autres, c'est sa générosité qui lui coûte la vie” (J. A. Vaillant, op. cit., p. 241-242). Posibilitatea pierderii Bucovinei îl schimbă însă aproape radical pe Ghica: „En effet, dans cette circonstance, le fermier se montre hospodar, le phanariote fait rougir le roman; Gica (sic!) l'emporte sur Cantimir” (ibidem, p. 243). 30 Elias Regnault, Histoire politique et sociale des Principautés danubiennes, Paris, 1855, p. 93-94. 31 A. Ubicini, Provinces d'origine roumaine:Valachie, Moldavie, Bukovine, Transylvanie, Bessarabie, Paris, 1856, p. 105 (datele despre Ghica sunt luate, în cea mai mare parte, de la J. A. Vaillant, op. cit.). 32 G. A. Mano, Religion et politique. Examen du quatrième point de garantie, Paris, 1856, p. 95. 16 Prolegomene August Treboniu Laurian, inspector general al şcolilor din Moldova spre mijlocul secolului al XIX-lea, merge pe aceeaşi cale când arată că Grigore Ghica „guvernă ţeara cu multă înţelepciune şi dreptate, înfiinţă scoale şi aduce 33 oameni învăţaţi din ţeri străine prin care-şi câştigă nume şi popularitate” . Curiosul cronicar întârziat Manolache Drăghici laudă domnia lui Ghica care „s-au arătat foarte priincios ţării”, pentru că el însuşi era desăvârşit în 34 învăţătură şi „doctor de filosofie în limba elină” . Pe aceeaşi linie a contemporanilor săi, cu un plus de atenţie însă pentru 35 strămoşi (al căror avocat pătimaş devine în scris ), un descendent al domnilor din veacul al XVIII-lea, şi îl numim aici pe Nicolae Suţu, considera că, în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, Moldova devenea mai prosperă, iar 36 populaţia sporea datorită eliminării „obligaţiilor nedrepte” . Scrisul istoric nu a avut decât de câştigat prin contribuţiile lui Mihail Kogălniceanu. Pentru omul de cultură şi bărbatul de stat, istoria este un „mijloc 37 de a ne spori experienţa prin asimilarea continuă de alte experienţe” , condiţie în care nu se poate rămâne indiferent la „una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa, catastrofa lui Grigore Ghica, în care se 38 întâlneşte tot neprevăzutul dramei” . Cum altfel, când Ghica, ca „domn şi ca român s-a fost împotrivit din toate puterile sale la deslipirea de la sânul mumei-patrie a dulcei Bucovina, şi carele cu sângele său a plătit româneasca sa 39 resistenţă” . Un erou în panteonul creat de o generaţie, cea paşoptistă, care avea atâtea obiective în plan naţional. Să nu ignorăm, totuşi, nici vocile distincte, din acest punct de vedere, din secolul al XIX-lea, precum cea a lui George Sion. Acesta, deşi nu este în posesia celor mai bune date istorice, are o poziţie tranşantă în privinţa acţiunilor întreprinse de Grigore Ghica după cedarea Bucovinei: „Unor istorici le-a plăcut a atribui domnului Grigorie Ghica o memorie glorioasă, zicând că el ar fi protestat sau ar fi supus Porţii un protest 33 August Treboniu Laurian, Istoria românilor, partea a III-a, De la căderea Constantinopolii până în zilele noastre, Iaşi, 1853, p. 226. 34 Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre, vol. II, Iaşi, 1857, p. 30. 35 „[...] fanarioţii, ca agenţi, ca dragomani sau hospodari, îndeplineau funcţia cea mai delicată şi cea mai primejdioasă ce a existat vreodată, deoarece graţie inteligenţei lor ei ţineau în mână firele politicii unei puteri care nu putea decât pierde la fiecare conflict cu statele europene” (Memoriile Principelui Nicolae Suţu..., ed. cit., p. 250). 36 Ibidem, p. 254, nota 2 (a editorului). 37 Alexandru Zub, op. cit., p. 37. Pentru M. Kogălniceanu, „învăţarea istoriei ar trebui să inspire mândria naţională şi să lumineze drumul spre viitor” (Frederick Kellogg, op. cit., p. 49). 38 Alexandru Zub, op. cit., p. 93. 39 Mihail Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei, în idem, Opere, vol. I, Scrieri istorice, ediţie critică, adnotată cu o introducere şi note de Andrei Oţetea, Bucureşti, 1946, p. 697. 17 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea din partea ţării. Cu toate acestea, nici forma unui asemenea protest nu e cunoscută, nici vreo mărturie demnă de credinţă nu vine a atesta o asemenea aserţiune. Este adevăr că Grigorie Ghica a fost ucis de un imbrohor turcesc din ordinul sultanului pe la capetul anului 1777. Dar cu ce se poate adeveri că această urgie a meritat-o pentru că ar fi protestat în contra cesiunii Bucovinei? Oare nu e tot atât de probabil că Poarta a decretat moartea sa, simţind că tocmai el a fost complice 40 la această trădare?” . În afara hotarelor României, spre sfârşitul veacului, autori precum Louis Leger preiau figura unui Ghica martir al cauzei naţionale, pornind de la ocuparea austriacă a Bucovinei: „Le hospodar de Moldavie, Ghika, dont la principauté se trouvait démembrée par cette cession essaya d'empècher les habitants de prêter serment de fidélité. La Porte le fit saisir et décapiter. Les roumains vénèrent encore aujourd'hui sa mémoire comme celle d'un martyr de 41 l'indépendance” . În această perioadă, în ţară, gândirea istorică face progrese prin sporirea exigenţei şi cristalizarea unei conştiinţe profesionale. „Un consens al seriozităţii şi rigorii se instala treptat în cultură, nu fără concursul istoriografiei [...]. Evoluând spre criticism, aceasta a putut deosebi mai clar aportul predeceso42 rilor” . Pe cale de consecinţă, s-a resimţit acut şi necesitatea revizuirii vechilor opinii radicale cu privire la epoca fanariotă. Odată cu exponenţii „şcolii critice”, istoriografia românească aderă la principii europene în materie, centrate pe „o tendinţă de aprofundare pe spaţii şi durate mici, cu maximă acribie documen43 tară, cu metodă, cu apel mai insistent la disciplinele auxiliare” . Un prim exemplu de reuşită pe această nouă cale este V. A. Urechia, care pune faţă în faţă cele două domnii moldovene ale lui Ghica pentru a constata că, după 1774, problemele legate de Bucovina nu i-au mai permis domnului să 44 continue măsurile reformatoare din prima domnie . Dincolo de toate acestea, „nemuritorul domn”, cel cu „purtare frumoasă şi naţională” în privinţa cedării Bucovinei de către Poartă, impune „respect şi admirare”. În ciuda tuturor detractorilor lui Ghica, contemporani ai lui Urechia, rămâne faptul că domnul „şi-a făcut datoria de domn apărător al pământului ţării”, protestul căreia a fost 45 „sigilat cu sângele” său . 40 George Sion, Bucovina, în „Revista Română pentru Sciinţe, Litere şi Arte”, vol. II, Bucureşti, 1862, p. 199-200. 41 Louis Leger, Histoire de l'Autriche-Hongrie depuis les origines jusqu'à l'année 1878, Paris, 1879, p. 352. 42 Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism..., p. 97. 43 Ibidem, p. 17. 44 V. A. Urechia, Istoria românilor, seria de volume pentru 1774-1786, tom. I, Bucureşti, 1891, p. 150-151. 45 Ibidem, p. 153, 159-160. 18 Prolegomene Abia formulate de către marii istorici ai momentului, aceste teme principale legate de personalitatea fostului principe nu devin recurente şi nu sunt 46 încă preluate şi de autorii minori . Unul dintre aceştia, Ioan N. Şoimescu, într-o lucrare dedicată istoriei Ţării Româneşti şi redactată spre sfârşitul secolului al XIX-lea, nu acordă lui Ghica decât câteva rânduri, plasîndu-i domnia munteană, greşit, între anii 1768 şi 1770. Se arată că domnul fusese numit pe tron la recomandarea hanului tătar (informaţie corectă, de altminteri), drept o soluţie bună pentru otomani în condiţii de război, după care se trece la episodul capturării domnului de către ruşi şi al trimiterii sale la Petersburg, 47 prin Iaşi . O lucrare cu caracter enciclopedic, apărută la debutul veacului al XX-lea, surprinde plăcut prin faptul că, în cele câteva rânduri impuse de economia lucrării, surprinde cu exactitate natura domniilor lui Grigore Ghica. Se remarcă faptul că a luat măsuri sub raport economic, precum „împopularea ţării, siguranţa şi bunăstarea săteanului”, a avut iniţiative cu caracter edilitar în Iaşi („apă, strade”), dar şi în planul „începuturilor de industrie naţională” (fabrica de 48 postav de la Chipereşti), în concluzie „e o domnie spornică şi omenoasă” . Nimic de mirare, căci şi „profesioniştii” scrisului istoric devin mai nuanţaţi în concluziile cercetărilor lor, consecinţă logică a lărgirii domeniilor supuse analizei, cu unelte din ce în ce mai precise. Pentru Radu Rosetti, Grigore Ghica: „a fost fără îndoială, nu numai cel mai bun domn al Moldovei din veacul XVIII, dar el a fost în punct de vedere absolut, un excelent administrator şi un bun financiar care a găsit chip, în domnia lui, nu numai să poarte cheltuielile ţării fără a recurge la văcăriturile cele 49 urâte şi la alte biruri asupritoare, dar chiar desfiinţând din ele” . După ştiinţa noastră, este singurul autor care consideră că Grigore Ghica a fost cel mai important domn al Moldovei din veacul său. Unanimitatea opiniilor e păguboasă, iar Pompiliu Eliade nu se raliază deloc consideraţiilor favorabile. Pentru el, Grigore Ghica este un trădător al Porţii, vândut ruşilor, motiv pentru turci de a fi nevoiţi să cedeze Bucovina, iar pentru autor de a nu-l include pe principe în lista domnilor care „în noaptea 50 obscură a veacului al XVIII-lea vor străluci mereu cu o firavă licărire” . 46 În ceea ce priveşte manualele de istorie pentru diversele trepte ale învăţământului preuniversitar, vom spune câteva cuvinte despre rolul lor în formarea unei opinii la nivelul maselor cu o minimă educaţie în ultima parte a acestei lucrări. 47 Ioan N. Şoimescu, Istoria generală a românilor din amândouă Daciile, vol. III, Bucureşti, 1889, p. 243-244. 48 C. Diaconovich, Enciclopedia românească, tomul II, Copepode-Keman, Sibiu, 1900, p. 549. 49 Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tomul I, De la origini până la 1834, Bucureşti, 1907, p. 393-394. 50 Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. 19 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Măcar însă pe tema Bucovinei, parte a topos-ului care prindea chip în ceea ce-l privea pe fostul domn, era deja prea târziu pentru reconsiderări de acest tip, întrucât figura principelui decapitat în 1777 intrase deja în panoplia eroilor ţării şi în retorica patriotică, nefiind întâmplătoare botezarea unei şcoli din Dorohoi cu numele său, după cum adeverea, într-o cuvântare oficială de la sfârşitul secolului al XIX-lea, un profesor de religie din această urbe, pentru care Grigore Ghica reprezenta „numele eroului martir patriotic, care la 1777, fu decapitat la Beilic în Iassy, pentru opunerea sa la cedarea Bucovinei către 51 Austria” . Nicolae Iorga, tânăr istoric la acea vreme, avea însă o deplină înţelegere pentru asemenea lucruri, plasate pe linia unui „filon mai vechi, bine conturat şi în spaţiul istoriografiei, unde nevoia de a scoate masele din inerţie a făcut să se evoce insistent eroismul înaintaşilor, marile simboluri din trecut, pe seama 52 cărora se putea reface speranţa colectivă” . Pentru el, moartea lui Grigore al III-lea Ghica nu este pricinuită de pierderea Bucovinei, ci de simpatiile sale faţă de Rusia, de adversitatea boierilor şi de accentele uneori abuzive ale politicii 53 sale interne . Analiza sa, de atunci şi de mai târziu, nu este însă tributară clişeului. Atunci când cercetarea riguroasă a istoricului o impune, se găsesc motive de a scrie şi altfel despre Ghica: „Dacă a fost însă pe atunci un domn vrednic de o stăpânire îndelungată fiindcă ştia la ce să o întrebuinţeze, el e fără îndoială Grigore Ghica. Era şi el un om încă tânăr, având toată energia ce trebuie pentru a tăia brazdă în pustiu; deşi de timpuriu încă rămăsese fără tată, el primise toată învăţătura trebuitoare unui grec pentru a se ridica la culmile păstrate aleşilor neamului său: ca dragoman, el nu făcu pe nimeni să se plângă. Venind în Moldova, ţară al cărei trecut era de multă vreme strâns legat de trecutul familiei sale, care făcuse aici, ca şi în ţara vecină, mult bine şi mult rău, adusese binecuvântări pe buze şi făcuse să se verse sânge nevinovat şi lacrimi, – el înţelese Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, ediţie de Alex. Duţu, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 74, 96, 98. 51 Cuvântare de patronul gimnasiului Gr. Ghica voevod din Dorohoiu rostită la efectuarea Tedeumului, în Biserica Catedrală din Urba Dorohoiu în 30 ianuarie 1898, Dorohoi, 1898, p. 3. În continuare, iconomul Constantin Ciocoiu arăta, cu aceeaşi ocazie: „Înfiinţătorii Gimnasiului, de bună samă au avut în privire, ca se memoriseze acest fapt, dând numele Gr. Ghica Vv. unui focar de lumină, acestei instituţii scolare, găsind nimerit, ca acest fapt istoric: deslipirea şi luarea Bucovinei de la Moldova, se fie legat de numele Gimnasiului Dorohoiu, mai ales că judeţul Dorohoiu se află megieşit cu hotarul Bucovinei” (ibidem) 52 Alexandru Zub, Discurs istoric şi tranziţie..., p. 152. 53 N. Iorga, Sufletul românesc în Basarabia după anexare (Idei dintr-o conferinţă ţinută la Huşi, în ziua de 29 noiembrie 1909), în vol. Basarabia română. Antologie, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Florin Rotaru, Bucureşti, Editura Semne, 1996, p. 45. 20 Prolegomene că de la dânsul, nepotul lui Grigore Matei-vodă organisatorul, se cer 54 fapte neobişnuite” . În marea sa sinteză de istorie a românilor, Nicolae Iorga îi acordă lui Grigore al III-lea Ghica locul meritat, considerându-l un domn ce „arată o aplecare spre reforme care poate fi pusă alături de a lui Constantin Mavrocordat, întrecând-o chiar prin faptul că noul domn fusese atâta timp, la Constantinopol, în contact cu aceia cari şi acolo represintau noul curent «filosofic» în Europa”. Din mediul cultural al Fanarului şi din legăturile sale, Ghica culesese „iubirea pentru simplitatea clasică, «romană», dorinţa de a crea aşezăminte industriale permiţând, prin reţinerea banului în ţară, ceea ce noi 55 numim «autarhie»” . Opinia prinsese contur chiar mai devreme în secol, căci, pe la 1913, Alexandru A. C. Sturdza îl caracterizează pe Grigore Alexandru Ghica drept „patriote zélé, administrateur excellent, nature éminemment droite, martyr de 56 la cause nationale” . Într-o lucrare care apărea în anul 1925, scrisă într-un spirit „edificator, patriotic şi dinastic”, premiată de Academie în urma raportului lui Ion I. Nistor, I. Popescu-Băjenaru, care „se îndeletnicea cu problema educării maselor populare”, arată că Grigore Ghica, „un domnitor fanariot cu simţăminte româneşti”, a avut o purtare românească (cum altfel) în chestiunea Bucovinei din anii 57 1774-1775 . Nu e o întâmplare că tocmai I. Nistor propusese spre premiere un asemenea text. În anul 1927 se comemorau cei 150 de ani trecuţi de la moartea „domnitorului martir”, care căzuse pradă „uneltirilor duşmane pentru că a înţeles să se împotrivească detruncherii ţării sale”, după cum arăta, în 11 58 noiembrie a acestui an, la Cernăuţi, marele istoric . Invocând, la nouă ani de la unirea Bucovinei cu Ţara, momentul dramatic din 1777, ca un fel de închidere a cercului, istoricul arată că „actul năprasnic al decapitării” domnului a fost 54 Idem, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, Bucureşti, 1902, p. CXL. Nu după multă vreme, Iorga arată că Grigore Alexandru Ghica era „un bun gospodar, trăind simplu şi cârmuind bine şi cu îngrijire” (Istoria românilor pentru poporul românesc, Chişinău, Uniunea Scriitorilor, 1992, p. 179). 55 Idem, Istoria românilor, vol. VII, Reformatorii, Bucureşti, 1938, p. 189. 56 Alexandru A. C. Sturdza, La diplomatie européenne et les pays roumains au XVIIIe siècle, Paris, 1913, p. 25. 57 I. Popescu-Băjenaru, Povestea neamului românesc din vremurile cele mai îndepărtate până în zilele noastre şi Cartea marilor români, [Bucureşti, 1925], p. 308-309. 58 Ion I. Nistor, Grigore Vodă Ghica. La aniversarea de 150 de ani de la moartea sa, în CC, IV-V, 1927-1928, partea I-a, p. 401. Doar cu câţiva ani mai înainte, istoricul „militant” Ion Nistor arăta, cu referire la acelaşi moment al pierderii Bucovinei, că Grigore Ghica, laolaltă cu boierii, întreprinsese proteste „vrednice şi patriotice” (Istoria Basarabiei, ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 162). 21 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea întotdeauna legat „în sufletul poporului” de răpirea nordului Moldovei, motiv pentru care „cinstirea lui Ghica a fost pururea un puternic stimulent pentru trezirea conştiinţei naţionale şi pentru îmbărbătarea revendicărilor noastre 59 drepte privitoare la Bucovina” . Cum însă, odată cu Marea Unire, „comemorarea lui Ghica Vodă şi-a pierdut caracterul ei polemic şi revendicativ”, I. Nistor credea că a sosit momentul să se scoată „în relief toată strălucirea domniei şi personalităţii sale”, ca unul ce merită să fie aşezat „alături de cei mai mari merituoşi domni din istoria noastră”, domnia lui fiind „una din cele mai 60 bune din întreaga epocă a Fanarioţilor” . Însufleţit de ideile absolutismului luminat, Ghica a introdus reforme „în toate direcţiile şi pe toate tărâmurile de 61 activitate”, unele poate chiar prea radicale pentru contemporani . În tratatul său de Istoria românilor, Nistor îl vede pe Ghica ca pe un domn cu vederi largi, reorganizator în spirit modern al administraţiei, „însufleţit de o mare dragoste şi compătimire pentru cei mulţi şi săraci”, erudit, „inspirat de cele mai nobile 62 simţăminte de dreptate şi umanitate” . Pe linia tradiţiei istorice militante, A. D. Xenopol propunea, prin sinteza 63 sa de istorie a românilor, „unitară şi foarte erudită” , un „discurs legitimant la nivelul istoriografiei apusene”, „despre care autorul însuşi păstra iluzia că a 64 reuşit să împace exigenţele profesiei cu datoria patriotică” . Grigore al III-lea Ghica îi apare lui A. D. Xenopol ca un „om cu scopuri bune şi care tinse mai ales să ridice starea economică a ţărilor în care a domnit, timpul scurt neîngă65 duindu-i însă vreo reformă temeinică” ; în acelaşi timp, însă, domnul era „unealtă oarbă în mâna ruşilor, servind interesele lor, crezând că serveşte ale sale proprii şi se opuse Austriei la cedarea Bucovinei; [...] interesul de a-şi păstra poziţia îl împingea mai mult la opunerea contra Austriei decât iubirea de 66 ţară” . În perioada interbelică, progresul gândirii istoriografice este constant. Noua şcoală istorică cristalizată în deceniul al treilea al secolului trecut (Constantin C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Gheorghe Brătianu) se individualiza prin apelul la metodă şi la „spiritul monografic”, pentru a se depăşi epoca de 59 Idem, Grigore Vodă Ghica. La aniversarea de 150 de ani de la moartea sa, p. 401-402. Ibidem, p. 403. 61 Ibidem, p. 403-404. 62 Idem, Istoria românilor, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, vol. I, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2002, p. 570-571. 63 Frederick Kellogg, op. cit, p. 56. 64 Alexandru Zub, Discurs istoric şi tranziţie..., p. 45. De remarcat aici că eforturile de reconsiderare ale regimului fanariot spre sfârşitul secolului al XIX-lea sunt sincrone cu o mişcare europeană mai largă ce manifesta interes pentru studiile bizantine şi neoelene (Ştefan Lemny, Românii în secolul XVIII. O bibliografie, p. XVI). 65 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Mavrocordaţii, 1711-1749, ediţia a III-a, f.a., p. 112. 66 Ibidem, p. 157. 60 22 Prolegomene „romantism”, entuziasmului căruia e nevoie să i se opună o atitudine mai cri67 tică, „susceptibilă să aducă mai aproape de realitate oameni şi circumstanţe” . Dincolo de noile jaloane teoretice ale scrisului istoric, vremurile cer angajamente de alt tip. La începutul anilor patruzeci ai secolului al XX-lea, în condiţiile în care graniţele statului român erau din nou puse în discuţie, se făcea simţită nevoia invocării, în acele grele împrejurări, a exemplului oferit „del principe Gregorio Ghica, che aveva sacrificato la sua vita, nel 1777, per 68 protestare contro il ratto della Bucovina” . Din aceeaşi şcoală istoriografică, Constantin C. Giurescu include şi aspectele sociale şi economice ale trecutului în analiza sa istorică şi conferă evenimentelor trecutului cauze multiple, „criticând aspru cantonarea de legile 69 istorice sau de cauzele unice” . Într-una dintre primele sale sinteze de istoria românilor, Const. C. Giurescu îl consideră pe Grigore Alexandru Ghica drept cel mai însemnat reprezentant al familiei sale, întrucât „a plătit cu viaţa îndrăzneala de a protesta împotriva răpirii Bucovinei”, povestind, într-un subcapitol, 70 acest episod din trecutul Moldovei . În sinteza sa mai amplă şi de mai mare rigoare analitică, Constantin Giurescu consideră că Ghica poate fi socotit drept unul din cei mai buni stăpânitori pe care i-au avut Principatele în epoca fanariotă. Fire dreaptă, fără lăcomie, apărând mulţimea împotriva abuzurilor celor 71 mari, bun gospodar, a făcut o ,,excelentă” impresie asupra contemporanilor . După instaurarea regimul comunist, s-a schimbat complet paradigma şi principiile cercetării istorice, supuse încorsetărilor de sorginte marxistă. Antagonismul social şi principiul luptei de clasă distrug edificiile istoriografiei „burgheze” şi produc rebuturi. Cu toate acestea, primul tratat academic de istorie de după război este mai echilibrat din acest punct de vedere, dar şi mai rezervat în privinţa veacului fanariot, arătând că „administraţia lui Grigore al III-lea Ghica, fără să aibă amploarea şi importanţa reformelor lui Alex. Ipsilanti, 72 se încadrează totuşi în politica novatoare a unora dintre fanarioţi” . 67 Alexandru Zub, op. cit, p. 154-155. G. I. Brătianu, La Moldavia e le sue frontiere storiche, Bucureşti, 1940, p. 28. 69 Frederick Kellogg, op. cit, p. 69. 70 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I, ediţia a treia, Bucureşti, f. a., p. 379-381. Această lucrare a stat la baza manualului de istorie întocmit de Giurescu, unde textul privitor la Ghica este reluat fără nici o modificare, adăugându-se portretul domnului decapitat de turci (idem, Istoria românilor pentru clasa a VIII-a secundară, Bucureşti, 1939, p. 302-305; ibidem, ediţia a patra, Bucureşti, 1942, p. 308-311). 71 Idem, Istoria românilor, vol. III/1, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocei fanariote (1601-1821), Bucureşti, 1944, p. 271. 72 Istoria României, vol. III, Feudalismul dezvoltat în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. Destrămarea feudalismului şi formarea relaţiilor capitaliste, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 714. 68 23 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Compendiul de istorie a românilor redactat de Constantin şi Dinu C. Giurescu în anii şaptezeci ai secolului trecut îl prezintă, într-un subcapitol, pe Grigore Ghica ca fiind unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai familiei sale, „care a plătit cu viaţa îndrăzneala de a protesta împotriva răpirii Bucovinei”, văzută ca un „furt neruşinat”, întregul episod al raptului teritorial 73 fiind povestit în câteva rânduri . Găsim însă menţionate mai puţine lucruri despre activitatea în planul reformelor a celui ucis de turci în 1777 (înfiinţarea unei manufacturi, reglementarea prin aşezăminte a raporturilor dintre ţărani şi 74 stăpânii de moşii) . În anii care au urmat, referinţele la Grigore Alexandru Ghica nu abundă şi se păstrează în coordonatele cunoscute. Pentru Vlad Georgescu, principele 75 s-a identificat cu interesele fanariote . În schimb, autorii unui articol publicat în serial într-o binecunoscută revistă de popularizare a istoriei văd în domnul de veac fanariot „o personalitate de excepţie între Ghiculeştii celei de-a doua perioade a sec. XVIII”, cu însuşiri de diplomat preţuite şi de Poartă, un domn care a iniţiat unele reforme, „în condiţiile în care relaţiile de producţie capitaliste începuseră să se contureze şi în ţările române”. În ceea ce priveşte Bucovina, aspect de neevitat, Ghica „s-a angajat cu întreg talentul şi resursele sale de diplomat în apărarea acestui 76 străvechi pământ românesc” . Unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei familiei Ghica, şi ne referim aici la Paul Cernovodeanu, concluzionează că „odată cu veacul XVIII soarta neamului Ghiculesc” a ajuns „să se împletească cu destinele ţărilor române, încununându-se de glorie prin nobila jertfă a voievodului martir 77 iubitor de patrie, Grigorie III, decapitatul din 1777” . „Năprasnicul sfârşit” al lui Grigore Alexandru Ghica îl impresionează şi pe Tahsin Gemil, pentru care Grigore Al. Ghica devine „un adevărat martir al luptei pentru integritatea şi libertatea ţării – ceea ce era o expresie semnifica78 tivă a adâncilor mutaţii ce aveau loc atunci în conştiinţa politică românească” . 73 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Albatros, [1975], p. 499-500. 74 Ibidem, p. 505, 509-510. În schimb, contemporanului domnului din Moldova, Alexandru Ipsilanti, „unul dintre bunii stăpânitori pe care i-au avut ţările noastre şi o remarcabilă excepţie printre domnii fanarioţi”, autorii îi rezumează toate iniţiativele reformatoare, chiar însoţite de un citat generos din cronistica vremii (ibidem, p. 500-501). 75 Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 180. 76 Sergiu Iosipescu, Victor Ionescu, Ghiculeştii (I), în MI, Anul XII, nr. 7 (136), iulie 1978, p. 12-13. 77 Paul Cernovodeanu, Ştiri privitoare la Gheorghe Ghica vodă al Moldovei (1658-1659) şi la familia sa (II), în AIIAI, XX, 1983, p. 133. 78 Tahsin Gemil, Mărturii din arhivele turceşti referitoare la sfârşitul tragic al domnului Moldovei Grigore Al. Ghica (1777), în RA, Anul LXI, vol. XLVI, nr. 3/1984, p. 290. 24 Prolegomene Pentru Eugen Stănescu, lista domnilor care şi-au dat viaţa pentru apărarea şi independenţa ţărilor lor conţine, alături de nume precum Mihail I, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, şi pe cel al lui Grigore al III-lea Ghica, care se înscrie, astfel, într-un adevărat 79 panteon al „patriotismului princiar” , sintagmă nouă în istoriografia noastră. Mai aproape de noi, Veniamin Ciobanu opune curentului de opinie dominant ideea că principele Ghica este un domnitor care „oricât de luminat şi bine intenţionat ar fi fost el, nu se putea identifica organic cu interesele şi 80 nevoile ţării” , în timp ce, dimpotrivă, pentru Anastasie Iordache, acelaşi Ghica este „un martir al unei cauze drepte”, „dominat de un sentiment de înaltă 81 conştiinţă morală, de ataşament faţă de o idee sublimă” , cuvinte frumoase desprinse din prima lucrare dedicată domnilor din acest neam scrisă şi apărută în România. Într-o recentă lucrare dedicată veacului fanariot, nu foarte voluminoasă, Ştefan Ştefănescu nu găseşte prea multe motive pentru a evidenţia domniile lui Ghica. Sfârşitul „tragic” al acestuia curmă o carieră „plină de peripeţii”, în care 82 cultura din Moldova cunoaşte o perioadă de dezvoltare . Dimensiunile reduse ale sintezei sale de istorie românească au impus unui bun cunoscător al epocii, precum Florin Constantiniu, remarci scurte despre Grigore Ghica, remarcat doar prin aşezământul menit să reglementeze relaţiile dintre stăpânii de moşii şi ţărani, cu sublinierea faptului că a fost intro83 dus nartul . Cu o privire din afară, mai detaşată, dar şi mai puţin dispusă la perceperea nuanţelor, un istoric de talia lui Keith Hitchins consideră că Grigore al III-lea Ghica merită amintit doar pentru reglementarea unor situaţii în plan social, precum reaşezarea raporturilor dintre ţărani şi stăpânii moşiilor, sau 84 hotărârea luată în privinţa îmbunătăţirii situaţiei ţiganilor . 79 Eugen Stănescu, L'indépendance dans l'histoire roumaine des XIVe-XVIIe siècles. Formes et idées, în RESEE, XXII, 1984, nr. 3, p. 236. 80 Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii, Iaşi, Editura Junimea, 1985, p. 145. 81 Anastasie Iordache, Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria României, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, p. 93, 95. Luări de poziţie care amintesc de discursurile rostite în secolul al XIX-lea nu lipsesc nici astăzi, amintind că „în cetatea de duh românesc a Iaşilor a curs sângele neuitatului voievod martir Grigorie Ghica pentru a nu se fărămiţa coroana Marelui Ştefan (...)” (Dumitru Valenciuc, Câteva precizări cu privire la neamul mitropolitului Silvestru Morariu-Andrievici, în ArhGen, V (X), 1998, 1-2, p. 301). 82 Ştefan Ştefănescu, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Bucureşti, Editura Universităţii, 1999, p. 48. 83 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 185. 84 Keith Hitchins, Românii, 1774-1786, traducere din engleză de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 94 şi 105. 25 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea În aceeaşi cheie, Barbara Jelavich aminteşte de aşezământul privind obligaţiile ţăranilor faţă de stăpânii de moşii, din 1766, fără însă a pomeni numele celui care l-a promovat, dar într-un context în care „reforma şi amestecul statului erau tot timpul atacate de către boieri. Aristocraţia autohtonă vedea în aceste măsuri doar un alt motiv de a-şi justifica opoziţia faţă de dominaţia 85 fanariotă şi otomană” . Spre deosebire de lucrarea lui Anastasie Iordache dedicată Ghiculeştilor, structurată, cronologic, pe tratarea micromonografică a celor zece membri ai stirpei ajunşi pe tronurile Principatelor, a doua (şi ultima) din această „serie”, semnată de Radu Ciuceanu, propune o analiză a istoriei familiei din perspective diferite, cu rezultate noi şi remarcabile. Două capitole consistente se ocupă de Universul cultural al familiei Ghica şi de Ctitoriile familiei Ghica (acesta din urmă continuat cu cercetări aplicate, din perspectivă istorică, arheologică şi arhitectonică, asupra Palatului Ghica Tei şi asupra ansamblului de la Pantelimon), însă volumul nu conţine şi elemente noi sau reinterpretate despre Grigore al III-lea în fragmentele care îi sunt rezervate. Domnul este văzut ca „o personalitate de excepţie între Ghiculeşti”, fiind amintite apoi, succint, politica sa fiscală menită „să avantajeze ţărănimea”, buna gospodărire a capitalei Moldovei şi toate celelalte lucruri realizate în timpul guvernărilor domnului de la Iaşi (mai ales), în vreme ce „noaptea tragică din 11 octombrie 1777” este comentată din aceeaşi perspectivă amintită aici de atâtea ori, ca rezultat al unei conspiraţii generalizate în care „complicii asasinatului vor rămâne tot atât de 86 vinovaţi ca şi asasinii înşişi” . În sfârşit, cel mai nou tratat academic al istoriei românilor, dincolo de prezentarea tuturor aspectelor ce-l recomandă pe domn ca un reformator în spaţiul românesc din veacul său, nu poate trece peste aserţiunea că Grigore al III-lea Ghica este „un reprezentant de prestigiu al fanarioţilor” deoarece s-a 87 dovedit a fi „apărătorul Bucovinei” . Simpla trecere în revistă a câtorva din opiniile exprimate asupra personalităţii lui Grigore al III-lea Ghica în ultimele două secole de istoriografie 88 românească arată tendinţa unor interpretări dihotomice, în funcţie de unghiul 85 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, postfaţă de I. Ciupercă, vol. I, Iaşi, Institutul European, 2000, p. 106. 86 Radu Ciuceanu, Autocraţie şi naţionalism. Destinul unei dinastii, Bucureşti, 2001, p. 94-101, 169-170, 219-222. 87 Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), coordonatori: Paul Cernovodeanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 33. 88 Subiectul nu pare a-şi fi epuizat puterea de seducţie; deşi nu am avut posibilitatea de a o consulta, ne facem datoria de a menţiona aici încă un titlu recent privitor la personalitatea lui Grigore al III-lea Ghica: Rodica Morar, Implicaţiile politice interne şi internaţionale ale domniei lui Grigore al III-lea Ghica, Drobeta Turnu-Severin, Ecko Print, 2007, 93 p. 26 Prolegomene din care problematica domniilor sale este abordată: activitatea pe plan intern pare a reuni consensul în privinţa caracterului său reformator (sau măcar a unor bune intenţii în acest sens), pe când implicarea în ghemul de interese din această regiune a lumii a generat concluzii diferite, uneori diametral opuse; o cvasiunanimitate de opinii s-a conturat doar în privinţa pierderii nordului Moldovei, în 1775, considerată, invariabil, cauză principală a uciderii domnului în 1777. Surse şi perspectivă metodologică În paginile care urmează, ne propunem, înainte de toate, strângerea lalolaltă a informaţiilor, mai vechi şi mai noi, despre destinul în această lume a lui Grigore Ghica, al treilea domn al Principatelor astfel botezat. Din această perspectivă, am putea vorbi de o tratare monografică a subiectului. În al doilea rând, schiţăm ecourile în timp ale unui destin tragic, dar şi, atât cât se poate, analiza acestor fapte în contextul epocii lor, una de mari prefaceri mai ales în plan mental, cu evoluţii rapide pe multiple paliere. Forma pe care ne propunem să o dăm acestei întreprinderi nu este una „clasică”, structurată pe capitole rezervate politicii interne şi celei externe, la rându-le divizate în subcapitole mai mult sau mai puţin lămuritoare asupra chestiunilor pe care le tratează. Acest model de analiză ni s-a părut de la bun început neproductiv pentru o perioadă relativ puţin cunoscută în resorturile ei intime, iar cel care ocupă în această epocă unul dintre tronurile Principatelor poate fi corect perceput doar înţelegând secolul său, la fel cum veacul se lasă mai uşor descifrat cunoscându-l pe domn. Apoi, povestea fiecăruia dintre domnii plecaţi din Fanar la nord de Dunăre se aşează cel mai bine în logica unei cronici, ale unei „povestiri” liniare a faptelor şi evenimentelor. Pe de altă parte, credem că veacul lui Grigore Ghica se racordează pe deplin la tendinţa actuală a istoriografiei europene de redescoperire a biografiei (care marchează permanent faptele viitoare, nefiind altceva decât un mod de a problematiza istoria) şi a evenimenţialului. „«Întoarcerea la eveniment» a fost proclamată de aceea ca un triumf al bunului simţ istoric în raport cu formele abstracţioniste ce tindeau să alieneze spiritul, îndepărtându-l de realitate. Se poate spune că revitalizarea interesului pentru surse e şi o consecinţă a abuzului de formule prefabricate («concepts réifiés» la Duroselle), dincolo de care nu se mai poate 89 regăsi omul ca fiinţă concretă” . Cum cercetarea istorică presupune două paliere esenţiale (1. reconstituirea faptelor; 2. descoperirea legăturilor cauzale), structura propusă pentru realizarea lucrării noastre se pliază pe acest binom epistemologic. 89 Alexandru Zub, op. cit., p. 116. 27 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Primele două „cărţi” îşi propun să ofere o schiţă a trăsăturilor generale ale veacului al XVIII-lea, precum şi eboşa tabloului de familie în care se aşează chipul lui Grigore Alexandru Ghica, două etape obligatorii impuse de logica cercetării istorice, validată, de altminteri, de sugestii venite şi din alte domenii 90 de cunoaştere . Pe cale de consecinţă, prima parte este o prezentare a „scenei” (şi a „decorurilor”) pe care a evoluat, în a doua jumătate a secolului, Grigore Ghica, fie că vorbim de evoluţiile esenţiale în planul relaţiilor internaţionale, fie că schiţăm cele mai importante caracteristici ale cadrului intern, în plan politic, social şi economic. Partea a doua, dedicată familiei, se deschide cu prezentarea faptelor înaintaşilor, adevărate modele de urmat pentru viitorul dragoman şi domn, după care urmează elementele biografice (atât de puţine, din păcate) legate de formarea sa intelectuală şi „profesională” (dregătorii în aparatul de stat al Ţării Româneşti şi în cel al Moldovei, apoi mare dragoman al Porţii). Pe un teren mai nesigur, predispus speculaţiilor, finalul acestei părţi pune în discuţie ideea că Ghiculeştii veacului fanariot au rodit gândul de a se constitui într-o adevărată dinastie, acţionând ca atare în câteva momente ale istoriei lor. Partea a treia, prin cele trei capitole ale sale, susţine povestea în sine a personajului nostru, adunând faptele sale pe cele trei mari intervale cronologice decupate de „povestitor”: prima domnie moldoveană, domnia munteană şi perioada trăită la Petersburg, apoi cea ce-a doua venire pe tronul Moldovei, acoperind, aşadar, perioada anilor 1764-1777. Evident, în cazul domniilor moldovene, nu se poate evita urmărirea faptelor pe secţiuni: „povestea” învestiturii, primele măsuri luate de noul domn, relaţia cu „bietele raiale” şi cu elita politică a ţării, administrarea treburilor ţării şi a târgurilor, reformele în plan cultural, a învăţământului cu precădere, relaţia cu Biserica, fără a uita de implicarea în politica externă. Atunci când amploarea unor iniţiative princiare o impune, vom urmări activitatea domniei pe aceste paliere în ambele capitole rezervate guvernării Ţării Moldovei; când măsurile luate în prima domnie nu mai au o relevanţă deosebită în anii 1774-1777, tratarea acestor acţiuni va fi urmărită, pentru continuitate, doar în capitolul rezervat primei domnii. Fiecare dintre aceste prime trei „cărţi” adună fapte şi interpretări care clădesc ultima parte, ce urmăreşte felul în care urmaşii domnului (în sensul cel mai larg, nu doar descendenţii săi) au privit şi judecat faptele principelui. Grigore al III-lea Ghica pare a-şi fi găsit, în posteritate, o cale aparte faţă de toţi 90 Iată, spre exemplu, o opinie venită din spaţiul cercetării psihanalitice: „Noi, clinicienii, am descoperit în anii din urmă că nu putem desprinde istoricul unui caz din contextul istoric general, după cum, simetric, este de presupus că, atunci când istoricii încearcă să separe logica evenimentului istoric de biografiile individuale cu care acesta se intersectează, unele probleme istorice de importanţă vitală rămân necercetate” (Erik H. Erikson, Psihanaliză şi istorie. Tânărul Luther, traducere din limba engleză de Dara Maria Străinu, verificarea traducerii: Dragan Stoianovici, Bucureşti, Editura Trei, 2001, p. 13-14). 28 Prolegomene ceilalţi domni cu care a împărţit veacul. Figura sa, reflectată în literatură şi artele plastice, a devenit în secolul naţiunilor un model al înaintaşului dedicat neamului său, chemat să sprijine, la nivel simbolic, spiritul naţional ameninţat de factorul extern neprieten. Moartea sa, legată unilateral de episodul pierderii nordului Moldovei, a influenţat decisiv modul în care posteritatea l-a receptat. Al doilea capitol al acestei părţi îşi propune analiza tuturor reformelor şi acţiunilor întreprinse de Grigore al III-lea Ghica în diverse sectoare din perspectiva ideilor epocii, cu circulaţie în spaţiul european, precum şi a receptării lor în spaţiul otomano-balcanic, a direcţiilor din care Grigore Ghica a „captat” aceste idei, le-a supus propriei grile de interpretare şi a reuşit să le aplice în spaţiul public românesc. Analiza s-a bazat pe două tipuri de abordare: folosirea metodei sintetice (plasarea manifestărilor ideologice în contextul lor istoric) îmbinată cu metoda comparativă (prin referiri sistematice la contextul educaţiei şi gândirii politice europene). Se urmăreşte, aşadar, atât decelarea intenţiilor domnului, efect al educaţiei, modelelor şi influenţelor vremii, cât mai ales ceea ce a reuşit cu adevărat să pună în aplicare din acest „program” propriu, limitat de condiţiile concrete ale exercitării guvernării. Paginile noastre îşi propun a fi, aşadar, un tablou în mişcare al epocii, văzut prin ochii lui Grigore al III-lea Ghica, intenţia principală fiind aceea de a evidenţia implicarea personală a lui Ghica în aceste aspecte, urmărind ce anume a primit marca personalităţii sale şi ce anume a „scăpat” influenţei sale, terminând prin a-l copleşi. „Lucrările istorice despre veacul XVIII s-au produs la voia întâmplării prin preocupări mai mult sau mai puţin ocazionale ale celor interesaţi, în afara 91 unui program istoriografic, sistematic şi de durată” , în condiţiile în care izvoarele ce reflectă această perioadă istorică sunt mai bogate şi mai variate decât cele ale veacurilor precedente (apar astfel categorii noi de izvoare, precum cele statistice – catagrafii, sămi de Vistierie, acestea de o bogăţie a informaţiilor extraordinară –, presă, izvoare beletristice). Constatarea de mai sus explică (şi este confirmată de) un alt obstacol major în cercetarea istoricului. În lipsa unei direcţii de cercetare exclusivă pentru secolul în discuţie, nu doar că progresul în cunoaşterea sa s-a făcut cu greutate, dar, lucru mai important dintr-un anumit punct de vedere, preocuparea pentru alcătuirea unui corpus de izvoare privitoare la acest interval cronologic a lipsit cu desăvârşire o bună bucată de timp. Au existat, însă, şi câteva excepţii, şi ne referim aici la colecţiile de documente publicate de Theodor Codrescu, Nicolae Iorga, Gheorghe Ghibănescu, Constantin Giurescu, Ioan Antonovici, T. G. Bulat, L. T. Boga, Constantin N. Tomescu, Ştefan Berechet, Aurel V. Sava, Teodor Balan şi alţii, în care spaţiul ocupat de documentele secolului al XVIII-lea este unul important. Numărul mare de docu91 Ştefan Lemny, op. cit., p. XXIII. 29 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea mente de arhivă care privesc această epocă şi lipsa unor specialişti pregătiţi şi devotaţi au dus la lipsa unui proiect naţional privind publicarea actelor interne ale perioadei, recurgându-se în schimb la editarea unor ediţii tematice, cu doar două rezultate notabile: volumele de Documente privind relaţiile agrare în veacul XVIII şi seria de zece tomuri de Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, datorată profesorului Ioan Caproşu (nouă dintre ele conţin documente de veac XVIII). O altă dificultate majoră ţine de faptul că un număr impresionant de documente au fost publicate în afara colecţiilor, în diferite publicaţii de specialitate sau generaliste, unele devenite rarităţi bibliografice. Aparent, situaţia privitoare la izvoarele narative – jurnale ale unor călători străini, „memorii”, însemnări pe cărţi şi manuscrise – este mai bună, deşi trebuie spus că nu dispunem nici până în prezent de ediţii integrale de opere şi autori. În ceea ce priveşte documentele externe, la dispoziţia cercetătorului stau în continuare volumele bine cunoscute datorate lui Eudoxiu de Hurmuzaki şi colaboratorilor săi ulteriori, Nicolae Iorga, T. Holban, Al. Ciorănescu sau Mustafa A. Mehmed. În faţa acestei situaţii, am operat mai întâi o selectare a documentelor editate. Astfel, nu am luat în calcul acele documente ieşite din cancelaria domnească care ţin de banalul administraţiei zilnice (întăriri de stăpâniri, porunci domneşti de toate felurile, hotărâri de judecată în pricini mărunte etc.), mai ales dacă persoanele beneficiare ale acestor tipuri de acte, precum şi faptele prezentate, nu prezintă o relevanţă din perspectiva obiectivelor impuse acestei cercetări. În cazul documentelor care au făcut obiectul mai multor ediţii, am preferat, de cele mai multe ori, ultima dintre acestea, de regulă fiind şi ediţia critică; referirile la ediţiile precedente s-au făcut doar în cazul unor suspiciuni referitoare, spre exemplu, la datare sau la posibile greşeli de transcriere. Încheiem această prezentare de intenţii arătând şi motivaţia personală a demersului nostru, regăsită în remarca unui istoric francez, şi anume că „fiecare secol are motive să fie interesant, nefiind pentru nimeni un secret că 92 istoricii îşi aleg subiectul în funcţie de preferinţele şi neliniştile lor [...]” . *** Volumul de faţă reprezintă varianta revizuită a tezei de doctorat cu titlul Grigore al III-lea Alexandru Ghica, coordonată de prof. univ. dr. Ioan Caproşu, faţă de care îmi exprim întreaga mea recunoştinţă pentru îndrumarea atentă şi competentă. În egală măsură, pentru observaţiile şi sugestiile îndreptătoare, aduc mulţumirile mele referenţilor oficiali ai tezei: prof. univ. dr. Dumitru Vitcu, prof. univ. dr. Marcel-Dumitru Ciucă şi prof. univ. dr. Laurenţiu Rădvan. 92 J. Roger, Pourquoi des dix-huitièmistes?, în „Revue de synthèse”, tom. 101, 1980, p. 98, apud Ştefan Lemny, op. cit., p. XXII. 30 CARTEA ÎNTÂI Despre noile şi variatele chipuri ale unui „Mare Secol” Nu e o întreprindere facilă schiţarea liniilor de forţă a ceea ce am convenit să numim „scena istorică” pe care a evoluat Grigore al III-lea Alexandru Ghica, înţelegând prin aceasta evidenţierea cadrului politic general european, cu reflexele regionale ale intereselor principalelor puteri ale vremii, dar şi ale caracteristicilor generale ale societăţii din Principatele dunărene. Demersul apare cu atât mai necesar, cu cât veacul „fanariot” pune încă cercetătorilor destule probleme asupra cărora nu s-a ajuns, nici pe departe, la un consens. Dacă istoria europeană cunoaşte în secolul al XVIII-lea o etapă de 1 cotitură, fizionomia sa distinctă fiind dincolo de orice îndoială , s-a pus şi se mai pune întrebarea dacă există şi un „secol al XVIII-lea românesc” şi care îi sunt coordonatele definitorii, dacă are propria individualitate şi cum se integrează în evoluţiile general europene sincrone. Răspunsul nu este atât de uşor de dat, din diverse motive. Nu este vorba, evident, de aspectul cronologic al problemei, ci de elementele de natură politică, economică, socială, de istoria ideilor etc., care, pe de o parte, îi conferă un profil unitar (ne-am obişnuit să definim acest veac, mai ales din punct de vedere politic, drept unul ce a cunoscut un „regim fanariot”), iar pe de altă parte îl scindează între epoca 2 medievală şi cea modernă . Din această perspectivă, cum „istoricul are nevoie adesea să-şi delimiteze teritoriul pentru a-l putea sonda în adâncime, înainte de a rosti judecăţi cu valoare generală”, veacul al XVIII-lea reprezintă, cu adevărat, 3 „un eşantion de lucru cu valoare metodologică” . Structuri europene de putere Din punctul de vedere al configuraţiei structurilor de putere pe continentul european, rezultat logic al noilor principii ce stau la baza relaţiilor dintre state, secolul al XVIII-lea reprezintă o perioadă istorică bine individualizată. 4 Chiar dacă politica externă rămâne un atribut exclusiv al suveranului , 1 Trăsăturile sale specifice ies în evidenţă indiferent dacă privim secolul în discuţie „ca preludiu al modernităţii sau, pur şi simplu, ca simplă convenţie şi ipoteză de lucru” (Ştefan Lemny, Întâlniri cu istoria în secolul XVIII: teme şi figuri din spaţiul românesc, prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2003, p. 17). 2 „[...] relativismul delimitărilor cronologice actuale între epoca medie şi epoca modernă, [...] fiind situate tocmai în secolul XVIII, îi sacrifică inevitabil unitatea” (ibidem, p. 18). 3 Ibidem. 4 „Le droit de conduire la politique extérieure reste toujours la prérogative essentiele du souverain. Louis XIV en a fixé pour longtemps le style et défini le model, dans le cérémonial, le costume, le rite. La diplomatie est devenu une religion au même titre que la guerre au service de la gloire du monarque confondue avec celle de lʼEtat. Au 18e siècle, si le décor est le même [...] le contenu se raffine” (Georges Livet, Les relations 33 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea depozitar al raţiunii de stat („influenţa noului orizont ideatic al epocii rămânând doar o podoabă a spiritului cultivată în saloane sau în exerciţiul 5 epistolar” ), marile puteri formează un fel de „asociaţie cu participare” prin care urmăresc să păstreze ceea ce posedă şi să câştige „proporţional cu mizele lor”, 6 mereu atente la ceea ce se numeşte „balanţa forţelor sau echilibrul european” . Raportul de forţe din apusul Europei îşi găseşte un echilibru prin tratatul 7 de pace de la Utrecht (1713) , care punea capăt războiului de succesiune la tronul Spaniei, expresie a vechiului antagonism franco-englez, în care fuseseră antrenate şi alte ţări apusene. Până la mijlocul veacului, aceste înţelegeri politice au reprezentat fixarea „principiului fundamental al dreptului ginţilor pen8 tru timpurile moderne” , cu influenţe şi asupra evoluţiilor politice din celălalt capăt al Europei, unde Polonia şi Imperiul Otoman, în declin, priveau cu îngrijorare crescândă spre noile puteri, Rusia şi Prusia. Între Viena şi Petersburg, noile evoluţii pe plan politic sunt potenţate de situaţia tot mai dificilă spre care se îndreaptă Imperiului sultanilor de pe Bosfor. Societatea otomană intrase, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, într-o perioadă de „criză de evoluţie”, pricinuită de tendinţa de conservare a vechilor cadre de dezvoltare, de un proces constant de descentralizare a autorităţii, de criza sistemului militar, administrativ şi economic. Imperiul cunoaşte perioade de anarhie generalizată, pe care nici sultanul, adesea lipsit de experienţă, nici ienicerii care contribuie la degradarea propriului statut, nici spahiii afectaţi de 9 tentaţia unei vieţi tihnite şi de înstrăinarea feudelor militare nu reuşesc să le elimine. Pilon central al edificiului statal otoman, islamul, bazat pe Coranul internationales au 18e siècle. Réflexions critiques et esquisse d'une méthodologie, în DHS, no 2, 1973, p. 98). 5 Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 9. 6 Ibidem, p. 11. Echilibrul puterilor se realizează prin reguli de negociere în care se regăsesc, într-un amestec „curios şi subtil”, deopotrivă, „realism şi idealism, interese particulare şi consideraţiuni dinastice” (Georges Livet, op. cit., p. 99). 7 De fapt, conferinţele de pace deschise la 29 ianuarie 1712, la Utrecht, au condus la o serie de tratate de pace: tratatul de la Utrecht (1713) dintre Franţa şi Spania, pe de o parte, şi Anglia, provinciile Unite, Savoia, Portugalia şi Prusia, pe de alta; tratatul de la Rastadt (1714) dintre Franţa şi Austria; tratatul de la Baden (1713) dintre Franţa şi Austria; tratatul de la Anvers (1715) dintre Provinciile Unite şi împăratul de la Viena (Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648) până în contemporaneitate (1947), Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998, p. 36-37). 8 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 39. 9 Andrei Oţetea, Contribuţie la chestiunea orientală, în idem, Scrieri istorice alese, ediţie de Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, p. 93; Valeriu Veliman, Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti, Bucureşti, D.G.A.S., 1984, p. 7. 34 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” 10 văzut ca izvor unic al cunoaşterii , a fost suportul influenţei crescânde a ulema-lelor în viaţa politică. Tot acest complex de factori reprezintă rădăcinile dezastrului de la Viena (1683), punct de cotitură în evoluţia relaţiilor 11 internaţionale în sud-estul Europei . Expansiunea otomană spre centrul Europei este oprită definitiv, iar declanşarea procesului de dezmembrare a Imperiului Otoman şi fixarea pe 12 termen lung a „partenerilor rivali”, prin pacea de la Karlowitz (1699), marchează şi debutul „chestiunii orientale”, concept nou al secolului în care tocmai se intră. Tratatul a reprezentat un moment de cotitură în istoria otomană, fiind pentru prima oară când Imperiul ceda puterilor creştine „un teritoriu cu titlu 13 permanent” . După asediul Vienei, se produce o schimbare şi în modul de funcţionare a diplomaţiei otomane, care acceptă metoda negocierilor (trecerea de la unilateralism la reciprocitatea relaţiilor). Poarta intră, astfel, în „concertul european”, căutând adeseori sprijin la unele state europene; acestea, la rândul lor, urmărind propriile interese, se vor ataşa de timpuriu tezei „integrităţii 14 Imperiului Otoman” . Timpurile cruciadelor rămăseseră, oricum, de multă vreme, apanajul istoricilor. După ce şi-au văzut capitala despresurată, Habsburgii renunţă la pretenţiile hegemonice în centrul şi apusul Europei, întorcându-şi privirile spre Răsărit, zonă în care se implicau cu energie, de fapt, din momentul în care adăugaseră la posesiunile lor ereditare coroana Ungariei (în secolul al XVI-lea). Cu precădere însă după 1683, Austria trece în ofensivă, iar politica sa în regiune capătă şi o semnificativă dimensiune economică. Principiile doctrinei mercantiliste (răspândite în teritoriul habsburgic în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, sub influenţa metodelor economice colbertiste) devin program de guvernare şi bază de acţiune politică în secolul al XVIII-lea. Comerţul reprezintă factorul principal de bogăţie naţională, de aceea se înclină spre libertatea acestuia, cu restricţii pentru exportul materiilor prime indigene şi importul 15 mărfurilor străine care pot fi produse în interior . Tendinţele imperiale, 10 Andrei Oţetea, op. cit., p. 94. Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p. 226, 236; vezi şi Andrew Wheatcroft, The Enemy at the Gate: Habsburgs, Ottomans and the Battle for Europe, New York, Basic Books, 2008. 12 Mai nou, despre eforturile diplomatice otomane în vederea încheierii tratatului de pace: Rifaʼat Ali Abou-El-Haj, Ottoman Diplomacy at Karlowitz, în Ottoman Diplomacy. Conventional or Unconventional?, Edited by A. Nuri Yurdusev, New York, Palgrave Macmillan, 2004, p. 89-113. 13 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, postfaţă de I. Ciupercă, vol. I, Iaşi, Institutul European, 2000, p. 71. 14 Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 229. 15 Ioan Moga, Politica economică austriacă şi comerţul Transilvaniei în veacul XVIII, în idem, Scrieri istorice. 1926-1946, ediţie de Mihail Dan şi Aurel Răduţiu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973, p. 135-136. 11 35 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea impuse de moştenirea Imperiului Roman de Naţiune Germană, şi aspiraţiile de 16 politică universală bazate pe legăturile cu Spania reprezintă o sursă a dublării 17 politicii externe a Vienei cu expansiunea economică . Anexarea Ungariei şi Transilvaniei deschide calea spre Marea Neagră şi stabilirea hegemoniei comerţului austriac în Balcani şi Levant, cu urmări şi asupra situaţiei economice a Principatelor. Imediat după semnarea păcii de la 18 Passarowitz (1718) , Austria încheie cu Poarta şi un tratat comercial, reconfirmat la 20 mai 1747, prin care se asigură negustorilor ambelor părţi deplină libertate de comerţ (cu excepţia perioadelor în care, din diverse motive, anumite produse sunt prohibite de una dintre părţi). Vama reciprocă este de 3% ad valorem şi se plăteşte o singură dată, fără niciun adaos de taxe de transport 19 sau de desfacere . La 27 mai 1719, ia fiinţă „Compania orientală de comerţ”, care primeşte monopolul negoţului în Imperiul Otoman, iar la 11 noiembrie 1723 se întemeiază „Societatea comercială din Timişoara”, având atribuţii de valorificare a produselor de export ale Transilvaniei, Olteniei, Banatului şi Serbiei şi de deviere a comerţului Porţii şi al ţărilor române cu Veneţia (care se desfăşura prin Raguza) pe Dunăre şi Sava, prin teritoriul habsburgic, la Fiume 20 şi Triest, declarate porturi libere în 1719 . Ca urmare a tratatului comercial din 1718, negustorii din Levant invadează însă piaţa austriacă, declanşând riposta habsburgică protecţionistă (până la 1775) şi eforturi de industrializare 21 manufacturieră . Prin pacea separată ruso-otomană semnată în 1700 se prevedea, pentru prima dată, prezenţa unui ambasador al ţarului la Constantinopol, iar clauzele referitoare la problemele religioase stipulau libertatea de a efectua pelerinaje la 22 Ierusalim . Rusia va găsi, de acum, tot mai mult sprijin în interiorul Imperiului Otoman la populaţia ortodoxă, sprijin întreţinut cu grijă de un adevărat corp de misionari şi agenţi speciali, la Constantinopol şi în alte părţi ale Imperiului, 23 inclusiv în Principate . Înfrângerea regelui suedez Carol al XII-lea, la Poltava (1709), balansează raportul de forţe în Răsăritul european în favoarea Rusiei, ce se impune treptat ca o forţă de prim rang a continentului, cu intenţia de a-şi extinde influenţa spre Bosfor. Pacea de la Karlowitz estompează rivalitatea polono-otomană, partida republicană poloneză fiind pusă în situaţia de a căuta sprijinul Porţii, deşi ideea 16 Ştefana Simonescu, Moldova şi Ţara Românească în politica habsburgică între anii 1716-1774, în RdI, t. 31, 1978, nr. 9, p. 1603. 17 Ibidem, p. 1616. 18 Barbara Jelavich, op. cit., vol. I, p. 73. 19 Ioan Moga, op. cit., p. 153; Andrei Oţetea, op. cit., p. 33. 20 Ioan Moga, op. cit., p. 155. 21 Leonid Boicu, op. cit., p. 120. 22 Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 249. 23 Ibidem, p. 250. 36 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” de a anexa Moldova sau de a o transforma în stat tampon nu dispare dintre opţiunile strategice ale Varşoviei. Oricum, pacea de la Karlowitz a reprezentat cadrul juridic în care s-au plasat relaţiile româno-polone până la pacea de la 24 Iaşi (1792) . Succesul otomanilor la Stănileşti, în 1711, determină Poarta să declanşeze o ofensivă împotriva veneţienilor, pentru a impune modificarea clauzelor de la Karlowitz, dar, după încheierea păcii de la Rastadt (1715), Viena este capabilă să răspundă pozitiv cererilor veneţiene de ajutor, înaintând spre Balcani. Insuccesele otomane de pe câmpul de luptă duc la încheierea păcii de la Passarowitz, în 1718, mediată de Anglia şi Olanda, care consfinţeşte pierderea unor teritorii de către otomani, inclusiv Oltenia. Pentru a-şi putea concentra forţele împotriva Suediei, Rusia semnează în 1720 un tratat de „pace veşnică” cu Poarta, consfinţind şi o coordonare a politicii ţariste cu cea otomană faţă de Polonia, fiecare parte urmărind propriile scopuri. Prin amestecul Austriei şi Prusiei, la care se vor adăuga acţiunile diplo25 maţiei franceze, Polonia devine o problemă europeană , fapt cu implicaţii viitoare şi asupra destinului istoric al Moldovei. Faţă de reticenţele Franţei la o alianţă cu Rusia, Ecaterina I încheie un tratat cu Austria (1726), în timp ce Parisul se apropie de Anglia, contrabalansând consolidarea celor două imperii din centrul şi estul Europei, în încercarea de a revigora politica „barierelor” prin menţinerea legăturilor cu Imperiul Otoman, Polonia şi Suedia. Tratatul ruso-austriac cuprinde clauze speciale privind împărţirea posesiunilor otomane, părţile obligându-se să nu încheie pace separată cu Poarta şi să-şi ofere ajutor reciproc în caz de nevoie. Alianţa va avea efecte multă vreme, fiind „unul din actele diplomatice cele mai grave ale 26 secolului al XVIII-lea” . În timpul conflictului ruso-austro-turc din 1735-1739, apar primele semne ale neînţelegerilor ruso-austriece în legătură cu soarta Principatelor. Acum, Rusia a cerut independenţa Principatelor sub protecţia sa, fiind pentru prima dată când într-o conferinţă internaţională se pune această problemă. Rivalitatea între cele două mari puteri, devenită publică la Congresul de pace de la Nemirov (1737), precum şi interesele puterilor maritime concurente apără Imperiul Otoman de destrămare. Compromisul reprezentat prin semnarea păcii de la Belgrad (1739) reprezintă însă pentru Austria şi cedarea către Imperiul Otoman a frontierelor naturale (Sava, Dunăre, Carpaţi). Oprită din înaintare, 24 Veniamin Ciobanu, Relaţiile politice româno-polone între 1699-1848, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 33; Leonid Boicu, op. cit., p. 26. 25 Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 261. 26 A. Vandal, Louis XV et Elisabeth de Russie, Paris, 1882, p. 71, apud Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 263. 37 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Austria va lupta de acum înainte pentru menţinerea statu-quo-ului şi pentru 27 împiedicarea expansiunii Rusiei . Se creează o stare de echilibru al forţelor, cu un suport diplomatic prin garantarea păcii de către Franţa. Aceasta, deşi sprijină Poarta, având importante interese comerciale în Levant, se vede nevoită la o mediere limitată, în 28 faţa eventualităţii generalizării conflictului pe continent . Războiul pentru succesiune la tronul Austriei (1741-1748), încheiat prin pacea de la Aachen (Aix-la-Chapelle) din 18 octombrie 1748, este urmat de perioada „răsturnărilor de alianţe”, cel mai important episod fiind „războiul de şapte ani” (1756-1762) care avea să influenţeze puternic orientarea politicii principalelor state 29 europene . Cauzele stau în rivalităţile puterilor coloniale, Anglia şi Franţa. Prima atrage de partea sa Prusia, a doua Austria şi Rusia, în vreme ce Poarta îşi menţine neutralitatea. Rivalitatea anglo-franceză domină politica europeană, în condiţiile în care acum, în secolul al XVIII-lea, problemele maritime şi coloniale capătă o însemnătate crescută, iar centrul de gravitate al politicii europene se 30 deplasează spre răsărit . Franţa beneficiase de avantaje excepţionale la Poartă, cele două state garantându-se reciproc împotriva ambiţiilor habsburgice. În plan economic, împărăţia sultanilor constituia pentru Franţa un adevărat „imperiu colonial 31 care nu impunea cheltuielile de administraţie” , un debuşeu pentru industria franceză şi un centru de aprovizionare pentru aceasta. Pentru Anglia, principalul inamic este Franţa din perspectiva faptului că singurele interese engleze în zonă sunt de natură comercială, or, la începutul secolului al XVIII-lea, 32 comeţul englez în Levant scade, sub presiunea concurenţei franceze . În aceste condiţii, Franţa se apropie în mod natural de Austria, adversar „ereditar”, cu care încheie mai întâi un tratat defensiv la Versailles (1 mai 1756), apoi un altul de alianţă ofensivă îndreptat împotriva Angliei şi Prusiei în 1757. Cum Austria e aliată cu Rusia din 1726, Franţa trebuie să-şi suspende acţiunile 33 ei antiruse, abandonând Polonia . Alianţa franco-austriacă, implicând şi Rusia, a compromis prestigiul şi influenţa Parisului la Constantinopol. Ambasadorul francez, urmând oscilaţiile politicii ţării sale, îndeamnă Poarta la acţiuni 27 Andrei Oţetea, op. cit., p. 76. Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 269-270. 29 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 56-57; Oscar Halecki, Borderlands of Western Civilization. A History of East Central Europe, Second Edition, Edited by Andrew L. Simon, Safety Harbor, Fl, Simon Publications, 1980, p. 277-282; H. M. Scott, The Emergence of the Eastern Powers, 1756-1775, Cambridge, Cambridge University Press, 2004, p. 32-67. 30 Leonid Boicu, op. cit., p. 21. 31 Andrei Oţetea, op. cit., p. 72-73. 32 Ibidem, p. 74. 33 Ibidem, p. 80. 28 38 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” contradictorii, când în favoarea Prusiei împotriva Austriei, când în favoarea 34 Austriei şi Rusiei contra Prusiei . Incoerenţa politicii franceze, care considera că starea de anarhie din Polonia corespunde cel mai bine intereselor sale şi că obiectivul principal consta în împiedicarea întăririi influenţei uneia sau alteia din puterile interesate, a dus şi la slăbirea influenţei sale în Polonia şi la diminuarea rolului Principatelor în politica franceză ce privea chestiunea poloneză. Implicaţiile pentru ţările române sunt imediate şi de maximă importanţă. Simţind nevoia unor informaţii vitale politicii sale externe, obţinute până atunci (mai ales) de la ambasadorul francez, Poarta se foloseşte şi mai mult de domnii fanarioţi. Aceştia devin, la un moment dat, surse privilegiate de informaţii, în condiţiile în care cele ale paşei din Hotin, ,,indirecte sau de mâna a doua”, sau cele transmise de hanul tătar, aveau valoare doar dacă primeau 35 confirmare de la Iaşi sau de la Bucureşti . Foşti dragomani, principii erau la curent cu problemele politicii otomane şi-şi procurau uşor ştirile europene. Poşta lor asigura corespondenţei diplomatice dintre Constantinopol şi exterior expediţie rapidă şi sigură. La curţile lor, pe baza informaţiilor primite de la agenţii din exterior şi a ştirilor din gazete, se întocmeau rapoarte pe care le expediau Porţii de 4-5 ori pe lună. În consecinţă, puterile europene caută să cunoască şi să influenţeze concluziile rapoartelor în sensul intereselor proprii (Franţa, de exemplu, prin secretarii domnilor pentru corespondenţă diplomatică, angajaţi la recomandarea ambasa36 dorului său la Constantinopol) . Ocuparea tronului Rusiei de către Ecaterina a II-a (1762), în condiţii care nu erau menite să-i asigure baza internă necesară stabilităţii guvernării, o determină să readucă pe ordinea de zi problema războiului antiotoman. Rusia nu poate, însă, risca un război cu Poarta atâta vreme cât Polonia, deopotrivă expusă politicii expansioniste a Rusiei, îşi păstra capacitatea unei potenţiale 37 intervenţii armate în favoarea otomanilor . Austria este hotărâtă să nu lase Rusia să fie singura beneficiară a posibilei destrămări a Imperiului Otoman, iar Petersburgul se vede nevoit să caute un aliat care să nu aibă revendicări, imediate sau de perspectivă, contrare Rusiei, în Orient, ba chiar să fie dispus să secondeze planurile ţarinei în Polonia şi să contribuie la contracararea acţiunilor ostile obiectivelor politicii ruse pornite dinspre Viena. Acest aliat este Prusia, slăbită în urma „războiului de 34 România în relaţiile internaţionale, 1699-1939, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 37. Leonid Boicu, op. cit., p. 111. 36 Istoria României, vol. III, Feudalismul dezvoltat în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. Destrămarea feudalismului şi formarea relaţiilor capitaliste, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 475; România în relaţiile internaţionale..., p. 34; Leonid Boicu, op. cit., p. 111. 37 Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii, Iaşi, Editura Junimea, 1985, p. 12; Leonid Boicu, op. cit., p. 158. 35 39 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 38 şapte ani” , care avea nevoie, la rându-i, de sprijin în faţa unui atac al Austriei. În plus, Frederic al II-lea aştepta prilejul aplicării unui mai vechi plan de extindere pe seama teritoriilor poloneze. Toate aceste complicate premise duc 39 la semnarea tratatului de alianţă ofensivă ruso-prusian din 11 mai 1764 , cu obiective precise faţă de Poartă, Suedia şi Polonia. Articolele secrete stabileau menţinerea constituţiei Poloniei şi Suediei, protejarea disidenţilor ortodocşi şi protestanţi şi candidatura lui Stanislav Poniatowski la tronul polonez. Tratatul din 1764 a fost considerat începutul unui nou sistem de alianţe, aşa numitul „sistem nordic”, opus fostei coaliţii anti-prusiene, formată din Austria, Spania 40 şi Franţa, numită „sistemul sudic” . La această conturare a noilor alianţe se adaugă şi Anglia care, având agenţii comerciale în Baltica şi în principalele oraşe ruseşti, vede în Rusia un aliat împotriva Franţei, de aceea sprijină expansiunea rusă spre Marea Neagră 41 şi Marea Mediterană, ca o şansă de redresare a comerţului oriental englez . 42 Edificarea alianţei ruso-prusiene este verificată cu prilejul alegerii noului rege al Poloniei, în urma decesului lui August al III-lea (5 octombrie 43 1763). Sub presiunea conjugată a Rusiei şi a Prusiei , este ales pe tron, conform 44 înţelegerii, la 7 septembrie 1764 (încoronat la Varşovia, în 25 noiembrie ), 45 Stanislav Poniatowski , care declanşează o vastă activitate de recunoaştere 38 Războiul de şapte ani, încheiat prin tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1763), între Anglia şi Franţa, şi de la Hubertsburg (15 februarie 1763), între Austria şi Prusia, a dus la întărirea poziţiilor deţinute de Anglia şi Prusia şi la slăbirea considerabilă a influenţei franceze în Polonia şi în Imperiul Otoman (Nicolae Ciachir, op. cit., p. 61-62). 39 Frédéric de Smitt, Frédéric II, Catherine et le partage de la Pologne d'après des documents authentiques, Paris, 1860, p. 157-165. 40 Istoria României, vol. III, p. 477; Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 285; Andrei Oţetea, op. cit., p. 81-82; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 13; Leonid Boicu, op. cit., p. 129. 41 Andrei Oţetea, op. cit., p. 75, 81. 42 William Coxe, History of the House of Austria, from the foundation of the monarchy by Rhodolph of Hapsburg to the death of Leopold the second: 1218 to 1792, vol. II, London, 1807, p. 494-495; Sabathier de Cabres, Catherine II. Sa cour et la Russie en 1772, Berlin, 1862, p. 73-74. 43 În acelaşi an, cele două puteri europene ajungeau la un acord în privinţa împărţirii Poloniei, încheind şi un tratat de alianţă la 11 aprilie 1764 (E. Jauffret, Catherine II et son règne, tome premier, Paris, 1860, p. 170; Nicolae Ciachir, Istoria universală modernă, vol. I (1642-1789), Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998, p. 213-214). 44 Jan Chrzciciel Komarzewski, Coup-d'oeil rapide sur les causes réelles de la décadence de la Pologne, Paris, 1807, p. 137. 45 Noul rege al Poloniei era devotat Ecaterinei a II-a a Rusiei: „Poniatowski, avec des qualités brillantes, une instruction supérieure, beaucoup de lumières et de bienveillance, était faible, irrésolu, et par conséquent incapable de secouer le joug doré dont elle avait résolu de le charger. Elle ne tenait à lui que parce qu'elle le croyait plus propre à seconder ses vues” (E. Jauffret, op. cit., p. 167). 40 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” diplomatică, mai ales la Poartă, unde se înfruntă cu emisarii partidei poloneze 46 ostile, susţinută de Austria şi Franţa . 47 Intrarea Poloniei în orbita influenţei ţariste însemna descoperirea graniţelor nordice ale Imperiului Otoman care, pentru a evita consecinţele unei astfel de situaţii, a încercat, insuficient sprijinit de statele europene interesate, să bareze calea diplomaţiei şi cea a armatelor ţariste în Polonia, Moldova şi Ţara Românească, acestea din urmă fiind, ca principale elemente de legătură între Poartă şi Republica nobiliară, factori-cheie ai relaţiilor otomano-poloneze. În Polonia, apropierea de Poartă este susţinută de aşa numita „partidă republicană” sau „patriotică”, în frunte cu puternica familie de magnaţi Potocki, recrutată dintre adversarii partizanilor regilor saxoni şi ai lui Stanislav 48 Poniatowski, grupaţi în partida „familiei”, în frunte cu familia Czartorycki . Toate aceste contradicţii geo-politice îşi vor găsi treptat rezolvarea în 49 „principiul compensaţiilor echivalente” , în care vor fi implicate şi Principatele Române, mai ales odată cu izbucnirea războiului ruso-otoman din 1768, când decizia asupra viitorului posesiunilor europene ale Porţii trece din mâna acesteia în cea a Europei, Principatele devenind „piatra de încercare” a siste50 mului de relaţii între marile puteri, după expresia unui diplomat al vremii . Situate între Marea Neagră şi Carpaţi, Moldova şi Ţara Românească formau singurul culoar de trecere pe uscat a trupelor ţariste spre Dunăre, Balcani şi Constantinopol. Faptul că teritoriul românesc era interzis trupelor otomane înlesnea parcurgerea lui rapidă de către armatele adverse, care găseau la nordul 46 Istoria României, vol. III, p. 477; Andrei Oţetea, op. cit., p. 82; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 14. 47 „Plaine immense, sans frontières naturelles, la Pologne était un Etat, géographiquement, mal fait; de plus, et surtout, cʼétait un Etat mal organisé qui marchait à rebours de lʼEurope et de la civilisation. Une lutte héroïque [...] y avait formé une noblesse très-brillante, très-batailleuse, mais pas de bourgeoisie, point de peuple. Le paysan était serf. Cent mille nobles sʼestimaient tous égaux et prétendaient aux mêmes droits. [...] Un polonais nʼobéissait quʼà la loi quʼil avait approuvée. En théorie, cʼétait beau; en pratique détestable: il en résultait lʼanarchie en permanence” (V. Duruy, Histoire des temps modernes depuis 1453 jusquʼà 1789, Paris, 1863, p. 507). 48 Jan Chrzciciel Komarzewski, op. cit., p. 144, 149; Veniamin Ciobanu, Relaţiile politice româno-polone..., p. 8-9, 75. 49 Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 285. „Profiter de la faiblesse interne des Etats pour accroître son influence, sʼemparer de leurs territoires en démembrements successifs savamment contrôlés, acheter à lʼintérieur consciences, clientèles et forces armées, telle demeure la loi constante de la politique extérieure. La morale de lʼEsprit des Lumières, celle des Anti-Machiavel, nʼa rien à voir en la matière” (Georges Livet, Les relations internationales au 18e siècle. Réflexions critiques et esquisse dʼune méthodologie, în DHS, no 2, 1973, p. 102). 50 Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 31-32; idem, Principatele Române în raporturile politice internaţionale..., p. 160. 41 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 51 Dunării, de asemenea, bogate surse de aprovizionare . Poziţia lor specială a făcut ca Principatele să fie influenţate „atât de evoluţia diplomaţiei internaţionale în general, cât şi de cea a unor ţări care aveau nevoie de serviciile lor, în 52 special” . Principii de la Iaşi şi Bucureşti, observatori şi mijlocitori activi ai intereselor divergente din zonă, încearcă, în funcţie de personalitatea fiecăruia, să profite de evoluţia evenimentelor pentru a-şi salva tronul sau autonomia internă. Din acest punct de vedere, domniile lui Grigore al III-lea Ghica sunt exemplare. Secolul al XVIII-lea românesc: caracteristici principale Precedat de o perioadă ce acoperă cu aproximaţie ultimul sfert al 53 veacului al XVII-lea, numită şi „perioadă protofanariotă” , secolul al XVIII-lea românesc cunoaşte evoluţii care îi conferă un caracter aparte în evoluţia istorică a societăţii româneşti. Aceasta a trebuit să se confrunte cu o serie de crize, ce vor duce la destrămarea structurilor de tip vechi, reprezentând elemente ale unei crize generale, de sistem. Aspectele crizei se influenţează reciproc. „Ele nu sunt rezultate ale regimului fanariot, care doar le marchează şi le direcţionează sensul”: 1) criza politică, cu alte cuvinte „modificarea aproape radicală a funcţiilor statului şi integrarea mai strânsă a celor două Principate în sistemul politic otoman, totul ducând la modificarea structurilor tradiţionale”; 2) criza economică, cu manifestarea unor elemente ce tind să înlocuiască vechiul sistem al „economiei domaniale” şi să producă o trecere lentă spre economia de piaţă. În acest context, piaţa internă se consolidează şi îşi diversifică raporturile cu cea externă. „Adoptarea unor forme noi de viaţă administrativă şi economică reprezintă preocupări constante, fiind, deopotrivă, măsuri adoptate sub presiunea imediată a vieţii şi parte a unei noi viziuni de organizare şi funcţionare”; 3) criza socială, caracterizată prin creştere demografică şi complicarea raporturilor sociale, „cu repercusiuni adânci, sociale şi mentale”; 4) criza financiară, însemnând „drenarea lichidităţilor spre Poartă, extorcare fiscală internă, strămutări masive de locuitori birnici, evaziune fiscală”. Iată de ce se încearcă crearea unui sistem financiar eficient; 5) „criza de conştiinţă, cu 54 mutaţii semnificative în planul mentalităţilor” . 51 Idem, Principatele Române în raporturile politice internaţionale..., p. 148. România în relaţiile internaţionale..., p. 15. 53 Florin Constantiniu îşi intitulează unul dintre capitolele sintezei sale de istorie a românilor: Experimentul protofanariot (vezi O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 160). 54 Gheorghe Platon, Societatea românească între medieval şi modern, în vol. Cum s-a înfăptuit România modernă, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1993, p. 13-14. 52 42 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” Astfel, procesul de modernizare din veacul fanariot, unul obiectiv, reprezintă un vector al dezvoltării istorice, „nu al instituirii şi acţiunii regimului 55 fanariot, care doar i-a influenţat mersul şi i-a impus cadenţa” . În cadrul procesului de modernizare, întotdeauna iniţiativa a aparţinut domniei, drept 56 urmare înfăptuirile importante au fost relativ rare şi s-au impus greu . Statutul domniei. Vechi şi ,,încăpăţânate” clişee împiedică încă o privire corectă asupra caracterului domniilor pe care ne-am obişnuit a le numi „fanariote”. Referindu-se la principii acestor vremuri, un autor străin remarcă faptul că „noii conducători nu aduseseră nici ordine, nici belşug, ci, dimpotrivă, un haos tot mai mare şi anarhie internă”, corupţie fiscală şi politică. „Domnitorii din Fanar nu puteau fi despoţi bizantini la Constantinopol, dar aveau posibilitatea să fie la Bucureşti şi la Iaşi, astfel încât adoptau la curte un ceremonial elaborat, înconjurându-se cu articole de un lux exorbitant şi tratându-i pe cei inferiori lor, adeseori şi pe boierii pământului, cu dispreţ şi indiferenţă, 57 conform a ceea ce credeau ei că însemna demnitate imperială” . Cine sunt, de fapt, fanarioţii? După căderea Trapezuntului (1461), în Constantinopolul părăsit de vechile familii locale ale „celor puternici”, vin şi se instalează, împreună cu ultimul împărat de aici, David Comnenul, alte neamuri ilustre din acest oraş. Acestea pot fi considerate substratul cel mai vechi al societăţii fanariote. Urmaşii marilor familii se adaptează noilor condiţii de viaţă, împreună cu alţi greci anonimi, dar întreprinzători şi speculativi: se ocupă de negoţ ori închiriază colectarea impozitelor de stat. Prin bogăţie şi originea ilustră, aceste personaje îşi sporesc influenţa, la început restrânsă la anturajul 58 Patriarhiei ecumenice . Astfel, prin amestecul vechilor familii arhontice cu „burghezia” proaspăt apărută se formează la Constantinopol, cam de pe la începutul secolului al XVII-lea, după mutarea Patriarhiei ecumenice în Fanar, o 59 nouă elită conducătoare a grecilor, cea fanariotă . Mulţi dintre ei, unii ajunşi 55 Ibidem, p. 14. Ar fi timpul renunţării la unele clişee istoriografice, de tipul: „Ţara Românească a cunoscut în secolul al XVIII-lea, din punct de vedere social, dominaţia fanariotă şi, din punct de vedere economic, pe cea otomană” (Marin Sâmbrian-Toma, Obiceiuri culinare în Ţara Românească, de la Constantin Mavrocordat la Unirea din 1859, în „Arhivele Olteniei”, serie nouă, XXII, 2008, p. 91). 56 Gheorghe Platon, op. cit., p. 15. 57 Barbara Jelavich, op. cit., p. 100-101. 58 Apostolos E. Vakalopoulos, Istoria Greciei moderne (1204-1985), traducere din limba greacă, note şi cuvânt din partea editorului Dumitru N. Nicolae, cu o postfaţă de Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Editura Euroatlantica, 2004, p. 64-65. 59 Ibidem, p. 68. În procesul de integrare în structurile adiministrative otomane („of which Phanariots were both the products and agents”), fanarioţii au devenit indispensabili actului de guvernare otoman în domenii cheie: relaţiile externe, aprovizionarea cu hrană a capitalei otomane, guvernarea provinciilor regiunilor „strategice” ale Imperiului, operaţiuni militare pe mare şi pe uscat (Christine Philliou, Communities on the Verge: 43 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea principi la nordul Dunării, au avut slăbiciuni condamnabile, care însă nu 60 trebuie judecate decât în contextul epocii lor . Aduşi de soartă din Fanarul stambuliot în Principate, toţi aceşti domni ai veacului al XVIII-lea au fost consideraţi în istoriografie ca începătorii şi susţinătorii unui nou sistem politic, un soi de „corp străin” în societatea românească a vremii. „Fanariotismul a fost o structură socială, politică şi de cultură în care se puteau integra toţi cei dornici să accepte şi să respecte un anume sistem de valori, bazat pe ortodoxismul conservator, pe tradiţionalism 61 antioccidental şi pe respectul legăturii de credinţă faţă de Poartă” . Este o definiţie corectă în liniile ei generale, dar care, în anumite cazuri, precum cel al lui Grigore al III-lea Ghica, se cere nuanţată în toate cele trei dimensiuni sintetizate de istoric pentru a caracteriza „fanariotul”, văzut ca un individ pentru care „interesele politice ale castei au fost mai importante decât 62 cele naţionale” . În contrapartidă, există opinii, fundamentate pe o cercetare a modului în care elitele greceşti s-au integrat structurilor otomane, care consideră că noua „birocraţie otomano-ortodoxă” (fanariotă) nu s-a bazat decât pe o „ideologie politică care recunoaşte puterii otomane o ordine şi nişte principii profitabile 63 creştinătăţii ortodoxe” . Principii veacului al XVIII-lea au năzuit chiar la o integrare cât mai completă în tradiţia de guvernare a ţării, precum „Nicolae Mavrocordat, crescut în acel Fanar care nu-şi însuşeşte dreptul de a da el singuri domnii, nu reprezintă o organizaţie care ar căuta să Unraveling the Phanariot Ascendancy in Ottoman Governance, în „Comparative Studies in Society and History”, 51, 2009, 1, p. 153). 60 Apostolos E. Vakalopoulos, op. cit., p. 154. 61 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 84. 62 Ibidem, p. 85. 63 „Toutefois, à mesure que les grands hiérarques orthodoxes sʼintègrent dans le système de pouvoir ottoman, à mesure que cette hiérarchie fait partie de lʼordre ottoman, et, surtout, à mesure quʼune «bureaucratie ottomano-orthodoxe», graduellement formée au sein du pouvoir ottoman, cherche à pérenniser sa position au sein de l'ordre ottoman dans le cadre de l'espace ecclésiastique afin de gérer lʼ«espace orthodoxe» de concert avec les hiérarques, le langage idéologique de ce courant ne se forme plus à partir dʼune conception eschatologique du monde et de lʼhistoire. Il sʼagit plutôt désormais dʼune idéologie politique qui reconnaît au pouvoir ottoman un ordre et des principes, profitables aux Orthodoxes chrétiens” (Sia Anagnostopoulou, L'historicité des termes. Les grecs et la domination ottomane, XVe-XIXe s., în „Travaux de la Maison de lʼOrient”, vol. 37, Méditerranée: ruptures et continuités. Acte du colloque tenu à Nicosie les 20-22 octobre 2001, Université Lumière – Lyon 2, Université de Chypre, 2003, p. 189). 44 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” domine ori măcar să se infiltreze pretutindeni, ci o familie. Una care, aspirând să ajungă o dinastie, începe legându-se cu ale noastre. [...] Ghiculeştii, înrudiţi cu acest neam nou, care a căutat astfel de legături familiare, stăpânesc în puterea rostului domnesc pe care l-au avut doi domni, complet românizaţi, peste un albanism de origine, în secolul al 64 XVII-lea” . Mai toţi fanarioţii, „îndemnători la scrierea de cronici în româneşte”, au încercat „să se integreze în istoria ţării, neputând să-şi închipuie măcar că ea ar fi fost întreruptă în vechea ei tradiţie, pentru a începe un nou regim, pe care 65 ţara nu l-ar fi admis în nici un chip ca străin” . „Una din stăpânirile cele mai grele din Europa este a unui domn al Moldovei”, constata, pe bună dreptate, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, un 66 călător străin, atent observator al realităţilor din aceste locuri . O realitate care capătă conotaţii speciale în acest secol. Aprecierile mediilor politice din Europa asupra realităţilor din Principate se fac însă vinovate de confuzia între statutul 67 ţării şi cel al domnilor, ignorând „dreptul islamic şi realităţile de pe teren” . 68 Instaurarea domniilor „fanariote” nu a însemnat o schimbare de esenţă în statutul juridic al Principatelor Române, aşa cum o arată şi formulele juridico-politice care apar în diplomatica otomană (teritoriu „separat la cancelarie, scutit de a fi călcat cu piciorul şi liber în toate privinţele”, „anexe ale ţărilor bine păzite”, „proprietatea rămasă în moştenirea” sultanului, „provincii 64 N. Iorga, Au fost Moldova şi Ţara Românească provincii supuse fanarioţilor?, extras din AARMSI, s. III, t. XVIII, mem. 12, Bucureşti, 1937, p. 353-354. 65 Ibidem, p. 356. 66 DʼHauterive, Memoriu asupra vechei şi actualei stări a Moldovei presentat lui Alexandru vodă Ipsilante domnul Moldovei la 1787, Bucureşti, 1902, p. 167. 67 Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), coordonatori: Paul Cernovodeanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 598. 68 „Ascendentul dobândit, în consecinţă, de Imperiul Habsburgic la Dunărea de Jos, faţă de Imperiul Otoman, şi cel al Rusiei faţă de Polonia, în urma evoluţiei Războiului Nordic şi apropierea ei, facilitată tocmai de acest fapt, deosebit de periculoasă de graniţele politice ale Imperiului Otoman din Europa, pe de altă parte, au determinat Poarta otomană să recurgă la o soluţie extremă, considerată, în acele împrejurări, ca singura capabilă să salveze ceea ce se mai putea salva din rămăşiţele poziţiilor sale la nord de Dunăre, şi anume instituţionalizarea regimului politic fanariot în Moldova şi în Ţara Românească” (Veniamin Ciobanu, Românii în politica Est-Central Europeană, 1648-1711, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 172). La această schimbare a raporturilor de forţe în regiune, se mai adaugă, între cauzele instaurării acestui nou regim politic, criza internă a Imperiului Otoman, precum şi „politica duplicitară” a domnilor români în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi la începutul veacului următor (Claudiu Neagoe, Instaurarea „regimului fanariot” în Moldova şi Ţara Românească. Cosideraţii generale, în „Arhivele Olteniei”, serie nouă, 22, 2008, p. 35-36). 45 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 69 privilegiate”) . Multă vreme considerat a sintetiza cel mai potrivit statul 70 politico-juridic al Principatelor faţă de Poartă, conceptul juridic de autonomie pare a ceda spaţiul tipografic, din perspectiva dreptului otoman al păcii, 71 72 noţiunilor de protectorat (sau statut de protecţie tributară ). Apare însă, este adevărat, un element nou în ecuaţie, anume degradarea „instituţională” a domniei. Dacă vechii voievozi erau numiţi în cancelaria otomană hakim (stăpân, domn) sau chiar tekur (rege), fanarioţilor li se rezervă, 73 74 mai întotdeauna, termenii bey sau voyvoda , fiind echivalaţi funcţionarilor 75 otomani (cel puţin în activitatea diplomatică ), asimilaţi paşalelor cu două 76 tuiuri . În veacul al XVIII-lea, domnii de pe tronurile Principatelor ajung să fie consideraţi chiar „strângători de gizie [...], funcţionari otomani din domeniul 77 financiar” . În bătrânul Constantinopol, învestirea domnilor are loc în cadrul 69 Valeriu Veliman, op. cit., p. 13; Viorel Panaite, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII), Bucureşti, Editura ALL, 1997, p. 415-416, 420-421. 70 Din perspectivă otomană însă, termenii istiklâliyyet (= starea de a fi independent, suveranitate absolută) şi serbestiyyet (= libertate) „au fost folosiţi în actele oficiale care priveau ţările române cel mai mult în secolul XVIII şi – după opinia lui Bernard Lewis – abia în secolul XIX au căpătat o semnificaţie politico-juridică” (Viorel Panaite, op. cit., p. 357, inclusiv notele 90 şi 91). 71 „Conform dreptului internaţional modern, relaţia de protectorat presupune existenţa a trei părţi şi a unor relaţii speciale între ele: în primul rând, «statul protejat» (the protected state) şi «statul protector» (the protecting state), a căror relaţie de «protectorat» se bazează pe tratate bilaterale; în al doilea rând, statutul de protectorat trebuie recunoscut de o a treia putere. Or, pe de o parte, esenţa «legămintelor» (sing. 'ahd) încheiate între români şi otomani era schimbul protecţie-tribut. Pe de altă parte, existenţa Ţărilor Române ca «state-tampon» la frontiera dintre Imperiul Otoman şi puterile europene (Ungaria şi Polonia, apoi Imperiul Habsburgic şi Rusia), care a lăsat urme şi în înţelegerile de pace încheiate în această zonă, justifică pe deplin folosirea conceptului de «protectorat» pentru Ţările Române” (ibidem, p. 357-358 şi nota 93). 72 Istoria românilor, vol. VI, p. 591. 73 Vlad Georgescu, op. cit., p. 90. 74 Viorel Panaite, op. cit., p. 381, nota 3. 75 Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 22. Pentru titulatura folosită în cancelaria otomană pentru a desemna pe principii români, vezi H. Dj. Siruni, Haşmetlu. Pe marginea titulaturii domnilor români în cancelaria otomană, în „Hrisovul”, II, 1942, p. 158-163. 76 H. Dj. Siruni, op. cit., p. 166, 169. DʼHauterive nota: „On est convenu dʼappeler Altesses Sérénissimes les hospodars des deux provinces. La république de Venise leur a la première accordé ce titre et d'autres souverains lʼont imitée. La Sublime Porte les appelle «les juges des différends, les lumières brillantes parmi ceux qui suivent la religion de Jésus, les hauts et puissants gouverneurs des royaumes de Moldavie et de Valachie” (op. cit., p. 339). 77 Viorel Panaite, op. cit., p. 335. Acum, tributul plătit de Principate „era văzut ca o gizie colectivă, sumă a unor giziele individuale plătite de locuitorii Principatelor aidoma 46 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” unui ceremonial deosebit net, prin fastul ceremoniilor, de cea a unui paşă sau vizir: noul domn primeşte, pe lângă firmanul de numire, diverse obiecte simbo78 lice, semne exterioare ale puterii sale, mai ales caftan, cucă şi cele două tuiuri . Odată sosit în ţară, domnul era înscăunat potrivit vechiului obicei al pămân79 tului , semn că autorităţile otomane nu-şi propuneau să determine schimbări în acest plan, de natură să provoace tulburări şi chiar rezistenţe periculoase pentru Poartă. Europenii vedeau în aceste onoruri doar „fumuri” menite să satisfacă vanitatea fanariotă, care nu puteau ascunde adevărata semnificaţie juridică a funcţiei de domn în Principate, şi anume aceea de simplu guvernator, în 80 numele sultanului, al unei provincii a Imperiului Otoman . Consecinţă imediată, titlurile care li se dădeau domnilor fanarioţi în cancelariile apusene vădesc o nesiguranţă a înţelegerii exacte a termenilor echivalenţi, atunci când nu sunt folosite în funcţie de interesele proprii (Prince, Hospodar, Voïvode, Fürst, 81 Heer = domn etc.) . Charles de Peyssonel, consul al Franţei pe lângă hanul Crimeii până în 1763, observa că totuşi domnii fanarioţi se bucură de privilegii speciale, de care nu beneficiau nici paşalele cu trei tuiuri şi nici chiar marii viziri (aveau dreptul să menţină „un fel de consiliu de stat alcătuit din 24 de boieri, care-i reprezintă 82 de fapt pe străvechii nobili ai ţării” ). Un contemporan al francezului de celorlalţi supuşi din imperiu (re'âyâ)” (ibidem). 78 Statutul deteriorat al domniei moldo-valahe este simbolizat şi de faptul că autorităţile otomane de margine (Hotin, Bender şi Silistra-Oceakov) erau paşale cu trei tuiuri, pe care „domnii moldo-munteni le primeau ţinându-le scara şeii şi sărutându-le piciorul” (Istoria românilor, vol. VI, p. 598). Însemnele de învestitură erau kuka (în loc de coroană), kaftan-ul (în loc de hlamida imperială), steagul, calul, buzduganul sau topuz-ul (ibidem, p. 599). Plecând de la simbolismul şi iconografia ceremoniei de investitură, s-a observat că „even if the sultan and his inner circle were unable to articulate a formal policy for or against Phanariot integration, they took part in the performance of idealized relantioship between particular Phanariots and several groups involved in Ottoman governance” (Christine Philliou, op. cit., p. 154, 161-164). 79 Printr-o poruncă sultanală din 23 octombrie-1 noiembrie 1711, noul domn Nicolae Mavrocordat este înştiinţat de acest lucru: „Aşadar, s-a emis ilustrul meu firman şi am poruncit în sensul ca, atunci când vei sosi în principatul Moldovei, cu voia preaînaltului Allah, să aranjezi astfel încât să se facă alai, potrivit vechiului obicei şi datinii din totdeauna” (Valeriu Veliman, op. cit., p. 80-81, doc. nr. 7). 80 Viorel Panaite, op. cit., p. 414-415; Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziune europeană (sec. al XVIII-lea), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1999, p. 61, 71. 81 Veniamin Ciobanu, op. cit., passim. 82 Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători, vol. I, 1716-1789, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985, p. 89. 47 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 83 dincolo de Canalul Mânecii, sir James Porter , îl contrazice total, după el fanarioţii nefiind „altceva decât nişte cârmuitori-fantomă, căci de fapt cârmu84 iesc capuchehaiele” . În plan intern însă, concepţia fundamentală a statului rămâne, din perspectiva domniei, una teocratică, domnii fanarioţi păstrează faţă de supuşi multe din atribuţiile autocrate ale vechilor voievozi, ceremonialul tradiţional este practic neschimbat (ungerea domnului de către mitropolit, jurământul înaintea înscăunării), pentru a aminti autoritatea lor neîngrădită şi absolută. Actele emise de domn au caracter viager (hrisoavele se reînnoiesc la schimbarea domniei), iar hotărârile judecătoreşti întărite de domn nu mai pot fi execu85 tate după moartea sau mazilirea sa fără o nouă întărire . Domnul are, astfel, autoritate necondiţionată asupra tuturor supuşilor de pe întreg teritoriul ţării, are dreptul de a percepe dări (inclusiv taxe vamale), se bucură de autonomie juridică şi administrativă, poate recruta oşteni pentru apărarea ţării, în 86 campaniile cu participare otomană . În ceea ce priveşte relaţia cu Biserica, fanarioţii păstrează întruchiparea modelului bizantin, de dualitate a puterii seculare şi spirituale a principelui (a doua fiind exercitată „în acord” cu Biserica), pe baza celor trei principii cunoscute: doctrina virtuţilor imperiale (filantropie şi generozitate) îl consideră pe domn un binefăcător (everget); domnul este judecător suprem, care deleagă puterea sa fără a se despărţi cu totul de ea şi fără a o pierde; el încarnează 87 „legea vie şi însufleţită” . Cu acest model, însuşit şi de Grigore al III-lea 88 Ghica , şi de pe aceste baze, teoretice şi practice, ale receptării instituţiei domniei, în afara şi în interiorul ţării, domnul porneşte la întâlnirea cu destinul său de principe al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Elitele politice. „Ponderea şi influenţa nobilimii par invers proporţionale cu nivelul de modernizare economică a diferitelor ţări europene”. Într-adevăr, în Europa de Est şi Centrală, zonă în care dominante sunt încă structurile rurale tradiţionale, nobilimea şi-a păstrat, în esenţă, supremaţia în societate, întrucât a fost lipsită de confruntarea cu o burghezie dinamică, aşa cum este 89 cazul Europei Occidentale . 83 Reprezentant al Angliei la Poartă până în 1762, se întoarce în ţară pe uscat, însoţit de savantul Bošcovič, ambii ţinând câte un jurnal de călătorie (ibidem, p. 61). 84 Ibidem, p. 68. 85 Istoria dreptului românesc, vol. II/1, Bucureşti, Editura Academiei, 1984, p. 95; Vlad Georgescu, Istoria românilor..., p. 90. 86 Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul..., p. 23; Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 96-99; Valeriu Veliman, op. cit., p. 14. 87 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 41-42. 88 Mărturie stă hrisovul său din 15 iulie 1764 (ibidem, p. 41, nota 9). 89 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 3, State şi identităţi europene 48 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” În ciuda limitărilor impuse pe mai multe planuri de regimul fanariot, boierimea a continuat să rămână grupul social conducător al Principatelor şi să păstreze o poziţie socială şi economică privilegiată. De asemenea, îşi păstrează unitatea etnică, ,,primenirea” cu elemente balcanice (în special greceşti) nemodificându-i esenţial caracterul „naţional”. Grecii vin şi pleacă, de cele mai multe ori, odată cu domnul care-i patrona, cei rămaşi intrând într-un proces de 90 românizare . Nici în Moldova, nici în Ţara Românească, elementele greco-levantine nu au alcătuit vreodată nici măcar un sfert din numărul total al membrilor Divanului domnesc. Într-o cercetare făcută pentru intervalul 1711-1821, s-a constatat, în ceea ce priveşte marile dregătorii, că acestea au fost ocupate în proporţie de 80% de boierii de ţară, doar 19% fiind deţinute de 91 „greco-fanarioţi” (cu un vârf de 32% sub Ioan Theodor Calimah, între 1758-1761) . Poarta, la rândul ei, nu avea interesul să-şi înstrăineze nobilimea locală, în condiţiile în care şi Rusia urmărea să-i capteze colaborarea pentru reuşita 92 ţelurilor sale politice . După reforma administrativă a lui Constantin Mavrocordat, importanţa dregătoriei creşte, element folosit cu dibăcie de principe pentru a încerca 93 neutralizarea unei boierimi îndeobşte turbulentă , făcând-o dependentă de domnie. Dregătorii sunt numiţi dintre boieri, pentru alte categorii sociale numirea în funcţie atrăgând şi „boierirea” candidatului. Dregătorul primeşte o leafă fixă, lunară, de la Vistierie, la care se adaugă, în funcţie de starea sa, havaeturile, unele scutiri de dări şi un număr de scutelnici de care beneficiau şi 94 după ieşirea din funcţie . Dregătorul, chiar înlocuit din funcţie, îşi păstrează titlul toată viaţa, precedat de particula „biv” (fost). Dregătorii se împart în trei clase (stări), iar descendenţii lor în două (neamurile – coborâtorii din veliţi, şi 95 mazilii – ceilalţi coborâtori) . În Moldova, starea întâi a dregătorilor (secolul XIV-1815), traducere de Monica Timu, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Doina Barcan-Sterpu, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 293. 90 Paul Cernovodeanu, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Ţara Românească, secolele XV-XVII), în ArhGen, I (VI), 1994, nr. 1-2, p. 84. De altfel, din 465 de boieri ai Moldovei citaţi într-o listă din anul 1810, doar 17 sunt greci (Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul..., p. 20). 91 Paul Cernovodeanu, Mobility and Traditionalism: the evolution of the boyar class in the Romanian Principalities in the 18th century, în RESEE, XXIV, 1986, nr. 3, p. 252. 92 Gheorghe Platon, Alexandru-Florin Platon, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Context european, evoluţie socială şi politică (Date statistice şi observaţii istorice), Bucureşti, Editura Academiei, 1995, p. 66. 93 Concepţia boierimii noastre este cea a nobilimii de sânge de pretutindeni, „certificată” de origine / naştere şi de posesia pământului (Vlad Georgescu, op. cit., p. 90-91). 94 Istoria dreptului românesc, vol. II/1, Bucureşti, Editura Academiei, 1984, p. 113-114. 95 Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, ediţie de Alexandru Duţu, Bucureşti, Editura Univers, p. 57-58; Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 114. 49 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea (protipendada) cuprindea marele logofăt, doi mari vornici (de Ţara de Jos şi de Ţara de Sus), marele hatman, marele postelnic, marele vistiernic. Din starea a doua făceau parte aga, spătarul, banul, comisul şi, din 1789, vornicul de aprozi, iar în starea a treia intrau căminarul, paharnicul, serdarul, stolnicul, medelnicerul, clucerul, sulgerul, pitarul, jitnicerul, şetrarul etc. Caftanul cu care boierul este îmbrăcat la învestirea în funcţie este simbolul statutului său social, iar pentru domnie un mijloc de a obţine bani. În scopul consolidării guvernării, principii caută să contracareze ponderea vechii boierimi prin ridicarea unor elemente recrutate pe bază de merite personale 96 sau avere şi nu pe criteriul nobleţii, practicând până la inflaţie ridicarea în rang a micilor boieri. Numirea se făcea la înscăunarea domnului şi la începutul fiecărui an, când toţi dregătorii îşi depuneau însemnele funcţiei, iar domnul îi 97 confirma sau îi înlocuia . Domnia şi boierimea propun deopotrivă programe reformatoare, mai ales după ce veacul intră în a doua sa jumătate, cu motivaţii iluministe, cel puţin la modul teoretic. Programul domnesc vizează dimensiunea practică a guvernării, în vreme ce programul elitei politice este afişat doar ca alternativă „naţională”, ţintind mai ales la schimbări în statutul juridic al Principatelor 98 (autonomie, unitate, chiar independenţă) , prin specularea contradicţiilor ruso-austro-otomane şi pe baza unei reforme a organizării interne. Momentele de adversitate între domn şi boierime au influenţat aplicarea „programului fanariot”, „amendându-l şi articulându-l”. Sub înrâurirea acestei tensiuni politice, boierimea îşi schimbă profilul, preocupările, structura şi mentalul, 99 adaptându-se noilor realităţi , catalizator fiind şi contactul cu ideologia ilumi100 nistă. Modernizarea, în accepţiunea boierilor, era sinonimă cu europenizarea , şi din această perspectivă trebuie privite relaţiile boierime–domnie. Evoluţiile pe plan socio-economic din această perioadă oferă, cel puţin unora dintre micii boieri, şanse pentru a urca treptele ierarhiei (pe de altă 101 parte, reprezentanţii unor mari familii „cad” în tagma mazililor ). Unii boieri 96 O mărturie de epocă consemnează că Nicolae Mavrogheni „boeriia cu sila pe cei ce afla că aveau ceva bani”, deoarece pusese „satarale de bani pe boeri mari şi mici” şi pe bresle (Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), transcriere după original, indice şi glosar de Dumitru Bălaşa, studiu introductiv de Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu, note şi comentarii de Nicolae Stoicescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 47). 97 Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974, p. 65 (nota 52); Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 18, 113. 98 Gheorghe Platon, Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 68-69. 99 Ibidem, p. 71. 100 Ibidem, p. 79. 101 Ştefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova, secolele XV-XVIII), în ArhGen, I (VI), 1994, nr. 1-2, p. 88. Procesul acesta poate fi surprins şi prin compararea a două liste de boieri. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir menţiona 75 de familii de vază ale ţării, în timp ce, spre mijlocul secolului al XIX-lea, C. 50 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” încearcă să-şi pună moşiile în valoare prin înfiinţarea de târguri şi bâlciuri (cele 102 mai numeroase bâlciuri ale vremii sunt boiereşti) , alţii practică comerţul sau 103 împrumutul bănesc cu dobândă . Modernizarea, realizându-se în direcţii şi cu mijloace diverse, poate fi înţeleasă într-o dublă ipostază, cu seturi de valori 104 deosebite pentru conducători şi supuşi . Lumea satului. Aproape de mijlocul secolului al XVIII-lea, reforma lui Constantin Mavrocordat dăruieşte ţărănimii dependente (vecini) libertatea personală sub raport juridic, nu şi libertatea de mişcare (şi valorificarea în planul bunăstării personale a acestei libertăţi): lucrătorul pământului nu poate părăsi moşia. Obligaţiile faţă de stăpânii pământului erau dublate de cele faţă de stat (în cazul în care boierul nu urma să le preia în cadrul „unei forme 105 disimulate de locatio operarum” ). Reforma urmărise să asigure o bază mai largă puterii teoretic discreţionare a principelui. Abolirea dependenţei personale a creat posibilitatea pentru stat de a prelua renta feudală sub formă de impozit, iar restituirea ei parţială foştilor beneficiari sub formă de scutelnici i-a făcut pe aceştia dependenţi, într-o anumită formă, direct de puterea centrală, 106 aşa cum dregătorii ajunseseră prin salarizare . Boierii deţin în continuare mai mult de jumătate din suprafaţa funciară (în Moldova anului 1803, din 1711 de sate, 927 sunt boiereşti), apărând şi tendinţe de extindere şi de concentrare a proprietăţii (din cele 927 de sate, 470 107 sunt proprietatea a doar 28 de familii) . Stăpânirea boierească asupra pămânSion inventariază nu mai puţin de 749 de neamuri cu un rol oarecare în societate, din care doar 45 din lista lui Cantemir (vezi Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh. Duţu, introducere de Maria Holban, comentariu istoric de N. Stoicescu, studiu cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice de Ioana Constantinescu, cu o notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 280-285, şi Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii moldoveni, text stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, passim). 102 Acordarea dreptului de târg sau de bâlci este o prerogativă a domniei, văzută ca „o milă” (Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional (în perioada de trecere de la feudalism la capitalism), Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 85-86). 103 Dintre marii dregători ai perioadei domniilor moldovene ale lui Ghica care acordă împrumuturi pot fi menţionaţi Lupu Balş, Iordache Cantacuzino, Vasile Ruset (Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1989, p. 132). 104 Gheorghe Platon, Societatea românească între medieval şi modern, p. 21. 105 Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 19; Gheorghe Zane, Economia Principatelor Române în perioada 1775-1831, în idem, Studii, ediţie de Elena G. Zane, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 37. 106 Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 49. 107 Gheorghe Zane, op. cit., p. 35. 51 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea tului rămâne însă una cu organizare de tip feudal, lipseşte investiţia moderni108 zatoare atât din partea stăpânului moşiei, cât şi a arendaşului , iar cultura 109 rămâne una de tip extensiv . Oraşul şi noile realităţi social-economice. Împărţirea în trei zone a sistemului capitalist („economia-univers”, în limbaj braudelian), într-un centru, o periferie şi un spaţiu intermediar, oferă un bun model de analiză şi pentru Principate, care din zonă de tranzit între Orient şi Occident devin, în secolul al XVIII-lea, „marginea” uneia dintre economiile-univers (Orient), cu toate consecinţele negative. Pierderea dinamismului şi flexibilităţii duce la păstrarea unor structuri contradictorii, în acelaşi timp tradiţionale (în componentele lor de bază) şi supuse prefacerilor (ca efect al presiunilor din afară), dominate încă de 110 vechile elite, dar tolerând şi formarea unei pături sociale „burgheze” indigene . Desincronizarea proceselor modernizatoare în raport cu restul Europei este potenţată, în secolul fanariot, de noul statul al Principatelor faţă de Poartă. Deşi balanţa comercială este excedentară (mai ales exportul de vite aduce câştiguri uriaşe), surplusul e drenat spre Imperiul Otoman. Acumularea de capital devine imposibilă, întârziindu-se formarea şi maturizarea economică a 111 clasei de mijloc . Ingerinţa otomană în economia Principatelor s-a făcut prin prohibiţii impuse exportului unor produse, fixarea de cursuri monetare, plasarea de monedă slabă pe piaţa românească, diverse afaceri oneroase şi, mai ales, impu108 Arendaşii (mai ales negustori îmbogăţiţi) nu plasează capital în agricultură din cauza riscurilor legate de lipsa de securitate politică şi socială. Oricum, arendăşia îşi menţine un caracter feudal, deoarece se iau în arendă, în primul rând, privilegiile feudale (renta) (ibidem, p. 37). 109 Ibidem, p. 36-38. 110 Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea-prima jumătate a secolului al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 269. Situaţia este cu mult diferită faţă de realităţile Europei apusene, unde s-a dat tonul proceselor modernizatoare. Nici aici nu există însă o burghezie omogenă ca grup. Găsim, astfel, mari negustori, armatori sau comercianţi, un puternic şi influent grup de „financiari”, o burghezie mijlocie a funcţionarilor şi profesiilor liberale (cei mai dornici să pună în aplicare „ideile noi care fac să prospere Epoca Luminilor”), precum şi o mică burghezie, formată din mici negustori şi meseriaşi, organizaţi în corporaţii, apropiaţi de clasele populare (Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 291-292). 111 Vlad Georgescu, Istoria românilor..., p. 95. Oarecum surprinzător, spaţiul maghiar prezintă interesante similitudini cu situaţia din Principate. Găsim şi aici o burghezie redusă numeric, din cauza unei populaţii orăşeneşti nu doar nesemnificative ca pondere, ci şi neomogenă din punct de vedere social şi etnic, dar şi pe fondul unor piedici obiective: feudalism intern şi dominaţie străină (austriacă) (David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 366-368). 52 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” nerea aplicării tratatelor şi convenţiilor pe care Poarta le încheiase cu puteri 112 străine . Plăţile către Poartă reprezintă ieşiri de monedă necompensate, iar comerţul Principatelor, ca principal deţinător de monedă, e dezavantajat de practici de tip feudal (autorizaţii, vămi interioare, preţuri maximale, monopo113 luri feudale la sate, organizarea negustorilor în structuri corporatiste) . Chiar şi în aceste condiţii, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Principatele cunosc firave elemente înnoitoare. Boierimea se primeneşte social cu „sânge proaspăt” infuzat fie din păturile inferioare locale, fie din alogeni, iar criteriul de nobleţe se modifică, privilegiindu-se funcţia în dauna 114 proprietăţii . Totuşi, moşia boierească nu se transformă într-o mare exploatare agricolă, căci veniturile principale nu provin din vânzarea produselor, ci 115 din redevenţele de tip vechi (dijmă) . În calea înnoirii clasei politice stau două obstacole majore: privilegierea funcţiei şi venitul asociat acesteia transformă boierimea într-o pătură birocratică, fără iniţiativă, iar potenţialii „burghezi” (negustorii) vădesc un apetit deosebit pentru ranguri, dublat, între anumite 116 limite, şi de tendinţa înrudirii lor cu boierii . Mediul este ostil şi din punctul de vedere al mentalităţilor. Sunt evidente eforturile de a face respectabilă bogăţia „burghezului” prin „reciclare funciară”, altminteri ea trezeşte reticenţe, nefiind rodul pământului, „darul timpului natural” (de aceea pare nemeritată, parazitară, adunată pe seama muncii 117 celorlalţi) . Atacurile vin concertat din două părţi: capitalul privat care nu 118 aducea niciun beneficiu domniei nu era sprijinit câtuşi de puţin , iar din punctul de vedere al Bisericii timpul „burghez” (al eficienţei şi al profitului) a 112 Gheorghe Zane, op. cit., p. 34, 44. Ibidem, p. 45-46. 114 Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 300. 115 Vlad Georgescu, op. cit., p. 96. 116 Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 300. 117 Daniel Barbu, Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în civilizaţia românească a secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Antet, 1996, p. 24. Într-o lucrare de tip enciclopedic de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, se scrie, în capitolul dedicat Moldovei, că: „Les bourgeois ou habitants des villes & des bourgs, sont des vrais moldaves; ils sont artisans, et sʼils font quelque commerce, ce nʼest jamais que du produit de leurs propres récoltes” (Géographie universelle, traduite de l'allemand de Mr. Büsching, cinquième édition, tome troisième, première partie, La Hongrie & la Turquie dʼEurope, Strasbourg, 1786, p. 453). Cât despre apetenţa moldovenilor pentru comerţ: „Les moldaves regardent le négoce comme un métier ignoble, et sont d'ailleur trop non chalans pour y réussir; ainsi ce sont des étrangers qui se sont emparés de tout le commerce du pays, turcs, juifs, arméniens et grecs, qu'ils nomment dchelepi. Ils exportent de grands troupeaux de gros & de petit bétail, qu'ils ont à bon marché, et comme ils ne peuvent acquérir ni terres ni maisons en Moldavie, ils sont sortir presque tout lʼargent du pays […]” (ibidem, p. 458). 118 Daniel Barbu, op. cit., p. 26. 113 53 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea renunţat la repaus (sărbătoare şi reculegere): Antim Ivireanul spune că negus119 torii şi meşteşugarii, „semeţi şi tari de cap”, nu mai respectă timpul liturgic . În aceste condiţii, oraşul nu-şi poate îndeplini rolul de nucleu cristalizator al proceselor modernizatoare, dezinteresul domniei (care tratează oraşul 120 ca pe o moşie personală ) fiind o piedică suplimentară. Autoritatea centrală intervine în administrarea oraşului prin substituirea administraţiei alese de 121 comunitate (şoltuz şi pârgari) cu dregători numiţi de domn şi prin înstrăinarea unor părţi din moşiile oraşelor (proprietate domnească), din ocolul sau din vatra acestora, în folosul unor beneficiari din cei mai diverşi. Modelul alianţei de tip apusean dintre monarhie şi orăşenime, cu efectele sale cunoscute, nu se poate regăsi la nordul Dunării: baza economică a clasei de mijloc rămâne limitată şi influenţa ei politică minimă, căci „burghezia” oraşului moldo-valah este redusă numeric, organizată în bresle corporatiste relativ eterogene din punct de vedere etnic. Cultură şi învăţământ. Dacă prima jumătate a veacului marchează, în linii mari, un regres în ceea ce priveşte contactele elitelor politice şi ale cărturarilor din Principate cu Europa apuseană, după 1750 această stare de lucruri se schimbă: ideile înnoitoare ale vremii sunt cunoscute şi la noi, intermediate mai ales de intelectualii străini care se stabilesc vremelnic în cele două capitale, fără a minimaliza chiar aportul corpului ofiţeresc educat al arma122 telor vecine cantonate la Bucureşti şi la Iaşi , în timpul ocupaţiilor pricinuite 123 de războaiele vremii . Semne ale laicizării mediului cultural pot fi detectate şi 124 în Principate , se constată o anumită scădere a sentimentului religios (mai 119 Ibidem, p. 28. Istoria României, vol. III, p. 388. 121 Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 152; Dumitru Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în AIIAI, II, 1965, p. 193. 122 Capitalele polarizează cărturarii străini, iar mişcarea culturală tradiţională se „refugiază” în centre periferice (Râmnic, Buzău, Putna, Neamţ, Rădăuţi) (Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821). Studii şi texte, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1968, p. 156; Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 54). 123 Schimbările sunt lente dar vizibile şi în modul de viaţă, ce presupune schimbarea de mentalitate. Tabulhaneaua şi meterhaneaua turcească, prezenţe obligatorii la mesele veacului, sunt înlocuite, începând cu anii 1760-1780, de acordurile muzicii apusene (nemţeşti şi poloneze) (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ediţia Adrian Anghelescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 343). Pe la 1777, boierul Ioniţă Canta are angajaţi grădinari nemţi şi francezi la casele sale de la Iaşi, iar la conacul de la Cucuteni un polonez şi un francez (Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, vol. II, Orizontul imaginii (1550-1800), Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 147). 124 Arta picturii nu se mai deprinde exclusiv din erminii, părăseşte timid mediul religios şi începe să devină „profesie urbană”, „meşteşug laic” (Daniel Barbu, op. cit., p. 93-94). 120 54 Despre noile şi variatele chipuri ale unui ,,Mare Secol” 125 documentat în practica cultului) , se exprimă idei bizare, după care divinităţii i se acordă doar rolul de „motor iniţial al existenţei”; odată creată, lumea se dezvoltă pe o bază proprie, ce poate fi cunoscută şi înţeleasă de mintea 126 umană . În consecinţă, Patriarhia ecumenică, protectoare a învăţământului până spre anii 1770, atât timp cât autoritatea sa nu este contestată, îşi schimbă atitudinea şi respinge, nu fără episoade violente, pătrunderea ideilor noi, 127 iluministe . Aşadar, un „Mare Secol”? Da, dar nu neapărat de la un capăt la celălalt al continentului, în aceeaşi vreme. 125 Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul..., p. 79. Ibidem, p. 81. 127 Cornelia Papacostea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774-1830), Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 39-40. 126 55 CARTEA A DOUA Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru „Din neamuri vestite şi dintre cele dintâi neamuri ale acestei capitale” S-ar fi zis că odată cu rostogolirea capului lui Grigore al III-lea Ghica prin grădina Beilicului ieşean, în prima noapte de octombrie a anului 1777, Ghiculeştii ar fi trebuit să părăsească scena politică de la nordul Dunării, ba chiar să intre definitiv în uitare. Nu s-a întâmplat aşa, poate şi pentru că s-au dovedit a fi un neam ce avea, deja, rădăcini adânci şi vii în pământul Principatelor. Cum altfel, căci în istoria românească cuprinsă între secolele XVII-XIX, familia Ghica ocupă un loc aparte, ca una care a dat Principatelor zece domni, între 1658 şi 1858. Doi dintre membrii marcanţi ai familiei au fost executaţi de otomani şi destinul a dorit ca ei să fie tată şi fiu: Alexandru Ghica, mare dragoman, decapitat în 1741, şi Grigore al III-lea Ghica. 1 Întemeietorul familiei este Gheorghe (Ghica fiind un diminutiv), de 2 origine albaneză , născut, probabil, în Köprülü (astăzi Veles), în Macedonia, 3 4 aşezare pe Vardar, la sud-est de Skoplje , poate pe la 1598 , într-o familie cu statut social modest. Cu o avere importantă strânsă din negustorie, Ghica vine în Ţara Moldovei, unde, în 24 octombrie 1624, apare menţionat ca pârcălab de 1 Asupra discuţiilor legate de originea etnică şi de locul de naştere al lui Gheorghe Ghica, vezi Paul Cernovodeanu, Ştiri privitoare la Gheorghe Ghica vodă al Moldovei (1658-1659) şi la familia sa (I), în AIIAI, XIX, 1982, p. 333-335. Pentru întreaga genealogie a familiei, în secolele XVII-XIX, vezi Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), coordonatori: Paul Cernovodeanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, Tabele genealogice, 1. Mavrocordat şi 3. Ghica I şi II – foi volante la sfârşitul volumului, realizate de Paul Cernovodeanu. 2 Că nu şi-a uitat originile albaneze poate sta dovadă şi faptul că a închinat un metoc Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din localitatea albaneză Drino (Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în colecţii din străinătate, serie nouă, vol. I, Albania-Etiopia, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010, p. 2). Mai târziu, Grigore al III-lea Ghica avea în intenţie să ajute şcolile din Macedonia, după cum susţine Dimitrie Bolintineanu, referindu-se însă la populaţia românească: „Răposatul Grigore Ghica, fostul domn al Moldavii, avusese ideea să vină în ajutorul populaţiunelor române din Macedonia, cu mijloacele de învăţământ. Căzu, fără să-şi împlinească aceste frumoase idei” (Dimitrie Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Gora, Bucureşti, 1863, p. 77). 3 Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 334. 4 Într-un raport al bailului veneţian Giovanni Battista Ballarino, din 19 martie 1658 (stil nou), se arată că noul domn al Moldovei ar fi avut cam 60 de ani: „Il Principato di Moldavia è stato dato al Giorgio Giska Moldavo quale come Agente si tratteneva alla Porta, huomo di 60 anni dʼetà [...]” (Hurmuzaki, Documente, vol. V/2, Bucureşti, 1886, p. 43, nr. LXIV); Anastasie Iordache, Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria României, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, p. 10. 59 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 5 6 Hotin . Trece prin dregătoriile de mare şetrar şi mare stolnic, după care „influentul albanez era trimis în această vreme capukehaie la Constantinopol, datorită, poate, legăturilor pe care le avea în capitala împărăţiei, unde-şi 7 petrecuse copilăria şi o parte din tinereţe” . Ocupă, ulterior, alte dregătorii (mare medelnicer, mare stolnic), înainte de a fi înălţat la rangul de mare vornic 8 al Ţării de Jos, după 30 iunie 1647 , calitate în care este trimis în solie la tătari, 9 după ce aceştia jefuiseră Moldova în anul 1650 . Rămas pentru o vreme în afara 10 treburilor politice, odată cu venirea la tron a lui Gheorghe Ştefan , „îndemânatecul arbănaş” câştigă încrederea noului domn, pe care îl slujeşte, începând cu 11 anul 1656 sau 1657, ca reprezentant al său la Constantinopol . În împrejurări mai puţin cunoscute, este numit domn al Moldovei, la 3 martie 1658 („este 12 căftănit cu tot ceremonialul de către sultanul Mehmed IV la 8 ale lunii” ), 13 caimacam, pentru o lună de zile, fiind fiul său, Grigore . La 2 noiembrie 1659, Ghica este alungat de pe tron de Constantin Şerban, fostul domn al Ţării Româneşti şi aliat al principelui Transilvaniei, unde se refugiase şi Gheorghe 14 Ştefan . Ca un slujitor credincios Porţii, este numit pe tronul Ţării Româneşti în 20 noiembrie 1659, pentru o domnie scurtă, în care a încercat „să aducă îmbunătăţiri în administraţia internă şi justiţie”, şi din care a fost mazilit la 1 septembrie 1660, „poate şi din cauza intrigilor lui Grigoraşcu, nerăbdător să 15 ocupe tronul tatălui său” . La Poartă, participă la alegerea unui nou patriarh de Ierusalim, întreţine corespondenţă cu fiul său Grigore, pe care încearcă să-l 5 În hrisovul prin care Radu Mihnea închină Mănăstirea Aron Vodă către Mănăstirea Prodromul din Sozopole, pe malul Mării Marmara (Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 335). 6 Ibidem. 7 Ibidem, p. 336. 8 Ibidem, p. 338. 9 Ibidem, p. 339. 10 La sfârşitul anului 1653 sau la începutul celui următor, Gheorghe Ghica apare ca martor, fără dregătorie, într-un zapis de învoială, alături de fiul său, Gligoraşco postelnicel. Acum, „Ghica îşi adaugă pentru prima oară prenumele românesc de Gheorghe, dublându-şi astfel numele în Gheorghe Ghica [...]; rezultă deci că de unde până atunci cuvântul Ghica desemna pur şi simplu numele albanezului împământenit în Moldova, din această epocă el devine nume de familie” (ibidem, p. 341-342, nota 93). 11 Ibidem, p. 341-342. 12 Ibidem, p. 343; Eudoxiu de Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte des rumänen, vol. III, Bucureşti, 1884, p. 241. A ajuns în ţară, desigur, cu o suită de oameni fideli, unii aşezându-se aici temeinic: pe la 1800, un Penişoară mazil din Fălciu îşi întocmeşte o spiţă de neam, susţinând că se trage din „Ion Guliaco Crecu (sic!) vătaf de aprozi, care a venit din Ţarigrad cu Gheorghe Ghica vodă” (Creşterea colecţiunilor, 1912, p. 134). 13 Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 343-344. 14 Ibidem, p. 344. 15 Ibidem, p. 345. Primul Ghica ajuns pe tronul Moldovei este şi primul membru al familiei care cunoaşte închisoarea otomană, fiind ţinut în captivitate, „în obezi”, la Adrianopol. Nu va fi însă ultimul în această situaţie! 60 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru salveze de mânia sultanului după fuga în Polonia (fiind chiar la un pas de moarte din această pricină), devine un apropiat al ambasadorului regelui englez, lordul Winchilsea, care-l şi aminteşte pentru ultima dată pe fostul domn într-o scrisoare din 13 ianuarie 1667, dată după care Gheorghe Ghica a trecut la 16 cele veşnice (nu ştim unde îi este mormântul) . Din ce ştim până acum, Gheorghe Ghica a avut copii din două căsătorii. Cel care a dus numele familiei mai departe, Grigore (Grigoraşco), s-a născut – după cum arată surse italiene contemporane, de încredere şi concordante –, dintr-o mamă catolică, căreia nu i se cunoaşte numele, în cartierul constantinopolitan Pera, dintr-o legătură în afara căsătoriei. Cum datele furnizate de izvoare ulterioare nu se pun de acord în privinţa anului naşterii viitorului domn al Ţării Româneşti, se poate spune că acesta s-a născut între 1623 şi 1630, „dacă în realitate nu şi mai devreme”, însoţindu-l probabil pe tatăl său la 17 venirea acestuia în Moldova . Acesta din urmă, odată împământenit, a luat în căsătorie, înainte de 26 februarie 1638, pe Smada, fiica stolnicului Stamatie din 18 Broşteni, cu care a avut pe Ionaşco postelnic şi pe Măricuţa . Grigore Ghica ridică „familia Ghiculeştilor în rândurile marii boierimi autohtone prin căsătoria sa cu Maria Sturza, fiica vistierului Mateiaş şi nepoată 19 de vară primară a domnului Gheorghe Ştefan” . Ajunge la tronul Ţării Româneşti imediat după tatăl său, în septembrie 1660, după ce urcase rapid treptele dregătoreşti, fiind inclusiv capuchehaie la Poartă. Domnia sa e marcată de conflicte cu Cantacuzinii şi de înţelegeri cu Austria împotriva otomanilor (1664), fiind nevoit să se refugieze cu familia în Transilvania, iar de acolo în 20 Polonia şi apoi la Viena . Se stabileşte în final într-un orăşel din Boemia, unde se consideră un exilat, refuzat de Republica Veneţiană căreia îşi oferise serviciile. În disperare de cauză, adresează o scrisoare congregaţiei De Propaganda Fide, în care mărturiseşte că adevărata credinţă este catolicismul, pe care se 21 22 arată gata să-l slujească la Poartă . Cu ajutor veneţian şi profitând de 16 Ibidem, p. 345-346. Ibidem, partea a II-a, în AIIAI, XX, 1983, p. 122-123, inclusiv nota 10. 18 Ibidem, p. 121. 19 Ibidem, p. 123; vezi şi ibidem, partea a III-a, în AIIAI, XXI, 1984, anexa B. 20 C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, ediţie îngrijită de Victor Leahu, vol. I, Iaşi, Editura Junimea, 1971, p. 309-318; Anastasie Iordache, op. cit., p. 30. 21 Anastasie Iordache, op. cit., p. 31. Nu ştim dacă a făcut cu adevărat pasul convertirii la catolicism; se păstrează un formular (Forma juramenti professionis fideia cathedralibus, et superioribus ecclesiis, vel beneficiis curam animarum habentibus, et locis regularium, ac militiarum praeficiendis, observanda) completat cu numele lui „Ioannes Gregorius Ghica Princeps Vallachiae et Moldaviae”, la depunerea jurământului în faţa lui „Julius S. R. Ecclesiae Cardinalis Spinola”, în 10 aprilie 1667, la Viena (Creşterea colecţiunilor, 1911, p. 284). 17 61 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea „amnezia” otomană interesată, poposeşte din nou la Constantinopol şi este 23 numit, din nou, domn al Ţării Româneşti (februarie 1672) . Pierzând nădejdea în sprijinul lui Leopold I, care-şi urmărise propriile ţeluri politice, Grigore I Ghica se orientează spre poloni, de care se lasă prins în timpul asediului 24 Hotinului , fiind primit cu onoruri de către Ioan Sobieski. Cu familia rămasă la Constantinopol, Ghica cere să fie primit de marele vizir, care acceptă varianta domnului asupra desfăşurării evenimentelor. Demascat, în cele din urmă, Ghica 25 este reţinut la Poartă, unde moare subit (noiembrie 1673) , în plină vigoare, 26 zvonurile indicându-l vinovat de otrăvire pe un medic plătit de Cantacuzini . Am insistat asupra câtorva fapte ale lui Grigore I Ghica pentru a evidenţia faptul că destinul şi traiectoria sa politică prefigurează tulburător, în unele momente, viaţa strănepotului său din veacul ce avea să urmeze: colaborare antiotomană cu un puternic împărat al vremii, „trădarea” acestuia, pribegia, jocul diplomatic pe toate „fronturile” politice ale vremii, prizonieratul voluntar şi moartea tragică. Copiii lui Grigore I Ghica au trăit la Constantinopol în mediul greco-levantin din Fanar. Dintre ei, Matei se căsătoreşte la Adrianopol, în aprilie 1693, cu Ruxandra, fiica lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care îi dăruieşte trei fete (Marioara, Sultana, Ruxandra) şi trei băieţi: Grigore, viitor 27 domn (al cărui naş este Leopold I!), Alexandru, ce va fi mare dragoman, şi Scarlat . După moartea prematură a tatălui lor, Grigore al II-lea Ghica şi 28 Alexandru rămân în grija Exaporitului , om de mare cultură, într-o ambianţă intelectuală specială. În programul reformator al lui Grigore al II-lea Ghica, cultura şi învăţământul vor avea un loc privilegiat, deoarece, socotea el, „din câte lucruri împodobesc pre om într-această viiaţă, învăţătura iaste cea mai 29 aleasă şi cea mai înaltă” , vorbe frumoase de la un „ucenic” al lui Alexandru 22 Pentru informaţie nouă despre legăturile lui Grigore I Ghica cu Veneţia, vezi Cristian Luca, Il soggiorno veneziano des principe Gregorio I Ghica e della sua famiglia (1671-1672), în „Studia Historica Adriatica ac Danubiana”, III, n. 1-2, 2010, p. 91-103. 23 C. Gane, op. cit., vol. I, p. 321, 326; Anastasie Iordache, op. cit., p. 33. 24 O „defecţiune” care „se camuflase într-o luare în captivitate” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 160). 25 După Paul Cernovodeanu, Grigore I Ghica moare în anul 1674 − vezi Tabela Ghica (1). 26 Anastasie Iordache, op. cit., p. 39. 27 Cernovodeanu, Tabela Ghica (1). 28 Alexandru Amiras arată că, după moartea tatălui lor, „rămâind Grigorie Vodă micu, cu frate-său Alecsandru care acmu este Terzimanu, în purtarea de grijă a moşu-său lui Alecsandru Ecsaporitul au fostu, până s-au mai rădicat” (Mihail Kogălniceanu, Cronicile României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a II-a, vol. III, Bucureşti, 1874, p. 156). 29 Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, Editura Meridiane, 1990, p. 171. 62 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru Mavrocordat. Sub atenta grijă a bunicului matern, învaţă limbi străine, lucru care-l impune în funcţia de mare dragoman (1716), pe care o deţine până în 30 1726 . La tratativele încheiate cu pacea de la Passarowitz, Grigore al II-lea Ghica se arată favorabil intereselor veneţiene, aflându-se, de asemenea, în relaţii bune şi cu ambasadorul francez. Este numit domn al Moldovei în septembrie 1726, graţie şi influenţei unchiului său, Nicolae Mavrocordat, în dauna lui Mihai Racoviţă, nepot de vară a lui Şerban Cantacuzino, adversarul 31 Ghiculeştilor . Urmează un şir de domnii în ambele Principate (patru în Moldova, două în Ţara Românească), pline de realizări. În 1728, înfiinţează şcoli în Iaşi, cu sprijinul patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara, unde învăţau pe cheltuiala domniei, în greacă şi în română, fii de boieri şi bursieri „săraci”, din ţară şi de 32 peste hotare ; un nou aşezământ pentru şcolile din Iaşi este dat de acelaşi 33 34 domn în 25 decembrie 1747 . Aduce apă în capitală prin olane , repară mănăstiri, zideşte un turn deasupra porţii palatului domnesc, în care instalează 35 un clopot şi un ceasornic , construieşte casele domneşti de la Frumoasa („făcuse acest domnu o grădină foarte frumoasă, şi în grădină case domnesci, 36 pe forma de Ţarigradu” ), iar în Ţara Românească ctitoreşte Biserica Sf. 30 Anastasie Iordache, op. cit., p. 43. Ibidem, p. 44. 32 Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754, text grecesc însoţit de traducerea românească cu prefaţă, introducere, glosar şi indice, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Ariadna Camariano-Cioran, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 287. Constantin Nicolae Mavrocordat, în 20 februarie 1735, scuteşte de dări şi angării Mitropolia din Iaşi şi îi dăruieşte o sumă de bani din vama mare domnească, mitropolitul fiind dator să poarte de grijă şcolilor grecească şi slavonească din Iaşi (Caproşu, Documente Iaşi, vol. IV (1726-1740), Iaşi, Editura Dosoftei, 2001, p. 162-164, doc. nr. 227). 33 Se hotărăşte ca în capitala Moldovei să fie patru şcoli: elinească, grecească, slavonească şi românească, leafa dascălilor fiind plătită din banii strânşi de la preoţi şi diaconi, câte un galben pe an; mai mult, se mai înfiinţează şcoli româneşti şi slavoneşti la Roman, Rădăuţi şi Huşi (Caproşu, Documente Iaşi, vol. V (1741-1755), Iaşi, Editura Dosoftei, 2001, p. 334-336, doc. nr. 553). 34 În 10 februarie 1741, Ghica îi scuteşte de unele dări şi le stabileşte veniturile fraţilor suiulgii Dima şi Constantin, aduşi la Iaşi de la Constantinopol pentru a se îngriji de aducţiunea de apă a oraşului, mai exact de cişmeaua din faţa Curţii domneşti (ibidem, vol. V, p. 6-8, doc. nr. 9). Din textul acestui document reiese cu claritate faptul că domnul construise aceste cişmele cu mult înainte, poate în acel an 1731 amintit de inscripţia în limba română de pe placa de marmură găsită cândva în curtea Mănăstirii Sf. Spiridon (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1902: Aurelia Ignat, Cişmelele de la Sf. Spiridon, Iaşi, 1966-1968, p. 11). 35 Mihail Kogălniceanu, op. cit., vol. III, p. 72. 36 Ibidem, p. 169. Pentru ctitoria lui Grigore al II-lea Ghica de la Mănăstirea Frumoasa, vezi Caproşu, Documente Iaşi, vol. IV, p. 242-244, doc. nr. 337; p. 285-287, doc. nr. 388 şi 389. În biserica acestei mănăstiri au fost îngropaţi, de altfel, trei dintre 31 63 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 37 Pantelimon şi spitalul cu acelaşi nume, lângă Bucureşti (pe o icoană de lemn, 38 ctitorul arată că Sf. Pantelimon este „ocrotitor al întregului meu neam” ). Vădeşte preocupări de ordin edilitar şi în capitala munteană, unde „a acoperit cu scânduri piaţa cea mare, cu ajutor obştesc, deoarece se făcea acolo mult 39 noroi” . Tot în vremea sa se reorganizează şi vama din Bucureşti, în 1733, iar copiii lui Grigore Ghica: „Însă şi egumenii ce vor fi după vrémi la această mănăstiri să aibă datorié a purta de grijă mormânturilor ş-acélor trii fii ai noştri răposaţ(i) ce sintu astrucaţi acolo” (ibidem, vol. V, p. 18, doc. nr. 25). 37 Hrisovul de întemeiere a acestui aşezământ a fost emis de cancelaria lui Grigore al II-lea Ghica la 12 octombrie 1735, ca un „mijloc arătat de Dumnezeu” „spre lucrarea faptelor celor bune şi mântuitoare de suflet”. Plasându-se într-o curgere firească a domnilor din familia sa ce sugerează şi alte gânduri ale principelui („Io Grigorie Ghica voievod al doilea, nepot al răposatului şi vrednicului de pomenire Grigore Ghica voivod cel dintâiu”), milostivul Ghica zideşte şi înalţă din temelie „o sfântă şi dumnezeiască casă, întru slava lui Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda marelui mucenic şi tămăduitor Pantelimon (...) unde şi spital de săraci bolnavi să fie, însă nu numai de bolnavi ca aceia ce ar pătimi de alte boale trupeşti, ci şi de bolnavi cari din depărtarea de Dumnezeu ar pătimi de boala ciumii”. Dăruindu-i moşii în Ţara Românească şi o sumă anuală de bani din cămara personală a domnului, instituind şi o epitropie, în frunte cu mitropolitul Ştefan al ţării, Grigore Ghica nu uită de răsplata divină pentru jertfa sa: „iar domniei mele şi răposaţilor părinţilor, moşilor şi strămoşilor domniei mele veşnică pomenire” (Al. G. Galeşescu, Eforia spitalelor civile din Bucureşti, Bucureşti, 1899, p. 166-174; pentru textul pisaniei, vezi Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I, 1395-1800, redactori: Alexandru Elian (red. responsabil), C. Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 383, nr. 392). Aşezământul de la Sf. Pantelimon primea de la acelaşi Grigore al II-lea Ghica un nou hrisov, în iulie 1752, de unde aflăm că existau mai multe spitale: unul cu 12 paturi şi o spiţerie, pentru „cei ce ar pătimi de boale hroniceşti, adică de boale îndelungate care pot primi şi tămăduire prin luarea doftoriilor”, şi alte clădiri cu destinaţie spitalicească, mai îndepărtate de mănăstire, pentru ciumaţi şi bolnavii de „lingoare”. Aceştia aveau la dispoziţie şi o bisericuţă separată, cu hramul Sf. Visarion Larisis, tămăduitor al ciumei. Tot acum, se orânduiesc doftori, un spiţer şi „un om anume, ce ştie şi cunoaşte ierbile cele de treaba doftoriilor”, precum şi slujitori (jimblar, bucătar, chelar, dârvari, ciocli), preoţi şi diacon. După lămurirea unor pricini mai vechi, Mănăstirea Sf. Pantelimon este declarată stavropoghie a Patriarhiei de Constantinopol. Gospodărirea tuturor celor legate de buna funcţionare a aşezământului se făcea prin înscrierea lor în două condici, una păstrată la Sf. Pantelimon, cealaltă la Mitropolie. Mănăstirii i se închinau ca metocuri 11 lăcaşuri de închinăciune (Al. G. Galeşescu, op. cit., p. 176-230), precum Mănăstirea Fedeleşoiu, zidită de Grigore I Ghica, bunicul ctitorului, „cel dintâiu cu acest nume” (ibidem, p. 234). Între anii 1760 şi 1803, protectorul Epitropiei Sf. Pantelimon devine banul Dumitrache Ghica, fratele lui Grigore al III-lea Ghica şi nepotul de frate al ctitorului (ibidem, p. 186). 38 Inscripţiile medievale ale României, vol. I, p. 468, nr. 556. 39 Sergiu Iosipescu, Victor Ionescu, Ghiculeştii (I), în MI, XII, nr. 7 (136), iulie 1978, p. 10. 64 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru un an mai târziu, întregul sistem vamal muntean, prin sporirea taxelor şi 40 revizuirea cotelor primite de mănăstiri din aceste taxe . În Moldova, dă un aşezământ pentru plata desetinii de către mănăstiri, boieri cu şi fără dregătorii 41 şi „alte bresle ce sint de cinste” (iulie 1728) , stabileşte taxele plătite de negus42 torii străini din Iaşi (1 ianuarie 1731) , construieşte două mori pe Bahlui pentru 43 folosul obştii orăşenilor din Iaşi , ctitoreşte o sihăstrie în Codrul Iaşilor, deasu44 pra Socolii, cu hramul Sf. Maria . „Aceste toate le făcea, că nu era lacomu ca să strângă avuţii, ce mai mult se silia ca să-i rămâie lucruri vrednice pre urma 45 lui” , după cum spune un cronicar al vremii, iar un altul adaugă: „ce mai vârtosu s-au silit să-şi câştige nume bunu, precum şi-au agonisitu nume nemuritoriu de bunu domnu ce au fostu, ca să nu 46 strice numele părinţilor, a moşilor, ce l-au crescutu” . Să nu trecem cu nebăgare de seamă peste vorbele de mai sus, căci ele exprimă cu prisosinţă gândul care i-a îndemnat pe toţi Ghiculeştii la fapte vrednice de neuitare. Calităţile de diplomat ale lui Grigore al II-lea Ghica, fost mare dragoman, au fost puse în evidenţă în timpul războiului ruso-austro-turc din 1735-1739, când, la cererea Porţii, a jucat un rol de mediere între ruşi şi otomani, legând relaţii cu feldmareşalul rus Christoph Burhard von Münich, cu John Bell, secretarul rezidentului englez la Poartă, cu ambasadorul francez la Constantinopol, marchizul de Villeneuve, dar şi cu mari dregători otomani. Mai târziu, va iniţia relaţii şi cu Prusia regelui Frederic al II-lea. Toate acestea vor fi fost urmărite cu atenţie, să nu avem nicio îndoială, de tânărul Grigore, nepotul său de frate, ce-şi desăvârşea ucenicia luând aminte la faptele unchiului. Acesta trece la cele veşnice în 26 august 1752, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Sf. 47 Pantelimon (mormânt distrus în iulie 1985). 40 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966, p. 97. 41 Caproşu, Documente Iaşi, vol. IV, p. 45-48, doc. nr. 59-60. Ulterior, Constantin Nicolae Mavrocordat, în martie 1734, scuteşte de dajde mazilească pe boierii ce nu mai deţin dregătorii, de la marele logofăt până la logofătul al treilea (ibidem, p. 139-141, doc. nr. 197). 42 Măsură luată în folosul negustorilor locali, întrucât aceştia, „care trag biru pământului n-au nici o hrană, închizindu-li-se hrana din pricina streinilor” (ibidem, vol. IV, p. 81-82, doc. nr. 111). 43 Ibidem, vol. IV, p. 107, doc. nr. 149. 44 Ibidem, vol. IV, p. 125, doc. nr. 177; vol. V, p. 11-12, doc. nr. 15. Fiul său, Matei Ghica, face o danie, în 28 iunie 1754, pentru terminarea bisericii din piatră a acestui schit (ibidem, vol. V, p. 519, doc. nr. 793). 45 Mihail Kogălniceanu, op. cit., vol. III, p. 73. 46 Ibidem, p. 158. 47 Pe piatra sa de mormânt se putea citi: „Datoriia cea obştească de pre firea ome- 65 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 48 Doi dintre fiii lui Grigore al II-lea Ghica ajung, la rândul lor, pe tronurile ambelor Principate. Matei Ghica urcă primul dintre ei pe tronul 49 50 „strămoşesc” , deşi, din câte se pare, era mai mic decât Scarlat . În plan extern se manifestă ca un fidel sprijinitor al curţilor de la Viena şi Petersburg, încă de pe vremea când ocupa funcţia de mare dragoman manifestând „înţelegere” faţă 51 de acţiunile Rusiei în Livonia şi Finlanda . Nu este de mirare, în aceste 52 circumstanţe, că este mazilit în 1756 şi trimis în surghiun . În domnia sa din nească, împlinind preafericitul, deapururea pomenitul Grigorie cel preînalt, Ghica vodă încoronat, domn în Ţara Rumânească şi în cea Moldovenească, care cu minte-naltă domnind şi cu dreptate cârmuind de pre vrem(i) aceste ţăr(i), cu înţelepte îndreptăr(i) la a doaolea domnie dată de la-mpărăţie di(n) scaunul cel strămoşăsc la lăcaşul cel ceresc s-au mutat fărʼ de prihană cu pace şi cu pohvală. Iar trupul său cel de om, cu cinste ca de un domn, aicea s-au astrucat şi îngropării s-au dat la a sa domnească zidire, spre vecinică pomenire. Avgust 26 d(ni) leat 7260” (Inscripţiile medievale ale României, vol. I, p. 380, nr. 395). Lângă domn se odihnea şi soţia sa Zoe, pristăvită la 14 martie 1759 (ibidem, p. 386-387, nr. 396). 48 Grigore al II-lea Ghica a avut cinci băieţi (Matei, Grigore, Gheorghe, Alexandru şi Scarlat) şi două fete (Ruxandra şi Smaranda) (Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)). Alexandru a murit de copil, din cauza frigurilor, fiind îngropat în Biserica ieşeană Sf. Nicolae Domnesc, nu după multă vreme născându-se, în ziua de Sf. Grigore, beizadeaua care va purta numele sfântului (Mihail Kogălniceanu, op. cit., vol. III, p. 168). Dintre fete, Ruxandra s-a căsătorit, în 1748, cu marele medelnicer Dumitraşcu Sturdza, fiul marelui logofăt Sandu Sturdza, iar Smaranda s-a însoţit cu spătarul Arăpache Vlasto (Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)). 49 În 1752, „au intrat măriia sa Matei Ghica voevod în scaun, domnu tânăr de 30 ani” (Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 9, nr. 21). 50 Un raport veneţian din 2 decembrie 1752 face referire la o ceartă între tânărul domn Matei Ghica „et il suo fratello primogenito che non può soffrire di essere stato posposto al fratello cadetto” (Hurmuzaki, Documente, vol. IX/2, Bucureşti, 1899, p. 5, doc. nr. VI). 51 Anastasie Iordache, op. cit., p. 73. 52 Toate informaţiile pe care le cunoaştem despre Ghiculeşti susţin că Matei Ghica a murit în acelaşi an în care a fost mazilit (Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)). Se pare însă că fiul lui Grigore al II-lea Ghica mai trăieşte în anii ce au urmat păcii de la Kuciuk-Kainargi. Nici cronicile ţării nu amintesc de o asemenea moarte timpurie. Ioan Canta notează: „L-au mazilit, s-au dus la Ţarigrad, şi domn n-au mai putut să mai vie, fiincă grecii ce-i mâncase venitul domniei lui, mergând la Ţarigrad l-au lăsat toţi, şi încă i-au scos şi nume de nevrednic” (Mihail Kogălniceanu, op. cit., vol. III, p. 187). La rândul său, Enache Kogălniceanu scrie în letopiseţul său că Matei Ghica, după mazilire „mergând la Ţarigrad, s-au apucat de giudecăţi cu boierii lui şi cu socrul său, trăgându-i la giudecată, cerând seamă de la dânşii, la care l-au mai mestecat şi ei pe la Porţi, scornindu-i multe cuvinte, stricându-şi numele de peste tot locul [...]; şi cu aceste fapte au rămas la rea stare, care n-au mai văzut domnie, trăind cu milostenia creştinilor” (ibidem, vol. III, p. 228). Tot aşa ştie şi Peyssonnel, martor al evenimentelor. Alexandru Ipsilanti lucrează, înainte de venirea la domnie, împotriva planurilor lui Matei Ghica, 66 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru Moldova, Matei Ghica stabileşte, în 23 noiembrie 1754, veniturile tuturor dregătorilor domneşti, întrucât „orânduiala boierimii” nu avea nicio „chiverni53 sală, nici un venit spre starea şi întemeierea ei” . Alături de cişmelele făcute de tatăl său lângă Curtea domnească din Iaşi, Matei Ghica ridică, la rându-i, „altă hazne în trii şuruburi”, de unde să ia apă „partea bărbătească”, femeilor 54 fiindu-le destinate cişmeaua cea veche . Doi dintre copiii săi, Grigore şi Zoiţa, aceasta din urmă căsătorită, în 1776, cu stolnicul Vasile Costache în Moldova, primesc stipendii din Vistieria Moldovei, ei fiind rezidenţi la curtea lui Grigore 55 al III-lea Ghica, în a doua sa domnie la Iaşi . Scarlat Ghica, fratele lui Matei, ajunge şi el pe tronul Principatelor, o dată în Moldova şi de două ori în Ţara Românească. În linii mari, el duce aceeaşi linie politică ca şi ceilalţi Ghiculeşti, de înţeles dacă avem în vedere legăturile sale cu unchiul Alexandru Ghica, marele dragoman, care îl şi 56 cununase în 1738 . Se remarcă prin întemeierea unei şcoli în limba ţării pe 57 58 lângă Biserica Sf. Gheorghe Vechi din Bucureşti . Moare în 1766 , fiind care ţintea şi el la tronul Ţării Româneşti, o „cabală de Fanar” în care Matei Ghica a făcut şi mari datorii băneşti: „Il est intéressant de noter le rôle des affaires de banque dans les questions politiques et la lutte pour lʼobligation imprudemment laissée par Mathieu Ghika aux mains des agents de change de Constantinople” (Gheorghe I. Brătianu, Les observations de M. de Peyssonnel en 1777 sur lʼexécution du traité de Koutchouk Kaïnardji, în RHSEE, VI, 1929, nr. 10-12, p. 351). Nu poate fi vorba decât de fostul domn din Principate (în Ţara Românească, între 1752 şi 1753), întrucât fratele lui Grigore al III-lea Ghica, spătarul Matei, se găseşte la curtea acestuia în anii 1775-1776 (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I (1763-1784), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 400, 415, 428). Mai spune acelaşi Peyssonnel: „Les habitants de la Valachie opprimés et poussés à bout par les vexations et les cruautés que le Prince Regnant Alexandre Psilandri exerçoit envers eux espererent de parvenir à se débarasser de ce petit Tyran en lui suscitant un competiteur; ils s'adresserent au Prince Mathieu Gica, qui, dépossédé depuis longtemps de cette principauté, menoit une vie privée à Constantinople. Ils le deciderent à se mettre sur les rangs et à cabaler à la Porte pour être remis en place” (Gheorghe I. Brătianu, op. cit., p. 358-359). Matei Ghica împrumută bani în condiţii dubioase la Constantinopol şi determină pe câţiva „amici” din Ţara Românească („Ses amis, qui, par leurs intrigues, lui avoient formé un parti puissant dans ce pays là”) să trimită o delegaţie la prinţul Repnin, care se găsea atunci la Poartă, pentru a cere înlocuirea lui Ipsilanti cu preferatul lor, demers care a rămas fără niciun rezultat (ibidem, p. 359-363). Despre faptul că muntenii îşi doreau un alt domn decât cel numit de Poartă se ştia în mediile diplomatice de la Constantinopol în 3 noiembrie 1774 (Al. Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 310, doc. nr. DCLXXXIII). 53 Caproşu, Documente Iaşi, vol. V, p. 538-542, doc. nr. 820. 54 Ibidem, vol. VI (1756-1770), Iaşi, Editura Dosoftei, 2004, p. 43-44, doc. nr. 53. 55 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 422, 445, 457, 475, 487, 501, 543, 544. 56 Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 413. 57 Pisania acesteia spune: „Şcoala aceasta s-au făcut cu cheltuiala prealuminatului 67 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 59 îngropat la ctitoria sa, Biserica Sfântul Spiridon cel Nou , şi este urmat la tron 60 de fiul său, Alexandru Scarlat Ghica , care, permiţând complice activitatea agenţilor ruşi în Ţara Românească, fapt adus la cunoştinţa Porţii prin hanul 61 tătar, este mazilit în octombrie 1768 , după ce se remarcase prin grija acordată 62 Mănăstirii bucureştene Sf. Spiridon, ctitoria familiei sale , sau prin daniile nostru domn Ioan Scarlat Ghica v(oie)v(od), cu blagoslovenia p(reasfinţiei) s(ale) mitropolit al ţerei, chiriu chir Filaret, cu mijlocirea blagorodnicului, domnului banu Const(antin) Brâncoveanu, vel logofăt, cu osârdia popei Florea, dascăl slovenesc, 1759” (Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I, p. 382, nr. 389). 58 Moartea i-a fost pricinuită de o boală contractată în timpul incendiului care a cuprins Bucureştii în ziua de 2 noiembrie 1766: „mergând şi măriia sa Scarlat Ghica voievod la foc, şi atuncea s-au bolnăvit din ceasul acela” (Ilie Corfus, op. cit., p. 298, nr. 5; vezi şi Sergiu Iosipescu, Victor Ionescu, op. cit., p. 12). 59 „Şi l-au îngropat la biserica mării sale pe podul lui Şărban, la bisearica cea noao, în tindă, întâi măriia sa s-au îngropat, unde iaste hramul Sfântului Spiridon, cu mare slujbă şi pompă, ca pe un domn” (Ilie Corfus, op. cit., p. 298, nr. 5). Piatra de mormânt este un soi de testament politic pentru dinastia ce se clădea cu fiecare dintre domnii neamului: „Această smerită şi întunecată pulbere ascunde în sânul ei pe marele Scarlat, domnul, fiul lui Grigorie, din marea stirpe a Ghiculeştilor, care a pierit de boală vrednică de plâns, în Dacia, după ce domnise mai întâi în Moldova şi ca a doua răsplată pentru virtutea lui având cârmuirea Daciei. Care pentru toţi supuşii săi era ca un părinte blând. Pentru aceasta, de mare jale, ei şi-au dat suflarea, scăldându-i cu lacrimi mormântul, pe care i l-a ridicat slăvitul său fiu şi moştenitorul domniei, şi cu cântări de jale, stând în jur, fiecare din parte-i, să plângem sfârşitul celui plecat spre cer. În anul 1766 decembrie 2” (Inscripţiile medievale ale României, vol. I, p. 390, nr. 406). Ridicarea Bisericii Sf. Spiridon Nou a fost începută de Scarlat Ghica în 1766, fiind terminată de fiul său la 30 septembrie 1768 (Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 99). 60 Sergiu Iosipescu şi Victor Ionescu cred că Alexandru Scarlat Ghica a fost ales domn, înainte de învestitura Porţii, a doua zi după îngroparea tatălui său (op. cit., p. 12). De fapt, este vorba de o lectură neglijentă a însemnării de epocă, în care se arată clar că la 1 decembrie 1766 beizadeaua Alexandru pleacă la Ţarigrad, de unde vine cu caftan de domnie, fiind uns domn duminică, 3 decembrie, în Biserica Domnească din Bucureşti, după care „au venit şi de la putearnica împărăţie turcul cu toiurile şi cu sangeacul şi cuca” (Ilie Corfus, op. cit., p. 298, nr. 5). 61 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Mavrocordaţii, ediţia a III-a, Bucureşti, f. a., p. 100. După cum arată o însemnare din epocă, miercuri, 15 octombrie 1768, plecau din Bucureşti spre Ţarigrad, doamna lui Alexandru Scarlat Ghica, alături de „doamna cea bătrână” a lui Scarlat Ghica şi alte jupânese (Ilie Corfus, op. cit., p. 12, nr. 33). 62 Astfel, în 15 octombrie 1767, hotărăşte să mute în „odăile ce sănt făcute” la această mănăstire pe găitănarii şi şalvaragii din târg, scutiţi de fumărit şi plătind doar chirie. Aceşti meşteşugari „ţinea în târg prăvălii străine şi să neguţătoriia cu postav de ţară, pe care îl cumpăra de la postăvarii de ţară şi-l vindea ei din prăvălii cu bucata şi cu cotul, făcea şi haine, dulămi, şalvari, de le vindea gata”. Ei arătaseră domnului că au pagubă din partea negustorilor străini, inclusiv a celor din Moldova, care cumpără 68 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru 63 făcute unor mănăstiri greceşti . Odată cu el încetează alegerea domnilor dintre urmaşii direcţi ai lui Grigore al II-lea Ghica, linie genealogică care se va stinge, cu timpul, pe linie masculină. Dacă ar fi să urmăm stilul bătrânelor cronici, am îndrepta spre răbdătorul cititor rugămintea să nu considere de prisos toate cele mai sus povestite. Privite laolaltă, faptele adunate arată o moştenire transmisă de la o generaţie la alta, pornind „socoteala” de la guvernarea lui Grigore al II-lea Ghica. Şcoli, apă pentru ieşeni, turn cu ceas, ridicare de spital, punerea în aplicare a unor măsuri de bună guvernare convergente Iluminismului privind cultura şi învăţământul, şi câte altele, iată o temelie pe care Grigore al II-lea Ghica o lasă fiilor şi, mai ales, nepotului său de frate, Grigore al III-lea Ghica, pentru a clădi în conti64 nuare şi a da strălucire „marii stirpe a Ghiculeştilor” . Privind spre tronurile Principatelor: ucenicia în slujbe moldo-valahe şi dragomanatul 65 Ghiculeştii din epoca modernă, munteni şi moldoveni , se situează în descendenţa lui Alexandru Ghica, fratele lui Grigore al II-lea Ghica. În cuvântarea postav „fără a le da şi lor de ştire”. Prin această măsură, domnia se asigura că postavul de ţară se vinde doar la Mănăstirea Sf. Spiridon (George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1634-1800), Bucureşti, Editura Academiei, 1982, p. 238-240, doc. nr. 202). 63 În 20 februarie 1768, tânărul domn întăreşte Mănăstirii Mega Spileon din Moreea un obroc anual de 100 de bulgări de sare, dar plătindu-se câte un taler de bolovan (Mihai-Cristian Amăriuţei, Lidia Cotovanu, Ovidiu-Victor Olar, Phanariot Donations to the Mega Spileon Monastery, în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, 18/I, 2014, p. 239-240, doc. nr. 2). Demn de semnalat este faptul că, după opinia noastră, şirul de donaţii către mănăstirea moreotă îl are începător pe „răpoosatul moşul domnii mele, Io Grigorie Ghica voievod”, bunicul său, imitat de fiul Scarlat şi nepotul de frate Grigore al III-lea Ghica. 64 Vezi supra, nota 59. 65 Problema celor două ramuri a Ghiculeştilor a suscitat în timp destule polemici (vezi G. Bezviconi, Cercetări genealogice româneşti (I), în ArhGen, IV, 1992, 1-2, [AIIX, XXIX, 1992], p. 516). Începând cu banul Mihail Cantacuzino, s-a afirmat că Ghiculeştii moldoveni coboară din Ecaterina, sora lui Grigore al III-lea Ghica, căsătorită cu un Dimitrie Gheorghiadis, fiul unui sulger, numit de aceea şi „Sulgearoglu”. La această opinie s-au raliat C. Sion, Radu Rosetti, I. C. Filitti, Teodor Râşcanu, Em. Hagi-Moscu, C. Gane şi alţii; împotriva acestei păreri s-au exprimat colonelul Mihail G. Ghica, O. C. Lecca, Ioan G. Ghica (autorul unei monografii a familiei rămasă în manuscris), Vladimir I. Ghica, Radu E. Ghica şi alţii. Gaspar Jacova Merturi, care a publicat genealogiile principilor albanezi, arată, în 1904, că Sulgearoglu a fost strămoşul direct al Ghiculeştilor din Moldova (ibidem). Prinţul Albert Ghica (1868-1925), pretendent la tronul Albaniei, oferă, în L’Albanie et la Question d’Orient (Solution de la Question 69 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea ţinută cu ocazia nunţii sorei sale, Ecaterina, cu Dimitrie Gheorghiadi, tânărul Grigoraşco îşi dovedea talentul oratoric, mândrindu-se de a avea „ca tată pe acel bărbat mărit, admirat de toţi, care acum se vede în fruntea noastră, prea cucernicul şi prea strălucitul domn Exaporitul puternicei împărăţii, chir Alexandru Ghica, care atât din partea tatălui cât şi din partea mamei e din sânge domnesc, născut şi crescut în măreţie, din partea tatălui se laudă cu înaintaşii iluştri, prea măriţii domni Grigorie şi Ghica, iar din partea mamei cu prea cucernica şi prea slăvita bunică [...], căci prin ea se trage din acel bărbat neuitat şi celebru prin inteligenţa şi înţelepciunea sa, Alexandru Exaporitul, [...] şi de la acest Alexandru, acest bunic al său, poartă şi numele şi 66 vrednicia” . Acest om extraodinar, născut în 1698, se căsătoreşte cu Elena Evpraghioti, 67 fiica marelui hartofilax Dimitrie Evpraghioti , care-i dăruieşte mai mulţi copii, între care Dimitrie, Matei şi Grigore, viitorul domn. După o perioadă în care a 68 ocupat dregătoriile de mare cupar şi mare postelnic în Ţara Românească , în d’Orient), Paris, 1908, date genealogice fanteziste (passim). În lipsa unor informaţii documentare lămuritoare, circulau în epocă şi alte date departe de realitate: după Octav George Leca, Grigore al III-lea Ghica are doi fii, pe Constantin şi pe Gheorghe (Genealogia a 100 de case din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1911, planşa 45). Pentru cele mai noi date privind pe Ghiculeşti (unele informaţii sunt mai greu de verificat), inclusiv arbori genealogici ai diferitelor ramuri ale familiei, vezi şi www.ghika.net (site administrat de Mona şi Florian Budu-Ghyka). 66 Scrieri şi documente greceşti privitoare la istoria românilor din anii 1529-1837, culese şi publicate în tomul XIII din documentele Hurmuzaki de A. Papadopulos-Kerameus, traduse de G. Murnu şi C. Litzica, Bucureşti, 1914, p. 460. Dascălul fiului de dragoman, Nicolae Critias, arată, la rândul său, că tatăl elevului său se înscrie într-un „lanţ de aur al neamului, un şir de domni neîntrecuţi în eroism”, atât din partea tatălui, cât şi din partea mamei (ibidem, p. 463). Pentru descendenţa lui Alexandru Ghica, vezi şi Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XV, Vasluiul. Studiu şi documente, Iaşi, 1926, p. XXXIX, XLI-XLII, XLVI. 67 Livre dʼOr de la noblesse phanariote en Gréce, en Roumanie, en Russie et en Turquie, par un phanariote, Athènes, 1892, p. 46. Grigore Alexandru Ghica arăta despre mama sa că este „născută din neamuri vestite şi dintre cele dintâi neamuri ale acestei capitale” (Scrieri şi documente greceşti privitoare la istoria românilor..., p. 460). Elena moare în vremea primei domnii a fiului ei, oraţia funebră fiind compusă de Nikeforos Theotokis (vezi recenzia lui Andrei Pippidi la biografia învăţatului grec, publicată, în 1979 la Atena, de Zoé Mourouti-Ghenakou, în RESEE, XIX, 1981, nr. 1, p. 183). 68 Alexandru Ghica este atestat în dregătoria de mare postelnic la 26 octombrie 1717, precum şi între 13 iunie şi 17 octombrie 1719 (Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea. Liste cronologice şi cursus honorum (II), în RA, Anul XLIX, vol. XXXIV, 1972, nr. 2, p. 306-307; Sergiu Iosipescu, Victor Ionescu, op. cit., p. 10; Dan Gr. Pleşia, O scurtă contribuţie la istoricul familiei Ghica, în ArhGen, V (X), 1998, 1-2, p. 247). 70 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru timpul domniilor verilor săi, Constantin şi Ioan Mavrocordat, Alexandru Ghica este numit mare dragoman al Porţii în 1726, în locul fratelui său, funcţie în care aduce servicii importante sultanului, mai ales cu prilejul tratativelor care duc la semnarea păcii de la Belgrad, motiv pentru care padişahul Mahmud I îi atribuie, în 1740, titlul onorific de domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei, care 69 nu se mai acordase până atunci . Peste numai un an de zile preţuirea sultanului se risipeşte, iar dragomanul său este acuzat de trădare cu prilejul traducerii în limba turcă a tratatului de la Belgrad, în problema stabilirii hotarelor cu Austria. A contat, fără îndoială, şi faptul că patriarhul Neofit, persecutat de marele vizir, se ascundea, prin martie 1740, în casa de la Curù-Ceşmè a lui 70 Grigore al II-lea Ghica, cu ajutorul fratelui acestuia, dragomanul Alexandru . Alexandru Ghica este ridicat de autorităţile otomane, în seara zilei de 5 februarie 1741, de la reşedinţa bailului veneţian la Poartă, unde „obişnuia a merge la prietenii săi greci pentru a-şi înneca grijile în vin bun”. Familia a fost, de asemenea, arestată, iar averea sechestrată. Adolescentul Grigore a putut vedea cum marele imbrohor a intrat, în acea noapte, în casa lor din 71 Curù-Ceşmè, sigilând şi cercetând averea dragomanului , scenă care avea să se repete, în acelaşi chip, peste mai bine de 36 de ani, cu propria casă şi familie. Anchetat în închisoarea în care stătea „cu două lanţuri la picioare” de câte două-trei ori pe zi, mai ales în ceea ce priveşte averea, Alexandru Ghica a provocat şi căderea altor dregători ai sultanului, precum reis effendi (ministrul de externe), exilat după ce a fost acuzat că a împărţit cu dragomanul darurile 72 primite de la habsburgi . În ciuda intervenţiilor reprezentanţilor diplomatici ai 73 74 Franţei şi Prusiei , este decapitat , în 21 februarie, pe la orele trei-patru după-amiază, la chioşcul împărătesc de lângă malul mării, sub ochii sulta75 76 nului , „prin trei lovituri de iatagan, care nu-i străbătură gâtul măcelărit” ; 77 78 cadavrul este expus trei zile , iar averea îi este confiscată . Văduva sa, împre69 Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 481; C. Gane, op. cit., vol. II, Iaşi, Editura Junimea, 1972, p. 203. 70 Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/2, Bucureşti, 1917, p. 1102, doc. nr. MLIV. 71 Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti, 1888, p. 190. 72 Ibidem. 73 Joseph von Hammer, Histoire de lʼEmpire ottoman depuis son origine jusquʼà nos jours, tome XV, Paris, 1839, p. 28-29. 74 Hurmuzaki, Documente, vol. IX/1, Bucureşti, 1897, p. 677-680, doc. nr. DCCXCII şi DCCXCIII. 75 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. II, Bucureşti, 1903, p. 388, doc. nr. 3. 76 Ibidem, vol. I, Bucureşti, 1902, p. LII. 77 Ibidem, vol. II, p. 616, doc. nr. 2. 78 Averea sa se ridica, după unele aprecieri, la „şapte ori opt sute de pungi” (ibidem, vol. II, p. 616, doc. nr. 1). 71 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea ună cu toţi copiii, s-a refugiat la soacră, în vreme ce în Fanar se strângea o sumă de bani, aproape 1 500 de piaştri, din care 300 au fost folosiţi pentru ridicarea corpului fostului dragoman (care, altminteri, ar fi fost aruncat în 79 Bosfor), înhumat apoi de patriarh la Biserica Sf. Parascheva . La un an de la moarte, fratele Grigore al II-lea Ghica îi face parastas la Constantinopol, neîncetând să ajute „în orice chip cu putinţă pe orfanii fratelui său, cum a şi dovedit de multe ori, prin fapte. Aşa a recăpătat casa lor din Stavrodomion, pe care o cumpăraseră ambasadorii Suediei, dar care, prin mijlocirea lui Grigore [al II-lea Ghica] vodă, aceştia au înapoiat-o văduvei, 80 primind de la ei să stea în casă şi să plătească pe an o mare chirie” . Dragomanul Alexandru Ghica, care s-a priceput să fie mediator nu doar între puternicii monarhi ai Europei şi Sublima Poartă, dar şi între propriile rude (mai exact între fratele său Grigore şi Constantin Mavrocordat, vărul lui 81 82 primar) , a avut o „casă grea”, cu zece copii, dintre care cinci fete (Zoe , 83 84 85 86 87 Smaranda , Profira , Raliţa şi Ecaterina ) şi cinci băieţi (Scarlat, Matei , 79 Mihai Dimitrie Sturdza, Dictionnaire historique et généalogique des grandes familles de Grèce, dʼAlbanie et de Constantinople, 2e édition revue et augmentée, Paris, 1999, p. 298. 80 Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 561. 81 „À un certain moment, en 1739, un des Phanariotes, le grand interprète Alexandre Ghica, joua même le rôle d'un arbitre entre les deux princes régnants, ses parents, les réconciliant et arrivant à imposer à leur conduite, dʼaprès la tradition, rappellée alors, de Nicolas Maurocordato, une direction unitaire d'«amour fraternel»” (N. Iorga, Byzance après Byzance, Bucureşti, 1935, p. 225). Pentru schimbul de scrisori dintre dragomanul Alexandru Ghica şi Constantin Mavrocordat în această chestiune, vezi Constantin Dapontès, Ephémérides daces ou chronique de la guerre de quatre ans (1736-1739), publiée, traduite et annotée par Emile Legrand, tome deuxième, Paris, 1881, p. 417-420. 82 A fost căsătorită cu Ioniţă Cantacuzino mare vistiernic, cu care a avut un fiu, pe Matei, refugiat în Rusia în 1791, unde a primit titlul de consilier de stat. A murit în 1817, fiind căsătorit cu Ralu Calimah, de la care a avut şase copiii, stabiliţi în Rusia (Livre dʼOr de la noblesse phanariote…, p. 20). În pomelnicul familiei Cantacuzino de la Biserica ieşeană Tălpălari, ctitorie a acestui neam, apare şi Ioan mare comis, cu Zoiţa şi fiii lor, iar Matei este prezent în alt pomelnic al familiei (Gheorghe Ghibănescu, Pomelnicul Cantacuzineştilor, în ArhGen, Anul I, nr. 2-3, februarie-martie 1912, p. 40, inclusiv nota 7). 83 Smaranda a fost căsătorită cu Luca (Lucache) Ianculeu della Rocca, grec, om învăţat (vorbea limbile turcă, italiană şi franceză), care, cât timp a stat la Braşov, a lucrat la un dicţionar în şase limbi (George Pascu, Călători străini în Moldova şi Muntenia în secolul XVIII. Carra, Bauer şi Struve, Iaşi, 1940, p. 32; Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)). 84 A fost căsătorită cu un Razu postelnic (Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)). 85 A fost căsătorită mai întâi cu Manole Giani-Ruset, viitorul domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei, apoi cu Costache Caragea (ibidem), mare agă în 1775 (Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. VI/2, Iaşi, 1933, p. 211), care a lăsat, în Efemeridele sale, mărturii despre tragicul sfârşit al cumnatului său din octombrie 1777. 72 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru 88 Dimitrie , Alexandru şi Grigore). Legătura de rudenie dintre Alexandru Ghica şi Constantin Mavrocordat (veri primari) era întărită şi de faptul că una dintre 89 fiicele dragomanului fusese botezată de către acesta din urmă . După cum am mai spus, la un an de la moarte, aşadar pe la începutul anului 1742, Grigore al II-lea Ghica, mazilit de câteva luni din scaunul moldav (îi pomenise memoria şi în Moldova cu un parastas de trei luni, la Mitropolie) „totuşi a vrut să facă şi acolo la Constantinopol parastasul de un an pentru 86 Cernovodeanu, Tabela Ghica (1). Se spune că la nunta Ecaterinei ar fi asistat trei patriarhi şi ambasadorul Suediei la Poartă (Livre dʼOr de la noblesse phanariote…, p. 46). 87 Acesta a fost mare spătar în Ţara Românească, în timpul domniei fratelui său Grigore Alexandru Ghica, pe care l-a însoţit apoi în Rusia. A fost căsătorit cu Ecaterina Balş, cu care nu a avut copii; nu a murit în 1773 (cf. Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)), întrucât îl găsim, începând cu 1775, la curtea fratelui său de la Iaşi (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 400, 415, 428, 444-446, 449 ş.a.), iar în 11 septembrie 1780 vinde cumnatului Ioan Cantacuzino un loc de casă din Muntenimea de Sus (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII (1771-1780), Iaşi, Editura Dosoftei, 2005, p. 637-638, doc. nr. 488). 88 Despre banul Dimitrie Ghica se spunea în secolul al XIX-lea că venise de la Constantinopol în suita unui „hospodar fanariot”. El se născuse prin anul 1718 (Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)) sau 1728 (Dan Gr. Pleşia, op. cit., p. 247), venind în Ţara Românească fie în suita lui Constantin Mavrocordat (în 1744), „unchi de văr primar al fiilor lui Alexandru”, fie cu unchiul său după tată, Grigore al II-lea Ghica, în 1748. Intră în viaţa publică a ţării, fiind mare comis în anii 1752-1753, în vremea domniei vărului său Matei Ghica, mare paharnic şi mare clucer sub Constantin Racoviţă, mare spătar sub Alexandru Scarlat Ghica, în vreme ce fratele său, Grigore al III-lea Ghica, îi încredinţează marea bănie în 1769 (Dan Gr. Pleşia, op. cit., p. 248). În anul 1764, îşi vizitează fratele la Iaşi, acesta fiind proaspăt numit domn al Moldovei, împreună cu a doua sa soţie, Maria, născută Văcărescu (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 364), fiica bănesei Ruxandra Văcărescu, nepoata vornicului Iordache Roset şi sora lui Ştefan Roset mare logofăt (Iulian Marinescu, Documente vasluiene, în BCIR, IV, 1925, p. 221-222, doc. nr. 14). La schitul buzoian Găvanele, distrus de cutremurul din 1802 şi refăcut cu ajutorul domnului Mihail Suţu şi al unor mari boieri, se păstrau câteva pomelnice, printre care şi cel al marelui ban Dimitrie Ghica, unde apar menţionaţi, printre alţii, părinţii Alexandru şi Elena, Dimitrie [Evpraghioti], bunicul dinspre mamă, Grigorie [al III-lea Ghica] şi soţia sa Ecaterina, fraţii Matei, Zmaranda, Porhiria, Raliţa, Scarlat şi Alexandru (Ioan C. Filitti, Despre schitul Găvanele (Buzău), în RI, XI, 1925, nr. 4-6, p. 92 − personajele au fost identificate de autor). 89 Astfel se spune în scrisoarea adresată de Constantin Mavrocordat lui Alexandru Ghica la 15 ianuarie 1740: „[...] non seulement nous considérerons Votre Altesse comme notre bien-aimé frère, mais nous traiterons sa glorieuse maison comme la nôtre, nous regarderons ses enfants chéris comme nos enfants, et spécialement notre bien-aimée filleule, à qui nous donnons notre bénédiction paternelle et que nous embrassons avec tendresse. [...] Nous saluons amicalement notre très chère belle-soeur, l'illustrissime grande drogmanesse; nous bénissons de tout coeur et embrassons vos enfants chéris et nos bien-aimés neveaux” (Constantin Dapontès, op. cit., tome deuxième, p. 420). 73 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 90 mângâierea mamei lor, a soţiei şi a copiilor aceluia” . În prezenţa sa, ceremoniile comemorative au loc la Biserica Sf. Ioan de la Balata, unde au slujit patriarhul ecumenic şi cel al Ierusalimului, „fiind adunaţi acolo toţi fruntaşii şi o mare parte din popor. [...] Toate acestea au adus o mare mângâiere mamei lor, soţiei şi orfanilor aceluia; ei au mai făcut şi obişnuita cernire cu colivă, cu 91 multe plânsete şi bocete, care le-a dat şi aceasta o oarecare uşurare” . Câtă durere mai păstra în suflet Grigoraşco Ghica, e greu de spus. Că a fost marcat de sfârşitul tatălui şi pus pe gânduri, să nu avem nicio îndoială. Mulţimea adunată spre a-i pomeni părintele şi mai ales „fruntaşii” prezenţi acolo i-au întărit însă credinţa în măreţia neamului său şi a faptelor ce se 92 aşteptau de la purtătorii numelui Ghica . Avea deja 18 ani, căci se născuse prin 93 anul 1724 , la Constantinopol, în Fanarul strămoşilor, aducând, desigur, multă bucurie în casa viitorului mare dragoman. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut, ca toţi ceilalţi tineri fanarioţi, în casa părintească. Primele lecţii, mai ales de limbă osmană, putem presupune că le-a luat chiar de la tatăl său; cât despre momentele de relaxare, cele alături de părintele său trebuie să fi fost scurte, atât cât îngăduia slujba pe lângă sultan, şi constau mai ales în plimbări pe 94 platourile de lângă Arnăutchioi . Altminteri, materiile obligatorii pentru educaţia unui tânăr de rangul său erau predate de profesorii vestiţi ai vremii. 90 Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 559. Ibidem, p. 61. 92 Reprezentaţii familiei Ghica se considerau și se prezentau sistematic – în concurenţă cu alte familii „fanariote” importante ale timpului – ca depozitari ai unei misiuni divine. Astfel, Cronica oficială a Ghiculeștilor susţine că Alexandru Ghica dragomanul, tatăl lui Grigore III Ghica, aflat în tabăra turcească la Isaccea, e lovit de un fulger (ba chiar de două, după unii martori), dar că scapă nevătămat: „acest fapt a fost desigur o minune, a fost atribuit de toţi virtuţilor şi binefacerilor lui”. Mai târziu, la 14 aprilie 1747, aflat în exilul său din insula Tenedos, fratele său, Grigore II Ghica, află vestea revenirii la domnie în marţea Săptămânii Mari, în timp ce se citea slujba mirelui în locuinţa sa, deoarece era prea slăbit pentru a merge la biserică, chiar în clipa când cântăreţul ajunsese la sfârşitul troparului, unde se spune: „Sfânt eşti, Dumnezeule, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi” (Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 385, 611). Departe de a fi artificii narative, asemenea povestiri meșteșugite fac parte dintr-o punere în scenă elaborată și de lungă durată, cu o puternică încărcătură simbolică (Mihai-Cristian Amăriuţei, Lidia Cotovanu, Ovidiu-Victor Olar, op. cit., p. 230-232). 93 Jean-Louis Carra scrie că în 1774, când venea pentru a doua oară pe tronul Moldovei, Grigore Ghica era „în vârstă aproape de 50 ani” (Jean-Louis Carra, Istoria Moldavii şi a Românii cu disertare asupra stărei acestor două provincii pe la anul 1781, traducere de N. T. Orăşanu, Bucureşti, 1857, p. 121). 94 Aşa cum făceau, mai târziu, Nicolae Suţu şi tatăl său (Memoriile Principelui Nicolae Suţu mare logofăt al Moldovei (1798-1871), traducere din limba franceză, introducere, note şi comentarii de Georgeta Penelea Filitti, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 51, 55). 91 74 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru Unul dintre aceştia a fost Nicolae Critias, care va fi înaintat la rangul de mare 95 eclesiarh al Marii Biserici. Cărturarul a ascultat cu mândrie cuvântarea pe care foarte tânărul său ucenic, la cununia sorei sale (întâmplată prin 1740), o citeşte cu emoţie în faţa unei asistenţe de seamă: „Aceasta e pornirea voinţei mele şi atâta e râvna mea; dar la îndeplinirea datoriei mele sufleteşti mă simt stăpânit de nelinişte şi teamă, căci, măcar că vârsta nu m-ajută şi nu sunt stăpân pe toate mijloacele învăţăturii, mi-am propus să fac un lucru mai presus de puterea mea şi am fost silit să păşesc în mijlocul arenei, încerc a face ca slaba şi nemăiestrita mea cuvântare să ajungă la urechile unor 96 înţelepţi şi învăţaţi” . Putem bănui că înfloriturile retorice ale discursului tânărului Ghica au produs o bună impresie tuturor invitaţilor prezenţi la sărbătoarea de familie: patriarhi, mitropoliţi, ambasadorul Suediei la Poartă, reprezentanţii domnilor din Principate, Constantin Mavrocordat şi Grigore al II-lea Ghica, membri ai marilor familii din Fanar. 97 După moartea tatălui său, Grigore este luat în 1743 şi educat în casa 98 baronului Penkler, internunţiul Vienei la Poartă , printre aşa-numiţii jeunes de 99 langues (între care crescuse şi unchiul său Grigore al II-lea Ghica), unde rămâne până în anul 1747, când primeşte în dar un ceasornic de aur de la edu100 catorii săi . Între timp, tânărul Grigore urmase, fără îndoială, cursurile Şcolii patriarhale din Constantinopol, acolo pe unde trecuseră toţi cei destinaţi 101 funcţiilor administrative din structurile otomane . 95 Nicolae Critias dă şi un răspuns acestei cuvântări, adresată marelui dragoman Alexandru Ghica (Scrieri şi documente greceşti privitoare la istoria românilor..., p. 462-464). 96 Ibidem, p. 460. 97 „Rămas orfan la o vârstă destul de fragedă, el fu crescut greceşte de o mamă greacă, iniţiat în tainele politicei şi ale diplomaţiei de un neamţ, Penkler, dar moştenind totuşi de la tatăl său o pronunţată înclinare pentru pravoslavnicii imperiului moscovit” (C. Gane, Domniţa Alexandrina Ghica şi contele dʼAntraigues, Bucureşti, 1937, p. 15). 98 Acest lucru arată, o dată în plus, legăturile strânse ale dragomanului Alexandru Ghica cu reprezentanţii Vienei la Poartă. 99 Despre formarea lor pentru cariere de interpreţi pe lângă reprezentanţii Franţei în Orient, precum şi despre şcoala care funcţiona cu acest scop în cartierul Pera, încă din 1699, vezi Frédéric Hitzel, Les Jeunes de langue de Péra-lès-Constantinople, în DHS, no 28, 1996, p. 57-70; Andrei Pippidi, Drogmans et enfants de langues: la France de Constantinople au XVIIe siècle, în Frédéric Hitzel (ed.), Istanbul et les langues orientales. Actes du colloque organisé par lʼIFÉA et lʼINALCO à lʼoccasion du bicentenaire de lʼÉcole des Langues Orientales, Istanbul 29-31 mai 1995, Paris, LʼHarmattan, 1997, p. 131-140. 100 N. Iorga, op. cit., vol. I, p. LXIX. 101 Ariadna Camariano-Cioran, Aides pécuniaires fournies par les Pays Roumains aux écoles grecques (I), în RESEE, XVII, 1979, nr. 1, p. 127. 75 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea După nefastul an 1741, strana din biserica patriarhală de la Constantinopol, a treia de la stranele domneşti, ce fusese a bunicului Matei, apoi a lui Alexandru dragomanul, este oferită prin gramată patriarhală „celui plecat în Ţara Românească fiu al aceluia, prea-nobilului boier marelui postelnic dumnealui 102 Grigoraşcu, fiu sufletesc iubit al nostru” . Într-adevăr, nu la multă vreme după desăvârşirea educaţiei sale a pornit pe drumul care îi era destinat, singurul de altfel care stătea în faţa unui tânăr 103 din Fanar, cu ascendenţa, tradiţia, pregătirea şi ambiţiile sale . Mai întâi vine la Bucureşti, unde domnea unchiul său, Grigore al II-lea Ghica, care îşi lasă nepotul să se familiarizeze cu mediul politic românesc, încredinţându-i dregătoriile de mare comis (22 iunie 1748 – 25 august 1749; 9 octombrie – 16 104 noiembrie 1749) şi mare postelnic (24 septembrie 1749; 1 decembrie 1749 – 105 106 22 aprilie 1751) , în care slujise şi tatăl său cu ceva vreme în urmă . Cele mai multe taine ale guvernării unui Principat în secolul al XVIII-lea le-a deprins în această ultimă dregătorie, care intermedia legătura domnului cu străinătatea; din acest motiv, principele acorda caftanul funcţiei persoanelor apropiate şi de încredere, ce cunoşteau limbi străine. Nu ştim dacă slujba pe lângă domn îi mai lăsa timp şi pentru alte activităţi, dar contacte cu învăţaţi ai vremii ajunşi în 107 Ţara Muntenească e posibil să fi avut . Greu de spus dacă dragostea sau doar interesul calculat l-a îndemnat spre următorul pas important al vieţii sale, cert este că în 1754 se căsătoreşte cu Ecaterina, fiica unui homo novus din Constantinopol, Iacovache Rizo Rangabè, şi a 102 Hurmuzaki, Documente, vol. XIV/2, p. 1104, doc. nr. MLIX. „The family tradition obliged a Phanariot to prepare himself for this no less coveted than perilous career from childhood. His parents would engage private tutors to teach him not only the scholarly Greek language but also Italian and French. He would necessarily learn Turkish too, of course, and not infrequently, as was the norm for Turkish scholars, Arabic and Persian as well. It was equally necessary for him to be initiated into the labyrinthine etiquette of the Sublime Porte and to understand the mindset of the Turkish officials [...]” (C. G. Patrinelis, The Phanariots before 1821, în „Balkan Studies”, 42, 2001, 2, p. 189). 104 Theodora Rădulescu, op. cit., p. 322. 105 Ibidem, p. 306-307. 106 Să notăm că în Ţara Românească mai slujiseră ca mari postelnici Iacovache Rizo, socrul lui Grigore al III-lea Ghica (30 mai 1758), Manole Giani-Ruset, cumnatul său (25 mai 1759 – 14 decembrie 1760), sau Neculache Ventura (12 ianuarie – 15 septembrie 1769), acesta din urmă chiar în timpul domniei muntene a lui Grigore Alexandru Ghica (ibidem, p. 308). Ventura îl va sluji mai târziu pe acesta, în a doua domnie moldoveană, tot ca mare postelnic (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 283, doc. nr. 233 – act din decembrie 1776). 107 După unele date, în timpul şederii sale la Bucureşti a urmat cursurile Academiei greceşti din capitala munteană, avându-l profesor pe Neofit Kavsocalyvitis, venit aici de la Academia athonită (Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 108). 103 76 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru 108 Smarandei Moruzi . Socrul său era bine văzut la Poartă, bogat, inteligent, 109 cultivat, umblat prin Occident, „un dibaciu intrigant” . Bogăţia şi ambiţia socrului mic au făcut, probabil, din această nuntă un eveniment de care s-a vorbit o vreme, dacă nu în tot Ţarigradul, atunci măcar în Fanar. Poate mai strălucită decât alte nunţi greceşti din Constantinopol, despre care avem câteva ştiri, această însoţire a semănat, fără îndoială, în momentele ei esenţiale, cu cele pentru care avem descrieri din epocă, dat fiind puternicul ataşament faţă 110 de tradiţii al comunităţii fanariote . Musafirii intrau în odaia cu zestrea miresei, de faţă fiind şi „un număr însemnat de cocoane greceşti, toate acoperite cu juvaiericale din cap pănă-n picioare”. Între toate, Elena, mama mirelui, văduvă de dragoman şi cumnată de domn în Principate, trebuie să fi văzut în căsătoria fiului ei cu fata unui personaj atât de important la Poartă promisiunea unei viitoare cariere strălucite pentru acesta, încununată, cum altfel, cu tronul unei ţări de la nord de Dunăre. Oaspeţii de seamă poftiţi la nuntă, printre care trebuie să fi fost mulţi dintre cei care îşi reprezentau ţările pe lângă puternicul padişah, au luat loc pe divane, ascultând „poesii şi cântece rostite de caraghioşii turci”, au dănţuit şi au gustat din bunătăţile Orientului ce stăteau pe mese. La două zile a avut loc cununia tinerilor, oficiată, şi aici nu există nici umbra vreunei îndoieli, de însuşi patriarhul ecumenic, însoţit de alţi ierarhi. La ospăţul care a urmat, tânărul Ghica, avîndu-l în dreapta sa pe părintele patriarh, a avut de ascultat urările oaspeţilor şi le-a primit darurile. Fostul său 111 tutore, Penkler, dăruia tinerei Ecaterina 120 de ducaţi de aur . După schimbarea inelelor, „cei nou căsătoriţi băură dintr-un pahar care fu aruncat în 112 urmă pe o piatră şi spart” . Prin 1755 sau 1756 s-a născut şi primul copil al cuplului, Dimitrie, numit astfel mai curând după bunicul matern (chiar dacă acest nume mai era purtat de doi unchi: unul patern, marele ban de mai târziu al Ţării Româneşti, celălalt fiind cumnatul lui Grigore Ghica, anume Dimitrie Gheorghiadis). 108 Sora acesteia, Maria, se căsătoreşte trei ani mai târziu, în 1757, cu Alexandru Scarlat Ghica, nepotul de văr al lui Grigore al III-lea Ghica, căsătorie pentru care primeşte o dispensă de la Calinic, patriarhul ecumenic, întrucât mireasa şi soacra sa, Ruxandra, erau vere primare, făcând parte „din treapta a şaptea de înrudire” (Scrieri şi documente greceşti privitoare la istoria românilor..., p. 359-360). 109 N. Iorga, op. cit., vol. I, p. LXIX. Cei din neamul Rizo erau neam de negustori, care au intrat în elita fanariotă prin căsătorii (idem, Byzance après Byzance, p. 230); aveau case bogate la Stravrodrom şi la Buiuc-Derè, precum şi o bibliotecă impunătoare, în care se regăseau cărţi din fosta bibliotecă a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, vândute de Constantin Mavrocordat pentru a-şi plăti datoriile (Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 193). 110 Vezi pentru aceasta Constantin I. Karadja, O nuntă fanariotă, în RI, IX, 1923, nr. 4-6, p. 85-87. 111 C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. II, p. 204. 112 Ibidem. 77 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Cariera politică a lui Grigore al III-lea Ghica urmează cursul cunoscut. Deşi unele informaţii arată că, la venirea în 1764 pe tronul Moldovei, era „străin 113 de ţară şi de limba moldovenilor” , cronica lui (Pseudo)-Enache Kogălniceanu îl menţionează pe Ghica ca postelnic în 1757, „pentru legăturile cu străină114 tatea” . Putem presupune că, mai curând, îndeplinea o funcţie cu aceleaşi meniri pe lângă vărul său de pe tron, căci în timpul celor 17 luni de domnie a lui Scarlat Ghica, în Divanul domnesc apare ca mare postelnic, fără întreruperi, 115 116 Alexandru Suţu . Peste un an, Scarlat vodă Ghica „au poroncit lui Grigori [III] Ghicăi biv-vel-postelnic ca să margă la Ţarigrad, căci rămăsăsă Manole Geni singur. Şi aşa, piste puţini zile, au plecat la Ţarigrad. Cari, viind la Poartă, s-au împreunat cu toţi ai Porţii ca un capichihaie ce-l trimisăsă. Şi mergând şi la vizirul Ragup-paşa, l-au primit cu blândeţă, văzându-l om de treabă şi întreg la minte, întrebându-l cini este, numindu-să că-i fecior lui Alicsandru, tărzimanu ce 117 au perit, pe care îl ştie paşa şi de-atunce îl luasă la ochi buni” . Sprijinit de 118 marele vizir Kodja-Ragâb Mehmed Paşa şi de Ulefeld, internunţiul Austriei, 119 „tânărul şi ambiţiosul” Ghica este numit mare dragoman în august 1758 , 113 Ibidem. N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. LXXIX. 115 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 86, doc. nr. 98; p. 90, doc. nr. 103; p. 98, doc. nr. 113; p. 102, doc. nr. 114; p. 109, doc. nr. 123; p. 118, doc. nr. 134; p. 128, doc. nr. 146; p. 134, doc. nr. 155; p. 137, doc. nr. 156; p. 142, doc. nr. 161; p. 149, doc. nr. 170. 116 Scarlat Ghica strânge şi „boeri greci de treabă pe lângă mărie-sa, tot aleşi”, printre ei şi pe vărul său Grigore − v. (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod, în volumul Cronici moldoveneşti, ediţie de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 74. 117 Ibidem, p. 77. Probabil că menţiunea sa ca fost mare postelnic se referă la faptul că Grigore Ghica a ocupat această dregătorie în Divanul de la Bucureşti (vezi supra). 118 Personalitatea noului mare vizir impresionase şi pe mulţi dintre contemporani, care îl vedeau ca pe un dregător inteligent şi luminat, cu o mare experienţă politică (guvernator de Cairo şi Alep, membru al delegaţiei otomane la tratativele de pace de la Belgrad, reis-effendi). Din acest motiv a devenit şi un apropiat al sultanului Mustafa al III-lea, care şi-a căsătorit vizirul cu o soră a sa. Era şi un om de o mare cultură: „Cʼétoit enfin un des hommes de lʼEmpire qui fut le plus instruit, et celui peut-être qui écrivoit le mieux; la bibliothéque quʼil a fondée après sa mort est un monument authentique de la sagesse de ses vues, et de lʼétendue de ses connoissances” (Louis de Chénier, Révolutions de l'Empire Ottoman, Paris, 1789, p. 175-176). Potrivit unei alte opinii, noul vizir „întrunia în fiinţa lui însuşiri rare: vorba frumoasă, energia ce mergea până la îndrăzneală, dibăcia, stăpânirea de sine, cunoştinţa oamenilor şi a împrejurărilor de pretutindeni, gustul pentru învăţătură, care-l făcu să întemeieze o bibliotecă” (N. Iorga, op. cit., vol. I, p. XC-XCI). Nu e de mirare că Grigore Ghica şi Ragâb Paşa s-au înţeles atât de bine şi s-au preţuit reciproc. 119 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei..., ed. cit., p. 79: „făcând şi tarziman pe Grigori Ghica, fiul lui Alecsandru Ghicăi tarzimanului”; Joseph 114 78 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru înlocuindu-l pe Ioan Theodor Calimah, eveniment despre care reprezentantul Franţei la Constantinopol nota: „obţinuse prin bani nu doar iertarea păcatului moştenit de la tatăl său care încercase să trădeze Poarta, dar şi funcţia acestuia, 120 începând să duşmănească Austria şi aplecându-se spre Rusia” . În această perioadă, marele dragoman face cunoştinţă cu Nikeforos Theotokis, acum retor 121 al Patriarhiei, căruia îi încredinţează educaţia copiilor săi . Calităţi personale certe, pregătire desăvârşită, dar şi mulţi bani şi protectori puternici, iată reţeta de succes a Fanarului, ce a funcţionat şi în numirea lui Grigore Alexandru Ghica ca mare dragoman. Era vorba de o dregătorie de mare importanţă pentru autorităţile otomane, cu o vechime de aproape un secol pe malurile Bosforului. Nevoia de traducători a Imperiului Otoman a reprezentat o oportunitate sesizată de greci, care au acaparat şi au monopolizat această funcţie, începând din 1661 până în anul 1821, bazându-se pe excelenta 122 lor pregătire lingvistică . Gruparea lor în Fanar îi făceau şi uşor de controlat. Teoretic, marele dragoman al Divanului Imperial era traducătorul lui reis effendi, ministrul de externe al Porţii, dar adevăraţii miniştri erau chiar dragomanii, care primeau scrisorile de acreditare ale ambasadorilor străini, traduceau corespondenţa adresată sultanului ori participau la negocieri în vederea încheierii unor alianţe sau a unor tratate de pace. Dovedindu-şi utilitatea cu prisosinţă, dragomanii au primit privilegii, intrând în Divan şi obţinând rangul de ministru şi dreptul la o suită personală. Pentru ei, familie şi alte 20 de persoane, dragomanii aveau imunitate fiscală deplină şi dreptul de a încasa veniturile unor insule sau ale unor mitropolii (Adrianopole). Puteau fi judecaţi 123 şi condamnaţi doar de tribunalul suprem condus de marele vizir . von Hammer, op. cit., tome XVI, Paris, 1839, p. 59 („Ghika, fils de lʼinterprète exécuté après la convention de Constantinople, et cousin du nouveau voïévode de Valachie, Scarlatto Ghika, avait eu pour concurrent à cette place, Ipsylanti, médecin du grand-vizir Raghib Mohammed, qui, malgré son mérite, ne put l'obtenir”); N. Iorga, op. cit., vol. I, p. XCI. 120 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 110. 121 Vezi recenzia lui Andrei Pippidi la biografia învăţatului grec, publicată în 1979 la Atena de Zoé Mourouti-Ghenakou, în RESEE, XIX, 1981, nr. 1, p. 183. 122 Utilizaţi ocazional de otomani în calitate de traducători, grecii Fanarului monopolizează funcţia odată cu Panaiotis Nicusios (născut în Chios) din 1669, apoi prin marele Alexandru Mavrocordat (vezi studiul lui Damien Janos, Panaiotis Nicousios and Alexander Mavrocordatos: The Rise of the Phanariots and the Office of Grand Dragoman in the Ottoman Administration in the Second Half of the Seventeenth Century, în „Archivium Ottomanicum”, 23 (2006), p. 177-196). 123 Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat: rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII, cuvânt înainte de Giorgios Dion. Poukamisas, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 22-23. 79 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 124 Chiar dacă dragomanii deveneau cei mai puternici creştini din imperiu , măcar pentru o perioadă de timp, la o privire comparativă cu situaţia din plan religios (unde în fruntea creştinilor din împărăţie, indiferent de etnie, se afla patriarhul ecumenic, ce avea în subordine o reţea de episcopi şi mitropoliţi) se observă că de marele dragoman nu depindea nimeni, în afara câtorva tălmaci mai mici şi a alaiului său. Doar în Principate, creştinii continuau să exercite în exclusivitate funcţiile politice ca atare, aici îşi putea impune marele dragoman 125 autoritatea, transformându-se într-un veritabil suzeran . Iată de unde şi fascinaţia lor pentru tronurile ţărilor române. Drept dovadă a faptului că rolul dragomanilor era extrem de important, implicând stabilitatea funcţiei, să notăm faptul că în timpul dragomanatului lui Grigore Alexandru Ghica (august 1758-martie 1764) s-au schimbat nu mai 126 puţin de şase reis-effendi . Din acest punct de vedere, exemplul lui Grigore Alexandru Ghica este unul „complet” din toate punctele de vedere, implicarea sa în ghemul încâlcitelor relaţii diplomatice ale vremii petrecându-se cu mult înainte de venirea pe tronul Moldovei. Prin 1752, Prusia, în plin proces de ascensiune în rândul marilor puteri, încearcă să încheie un tratat cu Poarta şi să trimită un reprezentant diplomatic permanent la Constantinopol. Trimisul Berlinului, Haude von Rexin, ajunge pe malul Bosforului în 1755, unde beneficiază de sprijinul unor persoane precum Porter, reprezentantul Angliei la Poartă, Nicolachi Draco Suţu, cronicarul 127 Atanasie Comnen Ipsilanti, Iacovachi Rizo şi Grigore Ghica, aşa cum consemnează Ianache Văcărescu: „Acest craiu [al Prusiei], aflându-se într-această stare, năvăli la ajutorul prea înnaltei Porţi. Cugetă însă întâiu a lucra dă a putea trimite şi ţinea solu dă a pururea la Ţarigrad, asemenea ca şi alţi crai şi înpăraţi, care şi prin mijlocirea tergimanului Grigorie Ghica, la vezirul Ragâpu paşa, fu 128 priimit” . Ghiculeştii se dovedesc astfel a fi sprijinitori constanţi ai Prusiei, dacă avem în vedere că şi Grigore al II-lea Ghica servise interesele Berlinului, iar Scarlat Ghica, domn al Moldovei între anii 1757 şi 1758, înainta rapoarte 129 Porţii asupra cursului războiului austro-prusian în favoarea nemţilor . 124 Damien Janos, op. cit., p. 183. Tudor Dinu, op. cit., p. 23. 126 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 404. 127 Dan Berindei, Frederic cel Mare şi Principatele Române (între 1740 şi 1777), în idem, Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, vol. I, Secolele XVIII-XIX, Bucureşti, Editura Museion, 1991, p. 15. 128 Ianache Văcărescu, Istoria othomanicească, ediţie critică, studiu introductiv, note şi glosar de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2001, p. 96. 129 Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 111; Dan Berindei, op. cit., p. 15. 125 80 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru În general, dragomanatul lui Grigore Alexandru Ghica a fost unul dintre 130 cele mai liniştite de până atunci . În 1761, Poarta semnează primul său tratat cu Prusia, la care un rol esenţial a avut marele vizir Ragâb Mehmed Paşa, ce considera că regatul central-european poate fi un aliat împotriva inamicilor 131 naturali ai otomanilor, Austria şi Rusia . În 5 mai 1762, Prusia încheie însă un tratat de pace şi prietenie cu Rusia lui Petru al III-lea, admirator al regelui 132 Frederic, tratat care nu va mai lucra în favoarea Porţii, ci dimpotrivă . Astfel, Prusia iese „victorioasă şi intactă” din războiul de şapte ani, devenind o putere 133 europeană de prim rang „prin prestigiul armatelor şi succesul politicii sale” . Fără îndoială, în ceea ce priveşte politica de apropiere a Porţii faţă de noua putere germană, alături de marele vizir a stat şi vechiul prieten al Prusiei, Grigore Alexandru Ghica, plasat în cea mai bună poziţie pentru a influenţa decisiv cursul unor tratative. Putem spune că evoluţiile politice ce implicau Prusia au determinat şi înclinaţiile politice ulterioare ale marelui dragoman, inclusiv sprijinul de care Rusia se va bucura pe viitor din partea sa. Tot în această vreme, mare parte din activitatea de mare dragoman a presupus observarea cu atenţie a evoluţiilor din războiul de şapte ani, încheiat, în ceea ce priveşte Prusia şi Austria, cu pacea de la Hubertsburg, care statua principiul 134 statu quo ante belum . Că proaspătul dragoman consideră noua sa poziţie doar o treaptă spre scaunul unuia din Principate stă dovadă şi faptul că mazilirea lui Scarlat Ghica de pe tronul Ţării Româneşti (5 iunie 1761) se datora propriului reprezentant la Poartă, nimeni altul decât Iacovache Rizo, socrul lui Grigore Alexandru Ghica, 135 care spera astfel să obţină domnia pentru ginerele său . Marele vizir, care era 130 Mai ales anii 1763-1766 au fost ani de stabilitate pe plan european: „In 1763, however, all the leading states were exhausted, preoccupied with domestic reconstruction, and therefore reluctant to confront the situation created by Augustus IIIʼs death” (H. M. Scott, The Emergence of the Eastern Powers, 1756-1775, Cambridge, Cambridge University Press, 2004, p. 103). 131 Histoire générale du IVe siècle à nos jours, ouvrage publié sous la direction de Ernest Lavisse et Alfred Rambaud, tome VII, Le XVIIIe siècle (1715-1788), Paris, 1896, p. 486. 132 Albert Sorel, La question dʼOrient au XVIIIe siècle. Le partage de la Pologne et le traité de Kaïnardji, deuxième édition, Paris, 1889, p. 3. 133 Ibidem, p. 6. 134 Louis Leger, Histoire de lʼAutriche-Hongrie depuis les origines jusquʼà lʼannée 1878, Paris, 1879, p. 345. Schimbările de alianţe produse în urma războiului de şapte ani au produs consternare la Istanbul, care vedea Franţa alături de vechii inamici ai Porţii, Austria şi Rusia. Marele dragoman Grigore Ghica trebuia să cumpănească cu mare atenţie acţiunile sale, în condiţiile în care agentul Prusiei, Paul Boscamp, încerca să convingă pe hanul tătar să atace Austria sau Rusia (Dariusz Kołodziejczyk, The Crimean Khanate and Poland-Lithuania : International Diplomacy on the European Periphery (15th – 18th Century), Leiden-Boston, Brill, 2011, p. 204). 135 Alexandru A. C. Sturdza, LʼEurope orientale et le rôle historique des Maurocordato, 81 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea văzut drept un adevărat protector al dragomanului Ghica, obţinuse de la sultan numirea acestuia ca domn al Ţării Româneşti, totul fiind gata pentru ceremonie. Doar intervenţia muftiului la sultan a făcut ca, în ultimul moment, pe 136 tronul muntean să fie trimis Constantin Mavrocordat . Visul său de domnie prinde viaţă câţiva ani mai târziu, când complicaţiile internaţionale determină Poarta să-l numească pe Grigore al III-lea Ghica domn al Moldovei, la 18 martie 1764, în locul mazilitului Grigore Ioan Calimah. La căderea acestuia contribuiseră şi unele manevre ale capuchehăilor constan137 tinopolitane , dar şi presiunile diplomaţiei ruso-prusiene, ale cărei demersuri la Poartă erau îngreunate de informaţiile pe care Calimah le transmitea în 138 conformitate cu interesele franceze . În plus, Prusia găseşte acum un mod de a răsplăti serviciile mai vechi aduse de Grigore al III-lea Ghica, iar Rusia 139 aşteaptă de la noul domn sprijin pentru viitor . Un „lanţ de aur al neamului, un şir de domni neîntrecuţi în eroism”: Ghiculeştii – o dinastie? Existenţa a două state româneşti în spaţiul extracarpatic, cu tradiţii şi dinastie proprii, a presupus, din perspectiva elitelor conducătoare, atitudini şi viziuni politice diferite, cu reflexe proprii în plan simbolic, fie că ne referim la 1660-1830, Paris, 1913, p. 207-208. Nu numai că Iacovache Rizo uneltise împotriva lui Scarlat Ghica, dar făcuse în aşa fel încât acesta să iasă şi dator vândut, nu doar surghiunit. Fostul domn cere autorităţilor otomane o a doua cercetare a catastifelor, pe care o face dragomanul Grigore Alexandru Ghica, şi de această dată rezultă că Iacovache este dator lui Scarlat Ghica cu 150 de pungi (Hurmuzaki, Documente, vol. XIV/2, p. 1148-1149, doc. nr. MCXXXVII; Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III/1, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocei fanariote (1601-1821), Bucureşti, 1944, p. 282). 136 Porter, ambasadorul englez la Poartă, notează despre aceste intrigi: „Le vizir, dans lʼintention dʼobliger lʼinterprête de la Porte, quʼil avoit pris en grande affection, résolut de changer les princes ou vayvodes de Moldavie et de Valachie, et de lui conférer lʼune de ces dignités. Le sultan avoit agrée cet arrangement. Lʼinterprête avoit la nomination, tout étoit préparé pour la cérémonie qui se pratique en cette occasions; le mufti, qui en protégeoit un autre, un prince déposé, vint à la traverse, parla au Grand Seigneur de son protégé comme de lʼhomme le plus convenable à la place, et appuya sa recomandation des éloges les plus magnifiques” (V. Mihordea, Memoriile lui Porter despre o schimbare de domni, în RI, XXIV, 1938, nr. 4-6, p. 152). 137 Constantin C. Giurescu, op. cit., vol. III/1, p. 273. 138 Veniamin Ciobanu, Relaţiile politice româno-polone între 1699-1848, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 91. 139 Despre simpatiile lui Ghica pentru Rusia era înştiinţat şi dogele Veneţiei, în aprilie 1764 (Hurmuzaki, Documente, vol. IX/2, p. 64, doc. nr. LXI). 82 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru terminologia politică (denumirea unui stat în cancelaria şi în celelalte surse ale 140 statului vecin ), fie la expresia heraldicii oficiale. În secolul al XVIII-lea, aceste adversităţi moldo-muntene tind să se atenueze, consecinţă a noului statut juridic în raport cu Poarta. Desele schimbări ale domnilor dintr-o ţară în alta, împreună cu funcţionarii fideli care-i urmează în aceste „peregrinări” ale guvernării Principatelor, impun unele schimbări, de tipul debutului unui proces de unificare instituţională, cu o exprimare inclusiv în planul simbolic de care aminteam mai sus: stemele unite ale ţărilor române. Fanarioţii, din considerente strategice, încearcă să se integreze cât mai bine în societatea românească, să se facă acceptaţi de cei pe care urmau să-i guverneze şi să ajungă la un compromis cu elita politică autohtonă. Acest lucru nu se putea realiza decât adoptând, fie formal, fie integrându-le unor idei mai largi, tradiţiile locale, inclusiv în ceea ce priveşte instituţia domniei şi simbolurile care o definesc. Iată de ce considerăm util a face câteva consideraţii asupra folosirii stemei unite în epoca fanariotă, dintr-o perspectivă care poate avea consecinţe în interpretarea unor evenimente legate de istoria Ghiculeştilor. Până în acest moment, majoritatea opiniilor converg spre ideea că stema 141 unită a fost utilizată, iniţial, până în secolul al XVIII-lea, pentru a marca faptul că respectivii domni fie au ocupat tronurile ambelor ţări, fie au această 142 dorinţă (sigiliul lui Sigismund Bathory din 1597 , cel al lui Mihai Viteazul, 143 folosit pe actul din 27 iulie 1600 , stema sculptată pe piatra de mormânt a lui 144 145 Radu Mihnea , sigiliul inelar al lui Vasile Lupu etc.). Un interes sporit 140 Apar în ultima vreme opinii mai nuanţate asupra acestui aspect: „Analiza retoricii terminologice moldoveneşti nu dovedeşte doar conştiinţa unităţii etnice dintre moldoveni şi munteni, ci şi manipularea politică a acestei idei. Cu alte cuvinte, construcţia identităţii moldoveneşti şi a celei munteneşti, în definirea cărora rolul decisiv l-a avut factorul politic, este grefată pe conştientizarea unităţii etnice. Această conştientizare nu a trezit însă năzuinţa unităţii, ci a dat naştere mai degrabă unei dorinţe de diferenţiere” (Marian Coman, Terminologia statală medievală şi rivalitatea moldo-munteană (secolele XV-XVI), în Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, volum îngrijit de Ovidiu Cristea, Gheorghe Lazăr, Brăila, Muzeul Brăilei – Editura Istros, 2008, p. 422). 141 Pentru tipurile de steme unite folosite, vezi Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 310-325, planşele LII-LIX. 142 Constantin Moisil, Stema României. Originea şi evoluţia ei istorică şi heraldică, Bucureşti, 1931, p. 10. 143 Aurelian Sacerdoţeanu, Sigiliul domnesc şi stema ţării. Conceptul de unitate a poporului român pe care îl reflectă şi rolul avut în formarea ideii de unire, în RA, XI, nr. 2/1968, p. 15 (pentru autor, combinarea celor trei steme în sigiliul lui Mihai Viteazul nu era o iniţiativă a domnului, „ci transpunerea pe plan naţional” a stemei lui Bathory, o opinie care nu are nicio susţinere în realităţile vremii). 144 Maria Dogaru, Aspiraţia poporului român spre unitate şi independenţă oglindită în simbol. Album heraldic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 36. 83 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea pentru sigiliile cu stemă unită se constată la Grigore I Ghica. Astfel, pecetea ce validează un act din 7 iunie 1672 conţine stemele Moldovei şi ale Ţării Româneşti, 146 precum şi alte elemente heraldice ce fac trimitere la legenda Corvineştilor . Alăturarea celor două steme devine astfel, în secolul al XVII-lea, cel puţin din perspectiva unei linii de interpretare, o parte din arsenalul politic exprimând pretenţia unui domn la ambele tronuri. Şi Dimitrie Cantemir va folosi, la un moment dat, în calitate de demnitar rus, o stemă în care se regăsesc însemnele heraldice al ţărilor române, fiind astfel o evidentă „stemă de pretenţie” (în perioada anilor 1735-1739, Cantemireştii vin în Principate cu armatele ţariste, în calitate de potenţiali domni). Principii veacului fanariot, din motivele expuse mai sus, preiau acest obicei, cu atât mai mult cu cât realităţile îl impuneau ca pe o evidenţă, cei mai 147 mulţi dintre ei domnind efectiv în ambele Principate . În secolul al XVIII-lea se intensifică utilizarea stemei unite, dăltuită în piatră, pe frontispiciul documentelor, însoţind portretele unor domni, imprimată pe paginile diverselor tipărituri, inclusă în toate categoriile de sigilii – mari, mijlocii, mici şi inelare –, aşadar pe toate actele solemne emise de cancelariile domneşti şi în compoziţii 148 heraldice diferite : 1) prin gravarea stemelor tradiţionale ale Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur scut (sau acolarea lor direct în câmpul sigilar) sau plasarea fiecărei steme într-un scut aparte; 2) cuprinderea stemei unite într-un scut susţinut de două personaje ce reprezintă pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena; 3) compunerea stemei unite cu stema combinată: aşezarea stemei unite într-un registru aparte, plasat în partea superioară a câmpului sigilar, în timp ce în partea inferioară se află scena săgetării corbului; 4) includerea stemei unite într-un scut cuprinzând şi armele de familie ale domnului. În ceea ce priveşte prima categorie, şirul exemplelor poate începe, pentru Ţara Românească, cu hrisovul emis în 16 mai 1727 de cancelaria lui Nicolae 149 Mavrocordat , în vreme ce în Moldova, primul act emis de cancelaria dom145 Ibidem. Sigiliul are gravate în centru două personaje încoronate purtând mantie lungă şi susţinând un pom cu rădăcini, în vârful căruia a fost plasată acvila cruciată ce ţine în cioc un inel, pasăre flancată în dextra de o lună (crai nou), iar în senestra de un soare. Pe braţul stâng al personajului bărbătesc din dreapta imaginii se află un arc, iar pe pieptul acvilei un mic cap de bour (ibidem, p. 38). 147 Să nu uităm, totuşi, de titlul onorific de „domn al ambelor ţări române” primit de tatăl lui Grigore al III-lea Ghica de la suveranul său. 148 Ibidem, p. 42. Nu putem fi de acord cu opinia că în secolul al XVIII-lea, de la un moment dat, stema unită exprimă „o dorinţă de unitate”, „dezideratul primordial al existenţei românilor, unirea lor într-un singur stat” (ibidem, p. 44); sau, la Aurelian Sacerdoţeanu: „lupta pentru unirea celor trei ţări a devenit o datorie a tuturor”, iar stema unită din sigilii „trebuia să demonstreze adevărul istoric al năzuinţelor poporului” (Aurelian Sacerdoţeanu, op. cit., p. 18-19). 149 În partea superioară se află stema unită redată prin două scuturi ovale acolate: în 146 84 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru nească în care apare stema unită ar fi cel din 31 iulie 1731, al lui Grigore al 150 II-lea Ghica . Aceste exemple continuă constant pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. La 15 ianuarie 1769, Grigore al III-lea Ghica emite un hrisov pentru 151 Mănăstirea Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, în care apare stema unită . De remarcat doar modul diferit de reprezentare pe care îl întâlnim într-un alt document emis de Gigore al III-lea Ghica în timpul domniei sale muntene: pe frontispiciul hrisovului în cauză, miniaturistul a redat stema unită prin conto152 pirea într-o singură imagine a capului de bour cu acvila cruciată . Alături de stema heraldică, Ţara Românească a utilizat şi o stemă de 153 factură iconografică, numită Nova plantatio , preluată de fanarioţi, pentru o scurtă perioadă de timp, în dorinţa de a se integra tradiţiilor şi obiceiurilor 154 155 autohtone . Apoi, ea începe să sufere transformări , fiind uneori completată cu stema unită, redată prin două scuturi acolate, precum în sigiliile folosite de 156 Nicolae Mavrocordat şi Mihai Racoviţă . Din a treia categorie de însemne heraldice face parte, aşa cum am amintit deja mai sus, şi sigiliul lui Grigore I Ghica din 1672. Unii dintre domnii secolului al XVIII-lea, probabil din dorinţa de a se înfăţişa ca urmaşi ai voievozilor români înrudiţi Corvineştilor, îşi introduc în stemă şi în sigilii, alături de dreapta capul de bour, timbrat de o coroană deschisă, în stânga acvila cruciată încoronată; cele două scuturi sunt timbrate de o singură coroană, de asemenea deschisă (Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 321, fig. 1). Nicolae Mavrocordat încearcă să se integreze tradiţiilor ţării, pe tronul căreia fusese impus de factorii politici din afară, şi prin actul ctitoricesc al zidirii Mănăstirii Văcăreşti: „Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, intenţiona astfel să afirme o continuitate în actul guvernării şi nu o cezură, aşa cum avea să fie percepută domnia sa” (Mariana Lazăr, Un aşezământ monastic cu un destin dramatic: mănăstirea Văcăreşti, în Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, volum îngrijit de Ovidiu Cristea şi Gheorghe Lazăr, Brăila, Muzeul Brăilei – Editura Istros, 2008, p. 703-705). 150 În frontispiciu apare un scut dublu, realizat prin contopirea a două scuturi ovale, cuprinzând armele Moldovei (dextra) şi ale Ţării Româneşti (senestra). Scutul este timbrat de o coroană deschisă, flancată de o spadă şi un buzdugan (Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 321, fig. 3). 151 Ibidem, p. 321, fig. 4. 152 Maria Dogaru, op. cit., p. 62. 153 Această stemă reprezenta, încă din secolele XIV-XV, două capete încoronate faţă în faţă, având între ele o tulpină cu rădăcini, alături de care s-au plasat uneori diverşi aştri. Treptat, cele două figuri au evoluat, devenind personaje redate în întregime, la fel și tulpina. Iniţial, erau reprezentaţi domnul împreună cu fiul asociat la tron, apoi domnul cu doamna sa (Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 47, 51, 53, 55). 154 Ibidem, p. 57. 155 Se renunţă mai întâi la arbore, cele două personaje fiind înlocuite prin Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, patronii Mitropoliei muntene (Maria Dogaru, op. cit., p 17-18). 156 Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 57. 85 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea stema unită, unele elemente ce fac aluzie la legenda cunoscută, având în centru 157 scena săgetării corbului . Pe trei documente emise de Grigore al II-lea Ghica, între anii 1734 şi 1735, este folosit un sigiliu ce înfăţişează arborele flancat de cele două personaje domneşti: la dreapta, un arcaş care ţinteşte pasărea din vârful pomului – un corb cu un inel în cioc –, iar la stânga, o femeie. Scena este reluată de Constantin Mavrocordat într-un document din 1736, într-o formă ce denotă evidenta inspiraţie din însemnul sigilar ghiculesc, la fel stând lucrurile şi în cazul unor documente emise de Mihai Racoviţă în 1742 şi 1743. După Dan 158 Cernovodeanu , ipoteza exprimării prin acest însemn sigilar a înrudirii cu neamul Corvineştilor este totuşi puţin probabilă, întrucât legenda în cauză este amintită de istoricul Gaspar Heltai într-o cronică puţin accesibilă la acea vreme. Rămâne naraţiunea lui Miron Costin, Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei, în care e amintit un mit asemănător ce se referă la originea lui Negru Vodă şi a corbului din stema munteană. În aceste condiţii, domnii vremii ar evoca mai curând această legendă, în dorinţa de a-şi exprima şi în plan heraldic legăturile de familie cu vechile dinastii ale ţărilor române. În sfârşit, în ceea ce priveşte însemnele heraldice care combină stema unită cu armele de familie, în afară de cea deja menţionată (aparţinând lui Dimitrie Cantemir), ar mai fi de amintit stema lui Alexandru Mavrocordat Firaris, prezentă pe o pecete mică din 1786 şi pe o gravură contemporană ce-l înfăţişează pe domn. În primul caz, ecusonul cu capul de bour e plasat pe pieptul păunului heraldic (suport uzual al armelor familiei); a doua stemă diferă prin faptul că pe scutul păunului apare atât capul de bour (în primul cartier), cât şi 159 acvila cruciată (în cartierul al doilea), ca arme de pretenţie ale Mavrocordaţilor . În încheierea acestui sumar excurs heraldic, să mai amintim că stema unită este răspândită şi pe calea tiparului, în cărţile care apar între 1716 şi 1830 identificându-se 19 variante în 65 de lucrări. Pentru prima dată, stema unită apare în Istoria sfântă a lui Alexandru Mavrocordat, tipărită în greceşte la Bucureşti (1716), prin grija lui Nicolae Mavrocordat, în timp ce în Moldova prima stemă unită apare pe un Triod tipărit la Iaşi în 1747, în timpul domniei 160 lui Grigore al II-lea Ghica . Ajunşi în acest punct, ne putem întreba dacă folosirea de către principii acestui veac (cu referire specială la cele două familii înrudite, Mavrocordat şi Ghica, care au dat, alături de neamurile Racoviţă şi Calimah, domnii primelor trei pătrare ale veacului) a stemelor unite, „reflex heraldic” al faptului că aceştia au domnit în ambele Principate, mai poate avea şi alte semnificaţii simbolice. În cazul Europei sud-estice, dispariţia de pe harta politică a statelor balcanice şi prăbuşirea Bizanţului au născut pretenţii de „moştenire” a unor 157 Maria Dogaru, op. cit., p. 51. Op. cit., p. 57-58. 159 Ibidem, p. 123-124. 160 Aurelian Sacerdoţeanu, op. cit., p. 28, 35. 158 86 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru structuri politice dispărute. Un exemplu se întâlneşte în lucrările heraldiştilor maghiari din secolul al XVIII-lea. O trăsătură comună a acestor autori este faptul că nu menţionează niciun moment dezmembrarea statului maghiar în 1541 şi împărţirea sa între otomani şi habsburgi. Înglobarea teritoriului maghiar în Imperiul Habsburgic la sfârşitul secolului al XVII-lea e considerată o treaptă superioară în organizarea statală ungară, împăraţii Imperiului Roman de Naţiune Germană intitulându-se regi ai Ungariei şi preluând toate însemnele heraldice ale regatului. Apar acum arme de pretenţie, fără bază politică reală, precum simbolul Bulgariei – trei câini de argint în câmp verde sau un lup alb alergând, preluat după 1270 de Ştefan al V-lea, deşi nu cucerise decât o parte a ţaratului de Vidin –, la fel în cazul Serbiei şi Cumaniei. Justificarea stăpânirii teritoriului dintre Olt, Carpaţi, Dunăre şi Nistru se baza, la fel, doar pe victoria repurtată de Bela al IV-lea împotiva cumanilor în exteriorul Carpaţilor. Aceasta nu-l împiedica pe Franciscus Carolus Palma să susţină, în 1766, că în teritoriile „golite” de cumanii aşezaţi pe Tisa, au fost aduşi colonişti români care au fost creştinaţi, devenind tributari coroanei ungare (justificarea „apologetic-istorică” pentru expansiunea maghiară şi habsburgică în teritoriile româneşti). În virtutea aceloraşi pretenţii, Johanus Szegedi afirma, în 1734, că armeriile Moldovei şi Ţării Româneşti îşi au locul între însemnele heraldice ale coroanei maghiare, în virtutea relaţiilor vasalice care ar fi durat până în 1408, când ţările române sunt cucerite de turci. Franciscus Palma justifică titulatura de „principe Moldaviae, Valachiae” etc. pe care şi-o aroga, la 1766, Maria Tereza. Delegaţia apostolică acordată lui Ştefan I, în 1001, este reînnoită Mariei Tereza, în calitate de regină a Ungariei, de către 161 papa Clement al XIII-lea, în 1758 . Dacă avem în vedere aspectele de mai sus, la care adăugăm faptul că 162 domnul fanariot venea de multe ori cu sigiliul gata făcut de la Poartă – ceea ce presupune acordul autorităţilor otomane –, ne putem întreba în ce măsură stema unită poate să reprezinte un răspuns în plan heraldic (şi ideologic, în plan mai larg) la pretenţiile adversarilor Imperiului Otoman. În aceste condiţii, Principatele, văzute ca un întreg, erau contrapuse pretenţiilor hegemonice austriece (ruseşti, mai târziu), dar din perspectiva apartenenţei la Imperiul Otoman. Cu alte cuvinte, vorbim de expresia heraldică a înfruntării dintre două ideologii imperiale. Ideea ar putea părea deplasată, dacă ne gândim la faptul că Poarta, în dispreţul general şi total faţă de valorile de tip occidental şi expresiile lor materiale – iar heraldica se plasează în această categorie –, nu ar fi putut promova o iniţiativă de acest tip. Chiar în această perioadă, însă, (1718-1730), 161 Ileana Căzan, Simbol heraldic şi legitimarea realităţilor social-politice, în SMIM, XI, 1992, p. 124-125. 162 Emil Vârtosu, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, în Documente privind istoria României. Introducere, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 385. 87 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 163 în spaţiul otoman „înfloreşte” aşa-numita „epocă a lalelelor” (Lâle devri) , un timp al încercărilor de reformare a sistemului otoman, când, în unele medii, în urma contactelor cu Apusul, se ajunsese la concluzia că, pentru a se anihila pericolul de la graniţele vestice, era necesar să fie cunoscute instituţiile statelor creştine, ştiinţa şi tehnica lor. Perioada ar fi fost astfel propice şi înţelegerii că se poate răspunde, la o provocare externă, folosind aceleaşi „arme” în plan ideologic ca şi adversarul. Iar fanarioţii erau cei mai indicaţi „agenţi” ai unei asemenea întreprinderi, chiar dacă unii dintre ei puteau să aibă şi o „agendă” 164 proprie, mascată sub cea oficială . Ne gândim la faptul că toate semnificaţiile rezumate mai sus se pot încadra în una mai largă, cea a ideii „cripto-imperiale” 165 (sau ideea imperială camuflată), ipoteză susţinută de Dumitru Nastasă . Ne plasăm, recunoaştem de la bun început, pe un periculos teren al speculaţiilor; dar, în cele din urmă, fie şi inventarierea ipotezelor de lucru este un pas înainte în cunoaştere. După dispariţia Imperiului Bizantin, voievozii Moldovei şi Ţării Româneşti rămân singurii suverani ortodocşi în luptă cu Imperiul Otoman. Acest aspect va conferi luptei lor sensul unei misiuni providenţiale, bazată pe o adevărată 166 167 doctrină, aceea a „imperiului în exil” (translatio imperii) . Fără a avea 168 pretenţia de a purta titlul imperial (precum bulgarii şi sârbii, ceva mai înainte), domnii noştri promovează un ecumenism pan-ortodox în calitate de protectori ai ortodoxiei. Istoricul amintit găseşte semne ale acestei idei imperiale în: artă (pictura exterioară moldovenească), veşmintele domnilor, folosirea 163 Valeriu Veliman, op. cit., p. 10. Pentru unele reforme îşi dau acordul şi vârfurile conducătoare ale clerului islamic (ulema) (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 298). 164 Ambasadorii acreditaţi la Istanbul, precum cei din Franţa, Olanda şi Anglia, erau însoţiţi de medici, secretari cultivaţi, arhitecţi, sculptori şi pictori, care au început să exercite o anumită influenţă asupra vieţii de zi cu zi a elitei constantinopolitane (Seçil Akgün, European Influence on the Development of the Social and Cultural Life of the Ottoman Empire in the 18th Century, în RESEE, XXI, 1983, nr. 2, p. 91). 165 Dumitru Nastasă, L'idée impériale dans les pays roumains et „le crypto-empire chrétien” sous la domination ottomane. Etat et importance du problème, extras din „Σύμμειτα”, 4, 1981, p. 201-250. 166 „Aussi, en donnant à leur lutte le sens dʼune mission providentielle, mirent-ils en valeur le rang impérial quʼils sʼétaient déjà arrogis, pour revendiquer, chacun pour sa part, mais parfois en s'associant par des formules de compromis, la succession impériale byzantine dans son sens oecuménique le plus large. Ces pretentions se fondèrent sur une véritable doctrine, celle de «l'empire en exil»” (ibidem, p. 235). 167 Ibidem, p. 223. În secolul al XVIII-lea, ţarul de la Petersburg îşi construieşte strategia de expansiune teritorială pe aceeaşi ideologie, o „variantă” rusească, exprimată, la nivel simbolic, în a doua jumătate a veacului, prin spectacole de balet alegoric, ode, poeme etc. (vezi Stephen L. Baehr, From History to National Myth: Translatio Imperii in Eighteenth-Century Russia, în „Russian Review”, Vol. 37, No. 1 (Jan., 1978), p. 1-13). 168 Ei păstrează doar autoritatea „imperială” (împărat în propria ţară) (Dumitru Nastasă, op. cit., p. 205). 88 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru titlului de „ţar” în cronici, folosirea bulelor de aur, a legislaţiei bizantine, vulturii bicefali „camuflaţi” (autorul găseşte vulturi bicefali camuflaţi în vremea domnilor Grigore al II-lea Ghica, Matei Ghica şi Scarlat Ghica, dar nu şi la 169 Grigore al III-lea Alexandru Ghica) etc. În momentul când ţările române intră într-un grad mai accentuat de dependenţă faţă de Poartă, ideea imperială se „camuflează” la rândul ei. Odată cu numirea domnilor de către sultan, aceştia se reapropie de un Bizanţ greco-levantin, mărturie stând legăturile strânse dintre voievozii români şi cercurile greceşti din Constantinopol. Nicolae Iorga credea că, după dispariţia Bizanţului, puterea suverană a Imperiului de răsărit rămâne la Constantinopol prin trei elemente: 1) Patriarhia (care păstrează jurisdicţia asupra populaţiei creştine); or, patriarhul ecumenic reeditează ceremonialul imperial de ungere a domnilor români, primind 170 însemnele puterii de la sultan ; 2) sultanul însuşi, „bizantinizat”, se consideră 171 moştenitor al vechilor împăraţi („cezar de Rum”) ; 3) descendenţii marilor familii bizantine, păstrători ai unei conştiinţe imperiale („arhonţii”, vezi mai 172 ales cazul Cantacuzinilor ). Odată cu integrarea ţărilor române în orbita Imperiului Otoman şi colaborarea româno-greacă, ideea „imperiului în exil” nu mai are corespondent în realitate, fiind înlocuită de ideea „cripto-imperiului 173 creştin”, veritabil imperio in imperio , cu două mari linii alternative şi comple169 Dumitru Nastasă, Lʼaigle bicéphale dissimulée dans les armoiries des pays roumains. Vers une crypto-héraldique, în Roma, Constantinopoli, Mosca. Atti del I Seminario internazionale di studi istorici „Da Roma alla Terza Roma”, Roma 21-23 aprile 1981, Neapole, 1983, passim. „Chez les princes roumains et ensuite phanariotes, lʼaigle bicéphale est un symbol héraldique par excellence impérial, tout comme chez leur contemporains, les empereurs germaniques et les tsars russes” (ibidem, p. 370). Acvila bicefală este legată întotdeauna de armele Moldovei şi Ţării Româneşti, simboluri politice prin definiţie, şi exprimă ideea unităţii („une affirmation, à peine dissimulée, de la souveraineté imperiale sur les deux pays réunis en effigie)” – ibidem, p. 368, 371. 170 Idem, Lʼidée impériale…, p. 206. Ceremonialul de instalare a domnilor trecea prin trei faze: numirea şi învestirea cu însemnele puterii de către sultan la Palatul Topkapı; ceremonia de la Patriarhia ecumenică, cu intonarea imnurilor vechi de la încoronarea bizantină; ceremonia din ţară, adică ungerea cu mir a frunţii noului domn şi citirea firmanului de numire (Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), coordonatori: Paul Cernovodeanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 598). 171 Într-un Letopiseţ, ce se zice cartea împăraţilor, copiat în Ţara Românească pe la 1758, în frontispiciul unei file sunt trei miniaturi ce prezintă, în succesiune, trecerea coroanei Bizanţului din mâinile împăratului Costantin în cele ale sultanului Mehmed al II-lea (BAR, Manuscrise româneşti, nr. 1070, f. 421 r.). 172 Dumitru Nastasă, op. cit., p. 203. Virgil Cândea crede că odată cu familia Cantacuzino apare convingerea, menţinută până la 1821 printre oamenii politici greci, că lupta de eliberare poate porni, cu şanse de reuşită, din Principate (ibidem, p. 224). 173 Dumitru Nastasă, op. cit., p. 237. 89 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 174 mentare: 1) atitudinea de non-violenţă, de colaborare cu otomanii , favorizând ideea cripto-imperială sub dominaţie otomană, în aşteptarea eliberării, ca voinţă a lui Dumnezeu, sau cu speranţa că, după exemplul mai vechi al Imperiului Roman care devenise bizantin, asemenea şi imperiul sultanilor ar 175 deveni, cu timpul, „statul otoman al naţiunii elene” ; 2) folosirea conjucturilor 176 favorabile pentru declanşarea unei acţiuni militare din Principate . Cert este că, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, otomanii se văd confruntaţi cu tot mai dese situaţii de „insubordonare” a fanarioţilor, constatând chiar în acţiuni 177 iniţiate de fanarioţi împotriva statului . Primii fanarioţi, Mavrocordaţii, continuând tradiţia „bizantină” a arhonţilor constantinopolitani, fac eforturi pentru a-şi asigura guvernarea ambelor Principate (încă o dată, a se vedea semnificaţia stemelor unite), în sensul pretenţiilor 178 „imperiale” ale predecesorilor români, din care se legitimează . La un moment dat, în 4 ianuarie 1775, von Thugut făcea cunoscut lui von Kaunitz o observaţie personală: „De aceea nu rămâne îndoială că Ghica este aplecat a privi Moldova 179 ca o adevărată proprietate a sa şi a fiilor săi [...]” . Avem, astfel, o confirmare a ideii de preluare a tradiţiilor locale, dar pe un alt plan. În timp, crede Dumitru Nastasă, ideea imperială, prin fanarioţi, devine străină românilor, „confiscată” 180 de cercurile conducătoare greceşti . Mavrocordaţii nu au fost singurii care au dorit să întemeieze o dinastie (imperială de drept), care să regenereze în Princi181 patele unite într-un singur stat . Lor li se adugă şi alte familii, precum Ipsilanti, Suţu şi Moruzi, dar şi Ghiculeştii înrudiţi cu descendenţii Exaporitului. Există destule mărturii despre constanta colaborare dintre Ghiculeşti şi Mavrocordaţi. Amintim doar raportul confidenţial al unui dregător otoman către marele vizir, din anul 1740, în care se dau detalii despre relaţiile dintre Constantin Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti, şi omologul său de la Iaşi, Grigore al II-lea Ghica, care ar fi încheiat chiar o înţelegere secretă cu dragomanul Divanului imperial, 174 C. G. Patrinelis, op. cit., p. 183. C. G. Patrinelis este mult mai sceptic în privinţa acestei idei, pe care, în lipsa oricărei dovezi, nu o crede a fi creaţia fanarioţilor (ibidem, p. 184-185). 176 Dumitru Nastasă, op. cit., p. 238. 177 În 1799, sultanul Selim al III-lea îi comunica caimacamului Porţii: „Am auzit că, în aceste zile, cei din grupul fanarioţilor răspândesc fel şi fel de zvonuri false şi ştiri şi mârşăvii pentru a-şi atinge ţelurile. Această conduită a acestora pricinuieşte mereu daune statului meu. [...] Pe ghiaurii aceştia chiar nimic nu-i influenţează?” (Valeriu Veliman, op. cit., p. 647-648, doc. nr. 223). Într-o poruncă din toamna anului 1812, sultanul îi cere marelui vizir să pună capăt ilegalităţilor comise de fanarioţi, pentru că „nu-i chip de a-i îndrepta ca atare pe aceşti ghiauri greci din Fanar” (ibidem, p. 703-705, doc. nr. 242). 178 Dumitru Nastasă, op. cit., p. 242. 179 Mihail Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei după documente autentice, Bucureşti, 1875, p. 19. 180 Dumitru Nastasă, op. cit., p. 247. 181 Ibidem, p. 242. 175 90 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru ambasadorul Franţei la Poartă, patriarhul ecumenic şi câţiva înalţi demnitari otomani, în vederea atingerii scopurilor lor legate, printre altele, de susţinerea celor doi pe tronurile Principatelor, culegerea de date asupra politicii Porţii şi 182 influenţarea acesteia . Chiar dacă aceste interpretări îşi aşteaptă, pe baza unor cercetări viitoare, confirmarea, rămân pline de sugestii privind semnificaţia unor gesturi simbolice ale domnilor fanarioţi, semnalate ca atare şi de alţi autori din spaţiul istoriografic românesc. Aceste gesturi sunt văzute ca un semn al autocraţiei fanariote, moştenitoare a unui protocol bizantin, dar într-un registru mai larg, aparţinând secolului al XVIII-lea, cel al unui „mic despotism” (legat adesea de „Luminile” epocii), luând în considerare normele politice şi intelectuale după care s-au condus aceşti principi. Ei îşi afirmau, în faţa imperiilor vecine, rus şi austriac, apartenenţa la o familie suverană şi la un imperiu, chiar dacă islamic, dar continuator al celui ortodox bizantin, inclusiv prin viziuni dinastice şi autocrate, transmise, uneori, din tată în fiu, în familiile Mavrocordat, Ghica, Racoviţă, 183 184 Calimah , între care se formase o adevărată reţea de înrudiri . Semnele acestor pretenţii pot fi detectate în câteva domenii. Astfel, pentru aceşti fanarioţi ce îşi doreau fondarea unor dinastii, simbolul material şi ideologic al pretenţiilor lor a fost fundaţia de familie, precum cele ale Ghiculeştilor din Ţara Românească (Mănăstirile Sf. Pantelimon şi Sf. Spiridon 185 Nou ) şi din Moldova (Mănăstirea Sf. Spiridon). Înainte de a analiza câteva aspecte legate de aceste fundaţii de familie, trebuie să precizăm că primul Ghica care a purtat numele Grigore se „conecta” la dinastia unuia dintre Principate prin donaţiile la Sfântul Munte, ca o legătură între viziunea bizantină şi cea de integrare. Mănăstirea Iviron, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a treia după Lavra Sfântului Athanasie şi Mănăstirea Vatoped, a cunoscut primele danii de la nordul Dunării, din câte se pare, 186 de la Matei Basarab . Pe această linie, „domnul muntean cu obârşie moldo182 Valeriu Veliman, op. cit., p. 254-256, doc. nr. 97. Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques dans la civilisation sud-est européenne, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 402-403. 184 Pentru observarea tuturor acestor înrudiri, vezi Paul Cernovodeanu, Tabele genealogice, 1. Mavrocordat, 2. Racoviţă, 3. Ghica (1), în Istoria românilor, vol. VI. Ghiculeştii s-au înrudit însă şi cu familia Calimah: Alexandru Calimah, fiul lui Ioan Theodor Calimah, născut pe la 1738, a fost botezat astfel după Alexandru Ghica, dragomanul decapitat în 1741. Mai mult, Grigore al II-lea Ghica îl botezase pe Grigore Ioan Calimah, fratele mai mare al lui Alexandru (N. Iorga, Viaţa lui Alexandru vodă Callimachi, domn al Moldovei, cu prilejul descoperirii testamentului său, în idem, Scrieri alese. Cuvântări şi comunicări rostite la Academia Română, partea I, ediţie îngrijită de dr. Dorina Rusu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 623). 185 Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 403; Radu Ciuceanu, Autocraţie şi naţionalism. Destinul unei dinastii, Bucureşti, 2001, passim. 186 Petronel Zahariuc, Legăturile Ţărilor Române cu mănăstirea Iviron de la Muntele 183 91 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea veană” Grigore I Ghica dăruia mănăstirii athonite („râvnind domnia mea să mă 187 numesc nou ctitor”), în 30 ianuarie 1664 şi 23 mai 1672 , un obroc de 7000 de aspri, la care se adăugau cei 500 de aspri cuveniţi călugărilor veniţi în ţară să ridice aceste sume. În schimb, sfinţii părinţi de la Iviron aveau datoria „să ne scrieţi pe domnia mea şi pe părinţii domniei mele în sfântul pomelnic şi pururea să ne pomeniţi pe noi în sfintele voastre rugăciuni şi la sfânta proscomidie”. Urmaşii săi, amândoi purtând numele de botez „Grigore”, se plasează în „şiraua” dinastiei şi prin alte gesturi simbolice. În hrisovul pentru Mănăstirea şi Spitalul Pantelimon, din 12 octombrie 1735, ctitorul îşi găseşte locul într-o curgere firească a domnilor din familia sa: „Io Grigorie Ghica voievod al doilea, nepot al 188 răposatului şi vrednicului de pomenire Grigore Ghica voivod cel dintâiu” . Lespedea de mormânt a lui Scarlat Ghica este, prin mesajul săpat în piatră, un adevărat testament politic pentru dinastia ce pare a se fi dorit clădită, 189 după cum am arătat deja . Grigore al III-lea Ghica, la rândul său, devine, prin aşezămintele sale dedicate Mănăstirii şi Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, unul dintre cei mai importanţi ctitori ai acestui lăcaş de cult. Remarcăm, de la bun început, implicarea sa într-o zidire asemănătoare celei ridicată de unchiul său la Bucureşti, iar inscripţiile în limbile română şi greacă de la cişmelele construite la poarta mănăstirii amintesc locul ocupat de ctitor în curgerea neamului său: „Io Gr. A. Ghica vv. / Fântâna lui Siloam, scăldătoare lui Solomon, / Pârăile făcătorului de minuni Spiridon / Izvorăsc sănătate într-a bolnavilor lăcaş / Desfătare, viiaţă tuturor în Iaş. / A triilea Grigorie Alecsandru Ghica dărueşte / Şi cătră toţi de obştie darul de înmulţeşte. / Însetaţilor, vedeţi să dobândiţi viaţa apelor. / Întru al 190 doilea an al domniei sale. / Letu 1765 iulie 20” . Realizarea acestor aducţiuni de apă la Iaşi a reprezentat una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Grigore al III-lea Ghica la modernizarea Athos: noi documente, în vol. De potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2006, p. 572. 187 Ibidem, p. 584-589, doc. nr. 3 şi 4. 188 Al. G. Galeşescu, op. cit., p. 168. Editorul documentului a plasat virgula greşit, în opinia noastră: „Io Grigore Ghica voivod, al doilea nepot al răposatului...”. Pentru textul pisaniei, vezi Inscripţiile medievale ale României, vol. I, p. 383, nr. 392. 189 Vezi supra, nota nr. 59. 190 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri până la 1821, ediţia a II-a, revăzută, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2007, p. 290, nota 252 (inscripţia în limba română). Această conştiinţă dinastică a familiei Ghica se regăseşte şi în inscripţia ce străjuieşte deasupra uşii de intrare în Biserica „Dintr-o Zi”, în care Grigore Dimitrie Ghica este arătat ca „Grigorie Ghica voievod al patrulea” (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, fasc. I, Bucureşti, 1905, p. 269). 92 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru infrastructurii capitalei Moldovei, apreciată de ieşeni, atât de contemporanii domnului, cât şi de cei ce i-au urmat; nu venea însă pe un teren gol, urmând unor mai vechi realizări ale unchiului său. Se pare că la Sf. Spiridon se găsea, la un moment dat, şi o lespede cu inscripţii în limbile română şi osmană, aşezată 191 de Grigore al II-lea Ghica la 1731 în faţa Curţii domneşti din Iaşi , pe care 192 putem presupune că, la un moment dat, nepotul său a adus-o la Sf. Spiridon . Observăm că se stabileşte un raport între câteva zidiri ale vremii, mai 193 exact între mai vechea ctitorie a Mavrocordaţilor, Sf. Spiridon Vechi , cea a lui Scarlat Ghica (Sf. Spiridon Nou) şi mănăstirea ieşeană închinată aceluiaşi sfânt tămăduitor, la care Grigore al III-lea Ghica devine ctitor. Acest lucru nu este de mirare, având în vedere legăturile de familie dintre Ghiculeşti şi Mavrocordaţi, despre care am mai vorbit. Reamintim că în 191 Şi nu la Sf. Spiridon, aşa cum crede Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 88. Rămâne în continuare de lămurit problema legată de prezenţa acestei plăci de marmură găsite de Scarlat Pastia, în anul 1908, pe stradela Sărăriei la nr. 20, în curtea unui fost funcţionar al Casei Sf. Spiridon, care a adus-o aici atunci când s-au făcut reparaţii la clopotniţa bisericii. Placa s-a păstrat la Muzeul Etnografic din curtea Mănăstirii Golia, în 1914 se afla la Muzeul Municipal (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1902: Aurelia Ignat, Cişmelele de la Sf. Spiridon, Iaşi, 1966-1968, p. 11), în 1963 se afla încadrată în zidul, în parte refăcut, de lângă Palatul Culturii, pentru ca în 1983 locul să fie gol (ibidem, Ms. nr. 2636: Aurelia Ignat, Urme turceşti în Iaşi, Iaşi, 1983, p. 4-5). Astăzi, această placă de marmură se află în colecţiile Muzeului de Istorie a Moldovei (Sorin Iftimi, Turnul bisericii Sfântul Spiridon din Iaşi, un monument între două lumi, în Laurenţiu Rădvan (ed.), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 178). Inscripţia în limba română, după Scarlat Pastia, ar fi sunat astfel: „Această fântână ce este cu apă de izvor bună, Ioan Grigore Ghica voevod l-au adus de aiurea pentru a mea veşnică pomenire. Leat 7239”, în timp ce C. I. Andreescu, care considera că data corectă ar fi fost 1765, dădea următoarea variantă de text: „Această împodobită fântână, ce este cu apă de izvor bună, Io Grigore Ghica voevod l-am adus de aiurea, pentru a domniei mele vecinică pomenire. Leat 7239”. Inscripţia în limba turcă, tradusă de Selim Gourdy, fost consul la Iaşi, ar fi spus următoarele: „Numai el (Dumnezeu) trăieşte! De Gligore este această poezie, închinată vremei când s-a făcut această cişmea. Apa care curge este curată şi limpede. Bea pentru iubirea trimisului lui Dumnezeu. Lah ashina 1143” (ibidem, Ms. nr. 1902, p. 11-12). De observat, dacă formula inscripţiei nu este doar o metaforă şi, mai ales, dacă traducerea este corectă, cum că însuşi domnul Grigore al II-lea Ghica ar fi compus textul turcesc al inscripţiei, ceea ce nu ar fi chiar un lucru de mirare. 193 Biserica Sf. Spiridon Vechi a fost zidită de Constantin Mavrocordat în 1747, fiind închinată Patriarhiei de Antiohia – „capul” căreia, Silvestru, „a fost de faţă şi a priveghiat şi la clădirea ei” –, după cum spune pisania, când domnul „a aflat că al nostru Scaun apostolic se află mai prejos decât celelalte trei Scaune patriarhiceşti şi că nu are nici o mănăstire care să-i fie închinată deosebit” (Inscripţiile medievale ale României, vol. I, p. 394-395, nr. 418, p. 397-398, nr. 420). 192 93 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea cuvântarea ţinută cu ocazia nunţii sorei sale, tânărul Ghica se lăuda cu un tată 194 din sânge „domnesc”, referire la înrudirea cu Mavrocordaţii , secondat în stilul encomiastic de dascălul său, Nicolae Critias, care îl plasa pe marele dragoman Alexandru într-un „lanţ de aur al neamului, un şir de domni 195 neîntrecuţi în eroism”, atât din partea tatălui, cât şi din partea mamei . Despre mama sa, Elena Evpraghioti, Grigore Alexandru Ghica arăta că este 196 „născută din neamuri vestite şi dintre cele dintâi neamuri ale acestei capitale” , subliniind astfel legătura sa cu marile familii ale Fanarului şi, în acest fel, cu tradiţiile fostului Bizanţ. Dorinţa de a se înscrie în şirul vechilor domni ai ţării se vede la fel de bine şi în stihurile la stemă din unele tipărituri apărute în Iaşii primei sale 197 domnii: „A căruia viţă din strămoşi stăpânesc acest norod” (cu referire la Grigore al II-lea Ghica); „Mării sale lui Grigorie domnul cel slăvit, / Carele din fericitul Alexandru Ghica au odrăslit / Domnind acum cu putere şi cu nădejde 198 bună / Strămoşeasca sa patrie, în pace şi dreptate plină” . Apartenenţa la acelaşi neam se reflectă şi în însemnele heraldice ale familiei, folosite încă de la primul ei reprezentant. În secolele XVII-XVIII, Ghiculeştii au folosit ca stemă leul, element heraldic care ulterior, după 1820, 199 apare ca suport al stemelor familiei din această vreme . Într-adevăr, în sigiliul vornicului Gheorghe Ghica din 1643 se disting doi lei rampanţi susţinând o 200 cruce de procesiune, deasupra leilor apărând şi două stele cu şase raze . În ceea ce priveşte stemele ce împodobesc cişmelele de la Sf. Spiridon, capul de bour flancat de doi lei rampanţi reprezintă o combinaţie heraldică ce trimite la 201 însemnele Ghiculeştilor (stelele „identifică leul ca fiind ghiculesc” ). Această combinaţie heraldică se regăseşte, de altfel, şi în frontispiciile 202 unor hrisoave ale lui Grigore al III-lea Ghica , dar şi în sigiliile folosite de acesta în ambele sale domnii moldovene. Pe actele ieşite din cancelaria dom194 Scrieri şi documente greceşti..., ed. cit., p. 460. Ibidem, p. 463. 196 Ibidem, p. 460. Nu este deloc de prisos, în acest context, să amintim şi faptul că cei din neamul Evpraghioti îşi arogau pretinse origini imperiale, considerându-se, cu sau fără temei (dar mai puţin important din perspectiva celor arătate aici), descendenţi ai Paleologilor şi ai Cantacuzinilor vechiului Bizanţ (Mihai Dimitrie Sturdza, op. cit., p. 222). 197 Pe un Molitvenic din 1766 (Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, 1508-1830, vol. II, 1716-1808, Bucureşti, 1910, p. 162, nr. 338). 198 Pe o Psaltire din 1766 (ibidem, p. 171, nr. 347). 199 Sorin Iftimi, op. cit., p. 179. 200 Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 411, fig. 7. 201 Sorin Iftimi, op. cit., p. 179. 202 În frontispiciul hrisovului pentru Hotărniceni din decembrie 1775, cei doi lei afrontaţi ai Ghiculeştilor susţin stema Moldovei, timbrată de o coroană deschisă (Mihai Dimitrie Sturdza, op. cit., p. 140, fig. 1). 195 94 Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru nească în prima domnie, Grigore Alexandru Ghica a folosit mai ales pecetea inelară, octogonală (1,9 x 1,8 cm), având capul de bour cu steaua în şase colţuri într-un scut oval, timbrat de o coroană închisă, adică stema ţării, din anul 203 1764 . După anul 1774, actele domneşti sunt întărite de un sigiliu inelar oval, având într-un scut capul de bour timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, şi flancat de doi lei rampanţi – însemnele heraldice ale familiei 204 Ghica – aşezaţi pe arme (buzdugan, sabie, steaguri de o parte şi de alta) . În secolul al XIX-lea, însemnele familiei sunt „lacrimile cu bezanţi” 205 206 (motiv heraldic numit şi „lacrimi de argint” ) sau patru vulturaşi , „lacrimile 207 Ghikuleştilor” fiind modul în care memoria lui Grigore Alexandru Ghica este onorată de familia sa. 203 Pentru a da un singur exemplu, vezi Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 555, doc. nr. 628, descrierea arheografică. 204 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. V/2, Iaşi, 1923, p. 62; ibidem, vol. VI/2, p. 212; Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 157, doc. nr. 137; p. 161, doc. nr. 142, descrierile arheografice. Interesant este şi faptul că Ghica a mai utilizat, în anul 1776, şi un alt sigiliu inelar, octogonal, din 1777 (!) (ibidem, p. 283, doc. nr. 233; p. 285, doc. nr. 236). Pentru detalii legate de sigiliile folosite de Grigore al III-lea Ghica în domniile moldovene, vezi şi Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc, II, Sigiliile emise de cancelaria domnească a Moldovei (1387-1856), Bucureşti, Ars Docendi, 2006, p. 77; pentru cele două sigilii din perioada domniei muntene, unul rotund şi unul octogonal (ambele conţinând stema unită), vezi ibidem, I, Sigiliile emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390-1856), Bucureşti, Ars Docendi, 2006, p. 147. 205 Steme boiereşti din România, Bucureşti, 1918, sub numele „Ghica” (lucrarea nu are paginile numerotate). Cele 12 lacrimi de argint, interpuse de bezanţi, apar, astfel, în sigiliile din vremea domniei muntene a lui Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), care includ în emblemă, alături de stema ţării, armele de familie ale Ghiculeştilor (Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, op. cit., I, p. 45-46, 159-160). 206 Johannes Baptista Rietstap, Armorial général, précédé dʼun dictionnaire des termes du blason, deuxième édition, tome I, A-K, Gouda, 1884, p. 771. 207 Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tomul I, De la origini până la 1834, Bucureşti, 1907, p. 256. 95 CARTEA A TREIA Despre trei domnii şi o captivitate neobişnuită CAP ITOLUL 1 Prima domnie în Ţara Moldovei (1764-1767) Învestitura ca domn al Moldovei şi primele iniţiative 1 Probabil că ceremonialul numirii noului domn, la 18 martie 1764, nu a diferit prea mult de cel al predecesorilor şi al urmaşilor săi la tron. Grigore Ghica, fiul de 40 de ani al fostului terziman decapitat, trebuie să fi fost tare 2 mândru călare, alături de alţi 24 de călăreţi , prieteni apropiaţi din care se vor alege şi viitori dregători ai ţării ce-l aştepta să o conducă cu dreptate, într-o domnie pentru care se pregătise de mult timp şi pentru obţinerea căreia jertfise 3 ceva bani . După vizitele la chihaia marelui vizir şi la marele vizir însuşi, unde, în camera arzurilor, este îmbrăcat cu un caftan, continuă vizitele protocolare la chihaie, a doua oară, la reis-effendi şi la baş-ceauş. Cu mare alai, urmează ceremonialul religios de la biserica Patriarhiei, cu toate cântările care însoţeau 4 odată şi învestiturile împăraţilor bizantini , apoi primirea, la propria reşedinţă, 1 Pentru descrierea acestui ceremonial la investirea lui Alexandru Suţu ca domn al Ţării Româneşti în 1818, vezi Memoriile Principelui Nicolae Suţu mare logofăt al Moldovei (1798-1871), traducere din limba franceză, introducere, note şi comentarii de Georgeta Penelea Filitti, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 57-61; Radu G. Păun, Sur lʼinvestiture des derniers princes phanariotes. Autour dʼun document ignoré, în RESEE, XXXV, 1997, 1-2, p. 63-75. Pentru semnificaţiile ceremonialului din perspectiva otomanilor, vezi Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), coordonatori: Paul Cernovodeanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 598-600. 2 H. Dj. Siruni, Domnii români la Poarta otomană, după un manuscris turcesc conţinând note şi însemnări despre ceremoniile şi recepţiunile din palatul împărătesc din Stambul între anii 1698-1782, Bucureşti, 1941, p. 11; idem, Haşmetlu. Pe marginea titulaturii domnilor români în cancelaria otomană, în „Hrisovul”, II, 1942, p. 167. 3 La 1 iunie 1764, din Vistieria ţării se plăteau 3 855 de lei pentru darurile făcute unor prieteni ai domnului la Ţarigrad în 4 aprilie: inele, tabachere şi un ceasornic cu diamante şi smaralde (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 298-299). De toate instrumentele de măsurat timpul se îngrijea, probabil, acel Gligorie paharnic al doilea care este scutit de dări „fiindcă slujăşte nelipsit la slujba ceasornicării la Curte gospod” (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI (1756-1770), Iaşi, Editura Dosoftei, 2004, p. 617-618, doc. nr. 711). 4 „Les hospodars grecs nʼont que le titre de vaivode, parce quʼun jhiaour ou infidèle ne peut pas obtenir celui de pacha; mais ils reçoivent les trois queues, marque distinctive de la dignité de ces derniers; ils sont de plus revêtus par la Porte dʼune 99 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea a felicitărilor ambasadorilor străini la Poartă. Nu în aceeaşi zi, căci e nevoie de oarece odihnă a trupului, urmează audienţa la sultan, unde, după o masă 5 pentru el şi mica sa curte , primeşte de la doi dregători ai padişahului cuca şi cabaniţa, cei 24 de tovarăşi fiind îmbrăcaţi în caftane. Uşile împărăteşti se 6 deschid, iar proaspătul domn, cu doar patru însoţitori, este dus de subţiori „înnaintea idolului nemişcat, în hainele-i stropite cu aur, supt turbanul pe care scânteie stelele pietrelor scumpe”. Supusul său se închină de trei ori, în genunchi, primeşte poruncile sultanului prin intermediul marelui vizir, repetă închinările şi iese ca nou domn al Moldovei, încalecă la a doua poartă a pala7 tului şi, în sunetele „barbare” ale meterhanelei, se întoarce la reşedinţa sa , 8 unde îi vin steagul de domnie şi tuiurile . Domnul ia steagul de domnie de la miralem, apoi îl dă capuchehaiei, care purta acest însemn al domniei, de regulă, 9 până la porţile capitalei, de unde era preluat de demnitari militari . Cu o suită 10 de slujitori turci, se pregăteşte de drumul lung până la Iaşi şi de împlinirea 11 propriului destin. Va fi având sir James Porter dreptate când îl crede pe 12 principele fanariot un cârmuitor-fantomă, dominat de propriile capuchehăi , dar poate că tocmai aceste momente de strălucire bizantină a învestiturii compensau grijile unei domnii atât de nesigure şi gândul negru al mazilirii. 13 În vreme ce la Iaşi dau porunci caimacamii (4 mai 1764) , Grigore Ghica 14 iese din Constantinopol la 14 mai 1764 , iar la 27 ale lunii „oamenii împărăteşti” espèce de toque appelée en turc koukah, et ne quittent la capitale quʼaprès avoir été sacrés par le patriarche, comme étant par le fait de véritables souverains” (C.-D. Raffenel, Histoire des grecs modernes, Paris, 1825, p. 167). 5 H. Dj. Siruni, Domnii români la Poarta otomană..., p. 12. 6 Ibidem. 7 Ibidem, p. 13. 8 Ibidem, p. 14. 9 Aurel H. Golimas, Despre capuchehăile Moldovei şi poruncile Porţii către Moldova până la 1829. Contribuţii la cunoaşterea raporturilor de drept dintre Moldova şi turci, Iaşi, 1943, p. 62. 10 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, Bucureşti, 1902, p. XCII-XCIII. Prima oprire are loc în apropierea capitalei, la Avaskioy („Il y dresse ses tentes et y demeure quelques jours pour établir parfaitement lʼordre qui doit régner dans sa marche durant le cours de son voyage”), apoi, în etape scurte („Le Prince se fait précéder par une de ses trois queues, accompagné dʼun boyard, qui prend le nim de Conakzi, et qui, à lʼexemple des courriers français, mais avec toute autre solennité et tout autre pouvoir, annonce l'arivée de lʼHospodar et le séjour quʼil doit faire”), care pot însuma câteva săptămâni, ajunge în ţara pe care se pregăteşte să o guverneze (Marc-Philippe Zallony, Essai sur les fanariotes, Marseille, 1824, p. 39-40). 11 Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători, vol. I, 1716-1789, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985, p. 61. 12 Ibidem, vol. I, p. 68. 13 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CCCXX, doc. nr. 24. 100 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă ajungeau la Galaţi, unde noul domn a stat trei zile, „făcând mare divan 15 săracilor cu mare dreptate” . Tot aici, noul domn face cunoştinţă cu boierii ţării, prezentaţi de unul dintre dânşii, „mai cunoscut domnului”, pe care, în zilele următoare „îi ia domnul şi în carâtă, într-o zi pe unul, într-altă zi pe altul, întrebându-i de starea ţărâi şi cu ce chip să pot chivernisi şi să pot rădica 16 trebuinţile” . De la bun început, boierii moldoveni îi cer domnului să-l îndepărteze pe Stavarache, capuchehaia lui Ştefan Racoviţă al Munteniei, pe care „şi Grigori-vodă îl pune la multe trebi, avându-să bini. Încă să numè şi 17 18 singur capichihaie amânduror domnilor” . Acest Iordache Stavarache , prin relaţiile sale, îl sprijinise pe Ghica în obţinerea tronului şi îl îndepărtase din funcţia de capuchehaie a Moldovei pe Neculache Suţu, dar va avea şi o 19 contribuţie importantă la mazilirea lui Ghica în 1767 , în nişte vremuri în care loialitatea are alte înţelesuri. Domnul apleacă urechea la primele cereri ale 20 boierilor săi , pe care îi asigură că tutela grecilor s-a sfârşit, îndepărtându-l pe Stavarache şi numindu-l pe Neculache Suţu capuchehaie („piste voe lui 21 Stăvărache” ). În acest timp, domnul mazil, Grigore Calimah, care primise vestea detro22 23 nării sale la 27 martie , se îndrepta spre Poartă la 12 aprilie , lăsând treburile 14 N. Iorga, op. cit., vol. I, p. 22, doc. nr. XV. (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod, în vol. Cronici moldoveneşti, ediţie de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 115. 16 Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti, 1939, p. 264. 17 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 115. 18 Iordache Stavarache a fost un personaj contradictoriu (el s-a remarcat „aussi par des penchants qui rappellent les anciens archontes, magnifiques et bienfaiteurs. Il fut à la tête du groupe qui, en 1762, fonde le premier «hôpital de la nation»” – N. Iorga, Byzance après Byzance, Bucureşti, 1935, p. 233), care, în cele din urmă, a fost spânzurat de turci în 1765. În decembrie 1765, sultanul Mustafa al III-lea îi porunceşte lui Grigore Alexandru Ghica să trimită la Poartă suma de 5 000 de guruşi, preţul la care s-au vândut menzilul, terenul şi clădirea cu zece odăi de pe Uliţa Mare din Iaşi stăpânite de Stavarache, averea sa fiind luată în stăpânire de către mirie, care o vinde apoi domnului (Valeriu Veliman, Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti, Bucureşti, D.G.A.S., 1984, p. 414-415, doc. nr. 155). 19 Aurel H. Golimas, op. cit., p. 90. 20 Înţelegerea este văzută ca o „convenţie”, o primă reglementare în Moldova a statutului „neamului boieresc” (Cristian Ploscaru, Originile „partidei naţionale” din Principatele Române, I, Sub semnul „politicii boiereşti” (1774-1828), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 290). 21 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 115. 22 Probabil că domnul Grigore Calimah interpretase ca pe nişte semne cât se poate de rele cutremurul din 16 martie şi eclipsa de soare din 21 martie, evenimente ce au impresionat contemporanii săi (I. Caproşu, E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi 15 101 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 24 25 ţării în grija boierilor caimacami , „pe care îi orânduieşte domnul” numit. Aceştia „gătesc rădvane, carătă şi cară pentru agârlâc şi le trimit la Ţarigrad, cu 26 toate ceale trebuincioasă”, dar nu merg în întâmpinarea domnului la Galaţi . Ghica ajunge în Iaşi pe la începutul lunii iunie, fapt confirmat, între altele, şi de mărturia lui Resmi Ahmed Efendi, care se întorcea de la Berlin şi se 27 întâlnea la Iaşi cu Grigore Ghica, „beiul care abia venise” . Înainte de a intra în Iaşi, Ghica a mai făcut un popas la Şanta, unde şi-a schimbat straiele, fiind 28 întâmpinat de alaiul „gătit din partea hatmanului, a agăi şi altor rufeturi” , care îl conduce la Mănăstirea Galata. Îmbrăcat în cabaniţă şi având cuca pe cap, în stânga cu schemni-agasi şi cu boierii mari şi mici înainte, „înşiraţi pe rânduiala lor”, domnul intră în capitală pe la Vamă şi descalecă la Sf. Nicolae Domnesc. În această vreme, schemni-agasi merge la Curte, unde îl aşteaptă pe 29 domn în spătărie . La intrarea în biserică, domnul a sărutat Evanghelia din mâna mitropolitului, apoi a fost dus de episcopii de Roman şi de Rădăuţi în altar, „de s-au închinat şi i-au cetit militfa după obiceiu părintele mitropolitul Gavriil, fratele 30 lui Calimah domnul” . După slujbă, Ghica a venit la Curte, în „divanul cel mic”, unde, stând în picioare lângă tron, a ascultat citirea hatişerifului împără31 tesc de către divan-efendi . Din acest moment este domn efectiv al ţării şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus, vol. II (1751-1795), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 141). 23 N. Iorga, op. cit., vol. I, p. CXXXIX. 24 Aceştia sunt Mihalache Sturza mare vornic de Ţara de Jos şi Andronache vornic (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 502, doc. nr. 580; p. 503, doc. nr. 581). 25 Dan Simonescu, op. cit., p. 264. 26 Ibidem, p. 264. Pentru toate cheltuielile impuse de venirea lui Ghica de la Constantinopol la Iaşi şi de plecarea lui Calimah spre Ţarigrad, cu popasuri la Frumoasa, Scânteia, Vaslui, Bârlad, Privale, Branişte „ot Covurlui”, Puţăni şi aşa mai departe (slujitori, mijloace de transport, hrană, diverse materiale etc.) vezi Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 291-295, 299-301. 27 Resmi Ahmed Efendi, Relaţia călătoriei prin Dobrogea şi Moldova, în Călători străini despre ţările române, vol. IX, îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, p. 500. Pentru detalii legate de misiunea diplomatică a demnitarului otoman la Berlin, vezi Abdullah Güllüoğlu, The First Ottoman Legation to Prussia in 1763-1764 and Its Depiction in a Costume Album from Berlin, în Claudia Ulbrich, Richard Wittmann (ed.), Fashioning the Self in Transcultural Settings: The Uses and Significance of Dress in Self-Narratives, Würzburg, Ergon-Verlag, 2015, p. 223-260. 28 Dan Simonescu, op. cit., p. 265. 29 Ibidem. 30 Mihail Kogălniceanu, Cronicile României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a II-a, vol. III, Bucureşti, 1874, p. 251. 31 „Şi de acolo au întrat în curte domniască şi au cetit fermanu, îmbrăcând pe schimni-agasi cu ferege blănită cu samuri şi pe divan-efendi şi pe toţi boierii 102 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă purcede la treabă. După ce a dăruit cele cuvenite oamenilor împărăteşti, prin mâna marelui vistiernic, domnul a primit pe caimacami în spătărie, îmbrăcân32 du-i cu caftane şi „mulţămindu-le de slujbă”. La câteva zile după această cere33 monie, Grigore al III-lea Ghica a început să numească boierii în dregătorii , 34 primul său Divan, cel care dă mărturie la 10 iulie 1764 , având următoarea căimăcami” (vezi (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 116); Dan Simonescu, op. cit., p. 266. 32 Pe tot parcursul lunii iunie au mai fost îmbrăcaţi cu caftane 18 boieri mari şi mici, pentru care s-au plătit 270 de lei (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 315-316); îmbrăcarea cu aceste însemne ale statutului social şi ale dregătoriei continuă până în octombrie (ibidem, p. 382). 33 Din Divanul domnesc al lui Grigore Ioan Calimah, cel din aprilie 1763, făceau parte: Manolache Costache mare logofăt, Mihalache Sturza mare vornic de Ţara de Jos, Lupu Balş mare vornic de Ţara de Sus, Vasile Razu hatman, Petrache mare postelnic, Ioan Paladi mare vistiernic, Ilie Costache mare spătar, Enacache Milo mare ban, Grigore Crupenschi mare paharnic, Constantin Greceanu mare stolnic, Grigoraşcu Hrisoscoleu mare căminar şi Scarlat Caragea mare comis (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 441, doc. nr. 493). 34 Ibidem, vol. VI, p. 511, doc. nr. 588. În Divanurile domneşti ale lui Grigore Ghica vor mai intra şi alţi boieri sau se vor face schimburi de dregătorii, după cum urmează: Manolache Costache mare logofăt, din 1766 (ibidem, p. 623, doc. nr. 715); Ioan Paladi mare vornic de Ţara de Jos şi Ianache Costandache mare vornic de Ţara de Sus, din 1765 (ibidem, p. 550, doc. nr. 626; p. 555, doc. nr. 628; p. 623, doc. nr. 715); Ioan Cantacuzino hatman, Dimitrachie Suţul mare postelnic şi Iordache Costache Venin mare vistiernic, din 1765 (ibidem, p. 555, doc. nr. 628; p. 623, doc. nr. 715); Manolache, Neculache Ventura şi Constantin Sturdza se vor succeda în funcţia de mare spătar, începând cu anul 1765 (ibidem, p. 550, doc. nr. 626; p. 555, doc. nr. 628; p. 623, doc. nr. 715); Iordache Hrisoscoleo şi Vasile Costache în dregătoria de mare ban (ibidem, p. 550, doc. nr. 626; p. 555, doc. nr. 628; p. 623, doc. nr. 715); Iordache Balş şi Gheorghe Sturdza vor fi succesiv mari stolnici (ibidem, p. 550, doc. nr. 626; p. 555, doc. nr. 628; p. 623, doc. nr. 715); Alexandru [Sulgearoglu] (cumnatul domnului – vezi A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, IX, Mavrocordaţii. 1711-1749, ediţia a III-a, Bucureşti, f. a., p. 112; N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, Reformatorii, Bucureşti, 1938, p. 190) devine mare comis din 1765 (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 550, doc. nr. 626; p. 555, doc. nr. 628; p. 623, doc. nr. 715). Ultimul Divan al lui Grigore Alexandru Ghica, aşa cum apare în decembrie 1766, are următoarea componenţă: Manolache Costache mare logofăt, Vasile Razu mare vornic de Ţara de Jos, Ilie Costache mare vornic de Ţara de Sus, Dumitraşcu Sturdza hatman, Manolache Geanet mare spătar, Iordache Hrisoscoleo mare vistiernic (fratele său, Ianache, se afla în Ţara Românească, la 2 august 1767, în dregătoria de mare ban al „scaunului Craiovei” – Creşterea colecţiunilor, nr. XXVIII-XXX (1916-1919), p. 258; aceştia erau rude cu noul domn, a cărui bunică paternă, Ruxandra Mavrocordat, era fiica Sultanei Hrisoscoleu – Mihai Dimitrie Sturdza, Dictionnaire historique et généalogique des grandes familles de Grèce, dʼAlbanie et de Constantinople, 2e édition revue et augmentée, Paris, 1999, p. 267), Vasile Costache mare ban, Vasile Roset mare paharnic şi Lăscărache Roset mare comis (ibidem, p. 658, 103 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 35 componenţă: Ştefan Roset mare logofăt , Ioan Sturdza mare vornic de Ţara de Jos, Lupu Balş mare vornic de Ţara de Sus, Vasile Razu hatman, Iordache Balasache mare postelnic, Ioan Cantacuzino mare vistiernic, Costache Guliano mare spătar, Costache Conache mare ban, Constantin Paladi mare stolnic şi 36 37 Chiriţă Panaiodor mare căminar . Mare paharnic este numit Manolache doc. nr. 754). Prima listă a Divanului este aproape complet greşită la N. Iorga (op. cit., p. 190), care o preia de la Enache Kogălniceanu, ce nu este întotdeauna de încredere în privinţa anumitor detalii (vezi în acest sens C. Giurescu, Pseudo-cronicari. Enache Kogălniceanu, în BCIR, II, 1916, p. 137-138, care demonstrează că Mihail Kogălniceanu, editând manuscrisul, a operat modificări în acesta). Nici o altă lucrare, mai recentă (Pavel Blaj, Boieri din Sfatul domnesc al Moldovei în secolul al XVIII-lea (I), în „Suceava” − Anuarul Muzeului Bucovinei, XVII-XIX, 1990-1992, p. 152-170), nu poate fi de mare ajutor, conţinând destule inexactităţi. 35 Ştefan Roset este rudă a domnului: sora sa, Maria, nepoata lui Iordache Roset vornic şi fiica bănesei Ruxandra Văcărescu, era căsătorită cu fostul mare spătar Dumitrache Ghica, fratele domnului (Iulian Marinescu, Documente vasluiene, în BCIR, IV, 1925, p. 221-222, doc. nr. 14). 36 La 27 septembrie 1763 (!) – sau mai curând 1766, când la Iaşi se deschidea Academia domnească –, Panaiodor cere, în numele lui Ghica, un permis de liberă trecere spre Lipsca, prin Ardeal, pentru a cumpăra, oficial, cărţi de matematică, fizică şi filosofie (N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. II, Bucureşti, 1903, p. 466, doc. nr. 87). Tot el poartă o corespondenţă cu Matei, patriarhul Alexandriei (Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/3, Documente greceşti privitoare la istoria românilor, c. 1560-c. 1820, Bucureşti, 1936, p. 196-197, doc. nr. CXXXV). Nu ştim dacă nu cumva acel Panaiodor, fiul lui Nikubulos, înmormântat lângă Biserica Sfântul Spiridon din Iaşi, a fost rudă cu sfetnicul lui Grigore al III-lea Ghica. Este foarte posibil, cu atât mai mult cu acest lucru ar explica mai bine şi legăturile domnului de la Iaşi cu ruşii în vremea celei de-a doua domnii în Moldova. Pe piatra sa de mormânt se poate citi un epitaf în limba greacă care spune multe despre calităţile şi relaţiile politice ale acestui Panaiodor: „Către prea gloriosul şi prea alesul domn Panaiodor, multştiutorul şi multînvăţatul dragoman al Porţii Otomane, al regelui Prusiei consilier de taină, apoi şi asistent la tratatul din Cainargic şi de către împărăteasa ruşilor Ecaterina a doua cinstit cu dregătoria de consilier privat şi făcut cavaler al ordinului Sf. Vladimir. Răposat la Iaşii Moldovei în anul 1790 în luna lui mai, pe vremea expediţiei lui Potemchin, după ce a trăit şaizeci şi unu de ani [...]” (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 158-159). Acest secretar de limbi orientale, dragoman al ambasadei ruse din Constantinopol, făcea parte din delegaţia prinţului Repnin care trecea prin Moldova în vara anului 1775 (Călători străini despre ţările române, vol. X, partea I, îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Editura Academiei Române, 2000, p. 197-198). 37 Nici vorbă, aşadar, de aşezarea în dregătorii cu precădere a rudelor sau a oamenilor de încredere ai domnilor: „Arrivé dans sa Principauté, lʼHospodar se dégage, en quelque sorte, de cette espèce de servitude que lui imposait à Constantinople les besoin de sa politique. Son soin le plus empressé est dʼinvestir des premières dignités ses plus proches parens, et de ne satisfaire lʼambition des autres que par le don de places 104 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă [Firali], iar mare comis Iordache Panaiotache, dar mai târziu, căci îi găsim în Sfat doar la 31 august 1764. Aşadar, din vechiul Divan al lui Grigore Calimah, noul domn păstrează doar doi boieri, pe Lupu Balş şi pe Vasile Razu, iar „greci nu aduseră mulţi, numai câţi erau de trebuinţă curţii sale şi aceia câţi vra să 38 slujască cu liafa lor, iară care nu-i plăce să duse la ţara lui” . Aşadar, pe plan intern, Grigore al III-lea Ghica găseşte, la sosirea în Iaşi, o boierime deprinsă a trece din când în când peste voinţa domnului, căreia 39 sfârşeşte, însă, prin a i se impune , prin moderaţie şi spirit conciliant, iar în exterior urmează consecvent politica tatălui său. E nevoie, totuşi, de oameni pe care să poţi conta la nevoie. În ambele domnii la Iaşi, Ghica găseşte sprijin în unul dintre membrii familiei Costache, anume Iordache, zis şi Venin, după supranumele tatălui său, care, de pe poziţiile unuia ce a uneltit împotriva Calimahilor, va colabora cu Ghica pe tot parcursul guvernării acestuia. Iată de ce considerăm a fi util prezentarea mai pe larg a acestui personaj, în ceea ce poate fi un studiu de caz pentru perioada în discuţie. Iordache Costache a fost supranumit „Venin” după tatăl său, dar nu ştim pentru care motive acesta primise numita poreclă. Iordache era fiul lui Toader 40 41 Costache mare spătar şi al Mariei , aşadar nepotul lui Vasile Costache şi strănepotul marelui vornic Gavriliţă. A deţinut mai multe dregătorii în aparatul de stat al Ţării Moldovei, spre mijlocul secolului. Nu ştim care a fost prima dintre ele: ar putea fi jitniceria mare, funcţie în care un Iordache Costache este însărcinat să strângă, în ţinutul Fălciului, banii milosteniei patriarhului purement honorifiques” (Marc-Philippe Zallony, op. cit., p. 35). 38 Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei de la a doua şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod, în vol. Cronici moldoveneşti, ed. cit., Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 174. 39 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p.189. 40 Toader spătar este fiul lui Vasile Costache şi al Catrinei, frate cu Constantin, Gavril şi Grigoraş. Nicolae Iorga a considerat că a făcut parte, alături de alţi membri ai familiei sale, dintr-un adevărat partid „naţional”, doritor de „domnie indigenă” (ibidem, vol. VII, Bucureşti, 2002, p. 81, 83). Când „Moscul au lovit Hotinul”, Venin spătar, adică Toader Costache, era unul dintre „boierii de ţară” care îl însoţeau pe Grigore al II-lea Ghica de la Galata pe „drumul Ţarigradului”. Cronica scrie că domnul Grigore Ghica era la Galata când i-au adus vestea de la căimăcamii din Iaşi că „au pus 300 de moscali călărime să-l prindă”. Atunci, „cum au isprăvit Evanghelia au ieşit Domnul afară şi încălecând au pus pe spatarul Venin înainte apucând drumul în gios la Torceşti, la Tecuci, la satul lui spatarul Venin” (vezi (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 7-8). 41 Fiica lui Costin Neniul, fost căpitan de margine în Ţara Românească (Ludmila Bacumenco, Mihai-Cristian Amăriuţei, Despre marele vistiernic Iordache Costache Venin şi locul său de veci de la Mănăstirea Căpriana, în Mircea-Cristian Ghenghea, Mihai-Bogdan Atanasiu (ed.), Pro Basarabia – repere istorice şi naţionale, Iaşi, Editura Alfa, 2007, p. 54, nota 26). 105 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Ierusalimului din ţinutul Fălciului, aşadar în zona Ţării de Jos, în care se concentrau stăpânirile lăsate moştenire Costăcheştilor de către înaintaşul lor Gavriliţă, „între Bârlad şi până peste Prut, avându-şi lanţ moşiile de la un capăt 42 la celălalt al ţării” . Cariera lui Iordache Costache se construieşte în anii următori mai ales în domniile Ghiculeştilor. În vremea lui Matei Ghica, este mare medelnicer, Constantin Racoviţă îl numeşte mare stolnic, la fel şi Scarlat Ghica, în martie 43 1757, aşa după cum ne relatează cronica vremii . În aceeaşi vreme, să ne amintim, domnul strângea „şi boieri greci de treabă pe lângă mărie-sa, tot aleşi: 44 [...] pe Grigore Ghica post(elnic)” , nimeni altul decât viitorul domn al ţării, cei doi cunoscându-se încă din acei ani. Anii următori nu au fost, se pare, foarte favorabili pentru Iordache Costache Venin, în condiţiile în care pe tronul Ţării Moldovei vin Ioan Theodor Calimah (1758-1761) şi fiul său, Grigore Ioan Calimah (1761-1764), adversari ai Ghiculeştilor (pe care Costăcheştii îi slujiseră cu devotament şi de care fuseseră răsplătiţi pe măsură). Retras din prim-planul vieţii publice, Iordache Venin poate fi, totuşi, 45 regăsit în funcţia de mare agă în anii 1760 şi 1761 . Odată cu venirea pe tron a 46 lui Grigore Alexandru Ghica, Iordache Venin este numit mare vistiernic , dregătorie care nu putea fi deţinută „decât de oameni cu pregătire specială şi care se bucurau de încrederea domnului”, întrucât „sub supravegherea marelui 47 vistiernic se încasau toate impozitele şi se făceau cheltuielile „publice” . Noul domn avea toate motivele să preţuiască calităţile marelui vistiernic, precum şi fidelitatea sa politică, întrucât îl cunoştea foarte bine, aşa cum am arătat mai sus, din Divanul lui Scarlat Ghica. Se pare, însă, că Iordache Costache Venin primeşte relativ repede alte însărcinari (deja la 10 iulie 1764 mare vistiernic este Ioan Cantacuzino), până în 48 1765, an în care Iordache Costache reapare în vechea dregătorie , în care se menţine până spre mijlocul anului 1766, aşa cum dovedeşte şi hrisovul din 1 ianuarie 1766, prin care Grigore Alexandru Ghica hotărăşte prin „ponturi” 49 obligaţiile locuitorilor faţă de stăpânii moşiilor . În actul din 9 iunie 1766, prin care domnia confirmă o stăpânire de moşie, Iordache Costache apare în Divan 42 Gheorghe Ghibănescu, Spiţa familiei „Costache” (după acte şi documente), în IN, fasc. IV (1924), p. 216. 43 Ludmila Bacumenco, Mihai-Cristian Amăriuţei, op. cit., p. 55. 44 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 74. 45 Ludmila Bacumenco, Mihai-Cristian Amăriuţei, op. cit., p. 56-57. 46 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 116. 47 Nicolae Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, Bucureşti, 1971, p. 271. 48 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 551, doc. nr. 626; p. 551; p. 555, doc. nr. 628. 49 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II, Moldova, publicate de Vasile Mihordea, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrati, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 409, doc. nr. 403. 106 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă ca mare vistiernic, alături de Manolache Costache mare logofăt şi Vasile 50 Costache mare ban . În epitropia formată în octombrie 1766 pentru şcoli, este numit şi 51 Iordache Costache, fost mare vistiernic acum, calitate în care semnează şi mărturia sobornicească din decembrie 1766, privitoare la incendiul din septem52 brie care distrusese actele lui Manolache Bogdan fost mare paharnic . În timpul domniei lui Grigore Calimah, întăreşte cu mărturia sa, tot ca fost mare vistiernic, noul aşezământ pentru reglementarea zilelor boieres53 cului , apoi la fel, în calitate de martor, un zapis de vânzare-cumpărare din 20 54 iunie 1767 , dată după care evenimentele s-au precipitat într-o evoluţie încheiată cu moartea sa. „Criza structurilor economice şi sociale, a regimului politic au dus la apariţia unei stări de nemulţumire, a unui opoziţionism critic (practic şi teoretic) care a pus în discuţie întregul sistem de valori pe care se întemeia 55 societatea din Principate” . Aceste realităţi au condus, în secolul al XVIII-lea, la numeroase acţiuni de opoziţie făţişă a boierimii pământene faţă de domn şi apropiaţii acestuia, mai totdeauna în strânsă legătură cu evoluţiile politice din regiunea Europei estice şi sud-estice. Implicarea marelui vistiernic Iordache Costache Venin în acest tip de acţiuni dezvăluie alte elemente de caracter, ce vin să elucideze, prin completare, personalitatea acestuia. Trebuie spus că familia Costache avea deja oarecare „tradiţie” în comploturi, intrigi la Poartă şi fugă din ţară (mai ales la tătarii din Bugeac, unde „făcea şi ei multe amestecături la soltanul şi la mârzaci, cu vorbe rele şi îndemnuri” asupra unor domni). Lupul Costache, Constantin Costache, Iordache Costache stolnicul şi chiar tatăl marelui vistiernic, spătarul Toader Costache, au fost implicaţi, în 56 primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în astfel de acţiuni . În anul 1761, Iordache Costache a participat la intrigile postelnicului Neculache Suţu la Poartă, îndreptate împotriva lui Constantin Racoviţă şi a apropiaţilor săi, legăturile acestuia cu Franţa punând în pericol viaţa fostului 50 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 623, doc. nr. 715. Pe marginea acestui act, pe care-l publicase la vremea sa, Gheorghe Ghibănescu vine cu unele interpretări, arătând că dania, făcută fiilor unui anume Panaite, a fost înlesnită de înrudirea cu Costăcheştii (ei erau fiii Mariei, sora lui Manolache Costache, mare logofăt), aceştia sporindu-şi astfel stăpânirile, fie şi pe o linie colaterală (Impresii şi note din Basarabia, prefaţă, note şi comentarii de Valeriu Nazar, Chişinău, 2001, p. 258, 269). 51 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 644, doc. nr. 740. 52 Ibidem, p. 661, doc. nr. 754. 53 Documente privind relaţiile agrare…, p. 423, doc. nr. 416. 54 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 698, doc. nr. 794. 55 Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Bucureşti, 1972, p. 25. 56 Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 659-661, 698, 700, 710 ş.a. 107 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea domn. Cronica vremii menţionează că Neculache, interceptând o scrisoare 57 adresată fraţilor lui „Linţul” , îl cheamă pe Iordache Venin, cunoscut ca „epitios” (iscusit) la condei, pe care-l cercetează dacă poate să imite slova lui Constantin Racoviţă. Acesta a răspuns afirmativ, astfel încât „l-au pus de au 58 scris un pitac făr de nume, întunecat” . Arătam mai sus strânsa colaborare dintre domnul Grigore Alexandru Ghica şi Iordache Venin, manifestată în tot intervalul dintre anii 1764 şi 1767, pe fondul mai larg al complicaţiilor politice din spaţiul Poloniei. Astfel, Ştefan Racoviţă, domnul Ţării Româneşti, partizan al politicii franceze în regiune şi, implicit, adversar al noului rege polon, Stanislav August Poniatowski, ales în 1763 cu sprijinul Rusiei şi Prusiei, trimite la începutul anului 1765 un agent în Polonia, pe Jean Baptiste Linchou, care intră în legătură cu şefii partidei republicane, în special episcopul de Cameniţa, adversarii interni ai regelui. După mazilirea lui Racoviţă (vara anului 1765), Linchou este arestat şi eliberat, în aprilie 1766, în urma intervenţiei lui Grigore Alexandru Ghica, care îi acordă azil la Iaşi, de unde acesta, cu ştiinţa domnului, continuă corespondenţa cu episcopul de Cameniţa. Cum hanul tătar, influenţat de politica franceză, era ostil unor asemenea legături, domnul îl trimite în misiuni speciale în Crimeea 59 pe Johann Benedict Lochmann „gerah” (chirurg) . Poate nu a fost vorba numai 60 de vânzarea unor case din Iaşi, de pe Uliţa Strâmbă, în aprilie 1757 , prin care Iordache Costache, pe atunci mare stolnic, intra în legătură cu un personaj cu 61 abilităţi diplomatice şi cu legături la hanii tătari . Să reamintim că, în perioada 57 Linchou (Linţul) era un agent politic francez, aflat în anturajul lui Constantin Cehan Racoviţă şi care intrase în rândul boierilor (mare sulger, mare vameş, vechil al cămărăşiei mari la Bucureşti), „dară pe lângă aceste umbla şi cu neguţitorii cu ceară şi cu altele” (Mihail Kogălniceanu, op. cit., vol. III, p. 246). 58 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 107. 59 Aşa după cum declară acesta la 2 mai 1777, motivând astfel faptul că nu s-a putut ocupa de locul său de casă dintre Uliţa Mare şi Uliţa Strâmbă, încălcat de Biserica Catolică din Iaşi (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 381, doc. nr. 279). Lochmann, cu obârşii incerte, ajunge la nordul Dunării, pentru prima dată, pe la 1741, şi se stabileşte în Moldova în 1754, fiind regăsit în anturajul Curţii domneşti, atât în calitate de chirurg, cât şi de „abil cunoscător al artei diplomatice. O fiică a sa a fost căsătorită cu Gian Pietro Nagni, agent francez în Principate şi secretar al domnilor Grigore Calimah şi Grigore al III-lea Ghica (pentru mai multe date despre doctorul Lochmann, vezi Sorin Grigoruţă, Boli, epidemii şi asistenţă medicală, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2017, p. 112-121). 60 Alături de casele de pe Uliţa Mare moştenite de la tatăl său, Iordache Costache cumpără de la marele căpitan de dărăbani Simion Coruiu, la 7 aprilie 1757, nişte case cu ogradă, grajd, cuhnie şi dugheni (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 73-74, doc. nr. 84), pe care le revinde imediat, la 21 aprilie, lui Lochmann gerah (ibidem, p. 76, doc. nr. 88). 61 Pentru evenimentele legate de complicaţiile din spaţiul regatului polonez, cu repercusiuni la curţile domneşti din Iaşi şi Bucureşti, vezi Veniamin Ciobanu, Relaţiile politice româno-polone între 1699-1848, Bucureşti, 1980, p. 93, 100, 103-104. 108 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă acelei tranzacţii, Grigore Alexandru Ghica era şi el în ţară, în slujba vărului său Scarlat Ghica. În vremea celei de-a doua domnii a lui Grigore Calimah, ce a început a curge din ianuarie 1767, ştim că acest domn „să sile în tot chipul ca să urmezi Ghicăi în toate, vrând să arăte şi straşnic, ca să-i ia boierii frică. Atunce au început pe o samă ce nu-i boerisă, a-i înfrunta şi a le grăi cuvinte proaste, vrând ca să nu-i ştie cine sunt, arătându-le şi o mândrie nespusă, cari nu mai 62 stătusă la domn” . Cum altfel, Costăcheştii acţionează fără mari ezitări. Iordache Costache Venin devine conducătorul unor mari boieri care fug la 63 tătari într-o acţiune de opoziţie făţişă , printre care Enache Costache vornic, Ilie Costache spătar, Filip Catargiu vistiernic şi alţii, până la 18 boieri. Mai 64 departe cronica relatează că rebelii „şi aşa au făcut 3 ardzuri cătră împărăţie” în care se plângeau împotriva lui Grigore Calimah, urmărind răsturnarea acestuia din scaun. Conspiraţia nu reuşeşte, întrucât Grigore Calimah, prin darurile trimise hanului şi sultanului, face ca jalba boierilor să rămână fără efectul dorit de dânşii, ba chiar izbuteşte să obţină o poruncă pentru întoarcerea lor în ţară: „Şi fiindcă să bolnăvisă şi vistieriul Iordachi Costache-Venin, pe cari îl avè toţi cap” şi fiindcă „i s-au tâmplat şi moarte acolo de au murit, la cari văzind şi ceilanţi una ca aceasta, s-au lăsat şi ei şi s-au întorsu, căci le 65 scrisăsi şi domnul cu adiverinţi” primindu-i „la ţinuturi şi la slujbe” . Că nimeni altul decât Iordache Costache era în fruntea acestei mişcări de opoziţie boierească o dovedeşte şi faptul că moartea sa, survenită pe fondul complicaţiilor ivite la Poartă şi urmată de „belşugul slujbelor pe care le dă domnul” boierilor răzvrătiţi, a pus capăt acestei acţiuni de la Căuşeni, unde se refugiase 66 grupul contestatar . Câtă implicare a fost din partea fostului domn, a lui Grigore Ghica, nu putem şti, rămânând doar bănuiala. 67 Iordache Costache Venin a fost înmormântat la Mănăstirea Căpriana , iar Nastasia, văduva marelui vistiernic, nu a avut o viaţă uşoară în anii ce au urmat. Astfel, în 1776, ea este nevoită să vândă la mezat, împreună cu două dugheni din Târgul de Jos şi case cu pivniţă şi cârciumă din Iaşi, şi moşia Torceşti cu mori la ţinutul Tecuci, moştenite de soţul ei. Aceasta se întâmplă 62 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 116. „Costăcheştii jucaseră supt Ghica un mare rol, pe care-l pierduseră supt Callimachi”, acesta fiind adevăratul motiv al rebeliunii. Pretextul a fost „dajdia îndoită pe mart 1764” (N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. CXLIX). 64 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 126-127. Plângerile boierilor sunt duse la Constantinopol de un anume Constantin, pe care iniţial Nicolae Iorga îl considera „fiul lui Iordache zis Venin” (op. cit., p. CXLIX, CLI), cronica arătând însă clar că era doar logofătul vistiernicului (Mihail Kogălniceanu, op. cit., vol. III, p. 256). 65 Ibidem, p. 256-257. 66 N. Iorga, op. cit., p. CXLIX, CLI. 67 Ludmila Bacumenco, Mihai-Cristian Amăriuţei, op. cit., p. 49-52. 63 109 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea pentru a putea plăti o datorie a lui Iordache Venin, contractată în 1 octombrie 1765 la însuşi domnul ţării, Grigore Alexandru Ghica. Banii rezultaţi nu acoperă însă întreaga sumă datorată, deşi creditorul însuşi adaugă o sumă. În consecinţă, Nastasia s-a „lepădat de clironomiia bărbatului” ei, domnul fiind liber să-şi însuşească şi alte bunuri rămase de la datornicul său, „în afară de 68 cele ce sunt date zestre ginerilor” . Între Ghiculeşti şi Costăcheşti existau, de altfel, şi legături de rudenie: Zoiţa, fiica lui Matei vodă Ghica, era căsătorită cu 69 stolnicul Vasile Costache , iar nepotul de soră al lui Grigore al III-lea Ghica, 70 Gheorghe, se însoţise, la rândul său, cu Anastasia Costache . Aşa se făcea politica în acea vreme, iar noi ne grăbim să ne întoarcem la momentul ocupării efective a tronului de către Grigore Ghica. După câteva 71 72 reparaţii la Curtea domnească şi pregătirea caselor de la Frumoasa , Grigore al III-lea Ghica încearcă să facă ordine în privinţa reprezentanţilor săi la 73 74 Poartă , după cum arată şi cronica , netrimiţându-le sumele libere spre a le împărţi pe la dregătorii Porţii, ca până atunci. Darurile erau sigilate, iar capuchehaia semna o chitanţă la primire; pentru slujba sa, el era răsplătit doar 75 76 cu o leafă lunară , astfel încât pierdea, zice-se, din puterile sale de altădată . Aşa cum am arătat, acceptând cererea boierilor de a nu-l numi pe Stavarache, 68 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 189-190, doc. nr. 180, p. 189-190: „Pentru 25 000 lei ce iaste dator răpousatul bărbatul mieu, Iordachi Costachi, ce-au fost vistiernic mare, preînălţat(ului) domnului nostru măriia sa Grigorie Alexandru Ghica voievod, care bani i-au fost dat măriia sa amanet, încă din ceealantă domnie”. 69 Cernovodeanu, Tabela Ghica (1). 70 Ibidem. 71 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 316. 72 Ibidem, p. 321. Evocând evenimente din anii 1764-1765, cronicarul turc, care ajunge în Iaşi în această perioadă, arată că „în partea de sud a oraşului mai sus arătat, pe malul unui lac, asemănător cu Göksu [râu anatolian], se află un serai cu numele Frumoasa, care a fost pregătit pentru musafirii Înaltului Devlet”; în ceea ce priveşte capitala ţării, călătorul arată că centrul „este împodobit cu case de binefacere şi cu unele case de negoţ, iar pe la margini se întind locuinţele de lemn ale sărmanelor raiale” (Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. III, Sfârşitul secolului XVI-începutul secolului XIX, întocmit de Mustafa A. Mehmed, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 292). 73 „Cʼest un usage constant dans lʼadministration de lʼEmpire Ottoman, que chaque haut fonctionnaire de lʼEtat qui réside hors de Constantinople, accrédite auprès du Divan un délégué qui reçoit directement des ministres de Sa Hautesse les ordres qui concernent son administration, et qui doit, au besoin, répondre aux interpellations des membres du Divan sur tout ce qui a rapport à sa gestion” (Marc-Philippe Zallony, op. cit., p. 92). 74 Domnul, ca fost mare dragoman, ştia bine treburile de la Poartă, „că nu putè nime din capichihaiele ca să-l înşale cât de puţin” − vezi (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 18. 75 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 112. 76 N. Iorga, op. cit., vol. I, p. CXLIII. 110 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă cel cu o imagine atât de odioasă în ochii moldovenilor, Ghica îl numeşte în postul de reprezentant al intereselor sale la Poartă pe postelnicul Nicolache 77 Suţu, care stătea alături de spătarul Iordache Stavarache şi de Lucache . În capitala de pe Bosfor, fostul dragoman îşi păstrase, însă, vechile sale legături şi prietenii, aici veghind şi socrul domnului, Iacovache Rizo. Aşa după cum vom vedea mai jos, personalitatea puternică şi ambiţia acestuia nu vor constitui un atu, ci dimpotrivă, vor însemna, mai ales în a doua sa domnie în Moldova, un motiv în plus de nelinişte pentru un domn atacat din toate părţile, obligat la un joc dublu, în concordanţă cu statutul său, căci, pe aceeaşi „lungime de undă” cu sir James Porter, Grigore Ghica era, şi pentru prinţul Repnin, „un sclav 78 îmbrăcat în prinţ” . O altă măsură luată încă din primele luni ale domniei este cea care priveşte datarea documentelor de cancelarie. Astfel, Grigore Ghica hotărăşte ca actele sale oficiale să fie datate cu anul de la Hristos, în locul celui de la facerea 79 lumii . Altminteri, în toată această perioadă de debut, Ghica nu pregetă să-şi cunoască supuşii în timpul „primblarilor” prin capitală sau prin participarea la slujbele ţinute în diverse biserici ieşene, mai ales în zilele de hram, în cursul 80 cărora nu uita să dea mile la săraci . Ne putem imagina cum, la serbările organizate cu ocazia hramului Sfântei Parascheva, egumenul de la Trei Ierarhi vine la domn cu o seară înainte „cu poclon, cahfea şi zahar”, poftindu-l la sărbătoare, la care domnul participă cu toată orânduiala, alături de doamna sa, care ,,are însă şi obiceiuri numai 81 pentru dânsa” . A doua zi, iarăşi, totul se desfăşoară după tipic, cu sărutarea moaştelor, într-o ceremonie asupra semnificaţiilor căreia ne vom opri însă într-un subcapitol de mai jos. Tot aşa, în ajunul Crăciunului, logofătul al treilea înştiinţează pe ierarhi şi boierii mari şi de al doilea rang la ce oră se va face slujba, când domnul este aşteptat în biserică. Ghica, încins de spătar cu „sabiia cea împărătească piste umăr” şi cu buzduganul în mâna dreaptă, cu alaiul orânduit de datină, pleacă la 77 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 355-356. Dan A. Lăzărescu, op. cit., vol. I, p. 137 (nota 59). Poziţia precară a fanarioţilor rezultă şi din numărul mare al domnilor ucişi de turci (Grigore Calimah în 1769, Grigore al III-lea Ghica în 1777, Nicolae Mavrogheni în 1790, Constantin Hangerli în 1799, Alexandru Ipsilanti în 1807 şi Scarlat Calimah în 1821), alţii, precum Alexandru Mavrocordat-Firaris (1787) şi Ioan Caragea (1818), fugind din Principate. 79 Melchisedec, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti, 1869, p. 293. Din câte se pare, acest lucru se petrece în chiar vara anului 1764: o carte domnească din 8 iunie este datată cu anul de la facerea lumii, iar începând cu cea din 5 iulie se trece la anul de la Hristos (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI , p. 506, doc. nr. 583; p. 507, doc. nr. 584 ş. a.). 80 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 385-386, 388. 81 Dan Simonescu, op. cit., p. 299-300. 78 111 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 82 biserică, unde, în strana sa, ascultă slujba . Întors la Curte, domnul ia masa cu 83 boierii în spătărie, unde se ascultă şi oraţiile . În a doua zi de Crăciun, la domn vin dascălii şcolilor cu ucenicii „cei mai aleşi”, într-o ordine care îl are în frunte pe dascălul cel mare elinesc, apoi al doilea dascăl grecesc, urmat de cel slavonesc, toţi cu câte un ucenic care rosteşte câte o oraţie, în limbile grecească 84 şi română . Multe stăteau în faţa domnului a chivernisi, întrucât principalele probleme, din care derivau multe altele, ţineau de obligaţiile diverse ale ţării sale faţă de Poartă. Îndemnul constant al sultanului ca principele să aibă grija „bietelor raiale” este interesat, căci de la nordul Dunării se îndreptau spre capitala padişahilor venituri importante. Nu atât tributul împovărează, fiind relativ constant şi nicidecum uriaş în cuantum (Moldova plăteşte în 1761 aproximativ 134 pungi de guruşi – monedă otomană de argint –, iar în 1774 85 cuantumul este stabilit la 135 de pungi, 444 şi ½ de guruşi) , peşcheşurile în schimb, către sultan şi înalţii dregători ai Porţii, apasă greu asupra bugetului ţării, mai ales prin caracterul lor arbitrar şi abuziv (în 1777, Grigore Ghica 86 plăteşte peşcheşuri în valoare de 865 888 lei) . Imperiul Otoman reprezenta şi principala piaţă de desfacere pentru produsele Moldovei. La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, exportul produselor româneşti în Imperiul Otoman este declarat mucaesà sau mubayà, tribut în natură sau furnizare cu preţ arbitrar. Grâul colectat astfel era, de regulă, revândut imediat, profitul obţinut de statul oto87 man din aceste operaţii variind între 200 şi 500% . Întărirea acestui monopol e marcată de măsurile luate în anii 1751 şi 1761, pentru ca în iunie 1764 sultanul Mustafa al III-lea să poruncească domnilor din Principate să colaboreze la „suprimarea traficului ilicit şi la înlocuirea lui cu cel al Imperiului Otoman”. Negustorii contravenienţi care acaparau produsele necesare Porţii (ceară, miere, unt, grăsimi, seu, pastramă, lână, piele şi altele) pentru ţări ostile otoma88 nilor, trebuie prinşi, închişi şi trimişi la Poartă pentru a fi pedepsiţi , comerţul 89 rămânând în mâinile negustorilor otomani . 82 Ibidem, p. 274-275. Ibidem, p. 278. 84 Ibidem, p. 284-285. 85 Valeriu Veliman, op. cit., p. 481-487, doc. nr. 177. 86 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 88. 87 Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional (în perioada de trecere de la feudalism la capitalism), Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 20. 88 Catalogul documentelor turceşti, întocmit de Mihail Guboglu, vol. I, Bucureşti, D.G.A.S., 1960, p. 70, doc. nr. 225. 89 În anii 1764-1765, operau în Moldova circa 100 de negustori otomani, spre deosebire de Ţara Românească, pentru care dregătorii Vidinului cereau suplimentarea 83 112 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Problema aprovizionării Constantinopolului cu produse româneşti fusese reglementată încă din 1754 de Mahmud I, astfel încât balgiii turci se angajau să trimită în capitala otomană toate produsele cumpărate cu preţul pieţei, fără a le 90 vinde în alte ţări, plătind şi taxele aferente . Astfel, Principatele devin grânarul Imperiului Otoman (kiler), în condiţiile în care transporturile de cereale din Egipt erau adesea întrerupte, foametea lovea Istanbulul, iar locuitorii se 91 revoltau . Un alt vecin cu care Moldova întreţine relaţii comerciale este Austria. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Viena, pe baza viziunii mercantiliste predominante în Europa apuseană, întreprinde eforturi susţinute pentru a-şi dezvolta comerţul răsăritean, dorind ca şi prin legăturile economice să-şi atingă ţelurile de extensiune teritorială extracarpatică (vizând teritorii noi, bogate în materii prime de natură să-i susţină dezvoltarea). Pe această linie, Imperiul Habsburgic face eforturi pentru a impulsiona comerţul cu Moldova, în care un 92 rol esenţial revine Braşovului . Totuşi, până la pacea de la Kuciuk-Kainargi, negustorii braşoveni nu beneficiază de privilegii comerciale cu Moldova. Pe baza intereselor sale politice şi economice, Austria limitează importul unor produse prin ridicarea de cordoane sanitare, justificate de epidemiile din 93 Imperiul Otoman . Graniţa Transilvaniei rămâne închisă până în 1764, dar regimul carantinelor se menţine şi în anii următori (importul sării din 94 Principate este total interzis în 1769) . S-a incercat şi excluderea importurilor de animale, dar nevoile interne au făcut ca în 1776 să se constate că acest lucru nu a dus la sporirea şeptelului ardelean, astfel încât se relaxează tarifele vamale 95 96 la aceste produse . Până la 1774, comerţul cu Ardealul este slab , iar numărului negustorilor de la 100 la 200 (ibidem, vol. II, Bucureşti, D.G.A.S., 1966, p. 270, doc. nr. 917). 90 Maria-Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Lʼapprovisionnement dʼIstanbul par les Principautés roumaines au XVIIIe siècle: commerce ou réquisition, în RMMM, no 66, 1992, p. 74. 91 În 1756, Poarta impunea Moldovei trimiterea a „200 000 de chile de grâu” şi „100 000 de chile de orz” pentru a acoperi penuria de cereale din capitala sa (ibidem, p. 75). 92 Constantin A. Stoide, Ioan Caproşu, Relaţiile economice ale Braşovului cu Moldova de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1850, Chişinău, Editura Universitas, 1992, p. 8-9. 93 Ioan Moga, Politica economică austriacă şi comerţul Transilvaniei în veacul XVIII, în idem, Scrieri istorice, 1926-1946, ediţie de Mihail Dan şi Aurel Răduţiu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973, p. 175-176. În schimb, prin firmanul din 30 iulie 1765, sultanul face cunoscut lui Grigore al III-lea Ghica că baronul de Wenkler, internunţiul Austriei la Poartă, a prezentat un raport privind regimul comercianţilor ţării sale. Aceştia pot circula nestingheriţi în tot Imperiul, cerându-se să nu fie îngrădiţi în Moldova cu dări, ci să fie ocrotiţi (Catalogul documentelor turceşti, vol. II, p. 272, doc. nr. 926). 94 Ioan Moga, op. cit., p. 177. 95 Ibidem, p. 178. 96 N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca mai nouă, Bucureşti, 1925, p. 23-24. 113 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 97 negustorii străini joacă un rol esenţial: armeni, din Polonia şi din Turcia , turci 98 99 (cămătari cu dobândă de 10% pe lună, lazi din Asia Mică) , greci şi polo100 101 nezi , în vreme ce evreii nu joacă încă un rol important ca negustori . Ca domni ai spaţiului ortodox, principii fanarioţi au arătat aplecare, fără îndoială, şi asupra coreligionarilor lor din Ardealul vecin, mai ales prin tipărirea unor cărţi de cult care, dacă nu erau scoase din tiparniţe special pentru transilvăneni, ajungeau cu siguranţă în număr mare dincolo de munţi, mai ales în condiţiile în care uniatismul impusese unele măsuri, precum decretele impe102 riale de interzicere a importurilor de cărţi „schismatice” (1747, 1768 şi 1770) . În schimb, se păstrează legăturile mai vechi ale păstorilor din Şcheii Braşovului cu ţările române, dar şi ale Bisericii Sf. Nicolae de aici, care primea o danie anuală începând cu Aron Tiranul, în 1594, întărită apoi şi de alţi domni care i-au urmat. În 20 octombrie 1757, Scarlat Ghica hotărăşte ca cei patru preoţi de la biserica braşoveană să beneficieze de câte 100 de oi fiecare în Moldova, scutite de goştină, iar păstorii lor de dări, cei 20 de cai de la turme fiind scutiţi de văcărit şi cuniţă. Această danie este întărită şi de Grigore al 103 III-lea Ghica la 1 septembrie 1766, în forma dată de vărul său . 104 În ciuda acestor bariere, comerţul Moldovei se diversifică chiar şi pe parcursul perioadei analizate: se pun bazele schimburilor cu Prusia şi Silesia („contrabandă de război”), iar pe la 1750 apar primele mărfuri englezeşti, 105 tendinţe care îngrijorează Poarta . Boierii se arată şi ei interesaţi de comerţ, Galaţii încep să se impună ca port la Dunăre, iar domnia înfiinţează 106 iarmaroace . În ceea ce priveşte regimul fiscalităţii, primele măsuri luate de Grigore al 107 III-lea Ghica par a îndreptăţi remarca că era un „apărător al ţăranilor” . Dacă 97 Ibidem, p. 28-29. Ibidem, p. 32-36. 99 Ibidem, p. 37. 100 Ibidem, p. 41. 101 Ibidem, p. 38-39. 102 Elena Chiaburu, Carte şi tipar în Ţara Moldovei până la 1829, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, p. 149, 156, 187-188. 103 Ştefan Meteş, Păstori ardeleni în Principatele Române, în AIINC, III, 1924-1925, p. 308-309. 104 O imagine a volumului şi preţurilor mărfurilor care vin, pleacă sau doar tranzitează Moldova după mijlocul secolului al XVIII-lea oferă catastiful vamal al ţării, scris în timpul primei domnii a lui Grigore Ioan Calimah (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 335-349, doc. nr. 377). 105 N. Iorga, op. cit., p. 42-45. 106 Ibidem, p. 46-47. 107 Pompliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, ediţie de 98 114 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă dările sporiseră sub domnii precedenţi, Ioan Theodor şi Grigore Ioan Calimah, 108 în vremea noului domn par a se fi „liniştit”: „dajdile cum le-au găsit de la alţi domni, nu li-au mai adaos, ci încă li-au şi mai uşurat. Pre bine să îndrăptasă 109 ţara, de ştiia fieştecare darea lui pe an” . Şi asta pentru că satelor „le-au pus bani după putinţa lor, dându-le ţidulă de câţi bani să de pe an şi de câte ori 110 într-un an şi pentru ce să de acei bani” . În ciuda acestor măsuri, luate din 111 iniţiativa domnului sau la sugestia Porţii , realitatea impune păstrarea unei 112 fiscalităţi mai curând ridicate. Dările pe care trebuie să le plătească un locuitor al satului sunt extrem de diverse, dar și numeroase: dările pentru Vistierie sau întreţinerea curţii domneşti („darea”, „posada”, „jildul”, „treaba oştii” etc.), dările în bani pentru achitarea obligaţiilor faţă de otomani 113 („mucarerul”, „bairamlâcul” , „lipsa banilor”, „banii steagului” etc.), dările în bani pe suprafaţa cultivată („dajdea grădinilor”, „pogonărit pe vii”, „fălceria”, „tutunăritul” etc.), dările pe producţie („desetina” din diverse produse, „folăria”, „mierea”, „vădrăritul” etc.). Informaţiile de care dispunem arată că sub Grigore 114 al III-lea Ghica dispar destul de puţine din aceste dări („posada”, după 1775) , 115 ba chiar se introduc două noi zaherele . În legătură directă cu problema dărilor, se impune cea a monedei. În 116 lipsa unei monede bătute în Principate (care dispun doar de o monedă de Alexandru Duţu, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 14. 108 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III/2, Bucureşti, 1946, p. 698. 109 Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 174. 110 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 117. 111 Printr-o poruncă din iulie 1764, sultanul Mustafa al III-lea îi cere lui Ghica să asigure încasarea corectă a dării pentru caftan (câte un guruş pe cap de vită mare) şi de la boieri şi „înstăriţi”, pentru a curma suferinţele pe care aceştia le-au „răsfrânt” asupra supuşilor (Valeriu Veliman, op. cit., p. 408-410, doc. nr. 151). 112 Vezi în acest sens Nicolae Grigoraş, Dările personale din Ţara Românească a Moldovei şi dările în bani pentru turci de la întemeierea statului şi până la reforma lui Constantin Mavrocordat, în CI, serie nouă, XI, 1980, p. 299-323 (partea I); XII-XIII, 1981-1982, p. 317-342 (partea a II-a). 113 La 6 noiembrie 1765, Grigore al III-lea Ghica hotăra ca 20 de oameni aduşi de mitropolit la Stoineşti să dea birul anual, pe sferturi, „cum şi pentru ajutorinţă şi mucarer şi poclonul bairamlâcului”. Se încasau opt sferturi a 25 de lei fiecare, la care se adăugau un sfert pentru mucarer, unul pentru poclonul bairamlâcului şi două sferturi pentru ajutorinţă (ibidem, I, p. 318). 114 Ibidem, I, p. 309. 115 Ioan Brezoianu, Vechile instituţiuni ale României (1327-1866), Bucureşti, 1882, p. 146. 116 Spre deosebire de Hanatul Crimeii şi Ragusa, cu statut juridic asemănător Principatelor, care au emis monedă, la noi, fără a fi interzisă oficial, această prerogativă a suveranităţii nu a mai fost folosită de domni: pe lângă faptul că nu mai era rentabil, din punct de vedere economic, baterea de monedă nu mai era posibilă şi din pricina barierei „mental-psihologice”: „[...] nu mai era posibil ca un supus grec, cu domiciliul permanent la Istanbul, rob al sultanului, devenit peste noapte domn în Moldova sau 115 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea cont, leul – cu monede divizionare: paraua şi banul –, impusă de necesităţile 117 schimbului monetar) , circulaţia monetară este alimentată de exportul românesc, afluxul de monedă fiind însă dublat de scurgerea de numerar spre Constantinopol (în 1777, Grigore al III-lea Ghica plăteşte numai peşcheşuri în valoare de 865 888 de lei, în timp ce totalul lefilor pe 1776 se ridică la 242 936 118 de lei) . În aceste condiţii, în care banul provine aproape în întregime din circulaţia mărfurilor, orice scoatere de numerar în afară duce la „fenomene de 119 raritate monetară” , ce conduce inevitabil la practicarea cămătăriei. Datornicul este constrâns, în majoritatea cazurilor, să folosească banii 120 doar ca simplu mijloc de plată şi nu în scopuri productive . Rolul cămătarilor devine vital şi în condiţiile în care competiţia pentru cumpărarea tronului şi cea pentru menţinerea acestuia implică nevoia permanentă de bani. Cămătarul este peste tot: furnizează domnului, la Constantinopol, suma de bani necesară obţinerii domniei, iar în ţară devine o sursă de bani pentru contribuabilul de la 121 care domnul trebuie să adune sumele pentru rambursarea creditului . Creditorii domnului îl însoţesc pe acesta în ţară la preluarea tronului şi se bucură de protecţie chiar în afacerile lor cămătăreşti, precum grecul Panaite, 122 „omul lui Ghica vodă” . Împrumuturile se contractează la Constantinopol 123 (prin intermediari sau capuchehaie) sau în ţară , unde, alături de turci (pe lângă Iaşi, Romanul fiind oraşul cu cei mai mulţi cămătari turci), practică 124 cămătăria negustori evrei şi greci (sau balcanici grecizaţi) . Dobânda obiş125 nuită fiind de 20% pe an („zece în doisprezece pe an”) , şi în condiţiile arătate mai sus, împrumutul bănesc constituie şi un mijloc eficace de sporire a stăpâ- Ţara Românească, să emită monedă (sikke), fapt ce simboliza şi în Islam suveranitatea” (Istoria românilor, vol. VI, p. 587-598). 117 Gheorghe Zane, Economia Principatelor Române în perioada 1775-1831, în idem, Studii, ediţia Elena C. Zane, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 49. În 1771, administraţia rusă de ocupaţie pune în circulaţie o monedă de aramă cu stemele unite ale Principatelor, bătută în atelierele de la Sadagura, lângă Cernăuţi. La evacuare, în 1775, vistieriile Principatelor sunt obligate să schimbe în argint sau aur valoarea lor nominală (Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, Editura Militară, 1987, p. 441). 118 Vlad Georgescu, op. cit., p. 88. 119 Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1989, p. 88. 120 Gheorghe Zane, op. cit., p. 52; Ioan Caproşu, op. cit., p. 146. 121 Ioan Caproşu, op. cit., p. 101. 122 Ibidem, p. 129. 123 Idem, Camătă şi cămătari în Moldova fanariotă, extras din AIIAI, VIII, 1971, p. 29. 124 Ibidem, p. 32, 39, 41; Documente economice din arhiva casei comerciale Ioan St. Stamu, 1714-1876, vol. I, Bucureşti, D.G.A.S., 1983, p. 24. 125 Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit, p. 125. 116 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă nirii funciare (prin insolvabilitatea debitorului), fapt pentru care este practicat 126 şi de marea boierime, aşa cum am văzut într-un subcapitol precedent . 127 Uneori, se ia de la debitor un zălog , aşa cum vedem în 1777, când, la 7 martie, Grigore al III-lea Ghica face cunoscut locuitorilor de pe moşiile Mănăstirii Socola, care au dat „zăloage” (de doi şi chiar de trei ani) pentru banii 128 boierescului, că, dacă nu le vor achita, va da poruncă să le fie vândute , ceea ce se şi întâmplă în aprilie 1777: domnul dă poruncă epitropului mănăstirii „ca să aducă zăloagile aicea şi să să preţăluiască de vornicii de poartă şi să să vândă 129 ca să nu să păgubască mănăstirea de venitul ei” . Singurul element de modernitate, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în raporturile băneşti dintre negustorii otomani şi boieri, este constituit de 130 sistemul poliţelor . Din perspectiva îndatoririlor ce le avea ca domn, inclusiv (sau mai ales) faţă de Poartă, de bună gestionare a „trebilor” ţării, dar şi datorită deschiderii sale reformatoare, Grigore al III-lea Ghica se remarcă prin câteva acţiuni şi în planul administrativ sau în cel al organizării „armatei”. 131 Ţara Moldovei, împărţită administrativ în ţinuturi , suferă în secolul al XVIII-lea pierderi teritoriale care se reflectă şi în dispariţia unor ţinuturi sau apariţia altora prin reorganizări succesive. Reforme administrative întreprinsese şi Constantin Mavrocordat, care încredinţase conducerea ţinuturilor unor ispravnici, cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi fiscale, aleşi dintre boierii mazili. La 1739, Moldova avea 18 ţinuturi şi cinci unităţi teritoriale şi 126 Ibidem, p. 130-131. Nevoia de bani lichizi împingea pe marii boieri să-şi arendeze moşiile. Astfel procedează, spre exemplu, hatmanul Vasile Roset, la 1 februarie 1767, când arendează lui baş Necula de la Sf. Nicolae moşia sa Răbâia pe timp de patru ani („cu preţ dreptu 230 lei noi”), dându-i dreptul de a încasa dijma de la săteni, fără a le cere îndeplinirea altor obligaţii, şi de a ţine numai el crâşmă în sat (Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 419-420, doc. nr. 414). La 2 iulie 1766, câţiva săteni din ţinutul Neamţului împrumută 30 de lei de la „cuconul” Nicolae Roset paharnic, până la Sfânta Maria Mică, cu dobândă „din zece doisprezece”, zălogind partea lor de moşie (C. A. Stoide, Constantin Turcu, Documente şi regeste moldoveneşti din ţinutul Neamţului (secolele XVI, XVII şi XVIII), extras din revista „Apostolul”, nr. 9-11, Piatra-Neamţ, 1935, p. 36, doc. nr. LXVIII). 127 Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit, p. 137. 128 Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 476, doc. nr. 478. 129 Ibidem, p. 476, nota 1. 130 Ioan Caproşu, Camătă şi cămătari în Moldova fanariotă, p. 51. 131 În 1741, au fost instituite şi ocoalele, ca subdiviziuni administrative ale ţinuturilor, din raţiuni de ordin fiscal, subalternii ispravnicilor numindu-se „ocolaşi” (Dumitru Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în AIIAI, II, 1965, p. 174); Corneliu Cojocariu, Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei între anii 1711 şi 1832, teză de doctorat, Iaşi, 2009, p. 27, 44. 117 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea fiscale distincte, cu conduceri proprii, dar subordonate altora mai mari: Câmpulungul Sucevei, Câmpulungul Rusesc, Codru, Greceni şi Botoşani, acestea fiind transformate în ţinuturi, proces definitivat la sfârşitul primei 132 domnii moldovene a lui Grigore Ghica . Este dificil de explicat contextul în care unităţile administrative Botoşani şi Greceni, în 1764, Câmpulungul Sucevei şi Câmpulungul Rusesc, în 1766, sunt considerate, fără echivoc, ţinuturi, aşa cum sunt consemnate şi trei ani mai târziu de statisticile ruseşti. În categoria unităţilor teritoriale este inclus şi Codru, care a dispărut o vreme din documente, dar care a funcţionat în continuare ca o căpitănie de margine, urmând, probabil, aceleaşi etape în organizarea ca ţinut precum Grecenii. Absenţa unităţii administrative Codru din documentele provenite din vremea lui Grigore Ioan Calimah şi Grigore al III-lea Ghica este încă un argument în favoarea încadrării temporale a momentului constituirii ţinuturilor Greceni, Câmpulungul Sucevei şi Câmpulungul Rusesc în intervalul amintit mai sus, altfel neputând fi explicată „omiterea” consemnării acestuia printre structurile administrativ-fiscale ale Moldovei. Este posibil ca la momentul întocmirii listei din 1769 să se fi finalizat procesul ridicării structurii Codru la rangul de ţinut, astfel explicându-se indicarea acestuia printre unităţile teritoriale „mai mici”, dar care, aşa cum am văzut, căpătaseră deja acest statut. Cel mai probabil, fixarea în rândul unităţilor administrativ-teritoriale ale Moldovei a structurilor amintite s-a definitivat în vremea domniei lui Grigore al III-lea Ghica, având în vedere atât preocupările administrative ale acestuia, dar şi faptul că domniile care i-au succedat au stat 133 sub semnul instabilităţii . Prin înaintarea aşezărilor tătărăşti între Prut şi Nistru, o parte a ţinutului Lăpuşna este cotropită. În hrisovul din 1766, privind organizarea învăţământului, ţinutul mai figurează încă distinct, dar în condica de venituri şi lefuri din 1776 e contopit cu Orheiul (Lăpuşna-Orhei), fiind condus de serdarul de 134 Orhei . Se pare că înainte de contopire s-a încercat crearea unui ţinut al Chişinăului, amintit ca atare în hrisovul din 1766, care însă nu s-a putut 135 menţine . Pentru supravegherea tătarilor se creează două ţinuturi noi: unul este Greceni (cu reşedinţa în târgul omonim), la nord de valul lui Traian, pe care îl găsim într-un catastih din 1742, apoi în hrisovul din 1766 şi în condica 136 din 1776 ; la nord de Greceni era ţinutul Codru, care figura în 1769 ca o entitate administrativă, dar în ţinutul Fălciu, apărând ca ţinut separat în 137 1776 . Când tătarii, în urma războiului din 1768-1774, părăsesc teritoriul 132 Corneliu Cojocariu, op. cit., p. 55-56. Ibidem, p. 49-50. 134 Codrescu, Uricariul, vol. XIX, Iaşi, 1891, p. 318. 135 Constantin C. Giurescu, op. cit., vol. III/2, p. 485. 136 Ibidem, p. 485. 137 Ibidem, p. 485-486. 133 118 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă „celor două ceasuri”, situate la nord de „hotarul lui Halil Paşa”, Grigore al III-lea Ghica nu constituie din această bucată de loc un ţinut nou, aşa cum încă 138 se mai susţine, pe care l-ar fi numit Hotărniceni , ci o moşie pe care a dăruit-o fiilor săi, după cum vom vedea în ultimul capitol al acestei părţi. Grigore Ghica alege încă din 1764 „boierii de ispravă de a făcut isprav139 nici pe la ţinuturi, dându-le mare poruncă să fie cu mare dreptate săracilor” . Ispravnicul, numit de domn dintre foştii mari dregători, reprezintă puterea cen140 trală în ţinut şi este principalul judecător . El nu se poate amesteca în stabilirea şi strângerea birului satelor, iar prin regulamentul mazililor din 2 iunie 1777, pentru cei care plăteau dajdea individual, nu prin cislă ca ruptaşii, Grigore al III-lea Ghica cere ispravnicilor să nu trimită la aceştia, pentru strângerea dajdiei, călăraşi sau panţâri, cum se proceda cu restul populaţiei. Ispravnicul va scoate, după „izvodul” de la Vistierie, liste pe ocoale cu numele şi sumele respective, iar mazilii îşi vor alege un delegat care va încasa banii şi-i va preda ispravnicului de ţinut. În orice caz, ispravnicii, sub niciun chip, nu tre141 buie să „bată sau să ocărască pe mazili dacă greşesc ci să-i trimită la divan” . Aşadar, Moldova are 16 ţinuturi în anul 1764 (Suceava, Neamţ, Roman, Bacău, Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova, Vaslui, Fălciu, Lăpuşna-Orhei, Soroca, 142 Cernăuţi, Hârlău cu Dorohoi, Cârligătura şi Iaşi) , deşi pentru alt „cifert” apare un ţinut Lăpuşna-Orhei-Soroca, alături de unul nou, Greceni (e adevărat, 143 o singură dată) . În anul 1776, ţara este împărţită în 20 de ţinuturi (Suceava, Neamţ, Roman, Bacău, Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova, Vaslui, Fălciu, Greceni, Codru, Lăpuşna-Orhei, Soroca, Cernăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hârlău, 144 Cârligătura, Iaşi) . Denumirile dregătorilor ţinutali variază de la caz la caz: ispravnic, staroste (Putna), pârcălab (Covurlui), vornic (Botoşani) sau serdar şi polcovnic al serdăriei (Lăpuşna-Orhei). În general, ei sunt grupaţi câte doi, mai 145 puţin la Greceni, Codru, Cernăuţi , Cârligătura, şi primesc lefuri diferite: 270 de lei ispravnicul de Codru, 1 200 de lei pe an ispravnicul de Greceni, 1 800 de 146 lei ispravnicul de Cernăuţi şi câte 2 400 de lei toţi ceilalţi . Se susţine că regimul fanariot a promovat deliberat o politică de restrângere a forţelor militare în Principate, urmărind înlăturarea posibilităţii unei 138 Ibidem, p. 486. (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 116. 140 Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 150. 141 Codrescu, Uricariul, vol. XV, Iaşi, 1889, p. 316-320. 142 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 279-281 ş.a. 143 Ibidem, p. 344. 144 Ibidem, p. 399, 414-415 ş.a.; Dumitru Ciurea, op. cit., p. 175. 145 În trecere prin Moldova, John Porter vorbea, înainte de 1769, cu ispravnicul de Cernăuţi, Millo (Millot), francez de origine (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ediţia Adrian Anghelescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 358-358). 146 Codrescu, Uricariul, vol. XIX, p. 394. 139 119 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea acţiuni politico-militare antiotomane, pe de o parte, şi sporirea numărului de contribuabili, prin micşorarea numărului de scutiţi sau privilegiaţi fiscali, ce 147 constituiau rezervorul militar tradiţional, pe de altă parte . Dincolo de consideraţii generalizatoare ce pot fi amendate, Principatele nu au fost lipsite vreodată, pe parcursul secolului al XVIII-lea, de trupe proprii, modeste în efective, dar care au perpetuat instituţia militară ca atare. Din moment ce misiunea securităţii externe revenea armatei otomane, funcţiile acestor formaţiuni militare erau legate exclusiv de rosturi interne (paza frontierelor, combaterea 148 contrabandei, asigurarea ordinii, serviciul la Curtea domnească, curierat etc.) . În 1755, trecea prin Iaşi Jerzy August Mniszech în drum spre Constantinopol, fiind întâmpinat lângă oraş de alaiul domnului, o mică armată de 3 000 de oameni (arnăuţi, dorobanţi, dărăbani, seimeni, ulani, vânători, delii 149 turci, vătafi şi alte trupe), bine organizată . Cam aceleaşi categorii de trupe 150 sunt descrise de un alt sol polon, Potocki, în Moldova anului 1759 . Punând cap la cap datele oferite de izvoarele vremii, rezultă principalele 151 categorii de trupe : I) curteni (roşii); II) călăraşi (care, de la misiuni de apărare, supraveghere şi înştiinţare la hotare, primesc în secolul al XVIII-lea 152 funcţii de curieri) ; III) dorobanţi; IV) străjeri (sate de slujitori şi formaţiuni de pază a hotarelor); V) noi categorii în regim de scutire fiscală: 1. saragele, cu slujbă de pază şi misiuni rapide; 2. vânători; 3. fustaşi sau suliţaşi; 4. icioglani, o gardă nobilă domnească; 5. lefegii, cu diverse denumiri; 6. panţâri, la paza hotarelor, grupaţi în 1776, după reorganizarea slujitorilor de către Grigore al 153 III-lea Ghica, în 12 steaguri, zece în ţinuturi şi două la Iaşi ; 7. călăreţi de joimiri roşii, în permanenţă la curtea domnească – în 1766 steagul lor avea ca ofiţeri inferiori un stegar, un odobaşă şi un ceauş; 8. satâri (gardă domnească); 9. baltagari (în ţinuturi) – la 1775 izvoarele menţionează un „căpitan de baltag al agăi”, iar la 1776, 43 de căpitani de baltag; 10. drăgani; 11. fustaşi de divan, de vatră şi ai armăşiei, apoi „fustaşii despre doamna”; 12. slujitori ai căpităniilor, polcovnicilor şi isprăvniciilor – în 1775 numărul slujitorilor din Moldova se ridica la 1 126, formând steaguri cu efective de 30-50 de oameni, la ţinuturi şi la curte; 13. barani; 14. tufeccii; 15. arnăuţi (în 1775 sunt amintiţi cinci căpitani de arnăuţi, fiecare cu un steag de 20 de oşteni); 16. vânători-ţărani; 17. mazili; 18. seimeni ageşti şi hătmăneşti, garda curţilor domneşti şi pe lângă dregătorii de 147 File din istoria militară a poporului român. Studii, vol. 7, Bucureşti, Editura Militară, 1980, p. 12; vol. 10, Bucureşti, Editura Militară, 1982, p. 190. 148 Ibidem, vol. 7, p. 13; vol. 10, p. 190. 149 N. Iorga, op. cit., p. 340, 342. 150 Idem, Istoria armatei româneşti, ediţie de N. Gheran şi V. Iova, Bucureşti, Editura Militară, 1970, p. 381-382. 151 Ibidem, p. 382-383; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 343-354. 152 Constantin C. Giurescu, op. cit., vol. III/2, p. 760 (circa 500 în Moldova anului 1775). 153 Ibidem, p. 756. 120 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă ţinut; 19. seimeni hăneşti (tătari), pentru paza şi strângerea dărilor de la tătarii care îşi păşunau turmele în sud-estul Moldovei. Să observăm, aşadar, că anul 1776 reprezintă o încercare a lui Grigore al III-lea Ghica de a impune o anumită organizare în puzderia de corpuri militare existente. Informaţie singulară în epocă, în acelaşi an, la Galaţi, e lansată la apă 154 o corabie cu tunuri (galion) , destinată marinei otomane. În această perioadă apar şi tendinţe de constituire a unor corpuri de oaste autohtone în slujba armatelor creştine. Acestea devin un element autonom în „problema orientală”, luat în consideraţie de imperiile vecine în dorinţa de a le folosi în interes propriu. Mai ales în perioada 1768-1774, boierimea din Principate îşi afirmă atitudinea în problemele legate de organizarea armatei, revendicând, prin memorii şi petiţii către Rusia şi Austria, armate pământene 155 de 20 000 de soldaţi în Ţara Românească şi 12 000 în Moldova . În 1769, înainte de intrarea trupelor ruse în Moldova, începe în ţară o amplă mişcare de organizare a unităţilor de „volintiri”, sub influenţa propagandei emisarilor ruşi. Efectivele ajung, în noiembrie 1769, la 4 000 de oameni, pentru a spori ulterior la 12 000. În Ţara Românească, fraţii Mihai şi Pârvu Cantacuzino organizează astfel de trupe, ce numără, spre sfârşitul anului 1769, 156 6000 de oameni (arnăuţi şi voluntari) . Rolul jucat de Grigore al III-lea Ghica în acest proces se descifrează mai greu în valenţele sale reale, dar pare a se lega exclusiv de interesele Rusiei. Faptul că în octombrie 1768, ca domn al Ţării Româneşti, instalează pe fraţii Pârvu şi Mihai Cantacuzino în posturi cheie din punct de vedere militar, arată deplina sa aderenţă la planurile celor doi. Despre o încercare ulterioară de a-şi crea o oaste proprie vorbeşte şi un izvor grec care aminteşte sfârşitul tragic al domnu157 lui, arătând că boierii îl acuzaseră pe domn, printre altele, şi de acest lucru . Pe lângă toate cele menţionate, administrarea eficientă a ţării era afectată de calamităţile naturale şi de epidemiile care reveneau periodic, producând pierderi materiale şi secerând vieţi omeneşti. Ciuma bântuie endemic prin Principate între 1758-1761 şi se reactivează în timpul războiului ruso-turc, între 1770-1771 (se declanşează după ocuparea Galaţilor de către ruşi, în 1769, deoarece boala fusese adusă acolo de corăbii turceşti venite de la Constantinopol). Soldaţii ruşi aduc cu ei boala la Iaşi, dar molima se stinge, după răbufniri în 158 septembrie şi noiembrie 1770, până la sfârşitul anului . 154 Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 199. File din istoria militară a poporului român, vol. 10, p. 191. 156 N. Iorga, op. cit., p. 383-384; File din istoria militară a poporului român, vol. 7, p. 18; vol. 10, p. 192; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 355-356, 435. 157 Constantin C. Giurescu, op. cit., vol. III/2, p. 763; Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 199 (nota 5). 158 Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţile naturale 155 121 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Moldova nu este ocolită nici de calamităţile naturale: cutremurele o 159 lovesc la 27 martie 1764, 27 octombrie 1774 şi 29 februarie 1776 , iar la 10 iunie 1775 o însemnare aminteşte de o „înnecăciune foarte mare cât au înnecat 160 multă grâneaţă [...], stupi [...], lucruri multe” . Dacă bietul om, „sub vremi” ca întotdeauna, nu poate lupta cu ce trimite Cel de Sus ca pedeapsă divină, poate pune ordine în cele ce se petrec pe pământ, mai ales în complicatele medieri politice din regiune, lucru la care foştii dragomani se pricep atât de bine. Implicarea în chestiunile poloneze Prima domnie moldoveană a lui Grigore al III-lea Ghica stă, în cea mai mare parte, sub semnul implicării în evoluţiile legate de situaţia creată în Polonia, după moartea regelui August al III-lea (5 octombrie 1763), ce au condus la anarhie, potenţată şi de dezbinarea religioasă a ţării. Cu sprijin 161 rusesc şi prusian , rege al Poloniei (ales pe 7 septembrie şi încoronat pe 25 noiembrie 1764 în Varşovia, fiind primul monarh polonez care nu a fost 162 încoronat în Cracovia ) devine Stanislav August Poniatowski. El era nepotul influentului om de stat Adam Czartoryski, fiind susţinut de Ecaterina a II-a şi de Frederic al II-lea, şi a avut nenorocul să intre în istorie drept ultimul rege al 163 Uniunii Polonia-Lituania . Domnia sa a fost una contradictorie: obedient faţă de Rusia, dar sprijinitor al culturii poloneze, fiind un protector al artelor, un promotor al reformelor în plan cultural, economic şi social, din perspectivă iluministă (seamănă din multe puncte de vedere cu „vecinul” său din Moldova!). Reformele sale au nemulţumit Rusia şi Prusia, el pierzând sprijinul magnaţilor şi pe cel al clanului Czartoryski. din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Editura Silex, 1993, p. 159-160, 162. Pentru o analiză a flagelului ciumei în Ţara Moldovei, vezi Sorin Grigoruţă, op. cit., p. 48-84. 159 Ibidem, p. 233. 160 Ibidem, p. 164. 161 La 11 aprilie 1764, Rusia şi Prusia semnaseră un tratat de alianţă defensivă, care întărea legăturile dintre cele două puteri europene (Albert Sorel, La question dʼOrient au XVIIIe siècle. Le partage de la Pologne et le traité de Kaïnardji, deuxième édition, Paris, 1889, p. 14). Pentru a înţelege mai bine contextul politic polonez din acei ani, vezi Jerzy T. Lukowski, Toward Partition: Polish Magnates and Russian Intervention in Poland during the Early Reign of Stanislaw August Poniatowski, în „The Historical Journal”, Vol. 28, No. 3 (Sep., 1985), p. 557-574; H. M. Scott, The Emergence of the Eastern Powers, 17561775, Cambridge, Cambridge University Press, 2004, p. 115-117. 162 Histoire générale du IVe siècle à nos jours, ouvrage publié sous la direction de Ernest Lavisse et Alfred Rambaud, tome VII, Le XVIIIe siècle (1715-1788), Paris, 1896, p. 469. 163 După ultima împărţire a Poloniei, abdică la 25 noiembrie 1795 şi se retrage în Rusia, unde moare la 12 februarie 1798 (Ion Constantin, Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone, cuvânt înainte de prof. univ. dr. Georgeta Filitti, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2005, p. 22-23). 122 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă În gestionarea încâlcitelor chestiuni legate de situaţia politică din regiune, domnii fanarioţi puteau conta pe sprijinul informatorilor şi agenţilor din străinătate, aleşi dintre cei care „erau acasă la dânşii, având rude, legături şi interese, deopotrivă la Constantinopol, Bucureşti, Iaşi şi Cameniţa sau Lemberg”. Corespondenţa cu aceştia o purta „secretarul afacerilor străine” al domnului şi, „într-o formă mai prudentă şi mai oficială”, cel care purta grija 164 marii postelnicii . Unul dintre aceştia, Francesco Crescento Giuliani (încă din 1740 era „premier interprète et conseiller de S. M. à Varsovie”), a activat ca „agent clandestin” din 1758 până la moartea sa, întâmplată prin 1764 sau 1765, purtând corespondenţă cu Pierre de La Roche, „individ de provenienţă 165 necunoscută, venit în ţară încă de la 1756” . Acesta, plecat din Moldova în vara anului 1763, pe motive de boală, ajunge la Varşovia, unde Grigore Ghica îl păstrează „în situaţia sa de ambasador fără titlu, fără rang şi fără drept, tolerat pentru îndatoririle de vecinătate ce putea aduce domnul lui, la Varşovia”, primind şi un „coleg” muntean, pe boierul de mare cultură Saul, şi, într-o vreme, pe doctorul Siropulo, cel despre care s-a spus mai târziu că l-ar fi otrăvit 166 pe hanul Kârâm Ghirai , ispravă de care n-ar fi fost străin nici Grigore Ghica, în vremea când guverna Ţara Românească. Astfel, la 14 august 1764, domnul îi mulţumeşte lui Giuliani pentru felicitările „allʼoccasione del mio avenimento al principato di Moldavia”, cerând, în 167 numele vechii amiciţii, să continue corespondenţa , lucru pe care agentul din Polonia îl şi face, cu aducerea la cunoştinţa domnului a noilor evoluţii în 168 situaţia regelui polon . 169 înştiinţează În Polonia, partida „patrioţilor” condusă de Branicki Poarta de amestecul Rusiei în problemele poloneze, cerând sprijin (prin ambasadorul francez la Poartă) pentru alegerea unui nou rege şi îndepărtarea ruşilor. Poarta răspunde că trupe străine au fost întotdeauna în Polonia, care pare a le primi de bună voie, şi că a protesta împotriva acestui fapt ar părea un 170 atac contra libertăţilor poloneze (!). Noul rege polon demarează imediat activitatea diplomatică vizând recunoaşterea sa, mai ales de către Poartă. Aceasta implică şi câştigarea domnilor din Principate, cu atât mai mult cu cât unul dintre contracandidaţii săi, Karol Stanislaw Radziwill, se adresase, după înlăturarea sa din cursa pentru tron, lui Grigore al III-lea Ghica în ideea de a-i înlesni sprijinul otoman pentru 164 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. II, p. XXX. Ibidem, p. XXX, XXXIII. 166 Ibidem, p. XXXIV-XXXV. 167 Ibidem, p. 348, doc. nr. 266. 168 Ibidem, p. 349-350, doc. nr. 267. 169 Idem, Choses dʼOrient et de Roumanie, Bucarest-Paris, 1924, p. 14. 170 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 118. 165 123 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 171 obţinerea tronului . Poarta nu manifestă însă interes pentru Radziwill, probabil şi datorită intervenţiei formale a lui Ghica (Radziwill reprezenta o orien172 tare politică antirusească) . În conceptul scrisorii către Grigore al III-lea Ghica din 3 decembrie 1764, Poniatowski, informându-l despre încoronarea sa, insistă pentru bune relaţii 173 moldo-polone . Scrisoarea nu mai este trimisă, prevalând concepţia poloneză potrivit căreia Principatele erau părţi ale Imperiului Otoman. În schimb, Thomas Aleksandrowicz, căminar al curţii, este trimis de regele polonez la Poartă, ca reprezentant oficial, cu misiunea de a notifica schimbările produse în Polonia. Poarta nu doreşte însă să-l recunoască pe noul rege şi se opune venirii solului acestuia, care aşteaptă la graniţa cu Moldova sosirea firmanului. Cum succesul lui Aleksandrowicz pare să depindă de atitudinea domnului Moldovei, consilierul intim al regelui polonez, Karol 174 175 Boskamp , se află deja la Iaşi la 9 decembrie 1764 . Cu toată atitudinea binevoitoare a lui Ghica faţă de demersurile lui Poniatowski, domnul împiedică trecerea lui Aleksandrowicz prin Iaşi, pentru a evita protocolul umilitor pretins de solii polonezi. Acesta, indignat, doreşte să se plângă, prin Boskamp, marelui vizir. Situaţia era cu atât mai delicată cu cât 176 agentul Moldovei la Varşovia, Piere La Roche , se bucura de un bun tratament (politica lui Grigore Ghica în Polonia era însă dusă de marele postelnic 177 Panaiodor, fiind cunoscute legăturile lui La Roche cu diplomaţia franceză) . 171 La 10 iulie 1764, Ghica trimite o scrisoare lui Carol Radziwill, voievod de Wilno (Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în colecţii din străinătate, vol. II, Finlanda-Grecia, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011, p. 145, nr. 1017). 172 Poarta primeşte de la Grigore al III-lea Ghica, în 4 noiembrie 1764, un mahzar semnat de boieri, prin care se cerea încetarea incursiunilor de jaf în ţară, raportându-se şi ultimele evenimente internaţionale, precum năvălirea prusacilor în Polonia, uciderea ţarului rus, Ivan, sau înrăutăţirea relaţiilor dintre Franţa şi Spania (Catalogul documentelor turceşti, vol. II, p. 269, doc. nr. 915). Jafurile erau făcute de tătarii din Bugeac şi de nogai (ibidem, p. 269-270, doc. nr 916). În acest raport trebuie să fi intrat şi informaţia potrivit căreia principele Radziwill trecuse prin Moldova în drumul său spre Ţara Ungurească (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 367-368). 173 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 94. 174 Boskamp era căsătorit în Moldova cu Bălăşica, fiica românizată a ceasornicarului ieşean Arlaud (N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 191). 175 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 95. 176 „Domnul trimesăsi om în Ţara Leşască cu mari cheltuială, de feliul lui franţoz, ca să-i scoată havadesuri, să de ştire Porţii Turceşti, însă, învăţându-l ca să nu-i scrie el, ce să-i scrie acei ce i le vor spuni” (vezi (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 123). Sume importante de bani erau trimise lui La Roche, la Varşovia, din Vistieria ţării (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 399). 177 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 96 (inclusiv nota 7). 124 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Grigore al III-lea Ghica discută cu Boskamp, între 26 decembrie 1764 şi 7 ianuarie 1765, despre toate aceste chestiuni, informându-l că atitudinea Porţii faţă de noul rege se datora zvonurilor privind limitarea „libertăţilor” poloneze. Strict confidenţial, Boskamp află de la Ghica că la Poartă se complotează împotriva marelui vizir, iar polonezul crede că era amestecat şi Ghica, care dorea un mare vizir mai puţin ostil Rusiei şi Prusiei. La sfârşitul anului 1764 şi începutul lui 1765, situaţia lui Poniatowski se complică din cauza intrigilor adversarilor săi, iar Ghica promite sprijinul său la Poartă în favoarea regelui, de aceea Boskamp este convins că firmanul pentru Aleksandrowicz devenise o simplă 178 formalitate . Domnul Moldovei ezită însă să treacă la o acţiune deschisă în sensul dorit de polonezi, chiar şi atunci când mare vizir devine Mehmed paşa Muhşin-zade, partizan al păcii, prudenţă justificată dacă avem în vedere faptul că, în martie 1765, reprezentantul Prusiei la Poartă credea că Ghica ar putea fi 179 mazilit deoarece furnizase ştiri false despre afacerile poloneze . Boskamp, fiind încă la Iaşi, adresează note de protest domnului (la 12 şi 26 aprilie 1765), sprijinit şi de Aleksandrowicz, pentru a părăsi capitala Moldovei cu destinaţia Constantinopol. Ghica păstrează însă aceeaşi linie prudentă, de înţeles din moment ce Poarta îl trata cu deosebită consideraţie pe Stankiewicz, trimisul lui Branicki, adversarul regelui ales (domnul primeşte chiar ordin, la sfârşitul lui aprilie, să suporte toate cheltuielile implicate de întoarcerea acestuia în Polonia). Noul mare vizir îi permite lui Boskamp să vină la Constantinopol, dar Ghica, nepărăsind poziţia sa ambiguă, îl lasă pe Panaiodor să faciliteze demersurile poloneze oficiale, acesta comunicându-i lui Poniatowski, la 18 mai 180 1765, avizul favorabil al Porţii . Pentru a obţine ştiri precise din Polonia, Grigore al III-lea Ghica îl retrimite acolo pe Piere La Roche, ce-şi părăsise un timp postul în scopuri personale. Boskamp, care pleacă spre Poartă la 30 mai, îl sfătuieşte pe Aleksandrowicz să cultive prietenia lui Panaiodor şi La Roche, sfat ignorat oarecum de acesta, marele postelnic adresându-i-se direct lui Ogrodzki, şeful cancelariei regale, care îi răspunde imediat, conştient de valoarea serviciilor sfetnicului domnului 181 Moldovei . Ştefan Racoviţă al Ţării Româneşti, adversar al noilor autorităţi poloneze, este mazilit în septembrie 1765, iar reprezentantul său în Polonia, Jean Baptiste Linchou, este arestat. Grigore al III-lea Ghica intervine însă şi-l eliberează în aprilie 1766, acordându-i azil la Iaşi, deşi cunoştea legăturile francezului cu episcopul de Cameniţa, unul din liderii partidei republicane. Acest fapt suge178 Ibidem, p. 97. Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 111. 180 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 98-99. 181 Ibidem, p. 101-102. 179 125 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea rează ideea că domnul doreşte să păstreze nişte legături cu această partidă, pentru a influenţa ambasadorul francez la Poartă, sprijinitorul consecvent al 182 republicanilor . La Poartă, Boskamp pare aproape de a obţine firmanul pentru Aleksandrowicz, astfel încât Panaiodor îşi dă „,demisia” din serviciul lui Ghica pentru a-l însoţi pe polonez la Poartă. Ghica refuză însă, nedorind să alimenteze suspiciunile otomanilor ostili lui August Poniatowski. În plus, abuzurile magnaţilor de margine în Moldova duc la scăderea interesului lui Ghica pentru 183 autorităţile poloneze şi demersurile lor . Neacceptat în calitate de însărcinat permanent cu afaceri la Constantinopol, Boskamp se întorce spre ţară, însoţit de un reprezentant al Porţii, nemulţumită că habsburgii, prusienii şi francezii se pregăteau să-l recunoască pe Poniatowski. Said Mehmed, solul otoman, ajunge la Hotin la 10 decembrie, cu firmanul pentru Aleksandrowicz. Acesta refuză însă să plece, deoarece era acceptat doar în calitate de trimis al Republicii, şi-i scrie lui Grigore Ghica, cerând recunoaşterea sa ca trimis extraordinar al regelui şi al Poloniei, în favoarea acestui demers acţionând şi reprezentanţii Rusiei şi Prusiei la Poartă, Obrescov şi 184 Zegelin . Fără împuterniciri exprese din partea Porţii, Ghica evită implicarea sa oficială şi tranşantă, răspunzând lui Aleksandrowicz că firmanul era conceput în spiritul uzanţelor diplomaţiei otomane. Acesta nu se poate însă declara mulţumit, cu atât mai mult cu cât i se aducea o lezare în plus prin interzicerea trecerii sale prin Iaşi (Ghica primea ordin, la 29 decembrie 1765, să-i asigure solului polon cele necesare şi securitatea pe drumul prin „părţile tătăreşti”, pe 185 la Bender şi Ismail) . Grigore al III-lea Ghica rămâne interesat de recunoaşterea otomană a lui Poniatowski, atât pentru a se dovedi util ţarinei pe al cărei sprijin conta, cât şi pentru a se pune capăt anarhiei din Polonia, care afecta şi Moldova prin abuzurile nobililor de margine. În final, intransigenţa poloneză, sprijinul Rusiei, rapoartele favorabile ale lui Ghica, recunoaşterea regelui de către unele state europene, toate acestea determină Poarta să-l accepte pe Aleksandrowitz în calitate de trimis al regelui, ceea ce însemna recunoaşterea implicită a lui Poniatowski. Aportul lui Ghica în această chestiune a fost esenţial, însuşi Aleksandrowicz exprimându-şi părerea că nici paşa de Hotin nu era la curent cu demersurile domnului în favoarea regelui polonez, şi mai puţin cu misiunea pe care i-a încredinţat-o Poarta de a 182 Ibidem, p. 103-104. Ibidem, p. 104-105. 184 Ibidem, p. 106. 185 Ibidem, p. 107. 183 126 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 186 pune capăt diferendului „prin bună înţelegere” , lucru care s-a întâmplat la începutul lui 1766. La 16 martie 1766, pe când se afla încă la Zwaniec, pe Nistru, Aleksandrowicz primeşte „călăuza moldovenească” cu o scrisoare de la domn, „plină de sentimentele cele mai prieteneşti”, şi porneşte neîntârziat la drum, spre Hotin, unde este întâmpinat cu ceremonial. Plecat din raia la 24 martie, solul extraordinar al Poloniei ajunge la Cucuteni pe 28, adăstând la „curtea” unui boier fruntaş al ţării. Abia la 1 aprilie „primul demnitar al ţării” (probabil marele logofăt, în această vreme Ştefan Ruset), însoţit de marele căminar (nimeni altul decât credinciosul domnului, Panaiodor), urează bun sosit solului, pe care îl însoţeşte apoi spre Iaşi. Acesta se îmbolnăveşte însă pe drum, boala impunând un repaos la „un palat mic” aflat pe malul Prutului, la Ţuţora, şi un tratament impus de medicul venit de la Iaşi. Odată însănătoşit, Aleksandrowicz pleacă spre Huşi, la 14 aprilie, apoi spre Bârlad, în ambele târguri fiind întâmpinat de delegaţii ale obştii târgoveţilor, cu steaguri. Ajunge la Galaţi în 187 25 aprilie, toată solia trecând peste Dunăre la 6 mai . Eforturile lui Ghica în favoarea regelui polonez îl nemulţumesc însă pe 188 han, asupra căruia diplomaţia franceză mai păstra oarece influenţă , şi pe bună dreptate. Rolul lui Grigore al III-lea Ghica în aplanarea conflictului diplomatic polono-otoman din 1764-1766 s-a conturat în contextul sprijinului pe care domnul îl aducea Rusiei, prin „intoxicarea” Porţii cu ştiri false, profitabile 189 Petersburgului . De altminteri, întreaga domnie a lui Grigore Ghica s-a axat, în plan extern, pe demersuri de natură a-i facilita apropierea de Rusia, ce 190 devenise aliata Prusiei . Sprijinul total acordat de Rusia partidei „familiei”, adversara „republicanilor”, împinge pe aceştia spre Poartă. Cum Grigore al III-lea Ghica nu era favorabil acestei grupări politice, înlocuirea sa, la începutul anului 1767, cu Grigore Calimah va apărea ca o soluţie normală, oricum salutată cu satisfacţie 191 de diplomaţia franceză . 186 Ibidem, p. 109. P. P. Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, 1930, p. 219-221. La întoarcere, odată intrat pe teritoriul Moldovei, la 14 noiembrie, solul primeşte, zece zile mai târziu, daruri de la domnul ţării: pâine, vin, dulceţuri, vânat (ibidem, p. 223). 188 Hurmuzaki, Documente, supliment I, vol. I, 1518-1780, documente culese de Gr. G. Tocilescu şi A. I. Odobescu, Bucureşti, 1886, p. 738, doc. MXLV. 189 Leonid Boicu, op. cit., p. 112. 190 Marchizul de Vergennes scrie în acest sens ducelui de Choiseul, în 3 iunie 1766: „Je crois que cet avis [que les autrichiens rechercheraient lʼalliance de la Russie] est une invention de la Russie et de ses partisans, dont le prince de Moldavie nʼest pas le moins zélé, pour détourner lʼattention de la Porte du véritable objet qui devrait véritablement la fixer” (Alexandru A. C. Sturdza, LʼEurope orientale et le rôle historique des Maurocordato, 1660-1830, Paris, 1913, p. 212). 191 Ibidem, p. 212; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 113. 187 127 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea În vecinătatea Moldovei aveau loc însă şi alte evoluţii pe plan diplomatic, iar domnul din scaunul de la Iaşi trebuie să le urmărească pe toate cu atenţie. Austria decide că Rusia nu poate fi singura beneficiară a posibilei destrămări a Imperiului Otoman, astfel încât Petersburgul se vede nevoit să caute un aliat dispus să sprijine atingerea obiectivelor sale de politică externă. Slăbită în urma 192 „războiului de şapte ani” , Prusia are aşteptările sale legate de teritoriile polo193 neze. Semnarea tratatului de alianţă ofensivă ruso-prusian din 11 mai 1764 reprezintă, aşadar, o consecinţă firească a acestor complicate evoluţii politice. În timpul primei sale domnii în Moldova, Ghica, la fel ca și autorităţile otomane, trebuie să fi privit cu mare atenţie intenţiile Poloniei şi Rusiei de a înnoi tratatul dintre ele semnat în 1686, întrucât partea rusă intenţiona să construiască noi fortăreţe pe linia de demarcaţie stabilită prin acel tratat, care ar fi 194 stânjenit comunicarea între tătarii din Crimeea şi cei din Bugeac . Adversar al politicii Vienei încă de pe vremea când era mare dragoman, 195 principele moldav continuă pe aceeaşi linie de ostilitate , refuzând, spre 192 Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648) până în contemporaneitate (1947), Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998, p. 61-62. 193 Frédéric de Smitt, Frédéric II, Catherine et le partage de la Pologne d'après des documents authentiques, Paris, 1860, p. 157-165. „Mustafa III, privé des lumières de Raghib, ignorait lʼaccord secret de Frédéric II et Catherine. Admirateur passioné de ce roi guerrier, dont les revers et les victoires avaient retenti jusquʼen Orient, il se félicitait de voir un héros contre-balancer dans le Nord le poids croissant de la Russie” (Alphonse de Lamartine, Oeuvres complètes publiées et inédites, tome vingt-huitième, Histoire de la Turquie, VI, Paris, 1863, p. 59). 194 Marianne Seydoux, Une source peu connue pour lʼhistoire de la Russie aux XVIIe et e XVIII siècle, în CMRS, vol. 12, 1971, no 4, p. 498. 195 La 15 februarie 1766, baronul Penkler se plânge dragomanului Porţii despre violarea graniţelor ardelene de către moldoveni („li eccesi enormi quali da qualche tempo in quà e principalmente in tempo di questo prencipe di Moldavia”). Guvernatorul general al Transilvaniei anunţase, încă de la 6 noiembrie 1765, că vecinii săi de la răsărit „sono penetrati armata mano nel territorio di Transylvania”, la Capra şi la Jasskös, împiedicând pe „li suditi nostri di fare la loro racolta di fieno etc.”. Se arată că dacă nu se va interveni pentru rezolvarea lucrurilor, Viena va fi pusă în situaţia de a recurge la forţă, „e sul prencipe cascarà tutta la colpa” (Hurmuzaki, Documente, vol. VII, Bucureşti, 1876, p. 34-35, doc. nr. XXII). Principele Moldovei era preocupat de problemele legate de graniţa cu Ardealul, dovadă fiind faptul că, la 20 ianuarie 1766, el porunceşte egumenului Mănăstirii Pângăraţi să trimită la logofeţie toate documentele slavoneşti şi moldoveneşti privitoare la moşiile ce se mărginesc cu Ţara Ungurească pentru stabilirea hotarului ţării (AN Bucureşti, colecţia Mănăstirea Pângăraţi, pach. III, doc. nr. 138). Mănăstirea Pângăraţi beneficiază, în ambele domnii ale lui Grigore Ghica, de hotărâri domneşti în privinţa pricinilor sale de hotar la diverse moşii stăpânite de sfântul lăcaş (Mihai-Cristian Amăriuţei, Ludmila Bacumenco, Documente referitoare la istoria Ţării Moldovei (1634-1858) provenite dintr-o colecţie particulară din Iaşi, în 128 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă exemplu, să retrimită peste graniţă nişte imigranţi transilvăneni. Sprijină în schimb politica Rusiei, agresivă faţă de Poartă, evident însă că într-o formă 196 discretă . Se preface, astfel, că trimite veşti corecte la Poartă privind mişcările trupelor ruseşti şi atenţionează asupra scopurilor Rusiei şi ale Prusiei în Polonia, dar „intoxică”, pe căi ocolite, diplomaţia otomană cu informaţii false. Trimite hanului tătar o ştire falsă (,,fabricată” de ruşi), pentru a exagera în faţa otomanilor pericolul unui atac dinspre nord, şi anume că Viena ar fi trimis în trei rânduri soli la Petersburg pentru a reînnoi alianţa cu Rusia, lucru refuzat de ţarină. Prin aceasta ruşii doreau să demonstreze Porţii că aveau posibilitatea să readucă oricând Austria în tabăra antiotomană. Furnizând Porţii astfel de ştiri prin intermediul tătarilor, Ghica le conferea o mai mare credibilitate, 197 evitând, în acelaşi timp, implicarea sa directă . Ordinea socială în viziune domnească Credem că prima domnie în Ţara Moldovei a lui Grigore Alexandru Ghica a fost una exemplară din punct de vedere al viziunii domniei asupra actului de guvernare, putând fi caracterizată drept o guvernare ce viza ordinea socială sub toate aspectele. Un document esenţial din perspectiva ideologiei puterii pe care intenţiona să o pună în practică Grigore Ghica este hrisovul din 198 15 iulie 1764 . Introducerea este lămuritoare din multe privinţe. Oamenii au nevoie de conducători care să le poarte de grijă, deopotrivă în cele „politiceşti” („ighimonii şi boierii”) şi în cele bisericeşti. Se enunţa, astfel, „ca fiind proprie unei domnii româneşti doctrina bizantină despre poziţia dublă a basileus-ului ca stăpân politic şi ca stăpân religios, chiar dacă se concede că în ordinea spiri199 tuală este firesc să legifereze de acord cu ierarhia bisericească” . Afirmându-şi întâietatea în legiferarea în spaţiul rânduielilor bisericeşti, domnul constată mai întâi o stare de decădere a Bisericii, din mai multe motive. Primul ar fi creşterea numărului preoţilor, cei mai mulţi dintre aceştia fără pregătire, mânaţi doar de „iubirea de argint”, pentru care tranzacţionează „cele dumnezeieşti”. Pe baza canoanelor Bisericii, din care citează pe larg, domnul hotărăşte „ca de acum înainte cei ce vor vrea să fie preoţi întâi să se cerceteze foarte cu silinţă şi cu privighere de singur mitropolitul sau de episcopul său”; „cei streini, şi dintr-alte părţi de locuri şi eparhii ce vin ca să ia preoţia” trebuie să aducă de la mitropolitul sau episcopul său o „mărturie încredinţată a vieţuirii şi a petrecerii firilor lui”, făcându-se apoi anafora către domn. Deosebindu-se de „stăpânirea politicească”, viitorul preot este mai întâi scos din catastiful Vistieriei, şi abia „Archiva Moldaviae”, I (2009), p. 171-172, doc. nr. 10, rezumatele nr. 22-24). 196 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 110. 197 Ibidem, p. 111. 198 Codrescu, Uricariul, vol. I, ed. a II-a, Iaşi, 1871, p. 306-316. 199 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 170-171. 129 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea apoi va fi hirotonit de arhiereu. Un al doilea motiv de îngrijorare ţine de neorânduiala în zidirea bisericilor, care se ridică „cum şi unde vor”, de către ctitori ce se fac vinovaţi de păcatul mândriei şi slavei deşarte, lăsându-se vechile biserici pustii. De aceea, se hotărăşte să nu se mai zidească nicio biserică nouă fără permisiunea mitropolitului, buna rânduială în acest domeniu, inclusiv putinţa ctitorului de a-şi înzestra biserica cu cele necesare cultului, fiind şi una dintre îndatoririle arhiereului locului. În sfârşit, se constată cu amărăciune că cei care dăruiesc diverse bunuri sfintelor lăcaşuri de cult o fac, nu arareori, doar pentru a-şi lipsi clironomii de moştenirea lor firească. Urmare logică a acestei stări de lucruri este hotărârea ca de acum înainte să nu se mai dăruiască nimic lăcaşurilor de cult fără o cercetare prealabilă a domniei, pentru a se vedea dacă „va fi afierosirea aceea după pravilă dreaptă, cuviincioasă şi lui Dumnezeu plăcută”. Prima domnie a lui Grigore al III-lea Ghica se poate caracteriza ca fiind una în care relaţia cu boierii a decurs cât se poate de bine, stabilindu-se, de comun acord, un modus vivendi. Un hrisov din 12 august 1766 confirmă şi precizează privilegiile de care nu se pot bucura decât cei îndreptăţiţi, „pentru rânduiala neamului boieresc, având domnia mea a se păzi evtaxia acestei stări, care este şi cea mai trebuincioasă spre rădicarea şi împlinirea poroncilor prea 200 puternicii Împărăţii şi ale Domniei, şi spre îndreptarea celui de obşte norod” . Documentul osândeşte cu asprime pe cei care „prin mijlociri şi cu chipure de dare” au încăput „la cinste şi nume de boieri” de pe urma cărora s-a întinat „tot statul boierimei” şi s-a adus „stricăciune ţării”. Grigore Ghica se preocupă de starea şi statutul boierimii, dovadă fiind câteva măsuri luate în acest sens. Este vorba, mai întâi, de acordarea statutului de mazil unor persoane care solicitaseră acest lucru. Aceştia sunt trecuţi „cu dajde la catastihul mazililor”, după ce, pentru fiecare în parte, mari boieri făceau cercetare şi certificau că „este neam de mazil”. Ulterior, ei sunt folosiţi de domn în diverse slujbe, precum cercetarea unor pricini sau alegerea de 201 hotare de moşii în zonele de rezidenţă ale mazililor . Doar într-o singură zi, în 21 aprilie 1765, Grigore Ghica emite cel puţin 28 de astfel de hotărâri 202 domneşti . 200 M.E.F., vol. IX, Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea (1751-1774). Cărţi domneşti şi zapise, volum realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Chişinău, Editura Civitas, 2004, p. 186-188, doc. nr. 161; Gh. I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 191. 201 BAR, Documente istorice, CCCLXV/115. 202 M.E.F., vol. IX, p. 149-164, doc. nr. 111-138; o altă carte domnească, de aceeaşi factură, era emisă la 12 mai în acelaşi an (ibidem, p. 164, doc. nr. 139). Alte hotărâri de acest fel: AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CLXIV, doc. nr. 37; pach. CLXXXVI, doc. nr. 23; BAR, Documente istorice, VIII/231; Creşterea colecţiunilor, nr. IX (1908, octombrie-decembrie), p. 210; nr. XV (1910, aprilie-septembrie), p. 109; nr. XXIII (1913, 130 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Aceste reglementări date de Grigore Ghica nu vin pe un teren gol. Înaintea sa, în martie 1734, Constantin Mavrocordat aducea, la rându-i, precizări importante pe acest plan, printr-un hrisov menit să clarifice statutul boie203 rilor şi mazililor . Acum, Grigore Ghica nu face altceva decât să întărească prevederile mai vechi, cu scopul de a afla „rânduiala cea mai de ticnă şi mai spre folosul obştii”. Întrucât starea boierească „iaste cea mai tribuincioasă spre râdicarea şi înplinirea poruncilor preaputernicii înpărăţii şi ale domniei şi spre îndreptarea celui de obşte norod”, nu trebuie ca să intre „din cei proşti la şireagul boierimei”, aşa cum începea să se întâmple în ultima vreme; în consecinţă, se întăresc „privileghiile boierilor”. Un moment interesant şi savuros în unele detalii, care a marcat relaţia domnului cu boierii, a fost legat de luxul vestimentar al acestora. Factor de compensaţie într-o vreme a nestatorniciei politice şi în viaţa de zi cu zi, fastul 204 vestimentar caracteriza traiul boierimii , după cum remarca şi un oaspete al Principatelor: „mai iese [din ţară] o sumă mare [de bani] şi pentru [...] luxul care s-a introdus în sânul boierimii ţării care cheltuieşte foarte mult pentru 205 blănurile alese care vin din afară” . Legea somptuară dată de sultanul Mustafa al III-lea pentru Imperiul Otoman nu atinge în vreun fel Principatele, protipendada moldo-valahă continuând să importe stofe preţioase, blănuri scumpe şi mate206 riale apusene şi orientale . Pentru a limita luxul vestimentar, fără a-l interzice direct („căci mulţi nu pute ca să ţii ace poroncă şi apoi trebue să să pedepsască şi să arăta domnul rău octombrie-decembrie), p. 186; nr. XLIX-LIII (1938-1942), p. 164. 203 M.E.F., vol. VIII, Documente moldoveneşti din secolul al XVIII-lea (1711-1750). Cărţi domneşti şi zapise, volum alcătuit de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev şi Eugenia Bociarov, Chişinău, 1998, p. 125-128, doc. nr. 95. Astfel, se arată că marii boieri, de la vel logofăt la vel stolnic, erau scutiţi de bir atâta vreme cât rămâneau în dregătorii, după care trebuia „să dea iarăş obicinuita dajde mazililor la visterie, pe an, ca nişte boiari mazili”. Domnul hotărăşte ca mai departe boierii ţării, de la marele logofăt până la logofătul al treilea, dar şi fiii lor, să fie iertaţi de dajdea mazilească, atât în timpul îndeplinirii dregătoriei, cât şi după aceea; ceilalţi boieri mazili rămâneau a plăti birul ca şi până atunci. Pentru „ca să să păzască cinste niamului boiarescu”, se hotăreşte ca „nime din cei proşti şi mai din gios să nu mai cuteze nici într-un chip a să mai vârî să să numere în ciata mazilească”. 204 Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, vol. II, Orizontul imaginii (1550-1800), Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 194. 205 Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 114. 206 Pe la 1762-1763, când galbenul de aur preţuia 3,80 lei, o feregea dăruită de domn boierilor săi costa 65 de lei, o blană de sângeap şi un postav de atlaz tot 65 de lei, o pereche de cizme 2,60 lei şi aşa mai departe (Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, vol. II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 82-83). 131 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 207 către norod”) , Grigore al III-lea Ghica vine cu o iniţiativă unică: îşi face „un 208 rând de strai de postav: libade şi giube” cu care apare la Divan. După acest 209 exemplu personal „care face cât o lege somptuară” toţi îşi fac straie mai 210 ieftine, „nezicând domnul nimănui nemică” . Chiar dacă nu ne putem închipui o boierime care brusc renunţă la „gustul” postavului, găsim în această întâmplare strategia lui Grigore Ghica faţă de boierimea moldavă, în această primă domnie: moderaţie şi cooperare. Repetăm şi noi vorba cronicii: proaspăt numit domn al Moldovei, 211 Grigore Alexandru Ghica „mult să sâliia cu dreptarea ţării” , încercând să limiteze abuzurile pe plan local. Ispravnicilor de ţinuturi, numiţi acum, le dă „poroncă ca să fie cu mari dreptate săracilor, neîngăduind pe nime ca sî-i calce 212 şi să-i năpăstuiască” . La 18 iunie 1764, printr-o carte domnească, Ghica porunceşte cercetarea pricinii din Costeşti, ţinutul Fălciului, pentru încălcare 213 de hotare, în care ţăranii şi-au apărat moşia, fiind bătuţi până la moarte . Printr-un alt document de acelaşi tip, din 4 iulie 1766, sunt împuterniciţi mitropolitul Gavril şi ţăranii de pe moşia Vercicani să dijmuiască şi să „crească iarba”. Răzeşii au fost însă nemulţumiţi de această hotărâre şi au părăsit moşia, 214 astfel încât domnul porunceşte să se facă o altă hotărnicire . 215 Iar consecinţa firească este că ţara „se împle de lăcuitori” , lucru de dorit în condiţiile în care secolul al XVIII-lea reprezintă epoca unor intense şi frecvente fluctuaţii demografice, cu repercusiuni în viaţa economică, socială, politică şi chiar culturală. Perioadele de scăderi demografice au apărut ca 216 urmare a foametei, epidemiilor, pustiirilor cauzate de războaie , bejenirilor (mai ales în perioade de criză, precum cea a războiului din 1768-1774), dar şi din cauza a ceea ce un martor al vremii incrimina drept „guvernarea despotică 207 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 118. Ibidem. 209 Al. Alexianu, op. cit., vol. II, p. 88. 210 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 118. 211 Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 117. 212 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 116. Pentru a da un exemplu în acest sens: în 3 august 1766, ispravnicul ţinutului Dorohoi scrie medelnicerului Constantin Vârnav să restituie fânaţul oamenilor din Şipoteni pe care l-a luat prin încălcarea hotarelor moşiei, „de au rămas să să spargă satul din pricina” sa (Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 417, doc. nr. 411). 213 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CCXXX, doc. nr. 54. 214 Ibidem, pach. DCCCI, doc. nr. 47. 215 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 116. 216 Într-un document redactat în cancelaria cadiului de Vidin, la 21 august 1765, se arată că numărul raialelor impuse la bir în Moldova a scăzut în ultimul timp, mulţi dintre aceştia părăsind ţara din cauza deselor incursiuni făcute de pe malul Dunării, ceea ce a dus şi la scăderea dărilor încasate (Catalogul documentelor turceşti, vol. I, p. 73, doc. nr. 236). 208 132 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă a otomanilor, împovărarea fiscală a ţării pentru a satisface cerinţele crescânde 217 ale ţării, abuzurile comise de turci şi boieri asupra supuşilor” . Mai ales la graniţe, a existat o stare permanentă de nesiguranţă şi instabilitate demografică. Lucrurile nu trebuie însă exagerate; nu se poate vorbi de o depopulare masivă a Principatelor, dimpotrivă, în durata lungă se constată, până spre 1800, o creştere, „sinuoasă şi lentă, dar categorică”, a numărului de locuitori, datorită recuperărilor prin sporul natural, prin mişcările de populaţie din spaţiul 218 românesc şi prin politica de colonizare („sloboziile”) . Depopularea, în unele perioade, a adus prejudicii nu doar Vistieriei, ci şi stăpânilor de pământ, lipsiţi de braţe de muncă şi nevoiţi să lase moşiile neexploatate într-o epocă când tendinţa de sporire a producţiei agricole în vederea obţinerii de cereale pentru comercializare se accentuează (mai ales 219 după 1774) . Fenomenul devine o preocupare dominantă a conducerii ţării, soluţiile găsite fiind colonizarea şi politica de reforme şi înlesniri fiscale. Poarta nu a obstrucţionat aceste iniţiative, fiind directă interesată în rezolvarea 220 situaţiei , uneori contribuind chiar prin concesii sau păsuirea haraciului. Se putea întâmpla însă ca Poarta să provoace, prin poruncile date, migrarea forţei de muncă. După cum se arată într-o poruncă sultanală din septembrie-octombrie 1764, Moldova şi Ţara Românească trimiteau în regiunile administrate direct de otomani oameni „la secerat”, care, odată plătiţi, „trebuiau să fie restituiţi şi expediaţi spre locurile lor”. Acest lucru nu se întâmpla întotdeauna, întrucât „aianii şi locuitorii din ţinuturile unde ei ajung nu le dau drumul să se întoarcă 221 la locurile lor, ci îi statornicesc în satele şi în ciflicurile lor” . Mulţi stăpâni de moşii, singuri sau sprijiniţi de domnie, încearcă să-şi rezolve nevoia de braţe de muncă prin recuperarea elementelor fugare sau prin 222 atragerea celor din afara graniţelor . Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Principate se observă tendinţa de înlocuire treptată a acţiunilor de colonizare locală, puse în slujba unor boieri sau mănăstiri, cu acţiunile 223 statului care ţintesc spre interese demografice şi fiscale de ordin general . 217 Fr. Bauer, Mémoires historiques et géografiques sur la Valachie, Frankfurt et Leipzig, 1778, p. 19-20, apud Matei D. Vlad, Colonizarea rurală în Ţara românească şi Moldova (secolele XV-XVIII), Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 11. 218 Matei D. Vlad, op. cit., p. 183. 219 Ibidem, p. 40. 220 Sultanul confirmă domnului Ţării Româneşti, Scarlat Ghica, în decembrie 1765, un ordin anterior privitor la interzicerea tăierii mieilor şi vânzarea pieilor acestora, întrucât astfel scade numărul oilor. O copie a acestui ordin este trimisă şi autorităţilor din Moldova (Valeriu Veliman, op. cit., p. 415-417, doc. nr. 156). 221 Ibidem, p. 412, doc. nr. 153. 222 Matei D. Vlad, op. cit., p. 46, 77, 79. 223 În anul 1756, Constantin Racoviţă cercetează în Divan cauzele depopulării ţării şi stabileşte obligaţiile fiscale faţă de stat şi faţă de stăpânii moşiilor pentru cei care se vor întoarce de peste hotare. Astfel, cel care venea pe o moşie, „din ziua ce va veni aice în 133 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Pentru ca cineva să poată întemeia un sat, nu era de ajuns să posede un „loc pustiu” ori o silişte veche, ci, înainte de toate, trebuie să existe un hrisov domnesc care să autorizeze înfiinţarea (dominium eminens cuprinde şi dreptul de 224 întemeiere a satelor noi) . Iniţiativa colonizărilor rurale pornea de la beneficiarii hrisoavelor, ei asumându-şi obligaţia de a-i aduna pe noii locuitori şi a-i aşeza pe moşii, aceştia urmând să se supună îndatoririlor fiscale prin actul de întemeiere, 225 singura condiţie fiind să nu fie înscrişi cu obligaţii fiscale în altă parte . Coloniştii aveau dreptul de a-şi organiza singuri modul de viaţă în cadrul satelor, beneficiind de facilităţi fiscale (scutiri, reduceri de dări, modalităţi de percepere prin reprezentanţi ai coloniştilor şi nu de către slujbaşii fiscali). Pe de altă parte, prestau mai puţine zile de clacă stăpânilor de moşii sau puteau să le 226 răscumpere prin sume de bani relativ mici . Un loc deosebit printre beneficiarii hrisoavelor de colonizare îl ocupă mănăstirile. Pe lângă întemeierea sau repopularea unor sate, mănăstirile obţin deseori şi dreptul de a aduce şi străini necesari mai ales pentru efectuarea unor munci care reclamau o anumită pricepere. Astfel, printr-un hrisov din 6 noiembrie 1765, Grigore al III-lea Ghica înnoieşte şi întăreşte Mitropoliei Moldovei „mila” asupra a „20 liude ruşi căsari [...] pentru trebuinţa unui iaz”, îndemnând Mitropolia ca în satul Stoineşti (ţinutul Cârligăturii) „să se silească 227 a aduce cât de mulţi ruşi oameni streini dintr-altă ţară” . Pentru Moldova, rezervorul de imigranţi este Ardealul, motivele principale, pentru a doua jumătate a secolului, fiind, alături de regimul fiscal mai 228 blând (oricum, mai puţin riguros) din Principate, reprimarea mişcării religioase a călugărului Sofronie (1759-1761) şi înfiinţarea satelor grănicereşti ţară, să aibă odihnă, nesupărându-se oricât de puţin, şasă luni”. După acest interval de timp, era trecut la plata birului („omul căsar” zece lei pe an, iar holteiul cinci, plătiţi în patru sferturi), fiind scutiţi în continuare vornicelul satului şi vătămanul. Plăteau şi dările obişnuite (desetină, goştină, văcărit), având dreptul să se aşeze pe moşia „ori a cui şi unde le va plăcia”, plătind şi stăpânului locului dijma obişnuită şi boierescul (Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 333-336, doc. nr. 318). 224 Matei D. Vlad, op. cit., p. 84, 94. 225 Ibidem, p. 106, 113. 226 Ibidem, p. 114-115, 158. 227 Ibidem, p. 48, 97. La 15 ianuarie 1776, domnul precizează într-o poruncă ieşită din cancelaria de la Iaşi ce dări vor plăti Mănăstirii Solca „oamenii streini unguri, veniţi dintr-altă ţară” (BAR, LXVIII/162). 228 La ancheta din mai 1779, din satul Brâncoveneşti, comitatul Mureş, cei întrebaţi răspund că „iobagii unguri nu pleacă în bejenie, ci numai românii, şi ei se duc în Moldova din pricină că cei mai mulţi acolo au rude, prieteni ori cumnaţi, şi mulţi oameni laudă acea ţară, că acolo pământul este mai roditor decât pe la noi, şi dăjdiile şi robotele sunt mai uşoare” (Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 97-98). 134 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă (condiţionată de catolicizarea populaţiei româneşti ortodoxe), începând cu 229 1764 . Emigrarea cunoaşte un punct maxim în perioada 1761-1764, „fugiţii” fiind în special cei din comitatele nordice (Bihor, Satu-Mare, Maramureş, Solnoc-Dăbâca, Cluj, Turda, Bistriţa-Năsăud, secuii din Miercurea Ciuc şi Trei Scaune), colonizaţi în satele din ţinutul Cernăuţi şi ţinutul Suceava. Cronicarul maghiar Halmagyi scrie în septembrie 1765: „sunt foarte mulţi unguri în Moldova [...], unde trăiesc bine. Voievodul actual Grigore al III-lea Ghica e 230 foarte placidus, nu-i asupreşte pentru dări şi bucuros rămân acolo” . În septembrie 1764, fug în Moldova aproximativ 1 000 de oameni din zonele Cluj, 231 Turda şi Dăbâca , despre acest fenomen demografic menţionându-se şi într-o 232 scrisoare a lui Ghica din 13 august 1764 . Într-un raport către von Kaunitz, din 6 noiembrie 1768, se vorbeşte de ardelenii care vin în Ţara Românească cu păstoritul şi se aminteşte că Ghica, în domnia sa din Moldova, nu dăduse niciun motiv de plângere, în afara faptului 233 că refuzase a restitui pe ardelenii fugiţi de câţiva ani peste Carpaţi . Mulţi boieri trimit adesea oameni ai lor în Transilvania pentru a atrage braţe de muncă în satele şi siliştile părăsite. Astfel, în 1765, se pomeneşte de un agent care întreţine o stare de agitaţie în părţile nordice ale Transilvaniei, 234 îndemnând iobagii români să treacă în Moldova . În 1767, ajung în Moldova oameni din jurul Reghinului, pentru ca, în 1785, ambasadorul Prusiei la Poartă, von Diez, să estimeze că între 1766-1767 ar fi trecut peste munţi, în Moldova, 235 24 000 de familii . Reglementarea urbarială a Mariei Tereza din 12 noiembrie 1769 nu rezolvă situaţia iobagilor, astfel încât emigrările continuă, valuri puternice apărând între 1771-1775 (mai ales fugari din regimentele de graniţă). Şeful misiunii catolice din Moldova, Anton Mauro, scrie, în 1777, lui Grigore al 229 Ibidem, p. 91; Matei D. Vlad, op. cit., p. 89. Problemele de natură religioasă îngrijorau autorităţile austriece şi în chestiunile legate de armenii transilvăneni. Într-un raport trimis la Roma, la 2 octombrie 1766, se arată că armenii care trecuseră la catolicism, în lipsa unui „conducător suprem al ritului lor provenit din naţiunea respectivă”, ar putea fi „infectaţi de către armenii schismatici din Moldova şi traşi pe calea vechilor greşeli” (I. Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei (secolul XVIII), Bucureşti, Ed. Cartea Românească, f.a., p. 225, doc. nr. XL). 230 Ştefan Meteş, op. cit., p. 125. 231 Ibidem, p. 99. 232 Virgil Cândea, op. cit., vol. I, Albania-Etiopia, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010, p. 202, nr. 1222. 233 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. II, p. 490, nota 1. 234 Matei D. Vlad, op. cit., p. 89. La 5 mai 1773, un anume colonel Enzenberg scrie din Năsăud că are informaţii potrivit cărora „în noaptea proximă câţiva locuitori [...] au de gând să plece în Moldova, şi de călăuze vor avea pe vestitul cap de hoţi Nica Păun şi încă şapte moldoveni” (Ştefan Meteş, op. cit., p. 142). 235 Matei D. Vlad, op. cit., p. 88; Ştefan Meteş, op. cit., p. 99; Leonid Boicu, op. cit., p. 149. 135 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea III-lea Ghica: „Preoţii catolici au adus şi au stabilit în Moldova pe foarte mulţi 236 români transilvani şi unguri” . După cum spuneam, domnie se implică prin hotărâri emise de cancelaria sa în problema populării unor zone cu probleme cronice în acest sens. La 29 martie 1765, Grigore Ghica porunceşte acordarea pentru locuitorii din satul Puhoiu, ţinutul Lăpuşnei, de înlesniri la goştină, desetină, munci şi bir, întrucât satul se afla „la o parte cu acei de margine, unde megieşindu-s(e) cu raiaoa Binderului şi cu tătarii, pentru multe supărări ce ave despre tătari şi dispre benderlii”, „aflându-să locu de margine ca aceie şi mai vârtos la locul acela fiind trebuinţa a s(e) afla oameni lăcuitori”. Porunca domnească mai menţiona ca sătenii să nu fie rânduiţi la furnizarea de cherestea sau ca salahori la cetate, căci satul „să află loc de păduri şi fiind şi cam straj(ă) altor sate din parte 237 acei” . Orheiul era o zonă importantă, care a beneficiat de atenţia domnului în ambele sale domnii moldovene, prin alegerea unor boieri de încredere în 238 dregătoria de serdari ai ţinutului . La 6 noiembrie 1765, Grigore Ghica stabileşte condiţiile în care Mitropolia beneficiază de serviciile a 20 de ruşi pentru iazul de la Storneşti, ţinutul Cârligăturii. Aceştia vor da opt sferturi într-un an (25 de lei la sfert) şi răsura câte cinci parale de leu, un sfert pentru ploconul bairamlâcului, două sferturi pentru ajutorinţă şi un sfert la mucarer; trei luni sunt scutiţi de bir toţi ruşii care ar mai fi venit acolo, după care sunt trecuţi „la tablă” de ispravnic, după rânduiala celorlalţi (un leu şi 30 de bani la sfert de fiecare gospodărie), „şi ei să 239 silească a aduce cât de mulţi oameni străini, ruşi, dintr-altă ţară” . Că nevoia de braţe de muncă era foarte mare stă dovadă şi faptul că sultanul Abdul-Hamid I este nevoit, în mai 1776, să poruncească lui Grigore al III-lea Ghica să retrimită în Ţara Românească pe cei plecaţi de acolo în timpul războiului din 1768-1774, căci pământurile rămâneau nelucrate şi nu ajungeau 240 zaherelele la Poartă . 236 Ştefan Meteş, op. cit., p. 100, 168. Evident, uneori mai apăreau şi probleme. La 12 aprilie 1766, domnul ţării scrie ispravnicului de Roman să poruncească unor unguri de la Miclăuşeni, care locuiesc pe moşiile Mănăstirii Doljeşti, pe loc „de ţelină”, şi fac stricăciuni în ţarini şi în fâneţe, să se mute în sat sau să-şi facă grajd în jurul aşezării lor (Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 413-414, doc. nr. 408). 237 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, [1937], p. 210-211, doc. nr. 180. 238 Pentru perioada anilor 1763-1767, sunt amintiţi în această dregătorie: Costache biv vel spătar şi Arghirie [biv] vel ban, Manolache Roset [biv] vel spătar, Iliaş, Păun biv vel paharnic, Lupu biv vel paharnic, Darie Donici biv vel paharnic, Gheorghe biv vel sulger (idem, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944, p. XLVI). 239 Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888, p. 31, doc. nr. XXIX. 240 Catalogul documentelor turceşti, vol. I, p. 83, doc. nr. 286; Valeriu Veliman, op. cit., p. 475-477, doc. nr. 175. 136 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă La 14 iulie 1765, pentru a stopa mişcarea sătenilor de pe o moşie pe alta, domnul porunceşte locuitorilor din ţinutul Fălciu să nu se strămute în alte locuri, pricinuindu-şi lor „sărăcie şi scăpăciune”; astfel, potrivit „aşezării” făcute în septembrie 1764, fiecare să rămână acolo „unde l-au apucat aşezarea”, vornicii satelor având datoria să predea pe cei fugiţi, legaţi, satelor de unde 241 veneau . În 1772, administraţia rusă din Moldova a catagrafiat populaţia birnică din 21 de ţinuturi ce înglobau 1 977 de centre populate (dintre care 19 târguri) şi 195 de case pustii. Sunt înregistrate 92 873 de gospodării (din care 88 730 locuite), numărul total al birnicilor ridicându-se la 443 650 de indivizi. În total, după unele aprecieri, populaţia Moldovei se ridica în acea perioadă la aproape 242 980000 de locuitori . În condiţiile creşterii cererii de cereale, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, boierii, deşi beneficiau de câteva zile în care sătenii lucrau gratuit pentru stăpânii de moşii, dar fără să folosească întreaga zi de muncă, aveau nevoie și de legiferarea unui nart şi de egalizarea zilelor de slujbă anuală pe moşie cu cele de care beneficiau mănăstirile. Iată premisele aşezământului lui Ghica din 1766, care mai degrabă înrăutăţeşte starea ţăranului în folosul 243 stăpânului , transformându-l în clăcaş. Situaţia reală a relaţiilor sociale a 244 impus, aşadar, lui Grigore al III-lea Ghica, la 1 ianuarie 1766 , să reglementeze prin „ponturi” obligaţiile locuitorilor faţă de stăpânii de moşii. Acest lucru devenise necesar în urma numeroaselor „jalobe de la lăcuitorii ţării ce şădu pe moşii, atât boiereşti cât şi mănăstireşti, cum şi pe moşii răzăşăşti”, în care aceştia se plâng „că să asupresc cu lucrul stăpânilor moşiii făr’ de nici o orânduială sau dreptate”. La rândul lor, stăpânii moşiilor arată că „oamenii ce şăd pe moşiile lor nu să supun nici la o slujbă” sau o fac „când le este voia şi cât li-i voia”, lipsindu-i astfel de beneficiile ce li se cuvin. Structurat în 15 puncte („ponturi”), hrisovul prevede 12 de zile de clacă 245 pe an pentru toţi ţăranii (mai puţin „flăcăul neînsurat”), câte patru zile primăvara, vara şi toamna, socotite „din răsăritul soarelui şi până la apus, cu odihna sa ce s-ar cădea”. Aceste 12 zile se lucrau de sătean „la moşia ce va fi 241 Melchisedec, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti, 1869, p. 291-293. 242 Paul Cernovodeanu, Paul Binder, op. cit., p. 185; vezi şi Ştefan Pascu, Demografia istorică, în vol. Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, tabelul de la p. 73. 243 Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tomul I, De la origini până la 1834, Bucureşti, 1907, p. 327-329. 244 Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 407-409, doc. nr. 403. 245 Anterior, ţăranii erau datori stăpânilor de moşii, pe lângă dijma din produse, să le lucreze câte şase zile pe an sau să dea câte o jumătate de leu de casă, aşa cum constatăm dintr-o carte domnească din 4 iulie 1764, dată unor feciori de mazili pentru moşiile lor din Tutova şi Tecuci (ibidem, vol. II, p. 381-382, doc. nr. 377). 137 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea şăzătoriu” şi la cea „ce va fi alăturea cale de trei, de patru ceasuri”; dacă însă moşia era mai departe, „cale de cinci, de şasă ceasuri, să i să socotească pierzarea zilii din cele doaosprăzece rânduite zile, iar cu podvăzi şi cu alte angârii să nu se supere”. Cel bolnav sau plecat de acasă, sau cel cu chirie pe moşie poate răscumpăra zilele de lucru cu câte 20 de bani noi pe zi sau angajând pe cineva la lucru în locul său. La fel, ţăranii care doreau să răscumpere cu bani zilele de clacă erau liberi să o facă. Pe lângă zilele de clacă, săteanul datorează stăpânului moşiei dijma din produse (în afară de legumele produse pentru „trebuinţa casii lui”). „Pontul” al optulea indică cu claritate unul din motivele esenţiale pentru care autoritatea centrală a fost nevoită să vină cu o astfel de reglementare. Satele de margine sunt scutite de jumătate din zilele anuale de clacă (la fel, suma de răscumpărare), continuând însă să dea dijmă din produse. Sunt confirmate monopolurile boiereşti, cum ar fi dreptul exclusiv 246 de a vinde vin pe moşie (nu şi alte băuturi) . În continuare se precizează cantitatea de muncă care trebuie efectuată pe zi, pentru fiecare tip de activitate 247 agricolă specifică (arat, prăşit, secerat, adunat şi clădit fân) . Nevoia de ordine socială a impus luarea unor măsuri şi pentru alte categorii sociale. În ceea ce priveşte pe robii ţigani, Ghica a încercat să ia unele măsuri de natură să reglementeze statutul copiilor născuţi din legături mixte. 248 Astfel, la 25 ianuarie 1766 , domnul întăreşte anaforaua ierarhilor ţării şi a marilor boieri în privinţa „împărţirilor de ţigani”, în care „se făcea multe amestecături cu nedreptate, şi despărţirea copiilor de părinţii lor”. În cazul însoţirilor mixte, „partea moldovenească”, care după datină era socotită înrobită, devine prin hotărârea acestui hrisov liberă, iar „partea ţigănescă să se numască slobodă, însă supuşi la toată slujba stăpânilor sei în toată viaţa lor ca şi ţiganii”. Copiii până la şapte ani rezultaţi din aceste legături, precum şi cei care se vor naşte de acum înainte, sunt consideraţi liberi, iar cei peste şapte ani vor fi 246 Monopol pe care îl deţin şi mănăstirile şi schiturile, asupra băuturilor produse sau vândute pe moşiile ce le aparţineau (prin „orândari” proprii) (ibidem, vol. II, p. 402-403, doc. nr. 397 ş. a.). 247 Lucrurile se menţin neschimbate în acest cadru până la 14 aprilie 1767, când Grigore Calimah dă un nou aşezământ pentru reglementarea zilelor boierescului, modificând „pontul” al optulea din aşezământul lui Ghica, astfel încât suma de răscumpărare e redusă la nivelul cerut pentru ceilalţi săteni, adică 20 de bani pe zi. Se mai adaugă un articol privitor la obligaţia arendaşului („cumpărător cu anu”) de a da locuitorilor pământ suficient de cultivat pentru „a-şi face toată hrana lor neoprindu-să despre cumpărător”. În schimb, ţăranii îşi păstrează aceleaşi obligaţii („slujbă” şi „obicinuita dejmă” (ibidem, vol. II, p. 421-423, doc. nr. 416). „Obicinuita dejmă” însemna a zecea parte „din ţarină, din fânaţ, din livezi cu pomi, din grădini cu legume, din bălţi cu peşte, din pădure, un stup din 50, iar de vor fi puţini, câte o para de stup” (ibidem, vol. II, p. 381-382, doc. nr. 377 ş. a.). 248 Anafora despre ţigani, 1766, în A. Papiu Ilarianu, Tesaur de monumente istorice pentru România, tomul III, Bucureşti, 1864, p. 193-196. 138 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă „supuşi în toată viaţa lor la slujba stăpânilor lor”. Chestionarea ierarhilor şi a boierilor se făcuse după porunca domnească, şi motivarea anaforalei invocă atât motive de ordin practic, precum lipsa reglementărilor în împărţirile de ţigani, cât şi considerente de ordin moral. Nu doar că este „fără de cale lucru” să jure un creştin într-o pricină de acest fel, dar „cunoscându-se aceasta mai amar şi mai cumplit şi decât robia streinilor vrăjmaşi, despărţându-se părinte de ficior, şi frate de frate, că de se numesc ei ţigani dar a lui Dumnezeu zidire sânt, fiind un lucru foarte fără de cale a se împărţi ei ca nişte dobitoace”. În zece „ponturi” se reglementa apoi acestă chestiune, vizând diversele aspecte care puteau interveni în împărţirile de ţigani cu stăpâni separaţi, în căsătoriile între ţigani (cununia fiind obligatorie), în eliberarea ţiganilor de către stăpânii lor sau în interzicerea căsătoriilor mixte. Buna guvernare şi imperativul de a asigura o bună colectare a dărilor au dus la preocupări pentru funcţionare cât mai eficientă a aparatului fiscal al ţării, dovadă fiind sămile Vistieriei, care încep a fi redactate în acest secol, 249 expresie a marii griji a domnilor epocii pentru finanţe . Grija domnului pentru ordine şi claritate în administraţie se vede şi din faptul că nu doar Vistieria ţării îşi ţine socotelile în condici, ci şi alte sectoare ale statului, precum marea armăşie, ce cheltuia, în iunie 1764, bani pentru o 250 condică „în cari să scriu pricinile vinovaţilor de la temniţă” . Uneori, citind cu atenţie hotărârile domneşti, poţi recunoaşte o uşoară iritare a noului domn în privinţa unor pricini de hotar care nu se mai sfârşesc: la 15 ianuarie 1765, dând un nou termen într-o astfel de pricină, porunceşte să se facă şi hotărnicire, „ca să ie sfârşit pricinile dintre dânşii, de vreme de atâţa 251 ani au pricină şi gâlceavă între dânşii” . Aplicarea pravilelor a fost adesea stânjenită de unele speţe mai speciale. Moşia Coţofeneşti, dăruită şi întărită lui Dima suiulgiul, a stârnit pricini cu localnici care, profitând de faptul că vechiul stăpân nu se mai afla în ţară de foarte multă vreme, pretindeau că sunt şi ei 249 Iată şi una dintre multele opinii exagerate despre fiscalitatea fanariotă care apar în secolul al XIX-lea: „Le génie du fisc est le seul génie quʼil invoque. Les lois et les règlemens de ses prédécesseurs disparaissent pour faire place à de nouvelles ordonnances; dʼanciens abus sont détruits, mais cʼest pour être remplacés par des nouveaux abus; et si quelques lois ou coutumes résistent à sa réforme, ce ne sont que des coutumes et des lois insignifiantes et indifférentes au système de lʼHospodar, qui est la spoliation” (Marc-Philippe Zallony, Traité sur les princes de la Valachie et de la Moldavie, sortis de Constantinople, connus sous le nom: fanariotes, Paris, 1830, p. 54); despre rolul lui Zallony în cristalizarea percepţiei fanarioţilor la greci şi la români, vezi Jacques Bouchard, Perceptions des Phanariotes avant et après Zallony, în „Cahiers balkaniques” [En ligne], 42/2014, mis en ligne le 28 mai 2014, p. 2-15. 250 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 389. 251 Documente, în „Miron Costin”, Anul IV, nr. 7, iulie 1916, p. 290-291, doc. nr. 451. 139 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 252 răzeşi în Coţofeneşti . Falşii răzeşi pierd procesul, iar Grigore Ghica întăreşte 253 această mai veche danie la 19 noiembrie 1765 . La 11 mai 1765, boierii judecă o cerere de răscumpărare a unei bucăţi de pământ, pe baza dreptului de protimisis, arătând că, după pravilă, după zece ani nu se mai poate cere o răscumpărare. Boierii, în anafora, arată că atunci „când a rămânè lucru, mărie ta, să întoarcă Miclescu lucru de 84 de ani vândut, să fii măria ta bine încredinţat că nime cu moşii statornice în ţară nu rămâne şi s-or 254 scorni mulţime de pricini şi gâlcevi” . În acelaşi an 1765 (atât de bogat pentru domnie în măsuri şi reglementări), la 2 august, Grigore Ghica întăreşte şi lucrătorilor de la Ocna (în număr de 225: „şaugăi, lăturaşi, tărăbânţaşi, vătăjei”), a căror slujbă este „mai grea decât alte slujbe”, vechile privilegii: scutirea de bir, mai puţin sfertul ce trebuie plătit 255 cămăraşilor de ocnă (500 de lei pe an), precum şi înlesniri la plata unor dări . Mai adăugăm acum între măsurile acestei domnii și înfiinţarea „Casei răsurilor”, unde se adunau bani (o cotă parte din banii publici) pentru retribu256 irea slujbaşilor, lucru care se întâmplă în 1764 . Actul ctitoricesc şi relaţiile cu Biserica După cum am văzut, Grigore Alexandru Ghica a acordat o atenţie specială relaţiilor cu mediul ecleziastic, pe baza unor principii enunţate în hrisovul din 15 iulie 1764, deja analizat în prevederile sale principale. Ca o consecinţă a acestora, în 1765, Ghica orânduieşte numirea de protopopi „destoinici” la fiecare ţinut, „ca să cerceteze, atât pentru preoţi ce se vor afla pe la ţinuturi, cât 257 şi bisericile, şi ca să îndrepteze toate, câte vor fi trebuinţă de îndreptat” . În primăvara anului următor, domnul Grigore al III-lea Ghica emite o serie de cărţi domneşti către ispravnicii de ţinuturi, către locuitorii acestora (cu îndemn de a se lăsa „de obiceiurile cele rele”) şi către episcopi (ce au datoria de a orândui protopopi cu ştiinţă de carte, pentru a „cerceta” şi a „îndrepta” toate ce ţin de preoţii şi bisericile din ţinuturi), din care s-a păstrat o copie, după cea 252 La 15 noiembrie 1765, aceşti trei răzeşi din Coţofeneşti pierd procesul în Divan (Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. IV/2, Documente slavo-române (1692-1694), Iaşi, 1915, p. 128-130) şi dau şi un zapis în acest sens „la mâna” lui Dima suiulgiul, care le plăteşte cheltuielile de judecată (ibidem, p. 131-132). 253 Ibidem, vol. IV/2, p. 133-138. La 4 decembrie 1765, Dima primeşte şi cartea domnească care îi certifică stăpânirea în Coţofeneşti şi-i reglementează raporturile cu sătenii în privinţa redevenţelor pe care le avea de primit (ibidem, p. 138-139), în vreme ce stărostia ţinutului Putna, în urma poruncii domneşti, notifica sătenilor din Coţofeneşti că au un nou stăpân (ibidem, p. 139-141). 254 Iulian Marinescu, op. cit., p. 214, doc. nr. 8. 255 Codrescu, Uricariul, vol. II, ed. a II-a, Iaşi, 1889, p. 169-172. 256 Ioan Brezoianu, op. cit., p. 126. 257 N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 153. 140 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 258 din 31 martie, către ispravnicul de Fălciu . Deplângând starea morală a preoţilor, domnul îşi propune a „îndrepta această necuviinţă”, cerând ispravnicului să colaboreze cu arhiereul în cercetarea şi îndreptarea celor ce ţin de trebile bisericeşti. Preoţii (care, prin faptul că erau supuşi la felurite dări, la fel cu ceilalţi locuitori, nu erau respectaţi de enoriaşi) trebuie trataţi cu deferenţă de autorităţi, „cu cinstea ce li se cade”, iar judecaţi pentru greşelile lor să fie doar de către arhiereul eparhiei. Pentru ajutorul preoţilor pot fi aleşi dintre „copiii poporanilor” pe aceia vrednici să se facă „anagnosti”, scutiţi fiind şi de bir. Intervenţia domnească se face simţită şi în cele mai mici detalii ale legăturii poporului cu biserica lor, precum faptul că cei care invocau diverse pretexte ale nefrecventării slujbei la biserică (precum depărtarea locuinţelor faţă de lăcaşul de cult sau faptul că sunt nevoiţi a merge la târguri de dimineaţă) sunt sfătuiţi să-şi mute casele mai aproape de biserici şi să plece la târg după liturghie. Pentru aceasta, dregătorul aflat în slujba statului trebuie să folosească atât autoritatea sa, prin porunci, cât şi sfatul şi bunul exemplu. Prin poziţia sa nesigură şi prin timpul scurt al guvernării, domnul fanariot devine tot mai mult un „corp străin” în societate, condamnat să rămână un 259 „prizonier” al propriei capitale. Fanariotul nu mai este, cu rare excepţii , un ctitor în înţelesul vechi al termenului, interesele sale privesc aspectele pragmatice ale guvernării (învăţământ, spitale, administraţie etc.), în aceste domenii manifestându-se şi actul său ctitoricesc. Actul de ctitorire continuă să se practice potrivit regulilor cuprinse în pravilele din secolul al XVII-lea, dar tabloul ctitorilor este complet diferit. Devin mai rare şi iniţiativele ctitoriceşti ale marii boierimi, concentrate asupra întreţinerii vechilor zidiri. Iniţiativa întemeierii de lăcaşe de cult se „democratizează”, fiind preluată de târgoveţi şi negustori, expresie a afirmării pe plan 260 social a noilor pături în ascensiune . În perioada domniilor moldovene ale lui Grigore al III-lea Ghica (1764-1767, 1774-1777), din cele aproximativ 73 de ctitorii ce se pot plasa precis în acest interval, două aparţin negustorilor, şapte sătenilor, nouă unor prelaţi, 25 se datorează boierilor şi 30 au ctitori necu261 noscuţi , dar anonimatul acestora nu-i poate plasa în categoriile sociale înalte. Expresie a transformărilor social-economice din Principate, această nouă 258 Melchisedec, op. cit., p. 293-299. Voica Puşcaşu, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 183 (în tot secolul al XVIII-lea găsim doar 20 de ctitorii domneşti). 260 Ibidem, p. 184. 261 Ibidem (date obţinute prin coroborarea informaţiilor oferite de anexa 1 (p. 219-481) şi anexa 6 (p. 610-613). Ponderea fiecărei categorii de ctitorii se regăseşte cam sub aceleaşi procentaje la nivelul secolului al XVIII-lea (ibidem, anexele 2.g, 2.h, 2.i, 2.j, 2.k, 2.q, p. 495-500). Vezi în acest sens şi Daniel Barbu, Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în civilizaţia românească a secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Antet, 1996, p. 113. 259 141 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea situaţie în planul ctitoriei religioase are însă şi o latură practică. Faptul că se ridică destule biserici şi paraclise „proaste” necesită instituirea unor măsuri de 262 control , aşa cum sunt cele dispuse prin actul deja amintit. Măsura vizează 263 astfel şi controlul statului asupra înzestrării fundaţiilor , precum cea de la Mănăstirea Sf. Spiridon din Iaşi. Fanarioţii, iar Grigore al III-lea Ghica nu face excepţie, doresc să fie „promotori asumat ortodocşi ai unei modernităţi de tip iluminist, recuperând în acelaşi timp şi idealul filantropiei imperiale bizantine, pe linia vechilor principi 264 autohtoni, ai căror descendenţi fireşti se considerau” . Destule dovezi validează o atare observaţie. Într-o condică din 1776, la capitolul lefurilor boierilor aflaţi în slujba domniei, se prevede că la fiecare leafă se va opri câte o jumătate de leu la suta de lei, pentru a se da „la locuri scăpetate şi lipsite de chiverniseala 265 hranei lor” . Spre deosebire însă de Occident, unde filantropia se „laicizează”, aici e o „filantropie a progresului [...], a binelui social ca izvor al fericirii 266 sociale” , iar mănăstirile, beneficiare ale generozităţii domniei şi ale societăţii în general, rămân în continuare suportul operei caritabile. Sub acest aspect, numele lui Grigore al III-lea Ghica se leagă de spitalul ce ţinea de Mănăstirea ieşeană Sf. Spiridon. Elementele contradictorii nu lipsesc nici la analiza programului de „asistenţă socială” promovat de Grigore Ghica, adresat fie celor 267 loviţi de boală, fie scăpătaţilor din boierime ajunşi, din varii motive , dependenţi de ajutorul bănesc oferit de stat. Istoria bisericii şi Mănăstirii Sfântul Spiridon nu este mai veche de mijlocul secolului al XVIII-lea, deşi unele opinii înclină să acrediteze ideea unui 262 Răzvan Theodorescu, op. cit., vol. II, p. 194 (nota 196). Valentin Al. Georgescu, op. cit., p. 160; Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 215. 264 Ligia Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie. Instituţii de asistare a săracilor din Ţara Românească şi Moldova în sec. al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Nemira, p. 123. Pentru o deplină înţelegere a mecanismelor acestei instituţii bizantine şi a stării de lucruri în Imperiul Otoman în secolul al XVIII-lea, vezi Demetrios J. Constantelos, Some Aspects of Stewardship of the Church of Constantinople Under Ottoman Turkish Rule (1453-1800), în Anthony Scott (ed.), Good and Faithful Servant: Stewardship in the Orthodox Church, Crestwood, NY, St. Vladimirʼs Seminary Press, 2003, p. 105-118; idem, Filantropia bizantină şi asistenţa socială, traducere de Florina Georgeta Mureşan, Iaşi, Editura Doxologia, 2014; John Alexander, Sophia Laiou, Health and Philanthropy Among the Ottoman Orthodox Population, Eighteenth to Early Nineteenth Century, în „Turkish Historical Review”, 5 (2014), p. 1-15. 265 Ligia Livadă-Cadeschi, op. cit., p. 188. 266 Ibidem, p. 115. 267 Luxul vestimentar, simbol al poziţiei sociale, putea să provoace, nu rareori, sărăcirea unor „case strălucite şi de bun neam”, ce ajungeau astfel la „milostenie pentru cea de toate zilele hrana a lor”, după cum se arată într-un document din timpul lui Constantin Dimitrie Moruzi (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 411-416, doc. nr. 317). 263 142 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 268 paraclis mai vechi, cu acelaşi hram , sprijinindu-se şi pe datele oferite de frontispiciile de răsărit şi de apus ale bisericii, unde se afla câte o icoană în relief a Sfântului Spiridon, şi sub ea pisania pe care scrie: „La 1704, 1758 şi 1807 s-au zidit din nou în locul altei mai vechi mănăstire, iar acum în zilele preaînălţatului domn Mihail Grigoriu Sturza voevod s-au întocmit cu turn şi 269 frontoane supt epitropiea boierilor Alecu Sturza vist(iernic) [...]. Leat 1847” . 268 O primă atestare documentară a hramului Sf. Spiridon ar fi, astfel, datată „20 aprilie 1723”. E un zapis de vânzare, prin care un Vasile bucătar la Sf. Spiridon vinde o casă „lângă colţul lui Spiridon, din deal” unui alt bucătar, pe nume Mihai. Casa aparţinuse lui Ilie bucătar, dar acesta lăsase cu limbă de moarte lui Vasile grija pomenirii sale după trecerea la cele veşnice, precum şi pentru alţi doi copii ai săi, morţi de asemenea, lucru pe care Vasile îl şi îndeplineşte, despăgubindu-se apoi prin vânzarea pomenită. Actul a fost publicat mai întâi de Gheorghe Ghibănescu după original (Documente, în IN, fasc. 9/1, p. 86, doc. nr. VII), apoi, după această ediţie, în Caproşu, Documente Iaşi, vol. III (1691-1725), Iaşi, Editura Dosoftei, 2000, p. 547, doc. nr. 629. Cum nu este vorba de o eroare tipografică în data zapisului (acesta este plasat de Ghibănescu în ordinea cronologică corespunzătoare), credem, mai curând, că ne aflăm în faţa unei lecturi greşite a datei. Ne bazăm pe faptul că aceste personaje se regăsesc în documente din anii ʼ70-ʼ80 ai veacului al XVIII-lea: astfel, Mihai bucătar şi Ilie bucătar apar în sămile spitalului Sf. Spiridon din anii 1776, 1778 şi 1779 (ibidem, vol. VII, p. 295, doc. nr. 239; p. 431, doc. nr. 323; p. 504, doc. nr. 384). Documentul care, credem noi, înlătură însă orice suspiciune de simplă coincidenţă a unor nume şi lămureşte problema, este zapisul din 20 ianuarie 1787 (act original), prin care Ilie bucătar la spitalul Sf. Spiridon cumpără de la o Ilinca „o căsuţă la colţul zidului Sfântului Spiridon, din sus” (ibidem, vol. VIII (1781-1790), Iaşi, Editura Dosoftei, 2006, p. 522, doc. nr. 408), adică exact în locul în care se făcea vânzarea presupusă a fi din 20 aprilie 1723 (ce repetă ad litteram indicaţia topografică a locului). Credem, în aceste condiţii, că zapisul de vânzare care a pus în discuţie prima atestare a hramului Sf. Spiridon trebuie datat după 20 ianuarie 1787, probabil în 1793 (caz în care cifra zecilor a fost citită greşit). 269 AN Iaşi, fondul Manuscrise, nr. 68: Teodor C. Victor, Notiţe istorice despre monastirea Sf. Spiridon cu metoacele (sucursalile) sale între 1757-1871, f. 2. Anul 1704 din pisanie este explicat de autorul acestui manuscris (fost şef al serviciului de contabilitate şi administraţie din cancelaria Epitropiei generale a casei spitalelor şi ospiciilor Sf. Spiridon) prin icoana Sf. Spiridon, „cu un model vechi”, aşezată în biserică pe stâlpul din dreapta pe care se reazemă arcul dinspre răsărit, deasupra catapetesmei, cu o inscripţie în limba greacă în care se arată că a fost îmbrăcată în argint de un Cantacuzino, la 10 decembrie 1768, iar pe spate, după spusele preoţilor, ar fi însemnat anul „1704”. Se presupune că icoana ar proveni dintr-un „iconostas în una din camerele caselor sau a existat vreun mic paraclis în ograda acelor case, care pe acel timp (1704, până către sfârşitul anului 1714) erau proprietatea paharnicului Gheorghiţă Carp” (ibidem, f. 2v.), de la care au ajuns, la mijlocul veacului, la Ştefan Bosie, ctitor la Sfântul Spiridon. Anul 1758 din pisanie ar marca, astfel, prima sfinţire a mănăstirii (Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri până la 1821, ediţia a II-a, revăzută, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2007, p. 385). 143 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Pe nişte terenuri cumpărate între 1742 şi 1753 de către Ştefan Bosie, 270 boiernaş şi negustor ieşean, începe, probabil în 1752 , zidirea Mănăstirii Sf. 271 Spiridon şi a „bolniţelor” . Probabil că un rol important în alegerea hramului l-a avut şi tipărirea Canonului Sf. Spiridon, în tipografia ieşeană a lui Duca Sotiriovici, în anul 1750, cu cheltuiala marelui vornic Constantin Razu, care a avut un impact afectiv semnificativ asupra oamenilor din acea vreme, încât a 272 dus la ridicarea unei mănăstiri cu acest hram în Iaşi , pentru familia Ghica 273 devenind chiar un fel de patron spiritual , alături de celălalt sfânt vindecător, Sf. Pantelimon, ales de Grigore al II-lea Ghica ocrotitor al aşezământului său 274 din Bucureşti . Negustorul lipscan Anastase, de asemenea ctitor la Mănăstirea Sfântul 275 Spiridon, poate fi identificat cu Anastase Popa Hristu Celehur . Un alt ctitor, mai puţin cunoscut, dar însemnat prin valoarea donaţiilor sale, este Vasile 276 Cozma, care a dăruit sume mari de bani la construirea Bisericii Sfântul Spiridon . 270 În acest an, fostul polcovnic Gheorghe Carp aminteşte într-un zapis dat rudelor sale de casele din Iaşi, de pe Uliţa Hagioaiei, vândute cămăraşului Ştefan Bosie „avându a face mănăstire Sv(â)ntului ierarh Spiridon pe locul acestor case” (Caproşu, Documente Iaşi, vol. V (1741-1755), Iaşi, Editura Dosoftei, 2001, p. 451, doc. nr. 701). 271 Ibidem, p. 433, doc. nr. 674; p. 451-452, doc. nr. 701; Paul Pruteanu, Contribuţie la istoricul spitalelor din Moldova. Spitalele din Moldova dependente de Epitropia generală a Casei Sf. Spiridon, de la primele începuturi până la unirea serviciilor sanitare ale Moldovei şi Munteniei, Bucureşti, Editura Medicală, 1957, p. 5. 272 „Influenţa acestei cărţi asupra contemporanilor lui Duca va fi atât de mare, încât Ştefan Bosie, logofăt de Vistierie, a cumpărat un loc din Iaşi, «ca să facă o sfântă rugă pomenire Sfântului Spiridon», adică să înalţe o biserică cu acest hram” (Elena Melinte [Chiaburu], Duca Sotiriovici, tipograful de la Thassos – primul editor particular din Ţările Române, în CI, serie nouă, XVI (1997), p. 152, apud Sorin Iftimi, Turnul bisericii Sfântul Spiridon din Iaşi, un monument între două lumi, în Laurenţiu Rădvan (ed.), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 169). 273 Astfel, Scarlat Ghica a început ridicarea Bisericii Sf. Spiridon Nou din Bucureşti (unde a şi fost îngropat) în 1766, fiind terminată de fiul său la 30 septembrie 1768 (Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966, p. 99). Radu Ciuceanu observă o anume predilecţie a Ghiculeştilor din ambele Principate pentru acest hram destul de rar în spaţiul românesc, mai multe ctitorii ale familiei avându-l: Comăneşti, Oneşti, Iaşi, Leţcani, Bucureşti, Roşiorii de Vede (Radu Ciuceanu, Autocraţie şi naţionalism. Destinul unei dinastii, Bucureşti, 2001, p. 212, 217, 237, 242, 244). 274 Pe o icoană de lemn, domnul ctitor arată că Sf. Pantelimon este „ocrotitor al întregului meu neam” (Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I, 1395-1800, redactori: Alexandru Elian (red. responsabil), C. Bălan, Haralambie Chircă şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 468, nr. 556). 275 Caproşu, Documente Iaşi, vol. V, p. 489, doc. nr. 752; Sorin Iftimi, op. cit., p. 167. 276 Sorin Iftimi, op. cit., p. 167. Vasilie Cozma este primul pomenit în pomelnicul 144 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 277 Este vorba, aşadar, de o ctitorie particulară . După construirea bisericii şi transformarea în mănăstire, lucru care s-a întâmplat înainte de 4 martie 278 279 1754 , unde bolnavii veneau pentru rugăciuni de tămăduire, Ştefan Bosie a început să ridice, între 1753 şi 1755, clădirile pentru spitalul din jurul 280 bisericii . Din punct de vedere juridic, fundaţia lui Bosie avea nevoie de un 281 hrisov domnesc care să-i permită funcţionarea , pe care îl primeşte de la 282 Matei Ghica, la 18 iulie 1755 . Urmează apoi un şir de hrisoave ale domnilor 283 care urcă în scaunul ţării (Constantin Racoviţă la 1 ianuarie 1757 , Scarlat familiei sale de la Biserica Sf. Spiridon (AN Iaşi, fondul Manuscrise, nr. 117, f. 2 r.). 277 V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, Istoricul spitalului orăşenesc clinic de adulţi din Iaşi în cadrul evolutiv al fostelor aşezăminte Sf. Spiridon, vol. I, Bucureşti, Editura Medicală, 1956, p. 16. 278 La această dată, Matei Ghica întăreşte Mănăstirii Sfântul Spiridon stăpânirea peste un sălaş de ţigani dăruit de Ştefan Bosie fost cămăraş (Creşterea colecţiunilor, nr. V (1907, septembrie-decembrie), p. 216). 279 Acesta ajunge, la un moment dat, într-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar, motiv pentru care primeşte un ajutor de la domnie, în calitatea sa de ctitor la Sfântul Spiridon: în primăvara anului 1761, Ioan Theodor Calimah îl miluieşte pe Ştefan Bosie cu venitul pârcălăbiei de Soroca, „ca unul ce este şi den ctitorii mănăstirii”, întrucât „tâmplându-să din oarecare pricină cu nedreptate de au venit la proastă stare supus robii datoriilor” (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 272, doc. nr. 315). Necazurile lui Bosie au fost provocate, se pare, de diferendul pe care l-a avut cu Constantin Racoviţă în priviţa unei sume de bani a postelnicesei Smaranda Racoviţă, pentru care „a stat de atâtea ori în închisoare” (V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, op. cit., vol. I, p. 12). 280 V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, op. cit., vol. I, p. 17. 281 Vechiul drept juridic al vremii nu se sprijinea în materie de persoane juridice decât pe glava 15 din pravila lui Vasile Lupu. „În lipsa altor dispoziţii, această situaţie era cârmuită şi de usus modernus pandectarum, norme aplicate în Moldova până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. După această teorie, care tălmăcea principiile dreptului roman, potrivit căruia statul trebuia să autorizeze crearea şi funcţionarea colegiilor folositoare binelui obştesc [...] adică să le acorde, o dată cu dreptul de a se întruni, şi recunoaşterea personalităţii jus coeundi et jus corpus babendi” printr-un hrisov domnesc (ibidem, vol. I, p. 18). 282 Ştefan Bosie era epitrop la cele două ctitorii care-i aparţineau, la schitul din Măgura Iaşilor (Schitul lui Tărâţă) şi la Sfântul Spiridon. Matei Ghica, reglementând administraţia acestei fundaţii, se ocupă mai întâi de cel mai vechi aşezământ, căruia îi donează, la această dată, moşia Târgului Frumos. După aceea, în 2 septembrie, domnul dispune ca Bosie să „dea seamă” de epitropia sa la patru mari boieri. Astfel, „bolniţele dobândesc organizarea legală întărită în mâinile fondatorilor, ca o autorizare şi recunoaştere a capacităţii juridice distinct de patrimonial public al statului. Era împuternicirea expresă de a funcţiona ca instituţie autonomă, căreia i se putea constitui o avere aparte hărăzită suferinzilor prin bolniţele afectate scopului pios” (ibidem, vol. I, p. 18-19). 283 Actul nu pomeneşte nimic de primii ctitori, din cauza neînţelegerilor avute cu 145 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Grigore Ghica la 24 iunie 1758, Ioan Theodor Calimah la 22 decembrie 1759) şi 284 se fac noi donaţii . La 12 iunie 1763, patriarhul ecumenic Samuil, printr-o sobornicească singhilie, hotărăşte ca Mănăstirea Sfântul Spriridon, ctitorie a lui Vasile Roset hatman, Ştefan Bosie jitnicer şi Anastasie negustor lipscan, „s-o aşeze ca stavropighie patriarhicească, liberă, nesupusă şi nesupărată de nimeni”. În aceste condiţii, fostul egumen Sofronie, „ca unul ce a ocârmuit bine şi a administrat cu toată înţelepciunea acea mănăstire, şi a împodobit cu viaţa austeră şi cu celelalte virtuţi”, este ridicat, în 12 octombrie, printr-o altă singhilie, „la vrednicia arhiericească, pe numele eparhiei de Irinupolis”, primind egumenia mănăstirii şi a spitalului de aici. Ulterior, numai epitropii mănăstirii aveau dreptul de a numi noul egumen, precum şi pe acela de a strânge şi a administra 285 veniturile aşezământului Sfântul Spiridon . Întorcându-ne la hrisoavele preacucernicilor domni, trebuie spus că, prin hrisovul din 1 ianuarie 1757, Constantin Cehan Racoviţă face prima încercare de organizare a spitalului. Acesta este pus sub epitropia breslei negustorilor, epitropul având datoria să dea anual socoteală în faţa a patru mari boieri. Mănăstirii i se dăruieşte moşia domnească din Tg. Ocna şi locul domnesc din 286 Galaţi cu toate veniturile lui , domnii următori adăugând venitul cântarului 287 din Iaşi, venitul mortasipiei, scutiri şi privilegii . Ştefan Bosie. „Hrisovul are însă meritul de a promova din nou recunoaşterea publică a Spitalului Sf. Spiridon şi de a păşi pentru prima oară la organizarea lui. Spitalul se deschide oficial, la 1 ianuarie 1757, având 30 de paturi” (ibidem, vol. I, p. 25). 284 „Însuşi scopul donaţiilor se va schimba. De unde până la această dată, după caracterul religios, donaţiile erau făcute pentru pomenirea donatorilor şi iertarea păcatelor, o dată cu laicizarea scopului, donaţiile vor fi îndreptate pentru perpetuarea şi prosperitatea operei spitaliceşti” (V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, op. cit., vol. I, p. 59). Credem că aserţiunea autorilor este discutabilă, în sensul în care de o laicizare atât de tranşantă nu poate fi vorba în acea epocă. 285 Ibidem, vol. I, p. 48, 174-175. 286 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 59-62, doc. nr. 70; Paul Pruteanu, op. cit., p. 6-7; Ligia Livadă-Cadeschi, op. cit., p. 182. Locul de aici se dezvoltă în ritm accelerat: la 24 mai 1777, Grigore Ghica permite unui oarecare Anastasache serdar să-şi facă „magazale” pe locul mănăstirii, dovadă a comerţului intens care cerea depozite pe măsură (BAR, Documente istorice, XLVII/57). 287 Vezi hrisoavele acordate mănăstirii de către Scarlat Ghica (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 85-86, doc. nr. 98; p. 102-103, doc. nr. 115; p. 140-142, doc. nr. 161), Ioan Theodor Calimah (ibidem, p. 149-150, doc. nr. 171; p. 176-177, doc. nr. 205; p. 217-221, doc. nr. 254 şi 255; p. 239, doc. nr. 276; p. 271-272, doc. nr. 315), care înfiinţează şi un spital de ciumaţi la schitul din Codrul Iaşilor, în subordinea aşezământului de la Sf. Spiridon (ibidem, p. 269-271, doc. nr. 314) sau Grigore Ioan Calimah (ibidem, p. 356-357, doc. nr. 388; p. 361-365, doc. nr. 395 şi 396; p. 380-381, doc. nr. 417; p. 414-415, doc. nr. 458). 146 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Ştefan Racoviţă, fratele lui Constantin, dobândind drepturile de ctitorie a 288 Mănăstirii Precista Mare din Roman, hotărăşte în 7 septembrie 1764 , pe când era domn în Ţara Românească, închinarea către Sf. Spiridon din Iaşi a mănăs289 tirii din Roman , împreună cu toate metocurile ei (Biserica Prorocul Samoil din Focşani şi Biserica din Bodeşti). Ioanichie, episcop de Roman şi egumen al mănăstirii de aici, protestează la Grigore al III-lea Ghica, arătând că mănăstirea a fost zidită din temelii cu cheltuiala sa şi că răposatul Constantin Racoviţă a dat doar 1 275 lei, înzestrând-o cu afierosiri (danii, miluiri) din veniturile domneşti, şi oricum nu avea dreptul de a închina mănăstirea, conform propriu290 lui hrisov din 20 ianuarie 1757 . 291 Metocurile Spiridoniei , mănăstirile Precista din Roman şi Sfântul Proroc Samoil din Focşani, precum şi biserica din Bodeşti, au primit, la rândul 292 lor, în cele două domnii moldovene ale lui Grigore al III-lea Ghica , întăriri pentru vechile privilegii şi înlesniri (venitul mortasipiei din Roman, respectiv 288 Ibidem, vol. VI, p. 526-527, doc. nr. 604. Din 27 noiembrie 1756 s-a păstrat un hrisov de la Constantin Mihai Racoviţă voievod prin care dăruieşte Mănăstirii Precista din Roman tot locul domnesc de la Hârlău şi în vatra târgului, la care s-au trimis boieri hotarnici (AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CXL, doc. nr. 10). 290 Paul Pruteanu, op. cit., p. 41. 291 Constantin Racoviţă este fondatorul Bisericii Sf. Proroc Samoil din Focşani şi al schitului din Bodeşti, acesta din urmă fiind o ctitorie a familiei Racoviţă. Biserica Precista din Roman este ctitorie a episcopului Ioanichie (V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, op. cit., vol. I, p. 25-27). Până în anul 1764, ctitoriile din Iaşi, Roman şi Focşani, fiind separate una de alta, activau sub conducere diferită, acumulând danii în mod independent. Odată cu închinarea lor la Sfântul Spiridon, îşi pierd personalitatea juridică, deşi pot să rămână cu fonduri proprii şi cu o administraţie independentă. „În acest stadiu, deplinătatea personalităţii juridice este atribuită şi exercitată numai de Epitropia Sf. Spiridon” (ibidem, p. 29). 292 La 15 ianuarie 1765, Grigore Ghica scuteşte de dări (dajdie domnească şi vlădicească, „galbănul şcoalelor”, acordând şi facilităţi pentru desetină, goştină, cuniţă şi vădrărit) doi preoţi ai Mănăstirii Sf. Proroc Samoil (Mihai-Cristian Amăriuţei, Ludmila Bacumenco, Documente referitoare la istoria Ţării Moldovei (1634-1858) provenite dintr-o colecţie particulară din Iaşi, în „Archiva Moldaviae”, I (2009), p. 159, doc. nr. 7). În 18 ianuarie 1765, o carte domnească de la acelaşi Grigore Alexandru Ghica orânduieşte pe mitropolitul Sofronie Irinopoleos să meargă la Mănăstirea Precista din Roman, la Sf. Samoil din Focşani şi la biserica din Bodeşti, ţinutul Neamţului, pentru a cerceta şi a cere socoteală egumenilor de toate averile mănăstirilor lăsate de ctitorii şi donatorii lor, voievozii Ştefan şi Constantin Racoviţă (AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CCCLXXI, doc. nr. 6) În 24 martie 1765, se întăreşte stăpânirea asupra averilor Mănăstirilor Precista şi Sf. Proroc Samoil, fiind dat şi catastiful acestei averi (moşii, averi mişcătoare, veşminte etc.) (ibidem, pach. CCCLXXI, doc. nr. 8). În sfârşit, la 6 iulie 1765, Grigore Ghica dăruieşte Mănăstirilor Precista şi Sf. Proroc Samoil cinci sălaşe de ţigani domneşti (ibidem, pach. CCCLXXII, doc. nr. 9). 289 147 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 293 venitul bezmenului pentru toate dughenile şi casele construite în Tecuci) , ambele lăcaşuri de închinăciune fiind plasate sub supravegherea episcopului de 294 Roman, în 20 mai 1766 , la capătul unor episoade mai încordate între domnie şi ierarhul pomenit. În 20 noiembrie 1764, Grigore al III-lea Ghica dă un hrisov prin care întăreşte, de fapt, închinarea Mănăstirii Precista către Sf. Spiridon, dar, ţinând seama de meritele lui Ioanichie la întemeierea ei, găseşte o formulă de împăcare: mănăstirea să dea pentru ea şi metocurile ei câte 500 de lei pe an spitalului Sf. Spiridon, iar ceilalţi bani care vor prisosi să fie pentru trebuinţele Precistei şi ale lăcaşurilor dependente canonic, atât cât va trăi Ioanichie, „iar după săvârşirea vieţii sale, Mănăstirea Precista cu metocurile va rămâne în 295 purtarea de grijă a epitropilor Mănăstirii Sf. Spiridon” . După un timp se bănuie că episcopul Ioanichie ar fi înstrăinat o parte din averea Precistei, drept pentru care Grigore al III-lea Ghica dă un nou hrisov (15 ianuarie 1765) prin care hotărăşte îndepărtarea ierarhului de la administrarea averii mănăstirii: „Sfinţia-sa să-şi caute numai de treaba episcopiei şi a eparhiei sale, iar la mănăstirile acestea de acum înainte niciodată să nu se amestece, chivernisindu-se şi adăugându-se mănăstirile aceste, întru toate, de epitropii spitalului Sf. Spiridon”, care, socotind veniturile Precistei şi ale metocurilor şi cheltuielile necesare întreţinerii lor, să ia prisosul „pentru chiverniseala celor săraci, 296 bolnavi şi neputincioşi şi a spitalului” . După încă un an se constată că averea Mănăstirii Precista şi a metocurilor a fost prost administrată şi că veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, încât printr-o nouă hotărâre, din 28 aprilie 1766, Grigore al III-lea Ghica scoate aceste mănăstiri de sub închinarea către Sf. Spiridon şi le lasă iar în grija episcopului Ioanichie, dar cu obligaţia de a da spitalului venitul moşiilor Hârlău şi Sârbii de pe Başeu, precum şi 100 de lei pe 297 an, hotărârea fiind reconfirmată printr-un hrisov din 20 mai 1766 . Acum se recunoaşte oficial buna-credinţă şi hărnicia episcopului de Roman pentru 298 sporirea celor două mănăstiri, făcându-se uitate vechile acuzaţii . Încă de la urcarea sa pe tronul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica acordă o atenţie specială Mănăstirii şi Spitalului Sf. Spiridon, cărora, la 24 iulie 1764, începe prin a le confirma scutirile de dări acordate de domnii de dinaintea 293 Ibidem, colecţia Documente Spiridonie, pach. LXXVIII, doc. nr. 18; pach. LXXIX, doc. nr. 8. 294 Ibidem, pach. LXXVIII, doc. nr. 19. 295 Paul Pruteanu, op. cit., p. 42. „Este aceeaşi procedură de despăgubire dată şi acestui fondator, întocmai cum am găsit-o şi pentru Ştefan Bosie, ctitorul Spiridoniei” (V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, op. cit., vol. I, p. 49). 296 Paul Pruteanu, op. cit., p. 42. 297 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CCCLXXI, doc. nr. 2, 10 şi 20. 298 Paul Pruteanu, op. cit., p. 43, nota 1. 148 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 299 sa . Nu după multă vreme, în 31 august 1764, Ghica confirmă, printr-un nou act, mai cuprinzător, toate scutirile acordate de domnii anteriori Mănăstirii Sf. Spiridon, la care adaugă noi înlesniri spitalului din incinta mănăstirii şi celui de 300 ciumaţi din Codrul Iaşilor . Astfel, mănăstirea beneficiază de sume de bani defalcate din taxele pe sarea scoasă din ocnele domneşti, din comerţul cu lipscănii, din venitul mortasipiei din Iaşi, toate urmând să constituie fondul lefurilor doctorilor şi ale spiţerilor. Multe alte venituri (spre exemplu, cele obţinute pe cheresteaua ce ajunge cu plutele la Galaţi) sunt îndreptate tot în folosul aşezământului de la Sf. Spiridon. Toate aceste venituri, dar şi cheltuielile, trebuie trecute în sama mănăstirii, de care se îngrijeşte o „comisie” de patru mari boieri (marele logofăt, hatmanul, marele postelnic şi marele vistiernic), la care se adaugă egumenii de Galata şi Golia. 301 Hrisovul din 1765 , după 20 iunie (când se construiseră deja cişmelele de la Sf. Spiridon, amintite în document), denumit apoi „statutul spitalului”, reglementează veniturile acestuia, personalul, atribuţiile fiecăruia şi lefurile, epitropia şi alte chestiuni. Veniturile rămân aceleaşi, la care acum se adaugă pârcălăbia de la Soroca şi Târgu Frumos. În plus, se mai deschid şi două cutii „pentru milostenii”, una în biserică şi cealaltă la spital, în grija epitropilor. Personalul spitalului cuprinde „doftorul cel mare” (al curţii domneşti), doctorul spitalului (care avea datoria să viziteze bolnavii de două ori pe zi, dimineaţa şi seara), „gerahul” (chirurgul) şi „giovanul” (al doilea gerah), precum şi spiţerul, 302 angajat fiind în această calitate Antonie Faierman . La epitropii rânduiţi dintre marii boieri se mai adaugă şi câţiva negustori (Coste Avram, Constantin 303 Panaite, Coste Papafil şi Gheorghe Petala) . Celor deja amintite, Ghica le mai adaugă, în 1 mai 1766, şi darea cotăritului, care era parte a venitului marelui 299 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 516-517, doc. nr. 595. Ibidem, vol. VI, p. 523-526, doc. nr. 603. 301 Ibidem, vol. VI, p. 545-551, doc. nr. 626. 302 Sorin Grigoruţă, op. cit., p. 122-123; Ştefan Ştefănescu, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Bucureşti, Editura Universităţii, 1999, p. 85. Primii gerahi ai spitalului Sf. Spiridon au fost Gioan, Iancu Luchi, Johann Benedict Lochmann şi Johann Golzdric Herlitz (V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, op. cit., vol. I, p. 42, 44). Pentru date mai consistente despre fiecare, vezi Sorin Grigoruţă, op. cit. 303 Pentru implicarea negustorilor în aceste epitropii şi funcţionarea lor, vezi Marius Chelcu, Coste Papafil: un negustor din secolul al XVIII-lea, în Oraşele, orăşenii şi banii: atitudini, activităţi, instituţii, implicaţii, vol. editat de Laurenţiu Rădvan şi Bogdan Căpraru, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011, p. 206-227; Mihai-Cristian Amăriuţei, Ludmila Bacumenco-Pîrnău, Despre epitropiile înfiinţate de domnii fanarioţi în Iaşii veacului al XVIII-lea, în Laurenţiu Rădvan (ed.), Oraşe vechi, oraşe noi în spaţiul românesc. Societate, economie şi civilizaţie urbană în prag de modernitate (sec. XVI – jumătatea sec. XIX), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, p. 99-118. 300 149 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea cămăraş, plătită de toţi cei care „vând cu cotul şi desăgarii ce umblă prin 304 ţară” , iar în 9 iunie acelaşi an dăruieşte mănăstirii o jumătate din moşia domnească Bălţile de pe Răut, „ca să facă dughene pe dânsul să fie pentru 305 spital” . În 5 septembrie, Ghica mai adaugă şi taxele vamale pe scumpia şi peştele trecute peste graniţă „pe la Trotuş la Palancă”, „spre agiutorul 306 cheltuielii bolnavilor de la spital” . După reglementarea venitului cântarului din Iaşi (acesta, „nefiind pus nici la o orânduială sau supt purtare de grij(ă) a cuiva, să făce multe asupreli şi strâmbătăţi de către cantaragii Vămii”) şi din ţară, Grigore Alexandru Ghica îl rânduieşte, în 15 noiembrie 1766, tot Mănăstirii Sf. Spiridon, mai puţin cele de la Focşani, Galaţi şi Botoşani, dăruite 307 altor mănăstiri . În sfârşit, în 30 noiembrie, Sf. Spiridon mai primeşte scutire de vădrărit pentru tot vinul cât „va face şi va ieşi din vii”, iar două cârciumi şi 308 două căsăpii din Iaşi sunt scutite de toate dările . Privit în toate reglementările sale, suntem de acord că actul ieşit din cancelaria lui Grigore Alexandru Ghica „marchează momentul de trecere al aşezământului ieşean într-o etapă superioară de îngrijire a suferinzilor”, de la 309 azil la spital . Hrisovul din 15 octombrie 1764, prin care Grigorie Alexandru Ghica 310 dăruieşte două sălaşe de ţigani Mănăstirii şi Spitalului Sfântul Spiridon , este un document interesant prin informaţiile deosebite pe care le aduce despre năpăstuiţii robi ai epocii. Mai exact, este vorba de „ţigani streini ungureni” care, „venind aicea în ţară, după obiceiul ţării s-au luat pe sama domnii, şi dându-să de domniia sa răpăosatul întru fericire Grigorie Ghica vod(ă) danie păh(arnicului) Vasil(e) Buhăescul”, acesta i-a dăruit Mănăstirii Precista din Roman. După un timp, ţiganii au fugit în Ţara Românească, de unde, auzind că 304 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 610, doc. nr. 703. Ibidem, vol. VI, p. 620, doc. nr. 715. Peste ceva mai bine de două luni, în 20 august, Grigore Ghica dăruieşte spitalului Sf. Spiridon şi partea de dincolo de Răut a acestei moşii (ibidem, p. 635-637, doc. nr. 731). 306 Ibidem, p. 640, doc. nr. 737. 307 Ibidem, p. 651-653, doc. nr. 747. 308 Ibidem, p. 657, doc. nr. 753. 309 Sorin Grigoruţă, op. cit., p. 233-234. 310 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CCCLXXII, doc. nr. 12. Nu ştim dacă despre aceşti ţigani este vorba în porunca din 15 decembrie 1764, prin care domnul împuterniceşte un armăşel să ia nişte ţigani de la Mănăstirea Precista şi să-i dea dichiului episcopiei Buzăului, de unde aceştia fugiseră cu ceva vreme înainte. Ţiganii sunt împărţiţi apoi, în 21 decembrie, între episcopiile de Roman şi de Buzău, şi trec graniţa în Ţara Românească după 23 decembrie, când domnul Moldovei încuviinţează acest lucru (BAR, Documente istorice, CXXVI/127 şi CXXVIII/124; Creşterea colecţiunilor, nr. XV (1910, aprilie-septembrie), p. 159). Se pare că se întâmpla destul de des ca ţiganii episcopiei de Buzău să fugă peste apropiata graniţă în Moldova, aşa cum se întâmpla şi la începutul anului 1767 (ibidem, p. 160). 305 150 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Ştefan Racoviţă a închinat Mănăstirea Precista la Mănăstirea Sfântul Spiridon, au revenit în Moldova, arătând că nu doresc „ca să fie supt stăpânirea măn(ă)stirii Precista, rugându-să ca să fie închinaţi spitalului”. Cum mănăstirea ieşeană nu avea încă ţigani robi, Grigore Ghica dăruieşte aceste două sălaşe celui mai nou lăcaş de rugăciune al capitalei sale („însă ţigancile lor de nu vor fi domneşti, ce vor fi măn(ă)stireşti sau boiereşti, după obiceiul pământului, măn(ă)stirea Sfântului Spiridon să va înpărţi cu stăpânii ţigancilor”), „socotindu-să că mai mult(ă) trebuinţă are spitalul de robi ţigani pentru slujba decât măn(ă)stirea Precista”. Mănăstirea Sf. Spiridon a acumulat, în timp, o stăpânire funciară impor311 312 tantă. Printre aceste moşii s-au numărat Slobozieni şi Dumeşti , din ţinutul Vasluiului. În unele cazuri, moşiile dăruite mănăstirii dădeau naştere la pricini cu rădăcini mai vechi în stăpânirea acestora, aşa cum este cazul moşiilor 313 314 315 Şeptilici , Leucuşeni şi Melineşti , sau cel al moşiei Borşa . La fel, în cazul moşiei târgului Hârlău, ale cărei pricini le desluşeşte, prin succesive porunci de 316 cercetare şi rezoluţii pe anaforale boiereşti, şi Ghica vodă . 311 La 8 septembrie 1764, domnul dă poruncă de alegerea unei părţi din Slobozieni a lui Ion fiul lui Andronic, cealaltă jumătate fiind dăruită de Ioniţă Cantacuzino Paşcanu mănăstirii ieşene (Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. V/1, Iaşi, 1921, p. 24). 312 În luna mai a anului 1765, mitropolitul dă o carte de blestem pentru aflarea hotarelor moşiei Dumeşti, dăruită Mănăstirii Sfântul Spiridon, care însă nu avea acte pe această moşie, după care domnul dă o carte domnească de hotărnicire (ibidem, vol. V/1, p. 38-40). 313 La 26 iunie 1765, un anume Nicolae Şeptelici „ot Suceava” se jeluieşte domnului „cu fierbinţi lacrămi” pentru nedreptatea ce i se face în privinţa moşiei Şepteliceni, moşie stăpânită de neamul său de mai bine de 100 de ani şi dăruită de Sandul Buhuş Mănăstirii Sfântul Spiridon, arătând că astfel a rămas „dizrădăcinat de toată moştenire părintească”. La cercetarea care se face, se constată că jeluitorul nu are dreptate, mai ales atunci când vin şi scrisorile lui Sandul Buhuş „din Ţara Moschicească de la neamul său”, motiv pentru care Grigore Ghica întăreşte epitropiei Sfântului Spiridon stăpânirea pentru Şeptiliceni (ibidem, vol. VI/1, Iaşi, 1931, p. 85-93). 314 AN Iaşi, colecţia Documente Spiridonie, pach. VI, doc. nr. 60-63. 315 În acest caz lucrurile s-au rezolvat prin bună înţelegere. În 10 aprilie 1765, o carte domnească hotărăşte ca Pascal Sârbu ce avea casă şi stupi pe moşia Borşa, afară din sat, să primească preţul cuvenit pe aceste acareturi, după evaluarea unui vornic de poartă, şi să plece de pe acel loc. După nici două săptămâni, boierii redactau o anafora, întărită de domn, care stabilea ca, după judecata urmată între Pascal Sârbu şi epitropul Mănăstirii Sfântul Spiridon, primul să se mute în satul unde vlădica Irinopoleos îi dăduse o casă, iar pentru livadă şi vie să primească o sumă de bani. Noi cercetări stabilesc că numitul Pascal stă în mijlocul moşiei şi face stricăciune cu vitele sale, dar împricinatul arată printr-un zapis că este de acord să plece de pe moşie fără a lua nimic din acareturi, pentru care a primit o sumă de bani, luaţi din banii spitatului (Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. IV/2, p. 195-196, 199-204). 316 Astfel, la 26 octombrie 1766, domnul întăreşte anaforaua marilor boieri în 151 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea O stăpânire care aducea venituri importante este locul Mănăstirii Sfântul Spiridon de la Galaţi, pe malul Dunării, la schele, pentru care primeşte întăriri 317 în anii 1758 şi 1759, de la Scarlat Grigore Ghica şi Ioan Theodor Calimah . 318 Un metoc al Mănăstirii Sfântul Spiridon a fost Schitul lui Tărâţă , 319 ctitorie a lui Grigore al II-lea Ghica, refăcută din zid de Matei Ghica în 1753 , unde, aşa cum am arătat, s-a construit un spital pentru ciumaţi. Grigore Alexandru Ghica a avut şi o aplecare spre mediul mănăstiresc, din perspectiva curentului isihast, domnul citind, fără îndoială, o copie a Scării Raiului a lui Ioan Scărarul, în traducerea mitropolitului Varlaam, manuscris care-i păstrează semnătura din anul 1764, alături de alte însemnări marginale 320 ale copiştilor de redacţie română şi slavonă . Doi ani mai târziu, în 18 ianuarie pricina semnalată de „nacealnicul” schitului Zagavei din ţinutul Hârlăului, care se jeluise că lăcaşul de cult nu mai putea dispune de bucăţile de loc pe care le stăpânea în moşia Hârlău, aşa cum o făcea până în momentul când aceasta a fost dăruită Mănăstiri Sf. Spiridon (ibidem, vol. IV/2, p. 235-237). La fel, în a doua domnie, în 13 octombrie 1776, Grigore Ghica porunceşte cercetarea motivelor pentru care moşia târgului Hârlău este mai îngustă la capete faţă de moşiile învecinate (ibidem, p. 237-238). 317 AN Iaşi, colecţia Documente Spiridonie, pach. LXXX, doc. nr. 1 şi 2. 318 Schitul a căpătat supranumele „al lui Tărâţă” încă din secolul al XVIII-lea. Ziarul „Ecoul Moldovei” (nr. 38 şi 39, din 30 martie şi, respectiv, 6 aprilie 1895) explică numele schitului astfel: „Unii pretind că numirea de Tărâţă au venit de la numile unei doamne Tărâţa donatoare către schit”. Explicaţia este una fantezistă, la fel precum şi legenda „din popor”, ce leagă numele schitului de un călugăr omonim ce l-a convins pe Grigore al II-lea Ghica să ridice o biserică pe acel loc. În sfârşit, o altă poveste arată că cel însărcinat cu ridicarea clădirii din lemn a bisericii schitului era prea econom şi prea ataşat proverbului „a fi ieftin la făină şi scump la tărâţă”, micşorând simbriile lucrătorilor care, spre răzbunare, au numit astfel schitul (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 68: Teodor C. Victor, Notiţe istorice despre monastirea Sf. Spiridon cu metoacele (sucursalile) sale între 1757-1871, f. 7 v.). Adevărul trebuie căutat în documente. Soţia unui aprod Tărâţă primeşte un ajutor în bani, în anul 1774, de la Mănăstirea Sf. Spiridon (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 148, doc. nr. 131). În registrul cheltuielilor anuale ale Mănăstirii Sf. Spiridon pentru anul 1777 apare un Constantin Tărâţă poruşnic, răposat, care cumpărase venitul mortasipiei din Iaşi şi „au păgubit din pricina răzmeriţei” (ibidem, p. 425, doc. nr. 323) şi care fusese căsătorit cu Zoiţa (ibidem, p. 602, doc. nr. 449). Că numele schitului este legat însă de cel al lui Gheorghe Tărâţă ne dovedeşte însemnarea din sama mănăstirii pentru veniturile anului 1779, unde apare suma de 3250 de lei, „din averea lui Gheorghie Tărâţ(ă), cari la moarte sa cu diiată au lăsat mănăstirii Sfântului Spiridon” (ibidem, p. 583, doc. nr. 447; p. 602, doc. nr. 449; V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, op. cit., vol. I, p. 60). 319 Este o clădire foarte simplă, cu o turlă pe naos rezemată pe arcuri moldoveneşti şi o clopotniţă pe pronaos, fiind construită pe acelaşi plan ca bisericile din Plopeni (Botoşani), ridicată în 1753, şi din Stavnic, cam din aceeaşi vreme (G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, p. 231). 320 Zamfira Mihail, La réception des écrits hésychastes en langue roumaine au XVIIe siècle, în RESEE, XXXIX, 2001, nr. 1-4, p. 37, 39. 152 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 1766, Ghica întăreşte anaforaua mitropolitului Gavril, pentru a se înapoia Mănăstirii Secu „aerul” dăruit acesteia de ctitori, Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana, în anul 1608, care, împreună cu alte odoare, fuseseră aduse la Mitropolie, în anii trecuţi, spre mai bună pază, „pentru temere” de pradă şi de 321 tâlhari . În a doua sa domnie, Ghica avea să întâlnească în Moldova pe Paisie Velicicovski, cel care a adus aici, de la Sfântul Munte, curentul înnoitor al isihasmului, având şi mai vechi legături cu Nikeforos Theotokis şi cu Evghenios Voulgaris, de pe vremea când toţi trecuseră pe la Academia de pe lângă 322 Mănăstirea Vatoped . Stabilit la Dragomirna, împreună cu monahii ce-l însoţiseră de la Muntele Athos, până la pierderea Bucovinei, Paisie vine la Mănăs323 tirea Secu la 14 octombrie 1775, unde rămâne timp de patru ani ca stareţ . Un alt aspect care completează tabloul relaţiilor complexe pe care Grigore Ghica le-a întreţinut cu mediul ecleziastic ţine de ceremonialul religios 324 şi cultul moaştelor. În secolul al XVIII-lea, domnii, în „criză de legitimitate” , simt nevoia să-şi aproprieze unele ceremonii religioase, precum cele legate de cultul moaştelor (devenit „ceremonial monarhic”), pentru a demonstra, o dată în plus, caracterul de esenţă divină al domniei. În acest fel, „energia celebrării” 325 este orientată spre domnul care stă în fruntea acestor manifestări . Grigore al III-lea Ghica nu a făcut excepţie de la acest tip de manifestare a caracterului domniei, participând la manifestările prilejuite de sărbătorile Sfintei Paraschiva 326 la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi . Curtea se instala cu această ocazie în faţa bisericii, simbol al apropierii între putere şi sacru. A doua zi, domnul se îndrepta 321 Creşterea colecţiunilor, nr. XXVI (1915, ianuarie-iunie), p. 66; Monah Iustin Câmpanu, Mănăstirea Secu, o veche şi nestinsă candelă în Munţii Neamţului, Iaşi, Institutul Cultural-Misionar Trinitas, 2006, p. 30. 322 Serghie Cetfericov, Paisie – stareţul Mănăstirii Neamţului din Moldova: viaţa, învăţătura şi influenţa lui asupra bisericii ortodoxe, ediţia a III-a, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţiei Sale Mitropolit Gherasim Cristea, Bucureşti, Editura Nemira, 2002, p. 140-141. 323 Ibidem, p. 217; Monah Iustin Câmpanu, op. cit., p. 11. 324 Radu G. Păun, Reliques et pouvoir au XVIIIe siècle roumain. Le dossier du problème, în RESEE, XXXIX, 2001, nr. 1-4, p. 63. 325 Ibidem, p. 65. 326 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 388, 540. Fapt interesant sub anumite semnificaţii, domnul Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti, dăruieşte, în 8 septembrie 1775, 150 de taleri anual Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, auzind el de „tămăduirile ce se fac necontenit la cei ce vin cu credinţă către moaştele celea izbăvitoare de minuni, ce se află întru acestă sfântă mănăstire”. Banii sunt destinaţi cumpărării de ceară pentru trebuinţele lăcaşului de cult, iar Ipsilanti, în formularea impusă de asemenea acte, cere şi domnilor următori în scaunul Munteniei să întărească această milă, „ca să aibă preasfinţii erarhi şi Preacuvioasa noastră maică Paraschiva de ajutor şi de pază domniilor sale şi să fie şi lor şi nouă veşnică pomenire”, cu intenţia de a „extinde” şi la sud de Milcov protecţia oferită de sfântă (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 178-179, doc. nr. 165). 153 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea spre biserică cu tot cortegiul său, în sunete de clopot, fiind primul moment în 327 care „puterea alătură prezenţa sa evenimentului liturgic” . Poporul va asocia astfel întotdeauna sărbătoarea sfintei cu „prezenţa fastuoasă a monarhului”. Pietatea sa, fastul, generozitatea şi devoţiunea exemplară întăresc sentimentul de siguranţă al comunităţii, pe baza unei ordini, manifestare terestră a ordinii 328 stabilite de Dumnezeu . În situaţii de criză (epidemii, secetă, război), domnului îi revine misiunea de a salva, prin pietatea sa exemplară, poporul expus. Domnul îşi îndeplinea aceste obligaţii în plan sacru şi prin daniile generoase (sau confirmările daniilor predecesorilor săi în scaunul domniei) către diverse lăcaşuri de cult, care adăposteau sau nu sfinte moaşte, precum 329 330 Xiropotam sau metocul moldav al acesteia, Mănăstirea ieşeană Dancu . O multitudine de asemenea acte domneşti pentru bisericile şi mănăstirile din ţară se ocupă de cercetarea unor schimburi de stăpâniri, pentru a se adeveri dacă acestea sunt sau nu în folosul lăcaşurilor de cult, de cercetarea pricinilor 331 de hotar, de monopolurile cedate acestora . Încă din primele sale luni de domnie, Grigore Ghica confirmă bisericilor şi mănăstirilor din Iaşi şi din ţară mai vechile lor stăpâniri şi scutiri de dări, de care beneficiau de la domnii ante332 333 334 riori , la fel Bisericii Catolice din Iaşi , preoţilor din Iaşi şi preoţilor iezuiţi 335 polonezi din Iaşi 327 Radu G. Păun, op. cit., p. 65. Ibidem, p. 66. 329 În vremea domniei muntene a lui Scarlat Ghica, la Bucureşti au fost aduse fragmente ale Sfintei Cruci, de către călugării de la mănăstirea athonită, care primea de la domnie şi un venit anual. Astfel, domnul, „dans sa qualité de protecteur de la société, il renforçait ainsi «lʼoeuvre terrestre», dont il était responsable, par «lʼoeuvre céleste» que les saints sont appelés à accomplir. La présence spirituelle des «hommes de Dieu» était ainsi doublée par leur présence effective” (ibidem, p. 64). Grigore Alexandru Ghica întăreşte, în 4 ianuarie 1777, dreptul Mănăstirii Xiropotam de a lua 150 de lei pe an din vama mare domnească din Iaşi (Florin Marinescu, Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente româneşti din arhiva mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I (1432-1800), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, p. 204, doc. nr. 438). 330 Mănăstirea Dancu beneficiază de scutiri de dări (desetină, goştină, vădrărit, pogonărit, cele pe cârciumi), danii de ţigani domneşti, întăriri de stăpânire asupra unor moşii sau de obroace anuale din vama mare domnească, în ambele domnii în Moldova ale lui Ghica (Florin Marinescu, Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, op. cit., vol. I, p. 185, doc. nr. 387; p. 187-188, doc. nr. 392; p. 188, doc. nr. 395A; p. 189, doc. nr. 397; p. 202, doc. nr. 433; p. 205, doc. nr. 441). 331 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CII, doc. nr. 27; pach. CCLXXXII bis, doc. nr. 13 şi nr. 14; pach. DCCVII, doc. nr. 10; Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 398, doc. nr. 391. 332 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI , p. 506-507, doc. nr. 583 şi 584; p. 510-511, doc. nr. 588; p. 513-514, doc. nr. 591; p. 514-516, doc. nr. 594; p. 517, doc. nr. 596; p. 532-534, doc. nr. 611; p. 578, doc. nr. 660 ş.a. 333 Ibidem, p. 597-598, doc. nr. 687. 328 154 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă O atenţie specială se acordă de către domnie şi mănăstirilor din spaţiul otoman a căror întreţinere se datora domnilor din Principate, precum Adriano din Arghirocastro (Rumelia), la care era închinată Mănăstirea ieşeană Sf. Ioan 336 Gură de Aur . În decembrie 1764, sunt scutite de banii ajutorinţei toate mănăstirile închinate la Ierusalim, Muntele Athos şi Sinai, precum şi celelalte 337 mănăstiri şi biserici din ţară . Danii se fac la Muntele Athos în 11 mai 1765, când Grigore Alexandru Ghica înnoieşte mila ce are Marea Lavră de la Muntele Athos, cu hramul Sf. Atanasie, ca să ia în fiecare an câte 50 de lei şi jumătate de la cămara domnească „pentru ca să-şi aducă aminte părinţii călugări să roage pe Dumnezeu pentru ţara aceasta, ca să-i dăruiască cele bune, ferind-o de cele rele”. E un act 338 uşor ciudat prin faptul că este scurt ca o factură fiscală, fără obişnuita arengă . Tot în prima sa domnie, se întăreşte dania către Patriarhia din Alexandria, 339 unde era închinată Mănăstirea Hangu . Biserica Sf. Nicolae a reşedinţei domnilor Moldovei de la Constantinopol era închinată la Mănăstirea Russikon de la Muntele Athos. În septembrie 1764, Ghica întăreşte privilegiile domneşti anterioare ale mănăstirii unde se păs340 trează capul Sf. Pantelimon (protectorul familiei, cum am văzut), iar în aprilie 341 1765 îi întăreşte şi închinarea bisericii de la Bogdan-Serai . La 2 noiembrie 1764, Ghica întăreşte călugărilor de la Rossikon moşia Livada, mai veche danie a lui Constantin Racoviţă, după o cercetare impusă de faptul că moşia trecuse 342 prin mâinile unui Calimah . Se mai adaugă la toate acestea hrisovul din 12 august 1764 (urmat de întăriri în 25 noiembrie 1776 şi în anul 1777) prin care 343 Grigore Ghica întăreşte dania anuală pentru Mănăstirea Sf. Ioan Teologul . Apropiaţii domnului, precum căminarul Chiriţă Panaiodor, poartă cores344 pondenţă cu Matei, patriarhul Alexandriei , la fel ca domnul său, care primeşte, în 4 august 1765, cerere de ajutor pentru o mănăstire din insula 345 Chefalonia . 334 Ibidem, p. 508-509, doc. nr. 586; p. 768-769, doc. nr. D. Ibidem, p. 511-512, doc. nr. 589. 336 Ibidem, p. 509-510, doc. nr. 587 (10 iulie 1764). 337 Ibidem, p. 541-542, doc. nr. 620; p. 543, doc. nr. 622. 338 BAR, Documente istorice, CXXV/214; Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV2, p. 1180, doc. nr. MCLXVI; Golimas, Aurel H., op. cit., p. 110-111. 339 Virgil Cândea, op. cit., vol. I, p. 482, nr. 14. 340 Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/2, Bucureşti, 1917, p. 1174, doc. nr. MCLVI. 341 Ibidem, p. 1179-1180, doc. nr. MCLXIV. 342 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. II, p. 29, doc. nr. 63. 343 Virgil Cândea, op. cit., vol. II, p. 723, nr. 3104. 344 Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/3, p. 196-197, doc. nr. CXXXV. 345 Ibidem, p. 197-198, doc. nr. CXXXVI. 335 155 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Sprijinind lăcaşurile de cult ale ortodoxiei atât de îndepărtate, nu putea trece cu vederea pe cele din capitala sa, de la câţiva paşi de Curtea domnească: „În dzilele Ghicăi Vodă s-au zidit aice în Iaşi o monastire a Sfântului Gheorghie, care se numesce Mitropoliea cea vechie, făcându-se mare şi frumoasă, după 346 347 cum se vede” , spune cronica ţării, confirmată şi de alte mărturii . Această 348 biserică a fost ridicată în 1761, pe temeliile fostei Biserici Albe , ctitor fiind mitropolitul Gavril Calimah. Până la 1766, Biserica Sf. Gheorghe a fost separată printr-un zid de curtea Mitropoliei, iar în ea nu a oficiat mitropolitul, nefiind 349 catedrală , lucru care se întâmplă de abia după acest an. În acest timp, Biserica Stratenia a servit elevilor Academiei şi s-a menţinut până pe la 1820, când s-a oprit oficierea serviciului divin, ulterior fiind desfiinţată de mitropo350 litul Veniamin Costache . Nu ştim din ce motive Grigore Alexandru Ghica nu 351 s-a implicat în calitate de ctitor la construcţia acestei noi biserici, poate din pricină că atenţia şi fondurile sale băneşti se îndreptau spre Academia care prindea chip în capitala ţării. Oraşul – administrare şi modernizare Am văzut cum, în secolul al XVIII-lea, din diverse motive, potenţialii „burghezi”, negustorii, vădesc un apetit deosebit pentru ranguri şi manifestă tendinţa înrudirii cu boierii; bogăţia „burghezului” nu este respectabilă, oraşul nu-şi poate îndeplini rolul de nucleu cristalizator al proceselor moderniza352 toare . 346 Mihail Kogălniceanu, op. cit., vol. III, p. 254. Dionisiu Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţerei Munteneşti şi a Moldovei, traducere de George Sion, tomul III, Bucureşti, 1859, p. 116. 348 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 93-95. 349 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. XLIX. În 5 mai 1765, un Ursachi diacon dăruieşte Mănăstirii Sf. Gheorghe, „ce să zideşte aici în Ieşi, dinainte Mitropolii”, o bucată de loc dintr-un sat, moştenire de la părinţi (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 566, doc. nr. 644; p. 570, doc. nr. 648). Biserica nu era terminată în vara anului 1767, când Toader Vârnav fost vistiernic al treilea face un schimb de moşii şi alte acareturi cu Mitropolia, dăruind şi 250 de lei „la lucrul sfintii mănăstiri ce să faci acum Mitropolii în oraşul acesta al Iaşilor” (ibidem, p. 696-699, doc. nr. 794 şi 795). 350 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. L. 351 Cu atât mai mult cu cât aici fusese îngropată verişoara sa Smaranda, fiica lui Grigore al II-lea Ghica, pe piatra acesteia de mormânt putându-se citi, la un moment dat: „Aici zace supt pământ, murind, / Prea strălucita domniţă Smărăndiţa, / Dumnezeiasca fiică a nobilului domn al ţării Daciei, / Domnul Grigore Ghica, fruntaşul între bizantini / Prin a neamului strălucire şi cucernicie. / În anul 1737 ianuar în 22” (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 174). 352 Istoria României, vol. III, Feudalismul dezvoltat în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului. al XVIII-lea. Destrămarea feudalismului şi formarea relaţiilor capitaliste, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 388. 347 156 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Atribuţiile administraţiei orăşeneşti, mult diminuate încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, sunt practic desfiinţate. În actele epocii aproape că nu se 353 mai menţionează vreo acţiune a acestui organism în legătură cu oraşul , deşi 354 şoltuzul de Iaşi mai este menţionat la 8 februarie 1742 , iar pârgarii ajung o 355 breaslă care numără „29 de liude”, la 15 ianuarie 1741 . Autoritatea centrală intervine în administrarea oraşului prin dregători numiţi de domn, precum şi prin înstrăinarea unor părţi din moşia comunităţii urbane, considerată proprie356 tate domnească , prin danii ce reflectă schimbarea regimului juridic al pro357 prietăţii urbane . Spre desosebire de orăşeanul din occident, târgoveţul moldo-valah se dedică în continuare agriculturii şi datorează noului stăpân dijmă şi clacă, pe 358 când cei din vatra oraşului plătesc bezmen . Daniile domneşti lovesc în interesele economice ale orăşenilor şi, astfel, apar mişcări şi acţiuni de împotrivire, prin nerecunoaşterea acestora, nerespectarea monopolurilor proprietarilor de moşii, neplata bezmenului şi refuzul prestării clăcii şi dijmei, cu rezultate nesemnificative. 353 Una din puţinele menţiuni: la 18 iulie 1740, Grigorie al II-lea Ghica îi scuteşte de toate dările şi angăriile pe Gheorghe Ghiurghiu şi pe soţia acestuia, poruncind şoltuzului de Iaşi şi pârgarilor să nu ia „căruţa lui şi ţolurile de la casa lui la beilic” (Caproşu, Documente Iaşi, vol. IV (1726-1740), Iaşi, Editura Dosoftei, 2001, p. 299, doc. nr. 403). 354 Ibidem, vol. V, p. 105, doc. nr. 186. 355 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 262. Odată cu şoltuzul dispare şi procedura de înregistrare în catastiful oraşului, ce mai apare în mărturii doar ca o procedură depăşită: la 6 martie 1743, la judecarea unei pricini de proprietate din Iaşi, se arată că nu „au aflat altă dovadă, adică scrisă pricina acestor casă în condica vechi a târgului, care să făce în vremile trecute de şoltuzul de Ieşi” (Caproşu, Documente Iaşi, vol. V, p. 206, doc. nr. 389). 356 Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 154-169; Dumitru Ciurea, op. cit., p. 193; Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 152. În cazul în care cineva îşi făcea case sau dugheni pe un loc domnesc, acestea, „după buna dreptate şi după sfănta pravilă, făcându-le fără de nici o voe de la domnie, să cade să fie domneşti, să înfrăneze şi alţii a nu cuteza a să atinge neîntrebat de lucrul domnesc” (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 99, doc. nr. 114). 357 Într-un document de la sfârşitul secolului al XVIII-lea se arată că „şi din locurile târgurilor încă şi din târguri întregi mai pe urmă stăpânitorii domni au dat danii cui au vrut cu ispisoace gospod de stăpânire” (Constantin Şerban, Noi contribuţii la istoria luptei târgoveţilor şi a orăşenilor moldoveni împotriva asupririi feudale în sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, în SAI, IV, 1962, p. 75). 358 Spre cumpăna veacurilor XVIII-XIX, 85% dintre oraşele şi târgurile Moldovei sunt, total sau parţial, în raporturi de dependenţă feudală (Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 152). 157 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea În primii ani ai secolului al XVIII-lea, egumenul Mănăstirii Neamţ obţine un hrisov de întăritură de la Constantin Duca pentru veniturile moşiei Tg. Neamţ, din vămile de sare, de vin şi peşte, pe motiv că vechile acte de proprietate ale mănăstirii se pierduseră. Mai târziu, sub Constantin Racoviţă, situaţia târgoveţilor se înrăutăţeşte, domnul dăruind mănăstirii, prin hrisovul din 3 februarie 1757, pe lângă moşia târgului, şi vatra. Într-un act din 1765 se arată că numitul domn „au afierosit dania şi miluirea sfintei mănăstiri, tot locul domnesc al târgului Neamţului şi cu vatra târgului şi cu livezile de pom ce sânt pe locul gospod şi cu pădure şi cu vaduri de mori şi cu câmp ce va fi”. Numai unii târgoveţi se supun hotărârii domneşti, şi nu de la început. Astfel, se deschide un proces între nemţeni şi egumenul mănăstirii în 1765. Cercetările făcute de marele vornic Ioan Palade, marele vornic Constantin, împreună cu mitropolitul Gavril Calimah, au arătat că egumenul pretindea de la târgoveţi plata dijmei şi a bezmenului pentru casele ce le aveau în vatra târgului şi pentru dughenele ce le aveau la uliţă unde făceau „alişveriş” din vânzări. Deşi comisia boierească sprijină pretenţiile mănăstirii, Grigore al III-lea Ghica hotărăşte ca târgoveţii să plătească bezmen numai pentru dughenele ce le aveau la „faţa uliţei”, precum şi dijma din ţarină după obicei. Pentru case, „pentru şederea lor acolo să nu dea nimic, nici să se supere târgoveţii”. Această 359 hotărâre din 7 mai 1765 este întărită în 1766 . La 15 iulie 1764, Grigore al III-lea Ghica dă carte de încuviinţare târgoveţilor din Bacău să stăpânească şi să ia dijma de pe locul domnesc din jurul târgului, dar numai până în toamna acelui an (25 septembrie), când urma să se hotărască în Divan dacă moşia rămâne a lor sau va reveni vornicului 360 Andronache ce o revendica pe baza unui hrisov de la Ioan Theodor Calimah , hotărâre pe care nu o cunoaştem. Probleme legate de locurile domneşti dăruite apar şi în capitală. Astfel, în 3 august 1764, Grigore Ghica îi împuterniceşte pe locuitorii din mahalalele Muntenimea de Sus şi Muntenimea de Mijloc să-şi stăpânească locurile şi casele lor de aici fără a plăti bezmen, aşa cum pretindea, printre alţii, jitnicereasa Maria, 361 sora mitropolitului, care primise danie domnească un loc în aceste mahalale . Judecând plângerea târgoveţilor, domnul socoteşte că aceştia au dreptate, întrucât daniile şi afierosirile făcute de domni trebuie bine chibzuite înainte, pentru a nu pricinui supărări ulterioare („Iar când nu aduc nici un folos şi pricinuiesc gâlcevi şi supărări lăcuitorilor, din care de-a pururea şi în toată vremea să supără şi domniia, acele danii şi afierosiri să socotesc pricinuitoare 359 Pentru întreaga desfăşurare a evenimentelor în acest caz, vezi Constantin Şerban, op. cit., p. 85-86. 360 Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 383-384, doc. nr. 379. 361 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 306-307, doc. nr. 357; p. 354, doc. nr. 384; p. 383-384, doc. nr. 421. 158 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 362 de neodihna lăcuitorilor şi supărare săracilor birnici”) . Cum pricina nu a fost închisă în acest an, Ghica revine cu o hotărâre domnească asemănătoare, la 13 363 iulie 1766 . Judecând, după principiile sale, că alte danii „aduc folos”, Grigore Ghica dăruieşte el însuşi locuri domneşti din Iaşi, precum cel din mahalaua 364 Feredeielor, lui Andrei Mogâlde mazil, în 15 octombrie 1764 . Intervenţiile domniei în sprijinirea factorului activ al oraşelor, meşteşugarii şi negustorii, se face nu prin încurajare liberei iniţiative, ci mai curând prin drenarea unor fonduri către cămara domnească. În privinţa armenilor din Roman (ce plăteau birul cu „ruptoare la cămară”), Grigore Ghica hotărăşte, în octombrie 1764, ca aceştia să fie scutiţi de branişte („adecă pentru fânul ce făce armenii pentru grajdiul gospod”) şi de alte podvezi, pentru a fi „ei silitori pentru folosul şi sporiul cămării gospod”, fiind îndemnaţi chiar „a strânge 365 armeni streini dintr-alte părţi de locu, oricâţi de mulţi” . La 9 februarie 1765, veliţii boieri judecă reclamaţia armenilor din Roman pentru asuprire şi hotărăsc ca aceştia să-şi stăpânească locurile pe care le cultivă, dar să dea dijmă 366 episcopului din tot ce produc . Consecinţele acestor fenomene nu sunt în favoarea dezvoltării oraşului în direcţia pe care mergea comunitatea urbană din Europa apuseană: baza economică a clasei de mijloc rămâne limitată, influenţa ei politică minimă, şi nu e lucru de mirare din moment ce „burghezia” noastră, redusă numeric, este şi în plină organizare corporatistă şi destul de eterogenă din punct de vedere etnic. În secolul al XVIII-lea, procesul de organizare a breslelor atinge chiar apogeul, în condiţiile în care, având în vedere caracterul limitat al pieţii, breasla caută să-şi asigure monopolul desfacerii în propriul oraş, în ramura sa de activitate. Din aceste motive, activitatea meşteşugărească „nu poate avea altă 367 formă decît artizanatul şi altă organizare decît corporaţia” . Existenţa tendinţei de favorizare a fiilor de meşteri pentru intrarea în bresle a dus la crearea unor concentrări a diferitelor meşteşuguri în cadrul unor grupuri familiale compacte (în 1766, 40 dintre meşterii ciubotari din Iaşi erau membrii a şase 368 familii ). Apar conflicte în interiorul unor bresle, între meşterii cu preocupări apropiate, care vor duce la scindări în ramuri diferite. Astfel, prin statutul din 9 362 Ibidem, p. 519-520, doc. nr. 599. Ibidem, p. 629-630, doc. nr. 722. 364 Ibidem, p. 531-532, doc. nr. 610. 365 Ibidem, p. 529-530, doc. nr. 607. 366 Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 394-397, doc. nr. 398. Episcopia de Roman încasa (1775) câte un ban pentru fiecare dugheană din târg, dar şi de la cei ce îşi aduceau marfa de vânzare din afara oraşului (BAR, Documente istorice, LXIII/224). Dreptul de preemţiune interzice, în plus, vânzarea dughenelor şi caselor din Roman altora decât rudelor, vecinilor sau Episcopiei (ibidem, LXIII/128). 367 Gheorghe Zane, op. cit., p. 40. 368 Istoria României, vol. III, p. 366-367. 363 159 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 369 noiembrie 1766 , ciubotarii se despart de tălpălari, păstrînd vechile reglementări de breaslă, „aceste bune obiceiuri” fiind întărite de mitropolitul ţării sub paza unui „straşnic” blestem arhieresc. Şi în acest domeniu autoritatea centrală îşi menţine controlul, cum se observă în aşezămintele lui Grigore Alexandru 370 371 Ghica din 1 septembrie 1776 şi din 1 aprilie 1777 , după care starostele unei bresle este confirmat, cu unele excepţii, de marele agă. Puşi în faţa unor asemenea realităţi, principii din scaunele ţărilor române nu-şi pot propune mai mult decât a gestiona evoluţiile de pe acest plan dintr-o perspectivă protecţionistă, conform doctrinei şi practicii mercantiliste din epocă. Aspectele vizate cu precădere au fost înfiinţarea de manufacturi, reglementări în salarizare şi fixarea de preţuri maximale pentru anumite produse. Statul (domnia) acordă şi la noi iniţiatorilor unor asemenea întreprinderi privilegii exclusive de fabricaţie pe o anumită perioadă de timp, scutire de taxe pe importul unor materii prime, autorizaţia de a aduce specialişti din străină372 tate, dreptul de a-şi desface produsele în prăvălii proprii . În lipsa resurselor suficiente pentru a acorda subvenţii şi neputând ocroti producţia prin tarife vamale protecţioniste (suzeranitatea otomană nu o permite), la care se adaugă şi alte diverse impedimente (lipsa de experienţă, de capital şi de credit, insecuritatea socială şi politică,) Principatele nu se pot lăuda cu multe iniţiative 373 reuşite de acest tip . Sub bune auspicii părea a porni manufactura de postav înfiinţată de Grigore Alexandru Ghica la Chipereşti, la confluenţa Bahluiului cu Jijia, cu lucrători din spaţiul german, care trecuseră iniţial prin Polonia pentru a ajunge 374 ulterior în Moldova, la Filipeni . În Polonia, contele Poniatowski (tatăl viitorului rege al Poloniei) încercase să creeze pe malul Nistrului, la Zaleszczyk, un centru industrial, chemând lucrători de postav şi sticlă din Prusia şi Saxonia. 375 Neprimind dreptul de a ridica o biserică pe teritoriul catolic , aceşti protestanţi trec în Moldova, aşa cum am arătat, unde creează o colonie germană la 369 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 648-651, doc. nr. 746. Ibidem, vol. VII, p. 237-272, doc. nr. 221. 371 Ibidem, p. 330-365, doc. nr. 266. 372 Gheorghe Zane, op. cit., p. 42. 373 Ibidem; Andrei Oţetea, op. cit., p. 11. 374 Dan Berindei, Frederic cel mare şi Principatele Române (între 1740 şi 1777), în idem, Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, I, Secolele XVIII-XIX, Bucureşti, Editura Museon, 1991, p. 15. Pentru amănunte despre colonia protestantă de la Filipeni, vezi Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Documente privitoare la începuturile coloniei protestante din Moldova, în vol. Viam inveniam aut faciam. In honorem Ştefan Andreescu, editori Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc, Gheorghe Lazăr, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012, p. 451-466. 375 Episcopul catolic al regiunii s-a opus, întrucât aceşti lucrători erau protestanţi, urmând confesiunea de la Augsburg (Beate Welter, Comunitatea protestantă din Iaşi (secolele XVIII-XIX), în ArhGen, I (VI), 1994, 1-2, p. 123). 370 160 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Filipeni, cu lăcaş de cult şi o şcoală, obţinând şi o diplomă de privilegii de la 376 Ioan Theodor Calimah (12 iulie 1759), confirmată ulterior (1762) . În 1764, Grigore al III-lea Ghica îi strămută la Chipereşti („undi intră Bahluiul în 377 Jijie”) , căruia îi dă numele de Filipenii Noi, locul fiind mai adecvat scopurilor sale. Aici, după ce cumpără morile din zonă, domnul înfiinţează o manufactură de postav, orânduind şi boierii care să supravegheze bunul mers al lucrurilor. Pe cheltuiala domnului se aducea lâna (de diferite calităţi), maşinile necesare şi 378 uneltele. Muncitorii primeau salarii pe baza unui contract scris . La Chipereşti lucrau, alături de nemţii protestanţi aduşi din Polonia, şi catolici din Iaşi: „În acest oraş locuiesc mulţi catolici din aproape toate naţiunile europene, care se compun din fugari, meseriaşi, sau negustori”, „obligaţi să meargă [...] şi în fabrica de postav, care a fost întemeiată de domnitorul Grigore [Ghica] în 379 târgul Chipereşti” . Strămutarea lucrătorilor germani la Chipereşti a impus un schimb de locuri, deoarece moşia de aici aparţinea Mănăstirii Agapia. Domnul forţează 380 acest schimb, în ciuda protestelor egumenului , care se realizează efectiv la 25 381 noiembrie 1766 , când Mănăstirea Agapia primeşte două dugheni în Iaşi, de pe Uliţa Hagioaiei, ambele cumpărate cu doar câteva zile în urmă de însuşi 382 domnul ţării , în contrapartidă cu un vad de moară, două locuri de prisăci şi 383 un „unghi de odaie”. În plus, printr-o hotărîre din 8 decembrie 1766 , Mănăstirea Agapia mai primeşte câte 100 de lei pe an din taxa cântarului din Iaşi, pe care îi va lua de la epitropii Mănăstirii Sfântul Spiridon, beneficiara venitului. Acest lucru se întâmplă deoarece fabrica de postav, înfiinţată „pentru cea mai multă ieftinătate a lăcuitorilor ţării aceştia şi să rămâie şi un lucru de pomenire 376 Dan Berindei, op. cit., p. 15. Coloniştii protestanţi de la Filipeni, prin reprezentanţii lor, Schiedmantel şi von Marschall, trimiseseră o petiţie regelui englez, înainte de 2 februarie 1764, în care arătau că la Filipeni se adunaseră protestanţi polonezi şi maghiari, alungaţi din cauza credinţei lor din ţările de origine, la care se adaugau câteva familii germane, refugiate după războiul de şapte ani. Cu aprobarea sultanului, domnul Moldovei le garantase libertăţile civile şi religioase, dându-le permisiunea de a avea pământ în stăpânire şi de a ridica biserici şi şcoli (N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 1895, p. 380-382). 377 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 120. 378 Istoria României, vol. III, p. 369. 379 Peter Zöld, Călătorie în Moldova, în Călători străini despre ţările române, vol. IX, îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, p. 511. 380 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 632, doc. nr. 725; p. 635, doc. nr. 730; p. 637, doc. nr. 732. 381 Ibidem, p. 656-657, doc. nr. 752. 382 Ibidem, p. 654-655, doc. nr. 750; p. 655-656, doc. nr. 751. 383 Ibidem, p. 663-664, doc. nr. 756. Hotărârea este confirmată de Grigore Ioan Calimah la 29 mai 1767 (ibidem, p. 686-688, doc. nr. 783). 161 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea pământului acestuia”, este de la bun început dăruită Mănăstirii Sfântului 384 Spiridon (care primeşte hrisovul de danie după nouă ani, la 1 ianuarie 1776 ). Grigore al III-lea Ghica trimite în dar sultanului postav de Chipereşti, dar Mustafa al III-lea nu se arată prea receptiv („dar la turci aceste nu trecu, că ei 385 ştiu numai bani să ceară, iar mai mult nu vra ca să ştie” ). Cele vreo 60 de familii de germani primesc o nouă diplomă de privilegii în 1766, dar activitatea manufacturii încetează în acelaşi an, stânjenită de stăpânul de la Zaleszczyk (iritat de concurenţă). O parte din meşteri trec în Ţara Românească, unde organizează manufactura de la Pociovalişte, lângă Snagov, proprietatea lui 386 Radu Slătineanu . Spre mijlocul secolului al XVIII-lea se generalizează reglementarea circulaţiei mărfurilor prin fixarea preţurilor maximale (mai ales la bunurile de larg consum), iar în deceniile şapte şi opt puterea centrală procedează la revizuirea preţurilor oficiale, care se fixau de către meşteri prin organizaţia de breaslă, dar şi cu avizul domniei, aceasta impunând şi unităţile de măsură folosite de meşte387 şugari şi de negustori (cotul, pentru micile lungimi şi cântarul) . Valoarea capitalurilor obţinute de meşteşugari din vânzarea produselor lor fiind redusă, 388 nu se pot face investiţii decât apelând la cămătari . Dările mari la care sunt supuşi negustorii şi meşteşugarii, faţă de stat sau faţă de proprietarul locului, pentru practicarea meşteşugului sau vânzarea produselor pe piaţă (ciohodărit, săpunărit, lumânărit etc. – dar nu după venit, ci o sumă fixă, care este un element feudal –, la care se adaugă fumăritul, dare fixă pe clădire), reprezintă o 389 piedică în calea dezvoltării meşteşugurilor şi comerţului intern . De parcă nu ar fi fost de ajuns, la toate acestea se adaugă alte obstacole. Astfel, deşi negustorii străini nu pot vinde marfă cu amănuntul decât dacă „se aşezau în dajdie” şi deveneau pământeni, comerţul mare rămâne în mâna lor 390 (în majoritate, greci sau austrieci) . În afară de concurenţa sudiţilor, dezvoltarea comerţului autohton este stingherită de privilegiile feudale acordate de domn boierilor (şi chiar unor negustori), ţinând de anumite monopoluri, elita nobiliară făcând astfel concurenţă neloială negustorilor (deschid prăvălii şi 391 vând mărfuri produse pe moşiile lor) . S-a încercat limitarea accesului 384 Ibidem, vol. VII, p. 211-212, doc. nr. 184. (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 121. 386 Istoria României, vol. III, p. 369; Dan Berindei, op. cit., p. 16. 387 Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 292. 388 Ibidem, p. 293. 389 Ibidem, p. 294; Andrei Oţetea, op. cit., p. 101; Nicolae Grigoraş, op. cit., p. 317-322. 390 Andrei Oţetea, op. cit., p. 105; Documente economice din arhiva casei comerciale Ioan St. Stamu, vol. I, p. 19-20. 391 Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, op. cit., p. 294; Andrei Oţetea, op. cit., p. 106-107. 385 162 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 392 străinilor la comerţul Moldovei şi Ţării Româneşti prin diverse măsuri , dar, în octombrie 1764, Grigore Ghica îi rânduia pe negustorii armeni din Roman cu 393 darea birului, cu ruptoare, la cămara domnească . Două surse din epocă permit comparaţii şi analize a eventualelor progrese în situaţia negustorilor şi meşteşugarilor din Iaşi: prima este o condică finalizată la 1 ianuarie 1755, care, propunându-şi numărarea caselor din târg, 394 oferă informaţii despre proprietari, printre ei negustori şi meşteşugari . Al 395 doilea izvor este catagrafia din 1774 alcătuită pentru interesele armatei ruse . Dacă în anul 1755, între 113 şi 170 de negustori (imprecizia condicii nu poate da o cifră exactă) îşi desfăşoară activitatea în zece ramuri meşteşugăreşti, după aproape 20 de ani, cei 288 de negustori prinşi în catagrafie practică 16 specia396 lizări . În ceea ce-i priveşte pe meşteşugari, aceştia sunt în număr de 271 în 1755 (337 după alte analize), grupaţi în 57 de specialitaţi, iar în 1774 numărul lor creşte la 536 de meseriaşi, grupaţi în 66 de ramuri (strânse, la rândul lor, în 397 24 de bresle, în anul 1776) . Tocmai în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Moldova cunoaşte primele valuri de imigrări evreieşti, cu efecte pe termen mediu şi lung în 398 situaţia comerţului indigen . Documentele îi amintesc pe evrei mai ales ca negustori, meşteşugari, cămătari sau arendaşi, ocupaţii spre care s-au îndreptat din lipsă de opţiuni (nu aveau dreptul să stăpânească pământ). Prin decizii din 1764 şi 1766 (înnoite în 1774), li se interzice evreilor să se aşeze în sate şi să ia 399 în arendă cârciumi, hanuri şi moşii . Catagrafia ţaristă din 1774 consemnează 392 Ştefan Mihai Racoviţă, domnul Ţării Româneşti, hotăra, în 30 iulie 1764, oprirea străinilor greci, arbănaşi şi sârbi care vin în ţară de a se căsători cu fete ale pământenilor, interdicţia exceptându-i pe moldoveni (Creşterea colecţiunilor, nr. XV (1910, aprilie-septembrie), p. 159). Grigore Ghica încearcă să-şi protejeze supuşii de abuzurile unor negustori alogeni, așa cum face la 13 iunie 1765, când intervine în favoarea unor locuitori din Câmpulung, în mare necaz după eşuarea unei tranzacţii cu oi antamată cu Mahmut, un negustor din Cernăuţi (BAR, Documente istorice, CXLV/149). 393 Ibidem, nr. XIV (1910, ianuarie-martie), p. 47. 394 Gheorghe Platon, Populaţia oraşului Iaşi de la jumătatea secolului al XVIII-lea până la 1859, în volumul Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 264-265. 395 Ibidem, p. 268. 396 Ibidem, p. 309-310 (anexa II). 397 Ibidem, p. 311-315 (anexa III); Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, op. cit., p. 265-284, 412 (nota 531). 398 Sir John Porter, în călătoria sa prin Moldova, trece şi prin Bârlad, unde observă că pe cele câteva străzi mai răsărite ale târgului locuiesc negustori evrei din Polonia (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 357). 399 Ioan Brezoianu, op. cit., p. 143-144; Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 318. 163 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea la Iaşi 170 de evrei capi de familii, proprietari de dughene şi case, cei mai mulţi pe Uliţa Hagioaiei şi aceea Rusească, în apropiere de cel mai bun vad comercial 400 al oraşului . Pentru întreaga Moldovă se înregistrează cam 1 300 de evrei capi de familie. La Piatra-Neamţ, un act din 19 iulie 1776 aprobă cererea comunităţii israelite locale privind ridicarea unei noi sinagogi în locul celei care se stricase, 401 dar pe locul vechi şi nu pe un altul, cum se ceruse . Caracterul atât de eterogen din punct de vedere etnic al negustorimii şi meşteşugarilor din Principate a frânat serios formarea unei clase mijlocii reale, din pricina statutului lor marginal şi a respingerii din partea societăţii autohtone. „Prezenţa factorului străin în şi la concurenţă cu burghezia română în formare i-a adâncit acesteia, 402 şi mai mult, caracterul de eterogenitate” şi deci slăbiciunea. Dintre târgurile ţării, capitala cunoaşte evoluţii normale pentru un centru al autorităţii monarhice, mai ales din a doua jumătate a secolului al 403 XVIII-lea, când „sedentarizarea puterii” se accentuează , iar domnul apare ca un „prizonier” al sediului tronului său, simbol al puterii care trimite la funcţia 404 judiciară şi la dimensiunile divine ale monarhiei („Şi s-au scris hrisovul acesta în scaunul domniei mele, în oraşul Ieşilor[...]”, după cum se încheie mare parte dintre documentele importante ieşite din cancelaria domnească). Asta pe de o parte; pe de alta, marile fundaţii îndeplinesc acelaşi rol. Aşa cum am văzut într-un subcapitol anterior, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aceste aşezăminte sunt legate de numele fondatorului şi al familiei sale: Văcăreşti de Mavrocordaţi, Sf. Pantelimon şi Sf. Spiridon Nou de Ghiculeştii munteni, Sf. 405 Spiridon din Iaşi de Racoviţeşti şi de Grigore Alexandru Ghica. Procesiunile organizate în legătură cu aceste aşezăminte şi măsurile luate de domn pentru modernizarea oraşului în care guvernează pun în evidenţă „simfonia” autorită406 ţilor statului, concordia şi armonia care asigură buna guvernare . De bună seamă, la nivel teoretic. Ieşind rareori din perimetrul capitalei, domnul îşi canalizează energia şi priceperea spre modernizarea acesteia. Iaşii rămân îndatoraţi lui Ghica pentru grija pe care le-a purtat-o în timpul domniilor sale. Chiar din primul an, în noiembrie 1764, domnul ia măsuri pentru drumuri şi poduri, care, „învechindu-se şi stricându-se, şi iarăşi cu multă cheltuială înnoindu-se şi prefăcându-se”, hotărând ca îngrijirea lor să fie încredinţată unor negustori, anume Popa Dimitrie Sachelarie, Dimitrie 400 Gheorghe Platon, op. cit., p. 318 (anexa V). Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 315. 402 Ibidem, p. 324. 403 Radu G. Păun, Fêtes et prise en possesion de la capitale au XVIIIe siècle roumain: quelques réflexions sur la centralité du pouvoir, în RESEE, XL, 2002, nr. 1-4, p. 127. 404 Ibidem, p. 127-128. 405 Ibidem, p. 130. 406 Ibidem, p. 136. 401 164 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Leonardi, Coste Gheorghiu, Hristofor Papafil, Hagi Polizu, Hagi Chiriţă, Iane Rufa, Dimitrie Pavli şi alţii. Pentru crearea fondului necesar se creează impozitul numit „harabagilâc” („de lua tot carul ce vine în Eşi câte 1 para de 407 bou”) . Epitropii erau controlaţi de Vistierie şi aveau în subordine pe bulucbaşii de podari („căpitanii de podari”, cum îşi spuneau ei), sub ascultarea cărora se aflau calfe şi ceauşi. Negustorii şi meşteşugarii erau obligaţi să întreţină curăţenia podului din faţa dughenelor şi să angajeze măturători 408 pentru porţiunea ce le revenea, de două ori pe săptămână . Elemente de noutate sunt şi fântânile, ctitorii domneşti, expresie a atenţiei ce se acordă târgoveţilor şi a unei noi atitudini faţă de înfrumuseţarea oraşelor. Problema apei în Iaşi în veacul al XVIII-lea, mai bine spus faptul că locuitorii capitalei nu beneficiau de aducţiuni de apă potabilă, a impus găsirea unor soluţii în acest sens. Încă în prima sa domnie moldoveană, Grigore al II-lea Ghica pune în funcţiune două cişmele, una în faţa Curţii domneşti şi cealaltă înaintea feredeului, întreţinerea cărora va fi încredinţată ulterior suiulgiilor aduşi din Constantinopol, fraţii Dima şi Constantin. Cum apa devine neîndestulătoare, Matei Ghica repară cişmeaua construită de tatăl său şi ridică 409 o a doua, tot în faţa Curţii domneşti . Dima şi Constantin diversifică reţeaua 410 de apă în Iaşi, în anii 1765 şi 1766, cînd se punea problema captării unor noi izvoare de apă, pe lângă cele de la Copou. Astfel, dacă cişmelele de la Sf. Spiridon folosesc tot apă din izvoarele de la Copou, aducţiunea din poarta Mănăstirii Golia aducea lichidul vital din izvoarele de dincolo de Cacaina şi de Ciric, din punctele Şapte Oameni şi Aroneanu, cele două pâraie fiind traversate 411 de apeducte . Grigore al III-lea Ghica, „văzând că s-au înmulţit norodul în Eşi şi apa le 412 este puţină” , construieşte două asemenea fântâni în flancurile intrării la Sf. Spiridon, la 20 iunie 1765, şi una la Mănăstirea Golia, în 1766, după cum se grăbeşte să consemneze cronicarul: „Au înpodobit oraşul Iaşului cu multe 413 cişmele cu apă bună şi îndestulată” . Materialele necesare veneau şi de la Poartă: în martie 1766, sultanul Mustafa al III-lea cere eminilor de vamă de pe 407 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 117. Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 537-538, doc. nr. 616; Istoria oraşului Iaşi, redactori responsabili: Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, vol. I, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 184. 409 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 283-285. 410 În iunie 1765, încă se lucra la aducţiunea apei la Sf. Spiridon, după cum atestă o însemnare pe o carte de cult: „Să să ştie de când am fost eu, Ion şi Vasilie crâşmariu la hindichiu, când au făcut hasnaoa la Sfeti Spiridon, şi am şi săpat, în domnia întâi a lui Alexandru voievod, la leat 7273 [1765] iunie 5 dni, zioa vineri” (I. Caproşu, E. Chiaburu, op. cit., vol. II, p. 149). 411 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 287-288. 412 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 119. 413 Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 174. 408 165 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea ruta Constantinopol – Galaţi să acorde liberă trecere vasului transportând 400 de ţevi de plumb cumpărate de Grigore al III-lea Ghica pentru repararea unor 414 cişmele . Cum pentru îndestularea populaţiei cu apă se dovedea necesar să se scoată „haznaua de la Golia afară la uliţă”, pe un loc ce aparţinea fiilor negustorului Panaite, domnia propune acestora un schimb, oferind jumătate din moşia 415 domnească Bălţile, de pe Răut . Prin stilul constructiv şi motivele compoziţionale, fântânile de la Sf. Spiridon sunt o creaţie tipic mediteranean orientală, încadrabilă barocului constantino416 politan . Ambele cişmele au avut alături, în curtea mănăstirii, câte un rezervor; cel al cişmelei dinspre nord-vest s-a desfiinţat pe la 1852, zidindu-se în locul ei 417 camere de locuit pentru portar . Casa de ape din stânga porţii de intrare de la Golia a fost ridicată în 1766 de meşteri aduşi din Costantinopol, ea având, de 418 altfel, „o factură turcească destul de pronunţată” . Astăzi se mai păstrează inscripţiile de la Sf. Spiridon, două turceşti, una grecească şi una în limba română, toate dăltuite în piatră, în relief, odată aurite, de 48 cm lungime şi 35 cm lăţime. Iată, mai întâi, traducerile făcute de T. T. Burada celor în limba turcă: „Sub domnia lui Ghica bei, fiul lui Alexandru, binefăcător care a stăpânit cu dreptate, a izvorât în Moldova această apă ce 419 curge limpede şi curată” (inscripţia din dreapta); „Acelora cărora le este sete, se mulţumesc văzând această cişme cu două ţevi, din care curge apă ca şi din doi ochi ai îndrăgostiţilor, şi cari vor pomeni că Grigorie bei a făcut fericit 420 oraşul Iaşi, aducându-i această apă dulce ca mierea” (inscripţia din stânga). 414 Valeriu Veliman, op. cit., doc. nr. 157. Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 620-623, doc. nr. 715. 416 G. Balş, op. cit., p. 339; Lucia Ionescu, Barocul târziu moldovenesc în arhitectura ieşeană, în IN, serie nouă, IV-VII, 1998-2001, p. 326. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, barocul constantinopolitan intră într-o sinteză plastică monumentală cu elemente de baroc occidental – vezi faţadele Goliei – şi de decoraţie brâncovenească, rezultând ceea ce s-a numit „barocul târziu moldovenesc”. Acest stil arhitectural s-a pus în lumină la Biserica Sfântul Gheorghe a Mitropoliei (ridicată chiar în perioada domniei lui Grigore Alexandru Ghica), Biserica Sfinţii Teodori, precum şi la refacerea bisericilor Tălpălari şi Curelari. În perioada domniilor lui Grigore al III-lea Ghica, noul repertoriu decorativ se extinde la un mare număr de biserici din Moldova: bisericile din Răducanu (1762), Horecea, lângă Cernăuţi (1766), Bălăneşti (1768-1770), Berzunţi (1774), Doljeşti (1774), Sfântul Nicolae din Tg. Ocna (1772-1774), Sfântul Nicolae din Cilibiu-Golăeşti (1776) (ibidem, p. 319-320; Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques dans la civilisation sud-est européenne, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 404). 417 AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 68: Teodor C. Victor, Notiţe istorice despre monastirea Sf. Spiridon cu metoacele (sucursalile) sale între 1757-1871, f. 15 v. 418 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 208, 289. 419 AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1902: Aurelia Ignat, Cişmelele de la Sf. Spiridon, Iaşi, 1966-1968, p. 14. 420 Ibidem. Prof. Aurelia Ignat apelase, în ceea ce priveşte traducerea acestor 415 166 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Inscripţia grecească, plasată deasupra celei turceşti din dreapta, a fost publicată iniţial de S. Criticos, fost consul grec la Iaşi, la Lipsca, în anul 1887; o redăm aici în traducerea lui N. G. Dossios: „Izvorul lui Siloam, cristelniţa lui Solomon a Sf. Spiridon, făcător de minuni, izvorul, care izvorăşte spre însănătoşirea bolnavilor, pentru desfătarea şi viaţa tuturor locuitorilor din Iaşi, Grigore Ghica al treilea, fiul lui Alexandru îl dăruieşte; binefacerea se revarsă asupra tuturor. Cei setoşi vedeţi scursul apelor, veniţi şi vă bucuraţi de apa 421 dătătoare de viaţă. În anul al doilea al preailustrei sale domnii, 1765 iulie 20” . Din aducţiunea cu apă pentru cişmelele de la Sf. Spiridon, „fiind apă de prisosită”, Ghica a mai făcut altă cişmea la răspântiile Uliţei Strâmbe, „pentru 422 îndestulare obştii” . Realizarea acestor aducţiuni de apă la Iaşi a reprezentat una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Grigore al III-lea Ghica la modernizarea infrastructurii capitalei Moldovei, apreciată de ieşenii contempo423 rani ai domnului, dar și de cei care i-au urmat . Apa era vitală într-un oraş cu majoritatea clădirilor de lemn, supus periodic incendiilor devastatoare. Spre sfârşitul domniei sale în Ţara Moldovei, în Iaşi are loc un mare incendiu, în 24 septembrie 1766, în care „ars-au câteva inscripţii, şi la Omer Faic, profesor din Medgidia, care, în anul 1967, trimitea variantele sale, uşor confuze, dar care merită redate în întregime: „Fiul lui Alexandru, izvorul bună dorinţei (voinţei), acel Gligore bei / Acel an hotărârei după condiţie, cu dreptate a executat / A găsit apă în timpul lui glorios Ţara Bogdan / A adus doar din greu (reuşind) limpede apa fără asemănare” (inscripţia din dreapta); „Dacă beau acelora ce le este sete tare, vede toată lumea locul de unde curge apă / Ca doi ochi a îndrăgostiţilor două cişmele clădind (construind, făcând) / Să se lucească (să se lumineze) zice numele aceluia care a scris versuri, Vehbi, [numele celui care a scris versurile] / Deschizând o apă pe Iaşi Ligor [Gligore] bei a înviat (a dat suflet). Anul 1765” (ibidem, p. 15-16). 421 Ibidem, p. 17. Deasupra inscripţiei turceşti din stânga, se află inscripţia în limba română, traducere a celei greceşti; iată transcrierea lui N. Iorga: „Fântâna lui Siloam, scăldătoarea lui Solomon, / Pârăele făcătoriului de minuni Spiridon / Izvorăsc sănătate într-a bolnavilor lăcaş, / Desfătare, viaţă tuturor în Iaşi. / A triile Grigorie Alexandru Ghica dăruieşte / Şi către toţi de obştie darul se înmulţeşte. / Însetaţilor, vedeţi să dobândiţi viaţa apelor. / Întru al doile an al domnii sale. Leat 1765 iulie 20” (ibidem, p. 17-18). 422 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 547, doc. nr. 626. Tot aici se mai hotărăşte ca drumul apelor până la mănăstire, ori pe unde ar trece, „măcar şi prin ogrăzi boiereşti”, să nu fie stricat cu sădire de pomi sau cu săpături (ibidem). Prin aducţiunea Mănăstirii Sf. Spiridon venea şi apa scoasă dintr-un izvor din Copou de către hatmanul Ioniţă Cantacuzino, „până la casa dumisali”, după ce se făcuseră măsurători prealabile şi domnul încuviinţase prin carte domnească (ibidem, p. 545, doc. nr. 625; p. 551-552, doc. nr. 627). 423 În „Curierul de Iaşi” din 4 octombrie 1876, se scria, probabil chiar de Mihai Eminescu, despre apa adusă la Sf. Spiridon şi la Golia că „adăpa tot norodul şi auzea în tot ceasul rugând pre Dumnezeu ca să ierte sufletele şi păcatele părinţilor Măriei sale, care nu puţină pomeni în tot veacul acestei ţări” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1902, p. 7-8). 167 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 424 sfinte monastiri cum şi case boiereşti şi altor orăşăni” . Probabil şi sub puternica impresie a acestui eveniment, în a doua sa domnie moldoveană, în 6 decembrie 1776, Grigore Ghica, încuviinţând reconstruirea din piatră a Bisericii catolice din Iaşi, arată că făcându-se „zidiri de piatră prin oraşe, cunoscut iaste nu numai că aduce această podoabă oraşilor, ce şi obştii folosinţă şi apărare, mai ales la o vreme 425 când se întâmplă foc” . Nici celelalte târguri ale Moldovei nu au fost lipsite de atenţia domnului lor, fără însă a se bucura de zidiri care să egaleze pe cele ale capitalei. Actele ieşite din cancelaria domnească nu fac nimic altceva decât să propună soluţii pentru problemele ivite în viaţa de zi cu zi a târgoveţilor. În 13 august 1764, domnul porunceşte ispravnicilor de ţinut să interzică târgoveţilor din Suceava să mai taie animale şi să gătească bucate lângă Biserica Sf. Dumitru. Aceştia se obişnuiseră „la zilele di târgu di tai vaci şi oi di vându acolo dinainte bisăricii şi fac multu gunoiu şi putori în bisărică precum şi alţi oamini fac focuri pi lângă bisărică şi fac bucate di vânzari din cari poate să să primejduiască mănăstire dintr-acele focuri şi toate gunoaile li liapădă dinainte bisăricii cu care să fac 426 multă putoare bisăricii” . Mai la sud, locuitorii de pe jumătate din moşia târgului Piatra, ,,partea Mărăţeilor”, se judecă cu hatmanul Vasile Roset, iar domnia le dă, în 9 august 1765, o carte de stăpânire şi pe mai departe pentru moşia lor, Mărăţeii, iar 427 hatmanului numai partea ce a luat-o cu schimbul de la schitul Vovidenia . Continuă miluirea unor târgoveţi cu locuri domneşti, aşa cum se întâmplă în Vaslui, unde, la 1 ianuarie 1766, Grigore Ghica dăruieşte lui Ioniţă Cuza fost mare stolnic un loc de casă sterp din vatra târgului Vaslui, iar un alt loc lui Ioniţă mazil, fiul lui Ion fost mare ici-ciohodar, „unde şi-au făcut şi el 428 dugheni” . Ultimul primeşte şi o întărire pe acest loc, la 5 iunie 1766, dar numai după ce s-a făcut o cercetare la faţa locului, întrucât „n-am putut da domnia mea credinţă cum că este drept loc domnescu fără de vreo pricină”, motiv pentru care a căzut în sarcina lui Ioniţă Cuza fost mare stolnic, ispravnic 429 de Vaslui, să dea un „aviz” în acest sens . În 1 iulie 1766, şi „credinciosul 424 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 658, doc. nr. 754; p. 667, doc. nr. 762. Ibidem, vol. VII, p. 284, doc. nr. 235. 426 Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. VIII (1741-1799), ediţie îngrijită de prof. univ. dr. Ioan Caproşu, indice de Arcadie Bodale, Iaşi, Editura Taida, 2006, p. 52, doc. nr. 55. 427 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CCC, doc. nr. 11, 12, 17. 428 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CDXXXIV, doc. nr. 16. Vatra târgului Vaslui, ca şi a altor târguri din Moldova, era „drept loc gospod”, după cum se arăta şi într-o hotarnică a târgului, din 28 ianuarie 1757 (ibidem, doc. nr. 10). 429 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XV, Vasluiul. Studiu şi documente, Iaşi, 1926, p. 148-149, doc. nr. CXLVIII. 425 168 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă boier” Ioniţă Cuza beneficiază de o danie domnească, un loc de casă, sterp, din 430 vatra târgului Vaslui . Locuri domneşti libere se mai găsesc şi în Botoşani. Aici, în septembrie 1766, Grigore Alexandru Ghica dăruieşte lui Gheorghe Mondari mazil, fiul lui Mondari fost mare şetrar, un loc domnesc de casă, situat în afara târgului 431 Botoşani, în mahalaua Târgului Nou . Daniile de locuri domneşti produc şi multe gâlcevi, terminate cu procese îndelungate. În 2 noiembrie 1764, proaspăt venit pe tronul Moldovei, Ghica judecă una din multele pricini încurcate legate de locurile târgurilor, în cazul 432 de faţă cel al Dorohoiului . Această bucată de loc domnesc („dat târgoveţilor până la acea vreme”), fusese dăruită de Ioan Mavrocordat lui Aristarh Hrisoscoleu fost mare vistiernic care a cerut locuitorilor dijmă „din toate”, lucru care a declanşat un proces la Divanul lui Grigore al II-lea Ghica, câştigat de târgoveţi. Aceştia erau scutiţi de boieresc, bezmenul de casă, dijma din ţarină sau din fânaţ, doar din „pâinea mare” (grâu) aveau obligaţia să dea „o parte de dejmă”. Venind la Divan pentru întărirea stăpânirii lor, târgoveţii dorohoieni se văd puşi în situaţia de a deschide un nou proces, întrucât aga 433 Iordache Hrisoscoleu , fiul lui Aristarh, „iar să întinde ca să stăpânească locul târgului Dorohoiului”, luându-le dijmă şi strămutând imaşul. Domnul judecă şi le întăreşte târgoveţilor vechea hotărâre a unchiului său, la care adaugă faptul că, pe lângă dijma din „pâinea mare”, târgoveţii vor mai da „de a zece” şi din fânul care le va prisosi. De danii ale unor locuri domneşti din Dorohoi beneficiază, printr-un hrisov din 26 noiembrie 1764, şi Biserica domnească din acest târg, cu hramul 434 Sf. Nicolae . Învăţătura – „podoabă şi împlinire desăvârşită” După mijlocul veacului, contactele românilor cu ideile noi ale vremii ce prindeau rădăcini în conştiinţele unor pături tot mai largi, educate, se înmulţesc, chiar dacă prin intermediere. Un prim efect, se pun bazele unei 430 Ibidem, p. 149, doc. nr. CXLIX. AN Iaşi, colecţia Documente, pach. DCCLXXVII, doc. nr. 1. În 10 noiembrie 1766, se identifica un nou loc domnesc în târgul Botoşani, ce urma a fi dăruit, după o cercetare prealabilă, lui Iorga fost mare medelnicer (Florin Marinescu, Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, op. cit., p. 190, doc. nr. 402; p. 200, doc. nr. 430; p. 201, doc. nr. 432; p. 201-202, doc. nr. 432A). 432 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. XII, Dorohoiul. Studiu şi documente, Iaşi, 1924, p. 61-64, doc. nr. XII. 433 Nu a fost nicio supărare, căci Iordache Hrisoscoleu va ajunge mare ban în Divanul domnesc din anul 1765 (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 550, doc. nr. 626; p. 555, doc. nr. 628). 434 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. XII, p. 115, doc. nr. XLVII. 431 169 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea timide laicizări a mediului cultural. Această tendinţă se reflectă şi în circulaţia cărţii, unde procentele de carte laică, chiar dacă rămân inferioare, sunt în creştere. Astfel, în perioada 1760-1779, din cartea tipărită în limba greacă care circulă în Principate, 67,9% este carte religioasă, în timp ce cartea românească 435 religioasă constituie 94,4% din cea tipărită , dovadă că textele greceşti care 436 ajung în nordul Dunării contribuie mai mult la laicizarea culturii . Paradoxal, tiparul autohton este, în secolul fanariot, predominant în 437 limba română (617 cărţi româneşti, doar 59 greceşti ), cu toate că limba greacă fusese favorizată de crearea a numeroase şcoli greceşti şi de existenţa unui învăţământ superior în limba greacă. Profesorii greci din Principate nu-şi tipăresc însă nicio lucrare în Principate, probabil pentru a nu trezi, prin conţinutul 438 operelor lor, suspiciunea Patriarhiei de la Constantinopol . Astfel de cărţi se pot tipări mai uşor la Viena sau Leipzig (unde Nikeforos Theotakis, profesor la Academia domnească din Iaşi, tipăreşte în 1772-1773 o lucrare pe care o dedică 439 lui Grigore al III-lea Ghica, ca omagiu pentru protecţia acordată ). Caracteristic pentru secolul fanariot este faptul că dispare mecenatul domnesc în activitatea tipografică, domnii (cu excepţia lui Nicolae Mavrocordat) nemaifiind interesaţi în mod special de editarea cărţilor, ba chiar, începând cu 1743, 440 tipografia din Iaşi devine o întreprindere particulară . Perioada 1760-1784, care include şi domniile lui Grigore al III-lea Ghica, este de altfel una de scădere a 441 activităţii editoriale şi tipografice în Iaşi (între cărţile tipărite aici, în tipografia Mitropoliei, dedicate domnului, semnalăm două cărţi de cult, un Molitvenic 442 şi o Psaltire ). Şi profilul cărturarului se schimbă: în prima jumătate de secol e doar un 443 cititor care „asimilează fără să se angajeze prin scris” , după 1750, cărturarul devine mai angajat în veac, datorită activităţii de traducere a unor opere străine şi a apariţiei unor lucrări originale; se primenesc şi se selectează opere vechi, 435 Daniel Barbu, op. cit., p. 73. Cornelia Papacostea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774-1830), Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 221. 437 Eadem, Lidia Demeny, Carte şi tipar în societatea românească şi sud-est europeană (secolele XVII-XIX), Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, p. 187. 438 Ibidem. 439 Ibidem, p. 189. 440 Istoria literaturii române, vol. I, Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780), Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 524; Cornelia Papacostea-Danielopolu, Lidia Demeny, op. cit., p. 11. 441 Istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 598. 442 Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, 1508-1830, vol. II, 1716-1808, Bucureşti, 1910, p. 162, nr. 338; p. 171, nr. 347. 443 Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821). Studii şi texte, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1968, p. 9. 436 170 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 444 „uzate”, operaţiuni care implică gândire iscoditoare şi originală . O serie de scrieri literare occidentale traduse în limba română şi în greacă sunt destinate „delectării” şi „zăbavei” (culegeri de maxime şi de scurte meditaţii) dar, în aceeaşi măsură, pregătesc spiritele pentru formarea unor noi instituţii, aducând în discuţie probleme ale guvernării, ale raporturilor dintre conducători şi 445 supuşi, ale drepturilor şi ale obligaţiilor cetăţenilor . În cadrul acestei perioade de înnoire, ce debutează spre mijlocul secolului al XVIII-lea şi ţine până la 1821, Vlad Georgescu distinge trei generaţii de 446 scriitori, fiecare cu profilul ei distinct . Prima generaţie acoperă prin activitatea ei chiar perioada care ne interesează, fiind compusă din personalităţi „dinamice şi combative”, implicate în războiul din 1768-1774, ce încep să închipuie programe politice proprii. Cultivaţi şi implicaţi în treburile ţării, unii din aceşti scriitori preiau firul, părăsit o vreme, al istoriografiei din secolul al XVII-lea, deşi la un nivel inferior: Mihai Cantacuzino scrie între 1774-1776 o Istorie a 447 Ţării Româneşti , Enăchiţă Văcărescu redactează, ceva mai târziu, o Istorie a 448 preaputernicilor împăraţi otomani . Dacă nu pot scrie, comandă copii ale unor asemenea istorii: preotul Ioasaf Luca este autorul unei compilaţii de Cronici moldoveneşti, scrisă în 1776, la comandă, pentru vornicul Iordache Cantacuzino, şi al altor copii de cronici executate pentru postelnicul Alexandru Hurmuzache 449 (1766), pentru Matei Hurmuzache şi alţii . Nu trebuie să fim reticenţi în a-l include în aceeaşi generaţie pe mitro450 politul Gavril Calimah, traducătorul, în 1773, al Nakaz-ului Ecaterinei a II-a . Lângă ierarh stau medelnicerul Dumitrache, arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul, rusofil, egumen de Solca (care traduce, în 1764, Itica ieropolitică, adusă din Rusia, redactează rapoarte în calitate de inspector al „şcoalelor domneşti, episcopeşti şi mănăstireşti”, aduce cărţi din călătoriile sale de la Kiev, 451 în 1757, şi de la Petersburg, în 1769-1771 ), episcopul Chezarie de Râmnic, mitropoliţii Iacov Stamate şi Leon Gheuca, boierul Manolache Bogdan („perso452 naj admirabil prin elocinţa, judecata şi cunoştinţele sale în limbi străine” ), 444 Ibidem, p. 217. Cornelia Papacostea-Danielopolu, op. cit., p. 182-183. 446 Vlad Georgescu, op. cit., p. 43. 447 Idem, Istoria românilor..., p. 126. 448 Ibidem, p. 125. 449 Alexandru Duţu, op. cit., p. 223. 450 Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul, p. 65; Valeriu Şotropa, Proiectele de constituţie, programele de reforme şi petiţiile de drepturi din Ţările Române în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 234. 451 Alexandru Duţu, op. cit., p. 218 (inclusiv nota 7); Valeriu Şotropa, op. cit., p. 234. 452 Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 250. 445 171 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea postelnicul Caragea („om în aceeaşi măsură învăţat, amabil, mare politician şi 453 de cea mai mare cinste” ). Toţi aceştia, clerici şi laici deopotrivă, sunt influenţaţi de ideile europene ale epocii, cunoscute din scrieri filosofice, literare, biografice sau memorialistice. În 1750, se traduc în româneşte, din franceză, Cugetările cancelarului suedez Alex Gustasson Oxienstiern, Aventurile lui Télémaque, scrisă de abatele Fénelon, e tradusă încă din 1772, iar operele lui Christian Wolff şi scrierea lui 454 Lanjuinais despre „monarhul desăvârşit”, Le monarque accompli, în 1774 . E o generaţie omogenă din punct de vedere social, activă pe tărâm politic, confirmând ideea că iluminismul social-politic românesc are un caracter nobiliar, 455 precum în Rusia, Ungaria şi Polonia . Lor li se adaugă un grup de cărturari străini, grupaţi în jurul Academiilor domneşti (la Iaşi: Nikeforos Theotokis şi Iosif Moesiodax). Se detaşează figura 456 serdarului Gheorghe Saul, greco-albanez de origine , personaj cult, posesor al unui mare număr de manuscrise adunate în ţară şi în străinătate. Cu studii de medicină la Padova şi la Bologna, a călătorit prin Germania, Olanda şi Anglia, stabilindu-se în 1762 la Bucureşti ca medic al lui Constantin Mavrocordat. Slujeşte apoi, la Iaşi, pe Scarlat Ghica şi Grigore al III-lea Ghica, ca medic, profesor de familie şi agent diplomatic în străinătate. În timpul războiului din 1768-1774 e silit să se refugieze în Slovacia, unde îndeplineşte rolul de agent 457 diplomatic al lui Ghica . În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, asistăm la apariţia primilor germeni ai cristalizării conştiinţei naţionale, proces care va cunoaşte o dezvoltare constantă în veacul următor, pe diverse niveluri de receptare („unul acultural, închis, dominat de tradiţii şi norme ancestrale, opac la mesaje abstracte”; al doilea relativ instruit, sensibil la „infiltraţiile ideologizante”; ulti458 mul, elitar, novator, capabil să sugereze proiecte ) şi văzut ca un sentiment 459 colectiv, complex şi tridimensional (religios, etnic, politic ). Chiar ataşamentul la credinţă („legea strămoşească”) reprezintă o formă de expresie a patriotis453 Ibidem. Alexandru Duţu, op. cit., p. 223; Vlad Georgescu, op. cit., p. 64; Valeriu Şotropa, op. cit., p. 234. 455 Vlad Georgescu, op. cit., p. 43, 47. 456 După alte opinii, român din sudul Dunării (Istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 578). 457 Alexandru Duţu, op. cit., p. 72-73; Istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 578-579; Dan A. Lăzărescu, op. cit., p. 140 (nota 87); David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 262. 458 Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 17. La nivel elitar, nobiliar, ideile vremii sunt receptate doar în dimensiunea lor naţională, deoarece „naţionalismul [...] avea îndoitul avantaj de a salva sau chiar a ridica puterea nobilimii şi de a constitui un progres fără tulburarea raporturilor sociale existente” (David Prodan, op. cit., p. 377). 459 Ştefan Lemny, op. cit., p. 29. 454 172 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 460 mului , dar, credem noi, doar pentru păturile neinstruite şi la un nivel difuz de receptare. Altminteri, Biserica nu a fost unul dintre factorii catalizatori ai 461 procesului de afirmare a conştiinţei naţionale . 462 Prin apelul la istorie şi afirmarea insistentă a romanităţii , elita culturală aduce pe prim-plan „ţara” sau „patria”. Dacă în secolulul al XVII-lea cărturarii români ajunseseră la definirea conştiinţei etnice româneşti („de neam”), pe baza unităţii de origine, în a doua jumătate a veacului următor se face un pas mai departe prin afirmarea ideii unităţii politice a Principatelor (propusă 463 pentru prima dată de Mihai Cantacuzino în a sa Istorie a Ţării Româneşti ). Aceste modificări de percepţie au condus, în plan politic intern, la o atitudine de respingere a fanarioţilor, cu nuanţe de caracter „naţional”, iar conţinutul conceptului de „pământean” capătă valenţe noi (nu mai are doar o valoare etnică, ci înglobează atât drepturile, cât şi obligaţiile locuitorilor în 464 raport cu acea comunitate social-politică căreia îi aparţin ). Catalizator al acestor evoluţii, după 1750, sunt divergenţele între idealurile politice româneşti şi cele greceşti, odată cu cristalizarea conştiinţei naţionale, atât la români, cât şi la greci, şi cu transformarea culturii eline dintr-o cultură universală într-o 465 cultură naţională greacă . Penetrarea elementelor alogene în aparatul de stat şi în Biserică a determinat inerente contradicţii, care au sfârşit prin a distinge mai clar individuali466 tatea elementului autohton, nu doar din punct de vedere etnic, ci şi politic . Maturizarea clasei boiereşti se vădeşte şi pe acest plan, de la mişcările antifanariote ajungându-se, prin memorii întocmite în diferite momente istorice, la revendicări de ordin naţional, relative la statutul juridic al Principatelor (de la înlocuirea dominaţiei otomane cu o „protecţie” mai favorabilă, la independenţă 460 Ibidem, p. 30. Cu o analiză pe alocuri excesivă: „În ţările române, biserica ortodoxă n-a apărat niciodată naţionalitatea românească contra copleşirii din partea elementelor de aceeaşi credinţă: Biserica noastră ortodoxă a înlesnit grecilor înstrăinarea mănăstirilor şi a averilor ţărilor române. Tot ea s-a arătat pururi foarte supusă către ruşi şi plecată” (A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 60). În schimb, Guy Hermet, cu referire directă la spaţiul românesc în secolul fanariot, consideră că liturghia în limba română joacă „un rol prenaţional”, iar vocaţia autocefală a Bisericii Ortodoxe prefigurează naţionalismele politice (Istoria naţiunilor şi a naţionalismelor în Europa, traducere de Silvia Dram, prefaţă de Alexandru Zub, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 175-176). 462 Ştefan Lemny, op. cit., p. 34. 463 Vlad Georgescu, Istoria românilor, p. 127. 464 Veniamin Ciobanu, Jurnal ieşean la sfârşit de veac (1775-1800), Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 26; Guy Hermet, op. cit., p. 55-56, 70. 465 Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul, p. 74. 466 Ştefan Lemny, op. cit., p. 56; Guy Hermet, op. cit., p. 142. 461 173 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 467 şi chiar unirea Principatelor ). În aceste condiţii, persoana domnului fanariot, văzut ca un reprezentant al unui regim străin de interesele „naţionale”, este plasată în afara acestui proces şi, din acest motiv, contestată vehement. Grigore al III-lea Ghica, deşi legat prin strânse legături de rudenie cu boierimea moldoveană, continuă să fie considerat un străin, în sens etnic şi politico-spiritual, ca unul crescut şi educat în cercurile fanariote din Constantinopol, înconjurat de colaboratori recrutaţi din rândul clientelei greceşti, cărora le-ar fi încredinţat 468 dregătorii în dauna autohtonilor . În acest ambient cultural complicat, Grigore al III-lea Ghica se impune timpului său şi posterităţii ca un protector, de pe principii iluministe, a şcolilor de toate gradele. Preocuparea sa pentru învăţământ vine în continuarea unei tradiţii instituită de domnii anteriori. Într-o primă etapă (1714-1764), în şcolile din Moldova se însuşea o instrucţie orientată preponderent teologic, cu metode de predare bazate pe o 469 memorizare mecanică . Aşezămintele pentru şcoli date de Grigore al II-lea 470 471 Ghica, la 25 decembrie 1747 , şi de Ioan Theodor Calimah, la 25 iunie 1759 , plasau învăţământul din Principate pe un model neoaristotelic (lipsit însă de „elanul iniţial novator şi antidogmatic”), cristalizat pe baza filosofiei lui Theophilos Korydaleus (1570-1646), reorganizatorul Academiei Patriarhale din 472 Constantinopol . Grigore al II-lea Ghica înfiinţase şcoli domneşti pe lângă cele trei episcopii, întrucât „prostimea cu totul se află lipsită de podoaba 473 învăţăturei” , prin prostime înţelegându-se fii de negustori, mazili sau străini, 474 greci săraci . Veniturile din care se plăteau lefurile dascălilor erau asigurate de birul de un galben pe an impus preoţilor. Ioan Theodor Calimah, la rândul său, 467 România în relaţiile internaţionale, 1699-1939, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 15; Valeriu Şotropa, op. cit., p. 231; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 22-23. 468 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 128, 130. Această concluzie „abruptă” trebuie nuanţată: în sama Vistieriei din august 1764 apar foarte puţini boieri greci ce beneficiau de scutelnici: marele postelnic Iordache Balasache, marele spătar Costache Guliano, marele paharnic Manolache, marele uşer Grigoraş Razu, al doilea vistiernic Iordache Ventura, un spătar, un doctor, marele căminar, un ispravnic de curte, un chiurci-baş, un al doilea portar şi un ici-ciohodar (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 350-351). 469 Ştefan Bîrsănescu, Academia domnească din Iaşi (1714-1821), Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962, p. 38. 470 Caproşu, Documente Iaşi, vol. V, p. 334-336, doc. nr. 553. 471 Ibidem, vol. VI, p. 194-197, doc. nr. 223. 472 Pashalis M. Kitromilides, Iluminismul neoelen. Ideile politice şi sociale, traducere din limba greacă de Olga Cicanci, cuvânt înainte de Răzvan Theodorescu, Bucureşti, Editura Omonia, 2005, p. 29-30. 473 Codrescu, Uricariul, vol. I, p. 58. 474 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 169. 174 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă se arată îngrijorat de starea şcolilor Moldovei, considerându-le a fi în „proastă 475 stare” . Anul 1766 este cel al marii reforme a învăţământului, care instaurează învăţământul „ştiinţific” de tip constantinopolitan, dar cu un plus de influenţă 476 occidentală . Încă din primul său an de domnie în Moldova, Grigore al III-lea Ghica ia un număr însemnat de măsuri cu privire la şcoli, una din caracteristicile generale fiind „democratizarea” învăţământului prin deschiderea porţilor şcolilor tuturor locuitorilor oraşelor, precum şi prin înfiinţarea de şcoli noi, episcopale şi ţinutale, învăţământul clasic fiind completat cu studiul unor disci477 pline mai apropiate de nevoile obşteşti . În 1765, domnul solicită Divanului să cerceteze situaţia reală a învăţământului moldav şi să propună măsuri de îmbunătăţire, printre care şi constituirea unui buget permanent. Prin rezoluţia 478 din 6 iunie 1765 , domnul aprobă anaforaua prezentată de mitropolit şi marii boieri la 1 iunie, stabilind sursele de venit din care trebuiau să fie întreţinute şcolile şi plătiţi dascălii. În acest fond intrau banii plătiţi anterior de preoţi 479 pentru mucarer , banii pentru drobul de sare de la Ocna, care plecau anterior la şcoala de la Muntele Athos („am socotit că mai cu cale este se fie şi să rămăe banul acesta pentru şcoala Ţărei, decît pentru şcoalele de la alte părţi străine”), precum şi contribuţiile băneşti ale mănăstirilor din ţară. Pentru domnul educat la Constantinopol, „luminarea minţii omeneşti care purcede din silinţa şi îmvăţătura sciinţilor şi se împărtăşeşte şi sufletul, întrece pe toate altele prelăudate daruri, care după fire le are omul”. Aceste însuşiri ale neamului s-au pierdut, constată principele, „cu lenevirea şi lipsa învăţăturii”, în suflete rămânând „un teatron de sălbăticie şi deplină vărvărie şi ticăloşie”. Iar sufletul, se ştie, „când se lipseşte de agiutorul învăţăturii, nu ştie unde se mişcă şi ce lucrează”. Iată de ce, prin hrisovul din 13 august 1765, Grigore Ghica înfiinţează la Galaţi, pe lângă Mănăstirea Mavromolu, o şcoală elinească, „adunată şi cu cea grecească” (căci e diferenţă între limba strămoşilor 475 Mai întâi, se constată o părăsire a şcolii de către ucenici, unii dintre aceştia „iubind mai mult cinstea Curţii”, alţii neavând posibilităţi materiale de a continua şcoala; mai apoi, dascălii îşi fac şcoli private, atrăgând elevii de la şcoala domnească, lucru care acum se interzice. În plus, se mai hotărăşte înfiinţarea unei noi şcoli la Putna (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 194-197, doc. nr. 223). 476 N. Iorga, Histoire de l’enseignement en Pays Roumains, traduction par Alexandrine Dumitrescu, Bucureşti, 1932, p. 74. 477 Istoria literaturii române, vol. I, p. 521. 478 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 571-573, doc. nr. 650. 479 Episcopia de Huşi este împuternicită, în 20 octombrie 1765, să adune „banii şcoalei” de la preoţii şi diaconii din eparhie, câte 2 lei noi (ibidem, vol. VI, p. 589, doc. nr. 674). Această dare este amintită într-un hrisov din 5 decembrie 1767 acordat câmpulungenilor; despre preoţii acestora se spune: „di dajdi domnească, di poclon vlădicesc şi di banii şcoalei să nu fii supăraţi” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III/2, p. 698). 175 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea greci ai Antichităţii şi ceea ce vorbesc şi scriu acum urmaşii), încredinţată unei epitropii formată din pârcălabul de Galaţi şi patru negustori de frunte, împreună cu egumenul mănăstirii. Şcoala urma să beneficieze de serviciile a doi dascăli, cel de elină fiind plătit de epitropii şcolilor din Iaşi cu 200 de lei pe 480 an, pe lângă alte scutiri de dări . Gândul domnului era însă la o Academie la Iaşi, căci „învăţătura şi ştiinţa săvârşăşte di păcat pe om şi-l faci vrednic ca să aleagă binele din rău şi adivărul de neadevăr”, fiind „la om lumină tărie, lauzâi podoabă şi împlinire desăvârşită”. În primăvara aceluiaşi an, la 15 mai, hatmanul Ioniţă Cantacuzino, în calitate de vechil, cumpărase de la Ion Larion sulger al doilea şi de la Costandin Istrati o casă cu loc lângă zidul Mitropoliei, „pentru trebuinţa şcoalelor 481 482 domneşti” . Prin hrisovul din octombrie 1766 , gândul princiar capătă chip într-o „Academie a învăţăturilor şi epistemiilor pentru luminarea pravoslavnicului nostru neam”. În casele cumpărate în primăvară, lângă şcoala construită în 1762 de Grigore Calimah, Grigore Ghica ridică o nouă clădire de piatră, cu etaj şi opt camere, clădire în care („prin a noastră domnească cheltuială slobodă, îndestulată şi cu toate cele trebuincioase lucrurile ei şi cu bisărică”) îşi va 483 desfăşura activitatea Academia domnească până în 1821 . Evenimentul e înregistrat de cronica vremii: „Iubind ca şi alţii să să îndestuleze cu învăţătura, au făcut minunate şcoale aproape de sf[ân]ta Mitropolie în Iaşi, întru care să să înveţe multe feliuri de învăţături şi multe limbi. Adus-au şi dascăli foarte învăţaţi. Făcut-au şi orânduiala dascălilor şi ucenicilor ca să-şi ştie 484 fieştecare liafa şi orânduiala lor” . Micşorându-le birul plătit la Vistierie, preoţii şi diaconii sunt obligaţi în schimb să contribuie cu câte patru lei noi pe an la venitul destinat plăţii dascălilor şi „pentru chivernisala şi iconomiia ucenicilor”. Se trece, aşadar, la numirea dascălilor („dascălul cel mare al epistimurilor”, doi dascăli de elină şi unul pentru „carte grecească bisericească”, unul de latină şi doi de moldovenească), fixându-li-se şi salariile, care variau între 120 de lei („dascălul de moldoveneşte”) şi 240 de lei pe an (dascălul de latină). Cursanţii, printre care 20 de bursieri, beneficiază şi de serviciile unui bibliotecar (120 de lei pe an) şi ale unui psalt. Prin două dispoziţii noi, primul dascăl e numit nu „filosoful” (ca până atunci), ci „dascălul epistimurilor” şi primeşte 1 500 de lei pe an, iar în componenţa eforiei intră, pe lângă mitropolit şi cinci boieri, şi patru mari 480 Codrescu, Uricariul, vol. I, ed. a II-a, Iaşi, 1871, p. 271-276; V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, tomul I, Bucureşti, 1892, p. 32. 481 Ibidem, p. 615, doc. nr. 707. 482 Ibidem , p. 642-645, doc. nr. 740; Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 78. 483 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 151-152. 484 Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 174. 176 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă negustori (Costache Avram, Sandul Panaite, Costea Papafil şi Constantin Panaite), figuri proeminente ale mediului negustoresc şi meşteşugăresc, pe care le-am mai întâlnit şi în alte epitropii ale capitalei. În decembrie 1766, patriarhul ecumenic dă o gramată pentru Academia din Iaşi, ce începe prin a lăuda iniţiativa unui domn care, „prin moştenirea mare şi prea vestită a rădăcinii bune a unui strălucit neam fiind distins prin comande şi vrednicii politiceşti şi mai presus de toţi însemnat prin virtute şi cucernicie, ca un vlăstar frumos crescând şi moştenind slava strămoşilor în toate”, pe lângă toate cele deja înfăptuite (spitale, aducţiune de apă, podire de străzi), a întemeiat şi această şcoală, „din marea lui iubire pentru învăţătură şi râvna 485 dumnezeiască pentru folosul neamului” . Retorica oricărui discurs spune şi adevăruri, iar domnul se vădeşte demn de laudele patriarhale şi continuă efortul de ridicare a nivelului şcolilor sale. Tot acum sunt numiţi dascălii de la cele trei şcoli episcopale şi de la şcolile ţinutale, iar şcoala românească de la Biserica Sf. Neculai (Iaşi) este dată în grija epitropiei. La şcoala din Botoşani, pe lângă cursurile preoţeşti ţinute în limba română, domnul înfiinţează încă două cursuri, unul de elină şi unul de greacă 486 modernă . Nu sunt de ajuns zidirile şi laudele pentru a spune că ai întemeiat şcoli bune. E nevoie de dascăli pricepuţi, iar la Academia ieşeană au predat personalităţi importante ale vremii, cărturari cu studii în Apus, care trecuseră pe la diferite şcoli din Imperiul Otoman, precum Evghenios Voulgaris, Nikeforos Theotokis şi Iosipos Moesiodax. Evghenios Voulgaris (1716-1806), unul dintre primii propagatori ai Iluminismului în Europa de sud-est, a predat la Janina, la şcoala de pe lângă Mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos, apoi la Academia Patriarhală din Constantinopol, unde a ţinut cursuri inspirate de filosofia lui Wolf, Leibnitz şi Descartes. Opoziţia noului patriarh ecumenic la ideile lui Voulgaris, inspirate din trei principii de bază ale Iluminismului (libertatea gândirii, raţionalismul şi credinţa în ştiinţa modernă), îl determină pe cărturar să plece, în 1763, spre 487 Principate, adăstând la Iaşi , de unde se îndreaptă apoi spre spaţiul german. 485 Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/2, p. 1186-1189, doc. nr. MCLXXVII. A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 173. Şcoala înfiinţată în 1766 la Cernăuţi dăinuia şi în 1927 (Şcoala primară greco-orientală din Str. General Prezan) (Ion I. Nistor, Grigore Vodă Ghica. La aniversarea de 150 de ani de la moartea sa, în CC, IV-V, 1927-1928, partea I, p. 408). 487 Pashalis M. Kitromilides, op. cit., p. 45-53. Nu există unanimitate de păreri asupra activităţii didactice a lui Voulgaris la Iaşi; în sama Vistieriei din anul 1764 se înregistrează sume de bani plătite pentru „75 geamuri de mijloc ce s-au pus la casa dascălului Evghenii” (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 317), or, o persoană doar în trecere prin oraş ar fi stat la un han (Istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 581). 486 177 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Elev al lui Voulgaris, Iosipos (Iosif) Moesiodax, de origine dobrogeană (din Cernavodă), cu studii la şcolile din Salonic, Smirna şi Muntele Athos, apoi la Padova, învăţase latina cu maestrul său Voulgaris, studiase operele filosofilor din Antichitate şi din vremea sa (John Locke, Leibnitz, Wolf), apoi fizica, chimia, geometria şi matematica. Are preocupări în pedagogie, înnoieşte vechile metode de predare, considerând, pe linia lui Locke şi Fénelon, că instruirea şi educarea elevilor trebuie să ţină seama de structura lor psihologică şi intelectuală, iar în predarea ştiinţelor e nevoie să se folosească instrumente şi 488 experimente de laborator . Operele sale, pe de altă parte, vădesc un caracter „democratic şi anticlerical”. La 19 ianuarie 1764, Iosipos Moesiodax se află deja 489 la Iaşi, angajat ca profesor de geometrie la şcoala misiunii catolice . La deschiderea cursului său de la Academie, în 1765, urmând lui Nikeforos Theotokis, I. Moesiodax a ţinut un discurs în care arăta boierilor şi clerului obligaţiile ce la 490 aveau faţă de şcoală . Nikeforos Theotokis (1731-1800), născut în insula Corfu (unde se păstrau 491 moaştele Sf. Spiridon, apărător al Ghiculeştilor ), cu studii de medicină, matematică şi fizică la Padova şi Bologna, predă la şcoala din insula natală, devine preot, apoi mare retor la Patriarhia din Constantinopol, unde devine apropiat al lui Grigore Ghica, ce-l aduce cu sine ca profesor şi director al 492 Academiei ieşene, unde împărtăşeşte ucenicilor geometria euclidiană . Adept al gândirii libere şi al spiritului ştiinţific al Iluminismului, promotor al teoriei heliocentrice a Universului, cărturarul grec se bucură de preţuirea domnului fanariot, dând lecţii şi beizadelelor sale. Pleacă din Iaşi, fiind deja la Leipzig în 493 1766 (unde dedică domnului un volum de Elemente de fizică). Este succedat la 488 Ştefan Bîrsănescu, op. cit., p. 119, 135. Pe un manuscris din 1764 al lui Nikeforos Theotokis (Elemente euclidiane ale geometriei) se află următoarea însemnare: „1766 ianuarie 19, ziua joi, a început predarea geometriei dascălul chir Iosif în Moldova, în biserica papistaşilor”; N. Iorga credea că este vorba, de fapt, de Biserica Trei Ierarhi (I. Caproşu, E. Chiaburu, op. cit., vol. II, p. 155). 490 Ştefan Bîrsănescu, op. cit., p. 119, 135; Istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 579-581. 491 În Corfu s-a născut, de altfel, şi Evghenios Voulgaris, familia căruia, începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, juca rolul de custode pentru relicvele Sf. Spiridon. O cercetare viitoare poate desluşi mai multe în ceea ce priveşte „adoptarea” de către Ghiculeşti a sfântului vindecător din Corfu, pornind de la simbolistica asociată acestuia în secolele XVI-XVIII (pentru aceasta, vezi mai nou Elka Bakalova, Anna Lazarova, The Relics of St. Spyridon and the Making of Sacred Space on Corfu: Between Constantinople and Venice, în Alexei Lidov (ed.), Hierotopy. Creation of Sacred Spaces in Byzantium and Medieval Russia, Moscova, Progress-Tradition, 2006, p. 434-458; Theodossios Nikolaidis, „Local religion” in Corfu: sixteenth to nineteenth centuries, în „Mediterranean Historical Review”, Vol. 29, 2014, No. 2, p. 155-168. 492 Vezi supra, nota nr. 488. 493 Cam prin această perioadă compune oraţia funebră pentru mama lui Ghica, Elena Evpraghioti (vezi recenzia lui Andrei Pippidi la biografia învăţatului grec, 489 178 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă catedră de Iosipos Moesiodax. Revine în Moldova în 1774 şi predă la aceeaşi Academie până în 1776, când pleacă „noaptea, ca un fur”, acuzat că predă idei 494 radicale . 495 Nu au fost singurii apropiaţi ai domnului de mare cultură . În prima 496 domnie, Grigore Ghica a avut alături, ca medic, pe Constantin Caraiani . S-a născut în Pelopones, cel mai târziu prin 1725, apoi s-a călugărit la Marea Lavră sub numele de Kiril, aici studiind şi arhivele mănăstirii. El este cel care transcrie în primele registre ale mănăstirii principalele acte imperiale conservate aici, rezumând zece acte slavone însoţite de comentarii. La Academia ieşeană, între 1767 şi 1769, Constantin / Kiril ţine cursuri de teologie, filologie 497 şi istorie , şi probabil ajunge în capitala Moldovei fiind adus de Grigore Ghica încă de la începutul domniei acestuia. Rămâne în Iaşi şi după mazilirea lui Ghica, cel puţin până la 2 iunie 1767, când termină de copiat un manuscris de 498 Nicolas Cabasilas . Ioan Dimitriade din Furna a fost un alt profesor de la Academia din Iaşi, 499 dar şi preceptor al fiilor lui Ghica, Dimitrie şi Alexandru . Nicolae Cercel, român macedonean, cu studii la Janina, în Italia şi în alte universităţi apusene, trece de la Muntele Athos la Iaşi, fiind angajat profesor la 500 Academia domnească, unde predă fizica până la sfârşitul vieţii (1773) . În timpul războiului din 1768-1774, Academia îşi suspendă activitatea pentru un timp, lipsind veniturile necesare, iar localul fiind ocupat de comandamentul rus. În 1770, memoriile înaintate de boieri propun înfiinţarea unei publicată, în 1979 la Atena, de Zoé Mourouti-Ghenakou, în RESEE, XIX, 1981, nr. 1, p. 183). 494 Ştefan Bîrsănescu, op. cit., p. 134; Pashalis M. Kitromilides, op. cit., p. 53-57. 495 Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, în româneşte de Aurelia Creţia, prefaţă şi note de Alex. Duţu, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 133. Cu o educaţie occidentală la Constantinopol şi admirator al culturii franceze, Ghica nu s-a gândit nicio clipă, totuşi, să introducă franceza ca limbă de predare la Academia sa (ibidem, p. 139). 496 Studiase medicina la Neapole, apoi, întors la Constantinopol, a fost luat în serviciul lui Ghica. La Iaşi, practică medicina, dar se ocupă şi de organizarea şcolilor din Moldova, pentru care a redactat şi o gramatică a limbii greceşti (Pompei Gh. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, vol. I, 1382-1775, Călăraşi, f.a., p. 143-144). La bătrâneţe, a lăsat spitalului Sf. Spiridon propria spiţerie (Sorin Grigoruţă, op. cit., p. 125, 234). 497 André Guillou, Les débuts de la diplomatique byzantine: Cyrille de Lavra, în „Bulletin de correspondance hellénique”, vol. 82, 1958, p. 612-613. 498 Ibidem, p. 613, nota 5. 499 Constantin Erbiceanu, Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariotice, extras din AARMSI, s. II, t. XXIV, Bucureşti, 1901, p. 101. 500 Istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 582. 179 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 501 „Academii de epistemii, meşteşuguri şi limbi” . În 1771, mitropolitul Gavril Calimah prezintă lui Rumianţev un nou memoriu, solicitând redeschiderea Academiei, lucru care se şi realizează, dar, deoarece elevii se risipiseră din cauza 502 evenimentelor, cursurile superioare de filosofie şi ştiinţe nu se pot preda . S-a spus că activitatea profesorilor de la Iaşi a dus la „formarea, creşterea şi modularea limbii noastre româneşti, după tipul celei greceşti bisericeşti, împrumutând traducătorii şi formătorii ei cuvinte, la lipsă, din limba latină mai 503 ales” . În acest proces, limba greacă, prin prestigiul ei, a dus, „inconştient”, la 504 înlocuirea cu totul a limbii slavone în spaţiul cultural românesc . Evident, câştigurile în plan cultural ale funcţionării Academiei din Iaşi, atâta vreme cât aici s-a putut preda, sunt mult mai mari decât cele observate de C. Erbiceanu, ele ţinând de formarea unei noi elite cărturăreşti şi de punerea bazelor pentru modernizarea ulterioară, de pe principii congruente celor europene, a învăţământului românesc. Grigore Alexandru Ghica nu şi-a epuizat generozitatea cu şcolile din ţară. A sprijinit financiar şi pe cele greceşti din Turcocraţie. Prin hrisovul din 27 august 1764, domnul Ghica acordă ajutoare băneşti Şcolii patriarhale de la Constantinopol în valoare de 500 de lei, jumătate faţă de suma pe care o primea până atunci, în fapt întărind donaţia lui Matei Ghica din 1754, sprijin recon505 firmat în octombrie 1766, 1769 şi 1776 . Mai apoi, în octombrie 1766, domnul acordă şcolii pentru studii elenistice din Neochorion (Ieni Kioï), pe malul european al Bosforului, care funcţiona în Biserica Sf. Nicolae, „în casele clădite 506 acolo de curând din temelie”, o sumă anuală de bani din cămara domnească . Ca orice domnie hotărâtă la Istanbul, şi cea a lui Grigore Alexandru Ghica trebuia să ajungă la un sfârşit. De fapt, zvonurile de iminentă mazilire l-au însoţit pe domn încă din al doilea său an pe tronul din Iaşi. După execuţia lui Stavarache la Poartă, în august 1765, se zvonea că nici Ghica nu va mai 507 primi confirmare de domnie , lucru care însă nu s-a întâmplat; de pe urma morţii fostei capuchehăi, la care urzise şi Nicolache Suţu, a profitat familia acestuia 508 din urmă, ce şi-a făcut casă pe ruinele fostei locuinţe a spânzuratului . La 501 Vlad Georgescu, Istoria românilor, p. 131. Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 79. 503 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 108-109. 504 Ibidem, p. 110. 505 Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/2, p. 1172-1173, doc. nr. MCLV; Constantin Erbiceanu, p. 101; Ariadna Camariano-Cioran, Aides pécuniaires fournies par les Pays Roumains aux écoles grecques (I), în RESEE, XVII, 1979, nr. 1, p. 127-128. 506 Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/2, p. 1182-1184, doc. nr. MCLXXV; Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 137. 507 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. 25-26, doc. nr. XIX; p. 26, doc. nr. XXI. 508 Ibidem, p. CXLV. 502 180 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă schimbarea din domnie a lui Ghica lucra chiar neobositul Nicolache Suţu, ale cărui planuri de ocupare a dragomanatului păreau puse în pericol de chibzuitul domn de la Iaşi, atât de atent cu trimiterea de bani la Poartă, bani de care Suţu 509 avea mare nevoie pentru sine . Înlocuitori se găseau cu prisosinţă, acum uneltind pentru tronul ce trebuia să devină vacant Constantin Mavrocordat, bătrânul dragoman Scarlat Caragea, poate chiar ambiţiosul Suţu. Zvonurile prind consistenţă la începutul anului 1766, motivul fiind banii ce i-ar fi primit 510 Ghica, pe când era dragoman, de la vechii săi prieteni din Prusia . Confirmat 511 în scaun în aprilie 1766 , Ghica este mazilit, spre nenorocirea „beţilor săraci, a 512 lăcuitorilor” , înaintea termenului de trei ani, la 23 ianuarie 1767, în locul său 513 fiind numit domn Grigore Ioan Calimah . Un pretext nu era niciodată greu de găsit: „Dar după duoi ani şi nouă luni de domnie, fiindcă n-au voit să cheltuiască cu mucarelul, Poarta l-a destituit, rânduind în locul seu iarăşi pe 514 Grigore vodă Calimah” . Schimbarea era cunoscută în februarie 1767, înainte de 14, după cum 515 arată un raport al trimisului francez la Poartă , dar Calimah primeşte învestitura abia la 10 martie, la 15 iese grăbit din capitala imperială, peste alte 516 două zile plecând spre tronul pe care şezuse şi tatăl său . La 1 martie 1767, 517 Grigore Ghica nu era încă plecat, dând o poruncă pentru hotărnicire , la fel la 518 519 6 martie 1767 . În 24 martie 1767, la Iaşi dau porunci caimacamii , pentru ca o primă poruncă domnească a lui Grigore Ioan Calimah să iasă din cancelaria 520 sa în 24 aprilie . Se încheie, astfel, o domnie altminteri plină de iniţiative plecate chiar de la Curtea domnească, unele aplicate cu rezultate mai mult sau mai puţin concludente, altele rămase fără urmări. Iaşii aveau să-l revadă pe mazilitul domn, într-o a doua domnie, care însă nu va mai semăna cu prima din niciun punct de vedere. 509 Ibidem, p. CXLVI. Ibidem, p. 26-27, doc. nr. XXII. 511 Aşa transmitea reprezentantul francez la Poartă către Vergennes (Hurmuzaki, Documente, supl. 1, vol. I, p. 737, doc. nr. MXLIV). 512 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 136. 513 N. Iorga, op. cit., vol. I, p. CXLVI-CXLVII. 514 Dionisiu Fotino, op. cit., tomul III, p. 116. 515 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 196; Constantin C. Giurescu, op. cit., vol. III/1, Bucureşti, 1944, p. 273. 516 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. CXLVII. 517 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. IV/2, p. 155. 518 Idem, Surete şi izvoade, vol. XI, p. 64, doc. nr. 40. 519 Creşterea colecţiunilor, nr. V (1907, septembrie-decembrie), p. 222. 520 Ibidem, nr. XIX (1911, octombrie-decembrie), p. 245. 510 181 CAP ITOLUL A L 2- LEA O domnie munteană în vremuri de război şi un „prizonierat aurit” la „împărăteasa Nordului” (1768-1774) Domnia munteană a lui Grigore al III-lea Ghica – o soluţie otomană de război Perioada este dominată, în plan internaţional, tot de problematica polo1 neză , care a dus, prin conexiunile şi interesele marilor puteri implicate, la un război ruso-turc ce se va încheia cu o pace cu implicaţii substanţiale pentru Principatele Române. Cu toate suspiciunile care planau asupra sa, Poarta con2 tinuă să-l consulte pe Ghica în problemele poloneze , în condiţiile în care situaţia din Polonia evoluează spre declanşarea unui război civil. Votarea de către Seim, la 20 februarie 1768, la cererea Confederaţiei de la Radom (înfiinţată din iniţiativa Rusiei în aprilie 1767), a unor legi favorabile acesteia, declanşează reacţia grupării catolice. În aceeaşi zi se pun bazele unei confederaţii generale a acestei grupări, la Bar, care va lupta pentru primatul religiei catolice şi al 3 libertăţii ,,şleahtei” de a dispune de întreaga viaţă politică a statului . Ecaterina a II-a sprijină pe „dizidenţi” (între care erau şi ortodocşi), iar „patrioţii” poloni, persecutaţi, caută de multe ori scăpare în Moldova, provocând călcarea graniţelor de către ruşii care-i urmăresc. Un astfel de incident are loc la Balta, pe Kodyma, unde, în urmărirea unor confederaţi, cazaci zaporojeni 4 pătrund în oraş în vara anului 1768, îl jefuiesc şi masacrează turci . Intensificarea intervenţiilor ruse în Polonia contra Confederaţiei de la Bar (Cracovia 1 H. M. Scott, The Emergence of the Eastern Powers, 1756-1775, Cambridge, Cambridge University Press, 2004, p. 174-182. 2 Théodore Toussenel, Histoire de lʼEurope de 1610 à 1789, Paris, 1879, p. 458; Veniamin Ciobanu, Relaţiile politice româno-polone între 1699-1848, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 115. 3 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 116-117; Dariusz Kołodziejczyk, The Crimean Khanate and Poland-Lithuania : International Diplomacy on the European Periphery (15th – 18th Century), Leiden-Boston, Brill, 2011, p. 206. 4 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Mavrocordaţii, 1711-1749, ed. a III-a, Bucureşti, f.a., p. 119-120; Andrei Oţetea, Contribuţie la chestiunea orientală, în idem, Scrieri istorice alese, ediţie de Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 98; Dariusz Kołodziejczyk, op. cit., p. 207. 182 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă este atacată în august 1768), precum şi alte acţiuni ostile Porţii determină înlăturarea „partidei păcii” de la Constantinopol, mare vizir devenind Hamza paşa. Contele de Vergennes, ambasadorul Franţei la Poartă, face tot posibilul să 5 concentreze animozităţile împotriva Rusiei : încurajează Confederaţia de la Bar (căreia îi trimite bani şi ofiţeri), încearcă să determine Suedia să intervină împotriva Petersburgului, fără să mai vorbim de faptul că insistă ca sultanul să 6 declare război . Sub presiunea concertată a ambasadorilor Franţei şi Austriei, la 6 octombrie 1768, prin închiderea lui Obrescov, trimisul rus la Constantinopol, la Edicule, conform dreptului politic al Porţii, războiul e declarat solemn. Nefiind însă pregătită pentru conflict, Poarta se mulţumeşte să se declare, deschis, de 7 partea Confederaţiei de la Bar şi să ordone tătarilor să prade în Rusia . În condiţiile izbucnirii războiului, pentru care lucrase şi Grigore Ghica, la 8 îndemnul francezilor, de care se reapropiase , hanul tătar Kârâm Ghirai, care 5 A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, prefaţă de Apostol Stan, îngrijire de ediţie şi note de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 46. 6 Ariadna Camariano-Cioran, La guerre russo-turque de 1768-1774 et les grecs, în RESEE, III, 1965, nr. 3-4, p. 513. 7 A. D. Xenopol, Istoria românilor, vol. IX, p. 119-120; Desaive Dilek, Le khanat de Crimée dans les Archives ottomanes [Correspondance entre le khans de Crimée et padichahs ottomans dans les registres des nâme-i hümâyûn], în CMRS, vol. 13, no 4, Octobre-décembre 1972, p. 581, doc. nr. 173 şi 174; Andrei Oţetea, op. cit., p. 98; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 124. Evenimentele acelor ani au fost descrise pe larg de stolnicul Dumitrache în scrierea sa editată de V. A. Urechia sub titlul Istoria evenimentelor din Orient, cu referinţă la Principatele Moldova şi Valahia din anii 17691774 (AARMSI, s. II, t. X, 1887-1888, p. 235-476). În continuare, vom folosi o copie a acestei „cronici de război”, dintr-un manuscris de la începutul secolului al XIX-lea (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 4 r.; pentru un rezumat cu excerpte din câteva file de început ale acestui manuscris, vezi Gheorghe Ghibănescu, Manuscripte, în IN, fasc. 9II (1933), p. 222-226). În ceea ce priveşte declanşarea ostilităţilor din anul 1768, se arată că războiul ar fi început tocmai cu incursiunea tătarilor lui Kârâm Ghirai. După moartea hanului la Căuşeni, „otrăvit de un doftor grecesc”, îi urmează nepotul său Devlet Ghirai, care nu avea „nici lucrarea nici îndrăzneala” lui Kârâm, aceasta fiind una dintre „pricinile pentru care turcii au pătimit în acest război” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 4 r.). În locul marelui vizir Hamza Paşa venise Hadji-Mehmed Emin paşa, ginerele sultanului, care era „un prea bun om de cabinet, însă nu avea nici o idee de trebile războiului” (ibidem, f. 4 v.), autorul acestei istorii, foarte bine informat asupra evenimentelor acelor vremi, găsind astfel în nepriceperea conducătorilor cauzele insucceselor otomane de pe câmpurile de luptă. 8 Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 166. Poate că o apropiere de Rusia nu intra în planurile fostului domn, în condiţiile în care intenţiile Petersburgului în privinţa Principatelor nu erau foarte clare, vorbindu-se chiar de numirea unor favoriţi ai ţarinei 183 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea urma să aibă un rol important în acest conflict armat, intră la 6 octombrie în capitala imperială şi îl convinge pe sultan că Alexandru Scarlat Ghica, domnul 9 Ţării Româneşti, nu va putea face faţă situaţiei, „căci este copil” , recomandându-l pe Grigore al III-lea Ghica (nepotul de văr şi cumnatul celui de pe tronul 10 muntean ), de la care primise dealtfel 300 de pungi cu bani (promise încă din 11 vara lui 1768), chipurile „contribuţie de război” . Ulterior, după moartea lui Kârâm Ghirai, la Căuşeni, la sfârşitul unei campanii cu rezultate îndoielnice pentru tătarii săi, s-a vorbit că Grigore Ghica nu ar fi fost străin de dispariţia 12 prietenului său, întrebuinţând chiar otrava , prin mâna capuchehaiei lui Ghica la han, grecul Siropolo, calificat de baronul de Tott drept „chimist” şi medic al 13 lui Ghica . Niciodată dovedite, zvonurile acestea nu aveau sens decât în cazul în care Ghica ar fi acţionat astfel la cererile ruşilor, îngrijoraţi de impetuozitatea noului han tătar. Putea fi însă, la fel de bine, o tentativă menită să şubrezească poziţia lui Ghica la Poartă. Neavându-l împotrivă nici pe noul mare dragoman, Nicolae Suţu (mai puţin pornit împotriva lui Ghica, acum că îşi îndeplinise prima parte a pro14 priului proiect politic), şi în ciuda faptului că nu era deloc pe placul sultanului , pe tronurile unor entităţi politice create pe teritoriul Imperiului Otoman: „Favoris de Catherine II, les Orloff, et Grégoire surtout, espéraient se créer des souverainetés dans lʼempire ottoman. Puisque Stanislas-Auguste, le plus beau et le plus élégant chevalier de Catherine II, était élu roi de Pologne, pourquoi Grégoire Orloff, son plus fidèle serviteur, maître du coeur de sa souveraine, ne serait-il pas hospodar de la Moldavie et de la Valachie?” (M. Capefigue, La Grande Catherine impératrice de Russie, Paris, 1862, p. 59-60). 9 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod, în vol. Cronici moldoveneşti, ediţie de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 136. 10 „Să făcu domnu Ţării Rumâneşti Grigorie Ghica în locul cumnată-său Alexandru Ghica” (Ianache Văcărescu, Istoria othomanicească, ediţie critică, studiu introductiv, note şi glosar de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2001, p. 99). 11 „Lʼinfluence du nouveau khan fut signalée par la chut du grand visir et par celle dʼAlexandre Ghika, prince de Valachie, qui avait livré sa province aux intrigues des Russes. Le premier fut exilé à Gallipoli; le second fut remplacé par Grégoire Ghika” (E. Jauffret, Catherine II et son règne, tome premier, Paris, 1860, p. 317). 12 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, Bucureşti, 1902, p. CLVI. 13 François de Tott, Memorii, în Călători străini despre ţările române, vol. IX, îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, p. 617, nota 43. 14 Într-adevăr, sprijinul conducătorului Crimeii pentru Ghica nu este pe placul sultanului („fiindcă-l avea în rea socotinţă pentru afacerea de mai nainte a Brandiburului”). Mai mult, „se socoate mare păcat la Curtea otomană a se lua vreo dregătorie prin mijlocirea hanului. Au făcut deci pe Ghica domn, având hotărârea ca, îndată ce vor găsi vre-un prilej, să-l mazilească ori să-l şi omoare” (Hurmuzaki-Iorga, 184 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Grigore Ghica este numit domn al Ţării Româneşti. Schimbarea are loc într-o 15 vineri, pe 17 octombrie 1768 : „Şi aşa, dând ştire la împăratul, au adus pe 16 Grigori Ghica şi l-au îmbrăcat cu caftan, făcându-l domnu Ţării Româneşti” . După însemnările unei persoane din anturajul noului domn, care îl însoţeşte în 17 alaiul de domnie , evenimentele se desfăşoară într-un ritm accelerat: marţi, 21 octombrie, Ghica primeşte cuca, iar sâmbătă, 25 octombrie, ia tuiurile. După cinci zile, la 30 octombrie, într-o joi, alaiul se pune în mişcare spre Bucureşti; pe parcurs, la 5 noiembrie, domnul lasă alaiul în grija lui capigi başa şi a unei beizadele (probabil fiul cel mai mare, Dimitrie), şi pleacă înainte cu cai de poştă; pe 8 noiembrie, trece Dunărea pe la Turtucaia, ajungând în Olteniţa, pentru ca a doua zi, duminică 9 noiembrie, să ajungă la Văcăreşti după un drum de zece zile. Nu trecuseră nici doi ani de când dădea porunci de pe tronul Moldovei, răstimp în care, alături de familie, urmărea să ajungă iarăşi domn. Visul i se împlinise, din nou. Ajuns în capitala munteană, este uns domn: se vorbeşte chiar de o coroană care este pusă pe capul domnului de arhiereu în timpul slujbei, după care, spre sfârşit, acesta „lasă cartea rugăciunilor, ia pe domn de subţiori şi-l duce la scaunul domnesc, zicând «în scaun prea înalt te va ridica Domnul pe 18 tine care ceri toate în credinţă şi adevăr»” . Noul domn menţine Divanul 19 20 domnesc până în ianuarie 1769, când numeşte altul : Dumitrache Ghica (fratele domnului) mare ban, Radu Văcărescu mare vornic al Ţării de Sus, Documente, vol. XIV/2, Bucureşti, 1917, p. 1193-1194, doc. nr. MCLXXXIII şi MCLXXXV). 15 La 2 noiembrie, apare buletinul privitor la numirea lui Ghica, iar la 6 noiembrie 1768 ambasadorul francez ştie că proaspătul domn va pleca din Constantinopol la 10 noiembrie (toate datele pe stil nou) (Hurmuzaki, Documente, supl. 1, vol. I, p. 768-769, doc. nr. MXCVI şi MXCVIII); vezi şi M. de Kéralio, Histoire de la dernière guerre entre les russes et les turcs, tome II, Paris, 1777, p. 65. 16 (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 136. 17 Catalogul manuscriselor greceşti, tomul I, întocmit de Constantin Litzica, Bucureşti, 1909, p. 81. Vezi şi N. Iorga, op. cit., vol. I, p. CLIV-CLV. 18 Gheorghe Papadopol, profesor la Şcoala domnească din Bucureşti, scrie câteva rânduri dedicate descrierii acestui ceremonial (Orândueala obişnuită la încoronarea domnului, în vol. Scrieri şi documente greceşti privitoare la istoria românilor din anii 1529-1837, culese şi publicate în tomul XIII din documentele Hurmuzaki de A. Papadopulos-Kerameus, traduse G. Murnu şi C. Litzica, Bucureşti, 1914, p. 481-482). 19 Pârvu Cantacuzino mare ban, Constantin Creţulescu mare vornic al Ţării de Sus, Radu Văcărescu mare vornic al Ţării de Jos, Nicolae Dudescu mare logofăt, Dumitrache Ghica mare spătar, Dumitraşco Racoviţă mare vistiernic, Iordache Manu mare postelnic, Nicolae Ştirbei mare paharnic, Răducan Slătineanu mare comis şi Dimitrie Varlaam mare pitar (Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea. Liste cronologice şi cursus honorum (I-III), în RA, Anul XLIX, vol. XXXIV, 1972, nr. 1, p. 116, 120, 122, 128; nr. 2, p. 296, 299, 308, 312, 323; nr. 3, p. 448). 20 Ibidem, nr. 1, p. 116, 120, 122, 128; nr. 2, p. 296, 299, 303 308, 312, 318, 323; nr. 3, p. 448. 185 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 21 Nicolae Dudescu mare vornic al Ţării de Jos, Badea Ştirbei mare logofăt , 22 Pârvu Cantacuzino mare spătar, Mihai Cantacuzino mare vistiernic , Pantazi 23 24 Câmpeanu mare clucer , Neculache Ventura mare postelnic , Manolache 25 Brâncoveanu mare paharnic , Ştefan Toplicescu mare stolnic, Costache Ghica (nepot de soră al domnului) mare comis şi Dimitrie Varlaam mare pitar. Un amestec de vechi şi puternici boieri ai Valahiei şi oameni de încredere ai lui Ghica, prieteni şi rude. Noul domn are nevoie de tot sprijinul, căci poziţia sa este fragilă, primul lucru de făcut însemnând „adormirea” suspiciunilor Porţii. El cultivă, astfel, 26 aparent în consonanţă cu politica sultanului , prietenia Confederaţiei de la Bar, intrând în tratative directe, în primăvara anului 1769, cu liderii acesteia. Obiectivul acestor discuţii, purtate prin intermediul lui Ştefan Enache, la 27 Gdansk , era obţinerea intervenţiei confederaţilor pe lângă Poartă pentru 21 În cursul anului 1769, vor mai fi mari logofeţi: Nicolae Brâncoveanu (21 august-15 septembrie) şi Dumitrache Stavrache, după 5 noiembrie (ibidem, nr. 1, p. 128). 22 Înlocuit cu Ianache Văcărescu în septembrie 1769 (ibidem, nr. 2, p. 299). Acesta este ginerele lui Iacovache Rizu, fiind căsătorit, în 1762, cu Eleniţa Rizu, aşadar este cumnatul noului domn (Ianache Văcărescu, op. cit., ed. cit., p. XVIII, XXI). În vremea lui Scarlat Ghica, ctitorul de la Sf. Spiridon Nou, cămăraşul Ianache Văcărescu a fost ispravnic la zidirea lăcaşului de cult, portretul său fiind pictat pe unul din pereţii bisericii (ibidem, p. XXVII). 23 Înlocuit cu Ianache Moruzi din august 1769 (Theodora Rădulescu, op. cit., nr. 2, p. 303). 24 Neculache Ventura a ocupat dregătoria de mare spătar în Moldova lui Grigore Ghica, începând cu anul 1765 (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI (1756-1770), Iaşi, Editura Dosoftei, 2004, p. 550, doc. nr. 626; p. 555, doc. nr. 628; p. 623, doc. nr. 715). 25 Au mai ocupat această funcţie, în anul 1769, Ioan Cândescu, Nicolae Ştirbei şi iarăşi Ioan Cândescu (Theodora Rădulescu, op. cit., nr. 2, p. 312). 26 În anul 1769, l-a avut capuchehaie la Poartă pe Atanase Comnen Ipsilante. Născut pe la 1711 sau 1719, a învăţat la Iaşi, în 1724, alături de beizadelele lui Mihai Racoviţă, apoi, între 1731 şi 1737, studiază medicina la Padova, de unde se reîntoarce la Constantinopol. În 1739, Grigore al II-lea Ghica îl numeşte medic al curţii sale, după care devine medicul lui Ragâb Paşa, pe care îl urmează în toate dregătoriile îndeplinite de acesta, începând cu anul 1744, până când ajunge mare vizir. Ales schevofilax al Marii Bisericii (1759), îl găsim mare spătar în Ţara Românească (1765), sub Ştefan Racoviţă, şi mai apoi capuchehaie în 1769, ca rezultat al bunelor legături între noul domn muntean şi marele vizir (Constantin Dapontès, Ephémérides daces ou chronique de la guerre de quatre ans (1736-1739), publiée, traduite et annotée par Emile Legrand, tome deuxième, Paris, 1881, p. XII, nota 1 – Introducerea traducătorului; Pompei Gh. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, vol. I, 1382-1775, Călăraşi, f.a., p. 120-121; Theodora Rădulescu, op. cit., nr. 2, p. 295). 27 Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în colecţii din străinătate, vol. II, Finlanda-Grecia, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011, p. 32, nr. 176. 186 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă consolidarea domniei sale, în schimbul unui ajutor material. Discuţiile nu au 28 niciun rezultat, confederaţii fiind lipsiţi de posibilitatea unei intervenţii efective . Numirea lui Ghica pe tronul muntean, într-un moment atât de delicat pentru Imperiul Otoman, s-a dovedit a fi o mişcare neinspirată, principele continuând a fi un fidel partizan al ruşilor, în ciuda gesturilor sale care urmau să liniştească Poarta. Pentru a înlătura orice bănuială, Grigore al III-lea Ghica se 29 grăbeşte să ofere Porţii dovezi de ataşament , aprovizionând pe propria cheltu30 ială armatele otomane din Moldova şi dând ordin marelui vistiernic Mihail Cantacuzino să asigure construirea a 24 de şeici pentru momentul când va sosi marele vizir la Isaccea. Gestul său costisitor are drept urmare acordarea de 31 către sultan a domniei ereditare (asigurase otomanilor o mare cantitate de pro32 vizii cumpărate din Transilvania ), favoare pe care, pe baza experienţei sale, are 33 înţelepciunea de a o considera un expedient pentru a înşela vigilenţa sultanului . Pe tot timpul domniei, în condiţii de război, Grigore al III-lea Ghica este nevoit să penduleze între datoria (fie şi formală) faţă de Poartă, pe care o implica statutul său, şi ataşamentul vechi şi constant faţă de politica Rusiei. În sprijinirea Petersburgului, domnul beneficiază şi de ajutorul unei părţi a boierimii muntene, plasată pe poziţii net antiotomane, în frunte cu fraţii Pârvu şi Mihai Cantacuzino, cărora li se acordă toată încrederea. Numindu-i pe aceştia în dregătorii cheie (mare spătar şi mare vistiernic), în condiţiile în care cunoştea legăturile lor cu emisarii ruşi, Grigore al III-lea Ghica facilitează propaganda rusă în Muntenia şi înlesneşte, în vreme de război, trecerea trupelor muntene de partea ruşilor. 28 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 126. La 3 ianuarie 1769 el informează Poarta despre concentrările de trupe austriece în Banat (N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 1896, p. 15). 30 Se păstrează un rezumat, datat 18 septembrie 1769, a unei scrisori anterioare a lui Ghica către Poartă prin care se angajează să procure 100 000 de chile de mei, fără a micşora cantitatea pregătită pentru celelalte necesităţi ale împărăţiei (Valeriu Veliman, Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti, Bucureşti, D.G.A.S., 1984, p. 436-437, doc. nr. 163). Într-adevăr, trupele otomane din Ţara Românească începeau să resimtă lipsa proviziilor (N. Iorga, op. cit., vol. II, p. 16). Efortul de război este uriaş şi cade în mare parte pe umerii autorităţilor celor două Principate; necesităţile trupelor sunt analizate minuţios de Virginia H. Aksan, Feeding the Ottoman Troops on the Danube, 1768-1774, în „War & Society”, Volume 13, Number 1 (May 1995), p. 1-14. 31 Un raport din capitala otomană arată că „sultanul a cedat Ţara Românească pentru vecie domnului de acum, Grigore Ghica, pentru el şi moştenitorii şi urmaşii săi” (N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. 32, doc. nr. XXXIII). 32 Ibidem, vol. II, Bucureşti, 1903, p. 384, doc. nr. 368. 33 Ibidem, vol. I, p. CLVII; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III/2, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocei fanariote (1601-1821), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1946, p. 568; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 125. 29 187 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Încă înainte de declanşarea războiului, ruşii căutaseră să vadă în ce măsură ar putea obţine sprijin în Principate. Trimit în consecinţă tot felul de agenţi sub masca unor negustori, pentru a stabili contacte utile şi a îndemna la răscoală sau la fugă în Rusia, arătând astfel Europei starea de lucruri potrivnică 34 Porţii şi favorabilă Petersburgului . Pe când spionii trimişi în Moldova sunt prinşi şi executaţi, în Ţara Românească, încă în vremea domniei lui Alexandru 35 Scarlat Ghica, soseşte maiorul Nazarie Carazin care poposeşte la Mănăstirea Argeş, unde pribeagul ardelean Nicolae din Balomiri legase prietenii mai vechi 36 cu cercurile panslaviste ruseşti . Este câştigat de partea conspiratorilor şi egumenul Damaschin, convins de măreţia planurilor de întemeiere a unei 37 împărăţii nu doar a ruşilor, ci a tuturor credincioşilor ortodocşi . Mai târziu, pe când aparent se luau toate măsurile pentru îndestularea nevoilor oştilor otomane, Carazin revine în ţară, îmbrăcat „cu haine călugăreşti 38 şi cu potcap” , trece pe la Argeş şi ajunge în Bucureşti, unde înmânează, la 9 ianuarie 1769, lui Pârvu Cantacuzino, o scrisoare din partea Ecaterinei a II-a (una dintre multele trimise de ţarină boierilor fruntaşi din Principate), în care aceasta se arată gata să elibereze acest popor, alături de „toate noroadele 39 slavoneşti de lege pravoslavnică” din Imperiul Otoman . În primăvara anului 1769 bande turceşti, venite din sudul Dunării şi din Giurgiu sub pretextul războiului cu ruşii, jefuiesc şi ucid în Bucureşti, unde reşedinţa domnească e devastată, şi în alte oraşe. O cercetare oficială, făcută la 34 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 121. La sfatul egumenului Damaschin, Carazin caută să intre în legătură cu boierii influenţi: Dumitrachi Ghica, fraţii Mihai şi Pârvu Cantacuzino, vornicul Nicolae Dudescu. I se spune însă că Ghica e suspect din cauza înrudirii sale cu domnul, iar Dudescu e „nestatornic”. Domnul cu aspiraţii „creştine” află de prezenţa lui Carazin şi cheamă la curte pe acesta şi pe Damaschin, primului cerându-i să părăsească ţara pentru a nu fi nevoit să-l aresteze şi să-l predea turcilor (N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, Reformatorii, Bucureşti, 1938, p. 260). 36 Aici se aşezase în vara anului 1761 şi Sofronie, decorat cu crucea de aur de Ecaterina a II-a, colaborator al lui Pârvu Cantacuzino, care strânge voluntari dintre emigranţii ardeleni (Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 120). 37 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 121; N. Iorga, op. cit., vol. VII, p. 259. 38 Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974, p. 151. 39 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 123; N. Iorga, op. cit., vol. VII, p. 260. Proclamaţiile către populaţiile creştine din Imperiul Otoman au constituit un mijloc de propagandă utilizat pe plan larg de Ecaterina a II-a în această perioadă, mai ales în teritoriile greceşti, unde s-au folosit şi opuscule redactate de Voltaire, traduse în limba greacă de Evghenios Voulgaris şi în limba română de un anonim (Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 530-531). 35 188 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 9 mai de un reprezentant al sultanului, constată că în capitală au fost ucise 42 40 de persoane, bărbaţi şi femei, şi rănite 25 . Pe acest fundal tulbure de război, noul domn încearcă să gestioneze treburile curente ale ţării. O atenţie specială este acordată comerţului făcut la sud de Carpaţi de către Compania negustorilor braşoveni, care activa în Ţara Românească, sub conducerea unui staroste, pe baza unor hrisoave domneşti, 41 precum cel acordat în august 1760 de Scarlat Ghica . La rândul său, Grigore Ghica înnoieşte acest act, în 13 septembrie 1769, majorând la 400 de taleri 42 darea pe care negustorii o datorau anual cămării domneşti . Găseşte vreme şi pentru a porunci întocmirea unei catagrafii a clerului muntean, hotărând ca fiecare preot să nu mai dea decât o contribuţie de 4 lei pe 43 an, parte din aceşti bani fiind folosită la „faceri de bine” , despre care nu ştim mare lucru. Deşi e război la Dunăre, în capitala munteană se tipăresc în continuare cărţi, la „tipografia cea nouă”, în limba română sau greacă, de cult sau de altă 44 natură . Se pare că în această perioadă s-a tipărit şi Învăţătura ortodoxă a lui Meletios Pegas; locul apariţiei nu apare pe pagina de titlu, dar volumul este 45 dedicat lui Ghica . 40 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979, p. 90; Ştefan Ionescu, op. cit., p. 151-152. Într-un raport al marelui vizir către sultan se exprimă resentimentele oştenilor otomani care „poartă duşmănie şi voievodului Ţării Româneşti”, întrucât acesta „nu i-a dat tainuri unui baş-ceauş plecat de la ogeac, şi nu i-a făcut nici daruri” (Valeriu Veliman, op. cit., p. 435, doc. nr. 162). 41 Acesta acorda negustorilor companiei braşovene, „«care se hrănesc» cu negoţ braşovenesc în oraşul Bucureşti, târguri şi sate «cu prevelii sau alte chrane», sau numai şezători cu casele lor, scutiri de «ciferturile de ţară», fumărit, cotărit, zaherea, văcărit, pogonărit şi altele, fiind îndatoraţi numai la o «ruptoare» către cămara domnească, de 300 de taleri, plătibile în patru «angării»” (Constantin A. Stoide, Ioan Caproşu, Relaţiile economice ale Braşovului cu Moldova de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1850, Chişinău, Editura Universitas, 1992, p. 146). 42 Ibidem, p. 146, inclusiv notele 5 şi 6. 43 Jean-Louis Carra, Istoria Moldavii şi a Românii cu disertare asupra stărei acestor două provincii pe la anul 1781, traducere de N. T. Orăşanu, Bucureşti, 1857, p. 256; Mihail Kogălniceanu, Histoire de la Dacie, des valaques transdanubiens et de la Valachie, nouvelle édition, Berlin, 1854, p. 454; Călători străini despre ţările române, vol. X, partea I, îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Editura Academiei Române, 2000, p. 177. 44 Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, 1508-1830, vol. II, 1716-1808, Bucureşti, 1910, p. 190-191, nr. 362; p. 193, nr. 368-369; vol. IV, Adăugiri şi îndreptări, editori: Ioan Bianu şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1944, p. 88-89, nr. 149. 45 Vezi Albert Failler, recenzie la Max Demeter Peyfuss, Die Druckerei von Moschopolis, 1731-1769. Buchdruck und Heiligenverehrung im Erzbistum Achrida, Wien – Köln, Böhlau Verlag, 1989, în „Revue des études byzantines”, Année 1991, vol. 49, no 1, p. 316. 189 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Grigore Ghica, prinţul îndrăgostit de cunoaştere, nu a avut prea mult timp în domnia sa munteană pentru a organiza, pe aceleaşi baze precum în Moldova, învăţământul din ţara vecină. O mărturie din vremea succesorului său 46 atestă prezenţa la Bucureşti a unui profesor de gramatică şi a altuia de ştiinţe . Într-o domnie atât de scurtă şi agitată precum cea munteană, Grigore al III-lea Ghica a găsit timp şi pentru îngrijirea unor lăcaşuri de cult, din Muntenia şi din afara graniţelor acesteia. După ce în 1768 făcuse o danie domnească la 47 Mănăstirea athonită Filotei , în debutul anului 1769, la 15 ianuarie, Grigore Ghica întăreşte Mănăstirii Sf. Spiridon din Bucureşti dania predecesorului său Alexandru Scarlat Ghica, o parte din moşia „de la oraşul Floci sud Ialomiţa” cu 48 venitul bălţii de acolo , în aceeaşi zi închinând Mănăstirii athonite Grigoriu 49 metocul Vizantea din ţinutul Putna al Moldovei. Unchiul său Grigore al II-lea Ghica făcuse, la un moment dat, o donaţie paraclisului de la palatul domnesc (Vlah Sarai) din Constantinopol, iar nepotul său întăreşte, în februarie 1769, supunerea acestei mănăstiri „de lângă Tahtà-Minarè”, cu hramul Adormirea 50 Maicii Domnului, către Mănăstirea Mega Spileon din Moreea , mănăstire 51 „imperială şi patriarhală” . Schitul Bistriţa din judeţul Vâlcea beneficiază, la 46 N. Iorga, Histoire de l’enseignement en Pays Roumains, traduction par Alexandrine Dumitrescu, Bucureşti, 1932, p. 92. Se pare că a trimis, totuşi, un bursier în afara ţării, pentru a face studii medicale, anume pe Polihronie Dumitriu, care îi dedica binefăcătorului său, în 1775, o carte religioasă tipărită la Leipzig (ibidem, nota 1). 47 Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 247. 48 Al. T. Dumitrescu, Despre oraşul Floci. Notiţă istorică-filologică, în RIAF, vol. XI, partea a II-a, 1910, Anexa A, p. 433. 49 Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/2, p. 1197, doc. nr. MCLXXXVIII; Teodor Bodogae, op. cit., p. 281-282. 50 Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/2, p. 1197-1199, doc. nr. MCLXXXIX; N. Iorga, Fundaţiunile domnilor români în Epir, extras din AARMSI, s. II, t. XXXVI, Bucureşti, 1914, p. 904-905. Pentru tabloul complet al donaţiilor româneşti la mănăstirea moreotă, vezi Mihai-Cristian Amăriuţei, Lidia Cotovanu, Ovidiu-Victor Olar, Phanariot Donations to the Mega Spileon Monastery, în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, 18/I, 2014, p. 219-242. 51 Protejarea „locurilor de memorie” ale creștinătăţii, după modelul vechilor împăraţi ai Imperiului Roman de Răsărit, era o datorie de mult asumată de domnii ţărilor române. O repetă în toamna anului 1704 și în vara anului 1705 ierarhii şi marii boieri ai Moldovei, care adeveresc scutirile de dări acordate mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt: „Lipsind acei pravoslavnici împăraţi carii erau sprijinitori şi ajutători aceştei sfinte cetăţi, acmu dară, într-aceste vremi, cu vrerea dumnezeiască coronindu-să luminaţi şi pravoslavnici domni într-a noastră Ţară a Moldovei...” (Caproşu, Documente Iaşi, vol. III (1691-1725), Iaşi, Editura Dosoftei, 2000, p. 234, nr. 275 (1704 septembrie 12); p. 238, nr. 276 (1704 septembrie 25); p. 252, nr. 284 (1705 iunie). O întăreşte și Hrisant al Ierusalimului, în prefaţa unui Manual despre superioritatea Ierusalimului şi a Sfântului Mormânt, tipărit la Bucureşti în 1728 și 190 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă rândul său, în 13 martie 1769, de înlesniri la dări şi o sumă anuală de bani din 52 vama judeţului, de care se bucurase şi de la domnii anteriori . Memoria strămoşilor săi este onorată la Mănăstirea Ciolanu, cu hramul Sf. Gheorghe. În pomelnic, printre „ctitorii ce au dat milostenie la sfântul schit” apar, la cei vii, Alexandru voievod, Maria doamna, Grigore voievod şi Roxandra 53 doamna . Aici, ctitori sunt Alexandru Scarlat Ghica, mama şi soţia sa, Ruxandra şi Maria, precum şi Grigore Alexandru Ghica. De la acesta din urmă a rămas şi un hrisov de danie, din 2 iunie 1769, prin care cel ajuns în „strămoşescul nostru scaun” al Munteniei, aflând acest schit, „unde lăcuiesc 12 părinţi călugări sihaştri rumâni şi moldoveni”, la mare sărăcie, dăruieşte vieţuitorilor de aici câte o abà, un cojoc şi o pereche de cizme, precum şi o cantitate de ceară la ziua hramului, din carvasaraua domnească, untdelemn şi tămâie din vama Focşanilor, precum şi patru posluşnici şi înlesniri la dări. Toate acestea, pentru a fi „domniei mele şi răposaţilor părinţilor, moşilor şi strămoşilor domni veş54 nică pomenire” . Vremurile nu aveau însă răbdare cu Grigore Ghica. În vara anului 1769, vizirul, „urând şi pe Grigore vodă Ghica”, a cerut sultanului, după moartea hanului Kârâm Ghirai, mazilirea domnului muntean şi înlocuirea sa cu Nicolae 55 Suţu . 56 Pe front, evoluţiile sunt defavorabile Porţii. Ruşii cuceresc Hotinul , apoi, în septembrie 1769, turcii se retrag din Moldova, care este ocupată de armatele ţariste. În faţa noilor evoluţii, Grigore al III-lea Ghica înclină în secret, dar hotărât, de partea Rusiei. În 26 septembrie, trupele ţariste intră în Iaşi, fiind 57 întâmpinate de boieri şi mitropolit . Toată ţara depune jurământ individual de retipărit în același oraș în 1768: Nicolae Mavrocordat, ruda Ghiculeştilor, „ne-a ajutat totdeauna pe noi, căci i s-a lăsat ca o moştenire de prea slăviţii săi strămoşi, părinţi şi rude, a fi defensor al Sfântului Mormânt...” (I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche 1508-1830, II (1716-1808), Bucureşti 1910, p. 35, 188-189). 52 V. A. Urechia, Istoria românilor, tom. II, Bucureşti, 1892, p. 81. 53 Pamfil Georgian, Documente privitoare la mănăstirea Ciolanu, în RI, XV, 1929, nr. 4-6, p. 137. 54 Ibidem, p. 138-139. Conform tradiţiei, după o perioadă în care mănăstirea a fost pustie, cel care a reînfiinţat schitul a fost Alexandru Scarlat Ghica, motiv pentru care este trecut primul în pomelnic. 55 Hurmuzaki-Iorga, Documente, vol. XIV/2, p. 1200, doc. nr. MCXCII. 56 Vechii stăpâni ai moşiilor de la fostul ţinut Hotin revin acolo, aşa cum face, spre exemplu, un Ştefan Sămionel, nepotul lui Savin Sămionel fost pârcălab de Hotin, care se învoia cu un nepot al său, în 16 februarie 1771, pentru alegerea unor moşii ce le aparţinuseră (Creşterea colecţiunilor, nr. XV (1910, aprilie-septembrie), p. 160). 57 „Unii dintre boierii Moldovei s-au unit cu moscoviţii, iar alţii sunt dispuşi să fugă” (Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. III, Sfârşitul sec. XVI-începutul sec. XIX, întocmit de Mustafa A. Mehmed, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 298). 191 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 58 credinţă Ecaterinei a II-a, la 10 decembrie , după care baronul de Elmpt cere ştiri asupra ţinuturilor şi oraşelor din Moldova, asupra comerţului, a relaţiilor dintre boieri şi ţărani, asupra dărilor, dovadă că Rusia se gândea serios la 59 posibilitatea încorporării Principatelor . Încep acum să se formeze trupe de voluntari: „unii pântru râvna legii, alţii pântru pohta slavei şi alţii pântru iubirea hrăpirii să făcură ostaşi ruşi şi cei mai mulţi şi fără comandir, alţii iarăş 60 dă frica turcilor, fiindu-le credincioşi fugea dă dânşii să nu piară” . Grigore al III-lea Ghica află că trupele ţariste din Moldova sunt destul de reduse ca număr, de aceea, deşi fidel Rusiei, dorind să „se ţiei cu mâna de amândouă frânele” (Ioniţă Canta), propune marelui vizir ca, unind arnăuţii domneşti cu forţele otomane din Brăila şi Galaţi, ruşii să fie scoşi din Moldova. Vizirul îi răspunde că nu trimite oastea pentru a nu alarma locuitorii ţării, iar Mihai Cantacuzino arată domnului, la rândul său, că ar fi o încercare fără sorţi de izbândă din cauza lipsei unor mijloace financiare, adăugând şi faptul că 61 patru judeţe (Râmnic, Buzău, Saac şi Ialomiţa) sunt controlate de „volintiri” . Aflând că garnizoana trimisă de marele vizir pentru a asigura paza Bucureştilor numără cam 800 de oameni, Carazin, sfătuit de Pârvu Cantacuzino, porneşte din Focşani spre Bucureşti cu 400 de soldaţi, printre care şi „volintiri” 62 moldoveni comandaţi de Ilie Lăpuşneanu . Se opreşte, iniţial, la marginea Bucureştilor, în seara zilei de 17 noiembrie 1769, pentru ca la miezul nopţii să 63 intre în capitală , „cu mare zgomot şi strigare şi cu oareşcare sunet, iar oastea turcească prinzând de veste s-au spăimântat, socotind că iaste mare putere de 58 Creşterea colecţiunilor, nr. XLVIII (1937), p. 78; Ştefan Ştefănescu, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Bucureşti, Editura Universităţii, 1999, p. 41. Cu această ocazie, mitropolitul Gavril, împreună cu episcopii, egumenii şi boierii ţării, cere ţarinei să fie restituite Moldovei moaştele Sf. Ioan cel Nou, odoarele şi actele Mitropoliei Moldovei, toate aflate în Polonia, la Zolkiev (Creşterea colecţiunilor, nr. XLVIII (1937), p. 78). 59 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 122. Autorităţile ruse de ocupaţie pregăteau deja terenul pentru administrarea Moldovei cu ajutorul marilor boieri ai Divanului, care erau chemaţi, de la ţinutul Tecuciului, printr-o scrisoare a generalului Stoffel (Creşterea colecţiunilor, nr. III (1907, ianuarie-aprilie), p. 46). În această perioadă, ruşii primeau dări de seamă asupra economiei ţinuturilor Moldovei, sau socoteli, calculate în monedă rusească, a dărilor pe care domnii Moldovei le încasau de la locuitorii ţării pe timp de pace (ibidem, nr. XLVIII (1937), p. 78). 60 Ianache Văcărescu, op. cit, ed. cit., p. 102. 61 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 261; Ştefan Ionescu, op. cit, p. 74; Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, Editura Militară, 1987, p. 435. În toamna anului 1769, în Ţara Românească circula deja o „apelaţie” a lui Nazarie Carazin pentru strângerea „volintirilor”, tipărită la Râmnic (Creşterea colecţiunilor, nr. XIX (1911, octombrie-decembrie), p. 267). 62 Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 41. 63 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 90; Ştefan Ionescu, op. cit., p. 156; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 435. 192 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă oaste muscălescă şi au fugit afară din oraş, la Văcăreşti, şi acolo aştepta să vază 64 ce va să fie” . Cu prudenţa care îl păzise de atâtea ori în viaţă, domnul îşi trimisese 65 familia în Transilvania pentru a o pune la adăpost ; liniştit din partea aceasta, se refugiază în hanul lui Şerban-Vodă, împrejmuit cu ziduri puternice, în 66 mijlocul capitalei muntene, la un negustor lipscan , după ce-şi încredinţase averea fratelui său Dumitrache şi unui om de casă, în timp se majoritatea boierilor se refugiaseră la Hanul Sf. Ioan cel Mare sau la Braşov. Pârvu Cantacuzino adună la Hanul Sf. Gheorghe pe toţi aceşti oameni de încredere ai 67 domnului, îmbrăcându-i în haine de voluntari pentru a-i proteja . În ascunzătoarea sa, Grigore Ghica cere sfatul fratelui Dumitrache şi lui Mihai Cantacuzino, acesta din urmă lăsându-l pe domn să aleagă între a fi lăsat să 68 fugă la turci sau a fi luat prizonier de ruşi. Ghica preferă să fie „prins” , la 16 64 Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), ediţie de Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 35. 65 N. Iorga, op. cit., vol. VII, p. 263; C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, ediţie îngrijită de Victor Leahu, vol. II, Iaşi, Editura Junimea, 1972, p. 207. 66 Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 405-406 (domnul ar fi stat ascuns trei zile în această prăvălie, înainte de a fi capturat). Se poate însă ca domnul să se fi ascuns într-o dugheană a fratelui său, marele ban Dumitrache, care va cumpăra câţiva ani mai târziu, în noiembrie 1775, o prăvălie la hanul lui Şerban-Vodă, care prăvălie „este într-un perete şi într-un văliş” cu dugheana banului (N. Iorga, Documente privitoare la Bucureşti, în BCIR, XI, 1932, p. 42-43, doc. nr. 26). 67 Ştefan Ionescu, op. cit., p. 157; George Potra, Hanuri bucureştene, Bucureşti, 1943, p. 22, 54. 68 „Pă domnu<l> Valahiei, Grigorie, iarăş călcând Bucureştii oştile volontarii, prin comanda unui pol polcovnic, Nazarie Carazin, şi prin agiutoriul şi conglăsuirea Pârvului Cantacozinul, ce era atunci spatar al ţării, îl prinseră şi-l trimiseră prigioner la Petroburgu” (Ianache Văcărescu, op. cit., ed. cit., p. 101-102). Sau, într-o însemnare contemporană: „iar pă Gligore vodă Ghica dragomanu l-au luat muscali dăn scaun din Bucureşti când au venit întâi şi s-au dus cu el la Rusiia” (Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 299, nr. 6). „Prinţipul Ghica putea să scape şi să fugă la turci, dar fiindu-i frică să nu-ş piarză capul, cu pricină că n-au ocrotit ţara cu 1 500 dă ostaşi turci ce era atunci în Bucureşti şi la zgomotul cel dântâiu au fugit, fiind izgoniţi dă 30 dă cazaci şi dă trii, patru sute ţărani volintiri, fără arme, s-a paradosit dă năvoe”, încearcă să explice prizonieratul voluntar al domnului cumnatul său (Ianache Văcărescu, op. cit., ed. cit., p. 102). Un cronicar al acelor întâmplări le descrie astfel: „După aceaia au intrat volontirii la Ţara Rumânească şi au mers asupra Bucureştilor; şi intrănd noaptea în Bucureşti şi fiind vreo trei mii de Turci acolo, s-au sculat şi Arnăuţii care au fost lângă Vodă şi s-au însoţit cu volontirii. Şi aşa s-au spăriat Turcii, şi câţi au scăpat au fugit. Iar pe Vodă l-au prinsu rob şi l-au dus la Iaşi la Feldmarşal. Într-acest chip s-au luoat Bucureştii. Numele lui Vodă ce au fost în Bucureşti, Grigorie Ghica. Care acest Vodă, cât au ţinut Moscalii cu Turcii au fost tot lângă Feldmarşal păn s-au făcut pace. Dup-aceaia l-au făcut Vodă la Iaşi, la Ţara Moldavii” (Em. E. Kretzulescu, 193 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 69 noiembrie („înclinând spre duşmani, intrase în rândul trădătorilor” , după cum spune un martor otoman al evenimentelor), probabil şi pentru a nu împărtăşi 70 soarta lui Grigore Calimah , ucis, împreună cu dragomanul Nicolae Suţu, la 71 Constantinopol, la 29 august 1769 . Se pare că la sfârşitul violent al celor doi contribuiseră şi acuzaţiile aduse de Grigore al III-lea Ghica, care avea o „socoteală” mai veche cu Grigore Calimah, iar pe Suţu îl considera un duşman 72 statornic care-i „răsturnase” domnia din Moldova . Soarta principelui este împărtăşită de spătarul Matei, fratele domnului, o 73 beizadea (fiul cel mai mare, Dimitrie), apoi Alexandru Ioan Mavrocordat , adă74 postit la o soră a sa, Ecaterina, soţia lui Radu Cantacuzino , marele postelnic Ventura, doctorul Lucachi della Rocca, cumnatul domnului, Costache Ghica şi 75 76 fratele său Alexandru , nepoţii de soră ai domnului, şi alţii . Este trimis 77 împreună cu o parte a familiei (condiţie pusă de ruşi pentru „prizonierat”) la Codex Kretzulescus (I), în RIAF, vol. XI, partea I, 1910, p 27-29). Întâmplarea cunoaşte şi o descriere în versuri, în care comandantul ruşilor „Şi cu toţi ai lui intrasă / Tocmai la Vodă în casă. / Vodă dacă l-au văzut / Cu tot la el au căzut”. Maiorul, „cu mojicie şi cu rea obrăznicie” nu doreşte să stea la discuţii cu domnul. Vodă este dezbrăcat de haine, după care „Şi curând îl ridicară / La Sfeti Gheorghe în hanul, / Unde erà şi Belu Banu, / Fratele Mării sale / Cu haremu dumisale. / Şi după ce-l aşezară, / Iar la Curte se înturnară” (ibidem, p. 28). 69 Cronici turceşti, vol. III, p. 312. 70 La intrarea ruşilor în Ţara Românească, „domnul acestii ţări temându-să să nu vie şi asupra lui soarta lui Calimah s-au lăsat de sine a fi [prins] de ruşi la Bucureşti” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 6 v.). 71 Hurmuzaki, Documente, supl. 1, vol. I, p. 788, doc. nr. MCXXVII; Cronici turceşti, vol. III, p. 297. 72 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 196-197. 73 Într-un raport din 10 februarie 1785, trimis la Roma de nunţiul apostolic din Viena după numirea pe tronul Moldovei a lui Alexandru Ioan Mavrocordat, se pomenesc evenimentele întâmplate la Bucureşti în toamna anului 1769: „acesta [Mavrocordat] locuind lângă nefericitul Ghica a fost făcut prizonier de ruşi; şi a rămas în Rusia până la pace. S-a bucurat atunci de protecţia specială a acestei Curţi. Revenit la Constantinopol a fost promovat în rangul de prim-dragoman şi acum în ultima avansare” (I. Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei (secolul XVIII), Bucureşti, Editura Cartea Românească, f.a., p. 477, doc. nr. CXXXI). 74 Paul Cernovodeanu, Tabele genealogice. 1. Mavrocordat, în Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), coordonatori: Paul Cernovodeanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002. 75 P. P. Panaitescu, Un manuscript necunoscut al „Efimeridelor” lui Constantin Caragea banul, în BCIR, III, 1924, p. 137. 76 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, p. 23; Al. Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 275, doc. nr. DXCII. 77 „Luându-l şi pe mărie-sa de l-au adus în Moldova cu toţ<i> oamenii mării<i> sale, 194 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 78 79 Rumianţev , la Iaşi. La început de martie 1770, ajunge la Petersburg , unde este tratat mai degrabă ca un prieten, fiind primit de ţarină „cu toate onoru80 81 rile” şi participând la toate ceremoniile . Doamna Ecaterina a rămas însă la 82 Constantinopol cu toţi ceilalţi copii , motiv de permanente griji pentru fostul domn. Fost principe, acum o „piesă utilizabilă cu profit” Ajuns în Rusia, fostul domn este nevoit să acţioneze într-un context agitat din punct de vedere politic. Situaţia este una inedită pentru el, întrucât are posibilităţi mult mai reduse de a influenţa mersul evenimentelor; de data aceasta, nu mai reprezintă decât o soluţie printre multe altele pentru marile de s-au împreunat cu ghinărariul cel mari. Şi de acolo au mersu în Ţara Moschicească, având şi pe un frate a mării<i> sale, spat<arul> Matei, şi pe o beizade a lui Ion-vodă Mavrocordat şi o beizade a mării<i> sale” (vezi (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 145). O altă mărturie a vremii, cu referire la acţiunea lui Carazin: „Il surprit les troupes laissées à Boukarest, capitale de cette principauté, les chassa de la ville, fit prisonniers le prince Grégoire Hiko (sic!), hospodar de la province, son frère, son fils, tous les officiers de sa cour, & les fit conduire à Jassy, dʼoù ils furent transférés à Saint-Péterbourg” (M. de Kéralio, op. cit., tome I, p. 196). 78 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 263; C. Gane, op. cit., vol. II, p. 207. Ecaterina a II-a îi scrie lui Voltaire, care era îngrijorat de ştirile despre alungarea ruşilor din Moldova publicate de gazetele franceze ostile Petersburgului: „Monsieur, nous sommes si loin dʼêtre chassés de la Moldavie, comme votre Gazette de France le publie, quʼil nʼy a que quelques jours seulement que jʼai reçu des nouvelles de la prise de Galatz, nos troupes légères ont amené de Bucharest, capitale de la Valachie, lʼhospodar, son frère et son fils à Iassy. Tous ces messieurs passeront leur carnaval non à Venise, mais à Pétersbourg. Bucharest est à présent occupé par mes troupes” (M. Capefigue, op. cit., p. 58-59). 79 La 2 martie 1770, Sabatier, reprezentantul Franţei în Rusia, îi scrie lui Choiseul, şeful diplomaţiei franceze, că Ghica ajunsese la Petersburg de 2-3 zile, însoţit de toată familia sa şi de o suită numeroasă (Hurmuzaki-Hodoş, Documente, vol. XVI, Bucureşti, 1912, p. 477, doc. nr. MLXVI). 80 Încă de la începutul lunii martie, fostul domn aşteaptă să fie primit în audienţă de Ecaterina a II-a (N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, p. 25-26). 81 La Petersburg, Ghica a luat parte la serbările organizate în cinstea sosirii prinţului Henric, fratele regelui Frederic al II-lea. Unul dintre aceste evenimente, cel de la Ţarskoe-Selo, trebuie să-l fi impresionat prin fast pe principele exilat (Vie de Catherine II, impératrice de Russie, tome second, Paris, 1797, p. 7-10). 82 Dionisiu Fotino, op. cit., tomul II, p. 164. La Constantinopol, copiii lui Grigore Ghica au fost educaţi de Agapios Kolivas (angajat la sugestia socrului său, Iacovache Rizo), între anii 1771 şi 1775, când doamna Ecaterina vine la Iaşi (vezi Cristian Luca, Simeone e Agapios Kolivas, due precettori finora ignorati dei figli di Alessandro Ypsilantis e Gregorio III Ghica, în RESEE, XLIX, 2011, 1-4, p. 217-219). 195 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea puteri. În faţa succeselor Rusiei în războiul cu Poarta, acestea se văd obligate să intervină. Anglia îşi recheamă marinarii din serviciul Rusiei, Franţa trimite Porţii nave de război, ingineri şi ofiţeri, Austria îşi întăreşte garnizoanele din Transilvania. Intervenţia Franţei sau a Austriei în conflict ar fi silit Prusia să 83 susţină ferm Rusia, aliata sa, lucru pentru care nu era pregătită . În consecinţă, Iosif al II-lea, coregent al mamei sale, Maria Tereza, se întâlneşte la Neisse (august 1769) cu Frederic al II-lea, cu care convine să propună Rusiei mediaţia lor comună. Datorită activităţii la Poartă a lui von Thugut şi a lui Zegelin, reprezentanţii Austriei şi Prusiei, Divanul sultanului adresează celor două puteri, la 11 august 1770, o cerere de mediere exclusivă, primită de Iosif al II-lea 84 şi Frederic al II-lea la Neustadt, unde se întâlnesc pentru a doua oară . Anul 1770 reprezintă pentru Grigore al III-lea Ghica, aflat la Petersburg, o perioadă de intense contacte diplomatice. Încă din primăvara acelui an solicită intervenţia regelui Prusiei la Poartă, temându-se de a nu fi acuzat de complicitate cu Rusia. Von Solms, ambasadorul Prusiei la Petersburg, ia legătura cu fostul domn în martie 1770, după care consideră că, deşi „tratat cu 85 distincţie” de către ruşi, Ghica nu va fi o „piesă utilizabilă cu profit” . Von Solms mai arată că Ghica îi vorbise cu o mare veneraţie despre Frederic al II-lea, exprimând şi speranţa că la Berlin erau apreciate serviciile sale făcute Curţii de aici pe vremea când era dragoman şi încerca să „împingă” Poarta în conflict cu Austria pe vremea războiului de şapte ani. Prietenii săi prusieni încearcă să obţină pentru Ghica informaţii despre doamna Ecaterina, aflată la Constantinopol, şi chiar să intervină, în măsura în care acest lucru este posibil, 86 în favoarea sa pe lângă autorităţile otomane . Formal, toată lumea admiră pe toată lumea. Ghica venerează pe Frederic al II-lea, iar Ecaterina a II-a admiră inteligenţa şi cultura lui Ghica, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă lui Voltaire, la 18 februarie 1770. Grigore Ghica, care petrecea la curtea sa, este arătat ca un om de spirit („il a beaucoup 87 d’esprit”) şi stârneşte invidia prefăcută a marelui francez . Ca o confirmare a acestei atitudini favorabile, Dimitrie, fiul lui Ghica, alături de Iordache Millo, 83 Andrei Oţetea, op. cit., p. 105; Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii, Iaşi, Editura Junimea, 1985, p. 18. 84 Andrei Oţetea, op. cit., p. 106; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 17; Leonid Boicu, op. cit., p. 177. 85 Leonid Boicu, op. cit., p. 184. 86 N. Iorga, op. cit., vol. II, p. 26-27. 87 Ion I. Nistor, Grigore Vodă Ghica. La aniversarea de 150 de ani de la moartea sa, în CC, IV-V, 1927-1928, partea I-a, p. 410. Marele spirit francez al vremii se declara, la modul retoric, invidios pe destinul fericit al domnului valah: „Pour le Hospodar de Valachie, puisqu’il a de l’esprit, il restera à votre cour (...) je me mets aux pieds de votre Majesté comme le Hospodar de la Valachie et j’envie sa destinée” (ibidem, p. 411). 196 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 88 fiul lui Enache Millo, cel care făcuse parte din deputăţia Moldovei la Petersburg , 89 este primit în corpul cadeţilor ţarinei . Ritmul evenimentelor este unul alert, de război; în martie 1770, ţarina intenţionează să-l trimită pe Ghica alături de Rumianţev, pe care crede că-l poate ajuta cu sfaturile sale, ca unul ce cunoaşte binele realităţile din ambele 90 Principate, precum şi organizarea şi slăbiciunile turcilor . Ghica este văzut ca parte a unei soluţii până târziu în acel an, căci, la 21 august 1770, von Kaunitz remarca încă, poate cu mirare, buna primire a lui Ghica în Rusia, întrebuinţat 91 ca mijlocitor secret pentru încheierea unui tratat de pace . La 15 iunie 1770, chiar Frederic al II-lea ordonă lui Zegelin să-l sprijine 92 pe Ghica, întrucât îi adusese „diferite bune servicii” . Francezii intră în acest joc şi încearcă să-l atragă pe Ghica de partea lor. Legătura este stabilită de 93 Sabatier, trimisul Franţei la Petersburg, prin intermediul lui Nagni (secretarul lui Ghica), după care ea devine nemijlocită. Sabatier cultivă această relaţie cu aprobarea lui Choiseul, şeful diplomaţiei franceze, convins fiind că Grigore al 94 III-lea Ghica nu minţea când pretindea că a urmat pe ruşi fără voia sa . Choiseul scrie, în iunie 1770, că Ghica primise misiunea de a merge pentru a negocia pacea cu Poarta, dar ştirea i se părea, totuşi, lipsită de verosimilitate: „Grigore Ghica este foarte nesigur de posibilitatea de a fi la Constantinopol pentru a încerca un demers aşa de hazardat, el trebuie chiar să creadă, oricât de puţin ar fi informat, că va plăti cu capul său această temeritate”. Succesele militare de pe front o determină însă pe Ecaterina a II-a să renunţe la demersurile pentru pace. Se renunţă şi la ideea trimiterii lui Grigore Ghica pe linia frontului (o informaţie întârziată ajunge la urechile lui Vartolomeu Măzăreanu, care scrie 95 că, la 17 iulie 1770, „au purces şi Ghica-vodă din Petersburg la Moldova” ). 88 Octav George Lecca, Genealogia a 100 de case din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1911, planşa 92. 89 A. R. Sokolov, Documents concerning the history of Romania in the historical archives of Russian Federation, în vol. Lucrările simpozionului internaţional „Cartea. România. Europa”. Ediţia a II-a, 20-24 septembrie 2009, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010, p. 189. 90 N. Iorga, op. cit., vol. II, p. 31. 91 Hurmuzaki, Documente, vol. VII, Bucureşti, 1876, p. 79-80, doc. nr. LVI. 92 Dan Berindei, Frederic cel Mare şi Principatele Române (între 1740 şi 1777), în idem, Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, vol. I, Secolele XVIII-XIX, Bucureşti, Editura Museion, 1991, p. 19. 93 Ginerele chirurgului Lochmann, Gian Pietro Nagni este atât de ataşat intereselor Franţei încât divulgă Parisului informaţii din corespondenţa lui Ghica; demascat chiar de fostul domn, ruşii îl exilează la distanţă de Petersburg, unde rămâne până spre încheierea păcii din 1774 (Sorin Grigoruţă, Boli, epidemii şi asistenţă medicală, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2017, p. 117-118). 94 Leonid Boicu, op. cit., p. 188. 95 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 275. 197 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea „Agitaţia” lui Ghica şi speranţele sale la (un) tron trebuie legate de 96 soluţiile formulate în cercurile diplomatice ale Europei , în condiţiile în care Principatele devin „piatra de încercare” a sistemului de relaţii între marile puteri. În iunie 1770, von Solms îi scrie lui Frederic al II-lea că „împărăteasa n-are deloc de gând să facă din Moldova şi Ţara Românească provincii ruseşti”, ci, dacă le poate câştiga de la turci, ar putea să le transforme într-un „fel de putere intermediară”, sub un „prinţ slab”, cel vizat putând fi Grigore Ghica 97 (dacă nu cumva era chiar o sugestie a acestuia) . În vara anului 1770, ambasadorul francez de la Petersburg apreciază ca fiind greu de explicat poziţia şi atitudinea fostului domn: „nu mă îndoiesc că el nu a avut a se plânge de ruşi, merg până a recunoaşte că se teme de ei într-atât că îi urăşte, dar el a vrut să înşele şi să menajeze cele două Curţi, dând asigurări turcilor despre fidelitatea sa pe care o etala în mod formal. El este pierdut pentru Poartă şi ţarina nu i-a acordat niciodată vreo despăgubire, pe care să i-o fi dat de înţeles, făcând risipă de intenţiile sale. Sunt dispus a crede că el a simţit toată dificultatea poziţiei delicate în care se află angajat, fără a 98 avea puterea de a se decide” . Este surprinsă foarte bine precaritatea poziţiei lui Ghica în faţa fluidităţii extreme a evenimentelor, de care acesta era perfect conştient, luându-şi toate precauţiile necesare pentru a evita ruperea definitivă a legăturilor cu otomanii. Din informaţii primite la Petersburg, Saint-Priest scrie lui Choiseul, la 3 septembrie 1770, că Grigore Ghica pleacă spre a se alătura armatei feldmareşalului Rumianţev, având libertatea de a a scrie la Constantinopol şi de a primi scrisori. Ghica ar fi rămas, însă, în corespondenţă secretă cu Poarta, lucru pentru care ar fi fost ţinut la distanţă de comandantul rus, „indignat de nebunia 99 şi ingratitudinea sa” ; sunt informaţii greu de verificat, dar nu improbabile. Lucrurile nu erau deloc limpezi în ceea ce priveşte viitorul Principatelor: în şedinţa consiliului imperial rus din 16 septembrie 1770, se hotărăşte încorporarea celor două provincii, idee abandonată ulterior din cauza complicaţiilor pe care le-ar fi generat. Se propune, în schimb, urmărirea soluţionării problemei pe două planuri, unul minimal (Principatele rămân sub ocupaţie până ce Poarta 96 Efervescenţa cu care apar tot felul de proiecte e fascinantă. Printre spiritele dedate acestor îndeletniciri, baronul Charles-Léopold Andreu de Bilistein, care cutreierase pe la toate curţile Europei, concepe şi scrie în Iaşi, între decembrie 1770 şi martie anul următor, un memoriu intitulat Est-il dans lʼintérêt de lʼEmpire de Russie de conserver les provinces de Moldavie et de Valachie à titre de propriété, ou à titre de protection? (Alexandre Stroev, Ileana Mihăilă, Le baron de Bilistein, faiseur de projets, în DHS, no 29, 1997, p. 333; ediţia memoriului, la p. 338-342). 97 Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 38. 98 Hurmuzaki, Documente, vol. XVI, p. 482-483, doc. nr. MLXXXIV. 99 Biographie universelle (Michaud) ancienne et moderne, nouvelle édition, tome seizième, Paris, 1856, p. 393. 198 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă achită cele 25 de milioane de ruble cheltuite de Rusia în război) şi altul maximal (independenţa Principatelor, în baza unităţii lor etnice şi a statutului 100 juridico-politic comun) . La 15 octombrie 1770, ducele de Choiseul trimite instrucţiuni contelui de Saint-Priest, exprimând îndoieli cu privire la eventualul ajutor ce ar putea fi primit din partea lui Ghica, pe care „plictiseala şi disperarea inutilităţii sale” 101 l-au determinat să plece din Petersburg pe front . În faţa insucceselor militare ale Porţii, Austria şi Prusia intervin pentru încheierea păcii. La 26 septembrie 1770, Ecaterina a II-a ordonă lui Rumianţev să deschidă negocieri directe cu marele vizir, lucru refuzat de Poartă. În aceste condiţii, Rusia îşi expune condiţiile de pace prin intermediul prinţului Henric, 102 fratele lui Frederic al II-lea . Franţa fiind compromisă prin implicarea în declanşarea războiului, Anglia se arată dispusă, la rândul ei, să medieze pacea. Un anumit rol l-ar fi putut avea şi Grigore al III-lea Ghica. La 14 octombrie 1770, von Solms îi raportează lui Frederic al II-lea că Ghica îi trimisese prin el, şi nu prin cabinetul rus, două scrisori cifrate la Constantinopol, pentru doi din cunoscuţii lui 103 Zegelin . Acesta raportează regelui său, la 3 noiembrie 1770, că vede în mediaţia engleză o continuare a intrigii lui Grigore Ghica, cu atât mai mult cu cât socrul său, Iacovachi Rizo, era o „creaţie” a ministrului englez, Murray, înfăţişând Porţii mediaţia prusiană drept dubioasă, iar pe cea engleză folo104 sitoare . Ghica dovedeşte chiar optimism în ceea ce priveşte viitorul său, mai ales în urma succeselor militare ruse din decembrie 1770, când fostul domn, aflat în preajma lui Rumianţev (la 17 decembrie 1770 se ştie că Ghica este 105 106 consilier al armatei ruse ), crede că turcii vor cere pacea în genunchi . După Jean-Louis Carra, cel atât de puţin demn de încredere în relatările despre Ghica, se pare că, pe linia intenţiilor Rusiei de a determina revolta grecilor contra otomanilor, fostul domn se îndeletnicea şi cu traducerea unor 107 proclamaţii ruseşti către aceştia . În acest timp, la Iaşi, în 29 noiembrie 1770, 100 Leonid Boicu, op. cit., p. 32; idem, Principatele Române în raporturile politice internaţionale, p. 174. 101 Hurmuzaki, Documente, I, supl. 1, p. 819, doc. nr. MCLXXVI. 102 Andrei Oţetea, op. cit., p. 106. 103 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, p. 33-34. 104 Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale, p. 191. 105 Al. Ciorănescu, op. cit., p. 282, doc. nr. DCXVI. 106 N. Iorga, op. cit., vol. II, p. 34. 107 „Grégoire Ghika aujourdʼhui prince de Moldavie a fait traduire lui-même des mémoires de la Cour de Pétersbourg en langue grecque pour exciter ses compatriotes à la révolte en faveur des Russes quʼil a trahis ensuite à leur tour: afin de faire sa cour aux Allemands quʼil abhorre et qu'il a vraisemblablement déjà aussi trahis sʼil a pu” (M. Holban, Autour de l'„Histoire de la Moldavie et de la Valachie” de Carra, în RHSEE, XXI, 199 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Rumianţev dădea o proclamaţie către locuitorii Valahiei, în care sublinia marile victorii ale armatelor Ecaterinei cea Mare, prin care „au izbăvit noroadele de la cel mai prea greu jug”, în fapt un preambul liniştitor pentru a explica o retragere a ruşilor din Ţara Românească. Acum, însă, după înfrângerea oştilor marelui vizir, comandantul rus le cere tuturor să se întoarcă în linişte la trebu108 rile lor, neuitând însă de asigurarea hranei pentru soldaţii împărătesei . Locuitorii Moldovei sunt, la rândul lor, liniştiţi printr-o proclamaţie asemănătoare, din 9 februarie 1771, la care Rumianţev a fost „consiliat” de Grigore Ghica, dacă acesta se găsea, într-adevăr, lângă comandantul Ecaterinei a II-a, aşa cum se spunea în mediile diplomatice. Moldovenii se pot folosi pe deplin de averile lor, primind asigurări că „milostiva stăpână” nu doreşte „din venituri a spori la haznalile ei”, aşa cum obişnuiau turcii, dar cum fac şi „cei putincioşi şi bogaţi” din ţară, stârnind mila lui Rumianţev pentru „ticălosul norod”. Toţi cei nemulţumiţi pot veni cu încredere la Divan, unde „cale este slobodă şi uşile deşchise”, expresie care aminteşte de formulele cărţilor de judecată date de Grigore al III-lea Ghica în vremea domniei sale din Moldova (poate chiar la 109 sugestia fostului domn) . Din cartierul său general de la Iaşi, Rumianţev dă dispoziţii generalului Rimski-Korsakov în ceea ce priveşte relaţiile dintre săteni 110 şi stăpânii de moşii, la 10 decembrie 1771 . Constatându-se permanentele strămutări de populaţie dintr-un loc în altul, în dorinţa de a evita „prigonirile şi abuzurile”, dar şi plata dărilor (în lipsa unor „aşezăminte drepte”), generalul este sfătuit ca, în bună înţelegere cu boierii din Divan, să reglementeze aceste lucruri şi să reducă proporţiile fenomenului (locuitorii satelor se pot muta pe alte moşii doar pe baza unor adeverinţe de la vechii stăpâni ai moşiilor). Principatele Române, aflate sub suzeranitatea Porţii, situate între Polonia şi Imperiul Otoman, teatru al principalelor operaţiuni militare, concentrează în acestă perioadă şi o bună parte din manevrele diplomatice desfăşurate în jurul celor două chestiuni capitale, otomană şi poloneză. Prin ricoşeu, Principatele devin, astfel, şi obiectul negocierilor teritoriale care se desfăşoară pe tot parcursul anului 1771, fiind văzute în toată această perioadă de război ca un 1944, p. 168, nota 1). Despre istoria scrisă de Carra, vezi Ştefan Lemny, Jean-Louis Carra (1742-1793), parcours dʼun révolutionnaire, Paris, LʼHarmattan, 2000, p. 83-89. 108 Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol. I, Bucureşti, 1888, p. 118-120; Creşterea colecţiunilor, 1911, p. 342. 109 Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op. cit., vol. I, p. 120-122; Creşterea colecţiunilor, 1911, p. 342. 110 M.E.F., vol. IX, Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea (1751-1774). Cărţi domneşti şi zapise, volum realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Chişinău, Editura Civitas, 2004, p. 226-230, doc. nr. 198 (text în limba rusă şi traducere românească). 200 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă întreg, de natură a oferi avantaje considerabile în aprovizionare în cazul unui 111 nou conflict . Preluând o mai veche idee poloneză, Xavier Branicki (fiul hatmanului) şi A. Ponisiski, fideli Rusiei, condiţionau succesul proiectului lor de confederare a şleahticilor de cedarea Moldovei către Polonia, în cazul cuceririi de către ruşi a Principatului. Ruşii ar fi agreat o astfel de soluţie, deoarece distanţa care separa Moldova de Rusia ar fi împovărat Petersburgul şi, în plus, s-ar fi întărit influenţa rusă într-o Polonie în care ar fi intrat moldovenii ortodocşi, cu o boierime având un statut deosebit de al şleahtei, gata oricând să apeleze la ajutorul 112 Rusiei . La 19 mai 1771, se ştia că Rusia era dispusă la un moment dat să dea 113 Moldova şi Muntenia prinţului Henric al Prusiei , iar în iunie acelaşi an Berlinul pare a accepta ca viabilă o soluţie în cedarea către Polonia a celor două 114 Principate, adevărate „mere ale discordiei” între Rusia şi Poartă (un măr al discordiei e de ajuns pentru a declanşa un conflict, darămite două!). Cu hărţile Poloniei şi Principatelor în faţă, toată lumea închipuie planuri. Prima este Republica nobiliară, ideea împărţirii acesteia, propusă de Frederic al II-lea ţarinei în 1771, având menirea liniştirii apelor tulburate ale diplomaţiei europene, prin orientarea proiectelor expansioniste ale Rusiei spre un spaţiu geografic care să ofere aceleaşi posibilităţi Prusiei şi chiar Austriei. Gândită cu 115 ceva timp înainte („planul Lyner” ), soluţia includea şi Principatele, conturându-se ideea „despăgubirii” Poloniei prin încorporarea Moldovei şi Ţării Româneşti, idee expusă de Frederic al II-lea, la 24 martie 1771, guvernului rus, care o şi acceptă, după cum vedem din faptul că, în vara anului 1771, Rusia este 116 încă hotărâtă să nu retrocedeze Principatele către Poartă . Viena se opune în chip hotărât, atât pentru a nu slăbi Imperiul Otoman, cât mai ales pentru că rămânerea ruşilor în Principate echivala cu blocarea 111 Hurmuzaki, Documente, supl. I, vol. III, p. 23-24, doc. nr. XI. Leonid Boicu, op. cit., p. 171. 113 Despre acest lucru relatează von Solms, reprezentantul Prusiei la Petersburg: „Le Prince Lobkowitz mʼa demandé encore hier: si je ne croyais pas que la Moldavie et la Valachie pourrait convenir au Prince Henri de Prusse? Je lui ai répondu négativement. Ensuite il nous a paru à nous tous les deux, quʼil ne serait pasa décent, dʼôterces pays aux turcs pour les donner au frère dʼun Roi, que la Porte a choisi, pour lui confier ses intérêts”. Cum nu părea a fi o soluţie nici revenirea Principatelor sub autoritatea Porţii, iar Austria ieşea din discuţie din principiu, cum pentru „despăgubirea” Poloniei „la portion paraît un peu grande”, părea dificil de răspuns la întrebarea cui să fie date Principatele (Frédéric de Smitt, Frédéric II, Catherine et le partage de la Pologne dʼaprès des documents authentiques, Paris, 1860, p. 21, doc. nr. 8). 114 Ibidem, p. 31, doc. nr. 11. Pentru felul în care Moldova şi Ţara Românească făceau parte din planurile Prusiei şi Rusiei în demersurile lor privind evitarea unui conflict cu Austria, vezi şi ibidem, p. 36-38, doc. nr. 15-16. 115 Andrei Oţetea, op. cit., p. 107. 116 Leonid Boicu, op. cit., p. 171-172; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 20. 112 201 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Dunării de Jos pentru interesele sale, oferind Petersburgului drum liber spre Constantinopol şi contact direct cu românii transilvăneni şi slavii de sud. 117 Pentru a descuraja aceste planuri , Austria demarează o serie combinată de pertractări diplomatice şi demonstraţii armate în Transilvania, iar la 6 iulie 118 1771 încheie tratatul de subsidii cu Poarta . În schimbul unei sume consis119 tente de bani – motor al oricărei înţelegeri –, primind Oltenia şi promisiunea „reaşezării” frontierelor carpatine, Austria se angajează să scoată din mâinile ruşilor, prin negocieri sau prin război, toate teritoriile aparţinând Porţii, în 120 condiţiile păcii de la Belgrad . Din motive care privesc pe fiecare în parte şi pe toţi împreună, poziţiile celor trei puteri în problema poloneză încep să se armonizeze. Rezistenţa otomană, epuizarea propriilor trupe şi presiunile externe convergente constrâng 121 Rusia să se gândească la retrocedarea Principatelor , sub condiţia recunoaş122 terii drepturilor şi obiceiurilor cu care ele s-au supus Porţii . Viena nu poate 123 scăpa ocazia câştigării unor teritorii şi se alătură tratativelor, concretizate la 117 „Izbânzile cele strălucite a ruşâlor pe care ei au făcut în vremea celor dintâi oştiri au aţâţat zavistiia puterilor megieşeşti”. Curtea Vienei arată că „nu va suferi ca theatrul războiului” să treacă peste Dunăre, nici ca ruşii să stăpânească Moldova şi Valahia. „Această curte să măgulea totdeauna că va câştiga întru o zi aceste provinţâi pe care le privea ca pe nişte vechi locuri” stăpânite de coroana Ungariei, „hotărâtă fiind să să folosască de întâmplări pentru a sa întindere” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 13 r.); Frédéric II de Prusse, Oeuvres posthumes, sixième édition, tome V, Mémoires depuis la paix de Hubertsbourg en 1763 jusquʼà la fin du partage de la Pologne en 1775, Postdam, 1805, p. 52. 118 Ignace de Testa, Recueil des traités de la Porte ottomane avec les puissances étrangères depuis le premier traité conclu en 1536, entre Suléyman I et François I, jusqu'à nos jours, tome neuvième, Autriche, continué par ses fils Alfred de Testa et Léopold de Testa, Paris, 1898, p. 117-121; Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op. cit., vol. I, p. 59-61. 119 Poarta plăteşte Austriei 20 000 de pungi, a câte 500 de piaştri fiecare (Codrescu, Uricariul, vol. XVI, Iaşi, 1891, p. 6). 120 Leonid Boicu, op. cit., p. 177, 179, 181; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 20, 21. 121 Anonimul cronicar al acestor evenimente crede că Frederic al II-lea ar fi avut un rol hotărâtor în armonizarea poziţiilor puterilor implicate în conflict, purtarea lui „în această delicată întâmplare au fost cu atâta mai iscusâtă” cu cât „el au ştiut să să folosască de starea cea supărătoare întru care Rosâia să afla, care era îngrozâtă de un nou războiu şi strâcarea înlăuntru de ciumă, pentru ca să înduplece pe împărăteasa să făgăduiască că la încheiarea păcii va da înapoi Moldavia şi Valahia. Noi am văzut în alt loc în ce chip împărţirea Poloniei s-au unit cu această negoţare, această împărţală au despăgubit pe Ecaterina de jertfa biruinţălor sale cele despre Turchia” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 15 r.-v.). 122 Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române”, p. 41; idem, Principatele române în raporturile politice internaţionale, p. 175-176. 123 Împărăteasa Maria-Tereza invocă raţiunea de stat în încercarea de a explica 202 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 25 iulie 1772, când Rusia, Austria şi Prusia iscălesc convenţia de împărţire a 124 Poloniei, fără a o mai despăgubi cu teritoriul Principatelor . Rusia anunţă, formal şi oficial, Berlinul la 6 decembrie şi Viena la 17 decembrie, că renunţă la 125 ideea independenţei Principatelor drept condiţie a păcii , drumul spre negocieri fiind astfel deschis. În aceste jocuri politice, Grigore Ghica nu mai are însă niciun rol, iar viitorul său politic va fi marcat de această situaţie. Din acest moment, orice iniţiativă a viitorului domn al Moldovei se plasează în afara celor stabilite în cancelariile europene şi adesea „jenează” mersul lucrurilor, aşa cum fusese stabilit la Constantinopol, Viena, Berlin sau Petersburg. Toată această avalanşă de proiecte ce vizau modificarea graniţelor regiunii are ca rezultat recunoaşterea particularităţii şi individualităţii „problemei Principatelor”, văzute de acum ca un corp politic comun, atât din exterior, cât şi dinspre boierimea română, autoare a memoriilor prezentate la congresele de pace de la Focşani şi Bucureşti. participarea Austriei la acest partaj: „Lʼintérêt de notre propre sûreté et celui de lʼEurope entière ont exigé que nous prissions, quoiquʼà regret, le parti de chercher à contre-balancer le surcroît de force que la Russie et la Prusse acquéraient, en nous réservant à nous-mêmes une part de ce démembrement, sur laquelle nous avons des droits incontestables” (Louis Leger, Histoire de l'Autriche-Hongrie depuis les origines jusquʼà l'année 1878, Paris, 1879, p. 348-349). 124 Idem, Principatele Române în raporturile politice internaţionale, p. 173. „Prusse et Autriche ont appelé un troisième complice en Europe, la Russie, pour maintenir lʼéquilibre nécessaire à la satisfaction de leur appétits; de là cette Triple Alliance (1772), fondée sur le partage de la Pologne, et qui formera, jusquʼà lʼaube de lʼAlliance franco-russe, le noeud de la politique européenne dans lʼEurope centrale” (Joseph Aulneau, Histoire de lʼEurope centrale, Paris, 1926, p. 128). Prima împărţire a Poloniei a fost considerată de Poartă o dereglare a echilibrului de forţe din estul Europei (Suraiya Faroqhi, The Ottoman Empire and the World Around It, London – New York, I. B. Tauris, 2004, p. 67). Prima împărţire a Poloniei mai era văzută pe la mijlocul secolului al XIX-lea ca o „binefacere” pentru naţiunea poloneză („Résumons-nous en peu de mots: le premier partage de la Pologne fut plutôt un bienfait pour la nation, parce quʼil la tira de sa léthargie, pour lʼappeler à une vie nouvelle. Pour les pays voisins, il fut, dʼune part une nécessité politique, et de lʼautre, un moyen dʼéchapper à un mal plus grand, à une conflagration générale, avec toutes ses suites désastreuses” (Frédéric de Smitt, op. cit., p. 151). Pentru alte date asupra subiectului, vezi Marc Belissa, Les Lumières, le premier partage de la Pologne et le «système politique» de lʼEurope, în „Annales historiques de la Révolution française”, 356 (avril – juin 2009), p. 57-92. 125 Andrei Oţetea, op. cit., p. 109. Acest acord are loc însă după discuţii îndelungate în care Moldova şi Ţara Românească erau împărţite şi cedate în funcţie de interesele celor trei mari vecini. Von Kaunitz propune, spre a da doar un singur exemplu, în 13 februarie 1772, ca Austria să primească Ţara Românească şi sudul Moldovei, urmând ca Polonia, în compensaţie pentru pierderile ce urma să sufere, să primească restul din Moldova (Albert Sorel, La question dʼOrient au XVIIIe siècle. Le partage de la Pologne et le traité de Kaïnardji, deuxième édition, Paris, 1889, p. 201). 203 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Anul 1772 debutează însă cu deconspirarea tratatului de subsidii, iar reacţia Petersburgului este imediată şi exagerată: von Solms află că, dacă va fi nevoită să lupte cu Austria, ţarina va duce toţi locuitorii Principatelor în Rusia şi va face din aceste două provincii un „deşert”, abandonându-le şi 126 distrugându-le în întregime . La 4 mai 1772, se primesc ştiri din Constantinopol referitoare la un schimb de prizonieri, despre care zvonurile iniţiale ştiau că îl 127 va implica pe Grigore Ghica, predat în schimbul unui maior rus (în vremuri de război, un ofiţer al Ecaterinei preţuieşte cât un fost principe). Între 15 ianuarie şi 15 august 1772 se semnează o serie de convenţii privind dezmembrarea Poloniei, în baza cărora Austria primeşte Galiţia, Viena considerând a 128 nu fi necesar să ratifice tratatul de subsidii . Planurile lui Grigore Ghica încearcă să se plieze pe noile evoluţii geo-politice, ţintind unul dintre tronurile Principatelor, dacă nu cumva domnia Principatelor unificate. În martie 1772, se ştie la Petersburg că Moldova poate reveni sub guvernarea lui Ghica, cu înapoierea către ţară a Hotinului şi a Benderului, impunându-se otomanilor „aceleaşi condiţii sub care [ţara] s-a 129 supus altădată de bună voie”, sugestie a aceluiaşi Ghica . După armistiţiul 130 încheiat la Giurgiu (19/30 mai 1772) , tratativele de pace încep la congresul de la Focşani (august 1772), unde delegatul rus cere, printre altele, numirea pe viaţă a lui Ghica şi domnie ereditară, sub condiţia unui tribut plătit odată la trei 131 ani, după modelul Ragusei . Întrerupte pentru o vreme, negocierile sunt reluate la Bucureşti, în noiembrie 1772. Se prea poate ca şi Grigore Ghica să fi 126 Leonid Boicu, op. cit., p. 193. Al. Ciorănescu, op. cit., p. 292, doc. nr. DCXXXIX. Un act din 2 august 1772 al lui Grigore Ghica fost domn al Ţării Româneşti arată că acesta cedează relicvariul cu moaştele Sf. Grigore de la Mănăstirea Golgota lui Hrisant singhelul din Constantinopol, pentru 700 de lei (Virgil Cândea, vol. II, p. 708, nr. 3002), poate doar dintr-o mare nevoie de bani. 128 Curtea Vienei „scapă de frica de a ave pe ruşi vecini în Moldavia” şi, ademenită de Polonia, „schimbă voroava” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 15 v.). Din perspectiva lui Frederic al II-lea, era cea mai bună soluţie: „Il décida, au mois dʼaoût 1772, le partage de la Pologne et fonda sur ses ruines le système de la triple alliance pour tenir en respect lʼAutriche par la crainte des Russes, et la Russie, à son tour, par lʼunion menaçante des deux grands Etats allemands” (Émile Bourgeois, Manuel historique de politique étrangère, tome Ier, Les origines, Paris, 1892, p. 378). 129 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 280. 130 Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op. cit., vol. I, p. 122-123. Cele zece articole ale actului prevedeau încetarea ostilităţilor pe toate teatrele de război, oraşul unde trebuia să se desfăşoare congresul de pace urmând a fi stabilit ulterior, alegându-se pentru aceasta fie Moldova, fie Valahia. Ulterior, armistiţiul a fost ratificat de marele vizir printr-un act adiţional (ibidem, p. 123-125). 131 Cronici turceşti, vol. III, p. 371; Théophile Lavallée, Histoire de lʼEmpire Ottoman depuis les temps anciens jusquʼà nos jours, Paris, 1855, p. 402; A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 139; Leonid Boicu, op. cit., p. 195. 127 204 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 132 ajuns acolo , pentru a-şi folosi legăturile pe care le mai avea cu unii dregători otomani, în sensul de a-i influenţa în direcţia dorinţelor Rusiei şi pentru a 133 obţine „un sort pour lui et les habitants de Moldavie” . Într-una dintre conferinţele congresului, în februarie 1773, şeful delegaţiei ruse repetă, în ceea 134 ce-l priveşte pe Ghica, cererile de la Focşani. Tratativele eşuează , iar războiul reîncepe în martie 1773. Austria se orientează spre căutarea unor teritorii care să facă legătura între Transilvania şi noile posesiuni poloneze, servind şi ca poziţie strategică, permiţând fie secondarea Rusiei în planurile sale faţă de Poartă, fie contracararea acestora prin ameninţare din flanc. Nordul Moldovei se preta acestor scopuri, oferind şi posibilitatea împiedicării mai eficiente a emigrării românilor 135 transilvăneni , problemă mai veche rămasă fără soluţii practice. Ideea apare 136 încă de la începutul anului 1773 , pentru ca, la 20 august şi 6 septembrie 1773, von Kaunitz, cancelarul vienez, să scrie lui von Thugut la Poartă cerându-i să pregătească pe otomani ca la încheierea războiului să cedeze Austriei nordul 137 Moldovei ca mulţumire pentru bunele ei oficii . Misiunile austriece de informare sunt uşurate de atitudinea binevoitoare a trupelor ruse, Petersburgul având nevoie de sprijinul Vienei pentru înche138 ierea păcii cu Poarta, în condiţiile unor dificultăţi interne . Panin arată chiar că ţarina era dispusă să accepte luarea în stăpânire de către Viena a „unei fâşii 139 de teritoriu, la alegerea ei, din Moldova” . Găsind şi de jure o justificare a încorporării nordului Moldovei (făcuse parte cândva din Pocuţia poloneză, 132 La 22 octombrie 1772, Sabatier scrie la Paris că Ghica spera să plece pe front în 7-8 zile, având speranţa restabilirii sale pe tronul Ţării Româneşti (Hurmuzaki, Documente, vol. XVI, p. 528, doc. nr. MCXCV). 133 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, p. 69. 134 Vinovată este şi Franţa („cabinetul Versaliei”), care face „acest congres neroditoriu”, folosind „chipuri de dare pentru ca să câştige mădulările cele mai cu trecere a Divanului” de la Istanbul (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 15 r.). 135 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 24. 136 Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 64. 137 Leonid Boicu, op. cit., p. 217; H. M. Scott, The Emergence of the Eastern Powers, 1756-1775, Cambridge, Cambridge University Press, 2004, p. 244-248. 138 La 2 aprilie 1773, un raport către Sfântul Scaun, din Viena, informa că Iosif al II-lea era dispus să aducă trupe spre Belgrad pentru a-i obliga pe turci să încheie pace cu Rusia, dar împărăteasa se opune (I. Dumitru-Snagov, op. cit., p. 250-251, doc. XLVIII). Opoziţia Mariei Tereza la planurile agresive ale lui Iosif al II-lea se încadra în principiile ei de politică externă („fără război, fără defecţiuni în sistemul nostru, fără abandonarea totală a Turciei şi... fără bani”), politică de succes dacă avem în vedere Galiţia şi Bucovina (Gabriel Bădărău, Principatele Române în politica habsburgică sud-est europeană (1774-1787), în AIIAI, XXV/1, 1988, p. 61). 139 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 26. Saint-Priest pretindea a şti, în ianuarie 1774, că prinţul Kaunitz negocia la Petersburg, unde i s-ar fi promis o parte din Moldova, „convenabilă noilor achiziţii în Polonia” (Leonid Boicu, op. cit., p. 202). 205 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea acum austriacă), von Kaunitz îi dă dispoziţie lui von Thugut, la 7 ianuarie 1774, să înceapă demersurile diplomatice pe lângă Poartă; în plus, se hotăra ca imediat după retragerea trupelor ţariste „pajurile imperiale” să fie strămutate în interiorul Moldovei, acţiunea urmând a fi prezentată Porţii ca o „rectificare de 140 frontieră”. În faţa reticenţelor otomane , von Thugut sugerează lui von Kaunitz să nu mai aştepte rezultatele tratativelor, ci să pună pe turci în faţa 141 faptului împlinit . Se preconiza ca un număr de militari să înainteze în spatele 142 trupelor ţariste în retragere, plan aprobat de împărat la 3 mai 1774 . Ocuparea militară şi anexarea de facto devine o chestiune de timp, iar Rusia o încurajează, deşi reprezenta o ameninţare directă a intereselor ei, ca un mijloc de 143 presiune asupra Porţii pentru a semna pacea , petrecută la 21 iulie 1774, la Kuciuk-Kainargi. Prin articolul al XVI-lea, Rusia îşi rezervă dreptul „de a interveni în favoarea Principatelor”, iar un articol secret, inclus la finele tratatului, îi îngăduie să-şi spună cuvântul în privinţa desemnării principilor 144 Moldovei şi Ţării Româneşti . Dintre toate soluţiile ce stăteau în faţa Austriei, se preferă menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei, cu Rusia ţinută în afara Balcanilor. În acest mod Franţa nu era îndepărtată, Poarta, duşmanul Rusiei, se apropia de Viena şi 145 se evita colaborarea pruso-rusească împotriva Vienei . Din această perspectivă, cum Principatele reprezentau o etapă obligatorie în drumul spre Balcani, instalarea lui Grigore al III-lea Ghica pe tronul Moldovei (în septembrie 1774) este văzută de Austria şi Franţa ca un succes al 146 politicii ţariste şi o ameninţare la adresa obiectivelor politice vieneze. De 140 Luarea unor decizii este întârziată de schimbările petrecute la vârful puterii otomane, Abdul-Hamid I înlocuindu-l pe Mustafa al III-lea, care murise la 21 ianuarie 1774. Fostul sultan, pe care Ecaterina a II-a „îl lua în râs câteodată în corespondenţia” sa, avusese calităţi recunoscute de contemporani: „bună giudecată a minţâi, obiceaiurile lui era atât de cu bună orânduială încât şi în mijlocul haremului său el au trăit numai cu una singură soţâie [...], era iubitoriu de osteneală, iconom şi iubitoriu de ştiinţă” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 22 r.-v.). 141 Mihail Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei după documente autentice, Bucureşti, 1875, p. 6; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 27-28. 142 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 29. 143 Pierderile ruşilor şi „revoluţia lui Bugaşef” au determinat-o pe Ecaterina „să poftească cu sârguinţă pacea” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 21 r.). Situaţia era destul de grea pentru Rusia şi din pricină că avea nevoie de trupe la graniţa cu Suedia, unde lucrurile se complicaseră pentru ea, aşa cum arată un raport către Sfântul Scaun, datat 3 mai 1773 (I. Dumitriu-Snagov, op. cit., p. 252-255, doc. nr. XLIX). 144 Hurmuzaki, Documente, vol. I, supl. 1, p. 898, doc. nr. MCCLXXIV; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 442-443; Leonid Boicu, op. cit., p. 204-205. 145 Gabriel Bădărău, op. cit., p. 61-62. 146 Expresie a sprijinului total, Ghica susţine cu bani ruseşti cele dintâi sarcini ale domniei, sinetele eliberate de marele vistiernic fiind girate de domn (N. Iorga, Din 206 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă altminteri, Ghica fusese întotdeauna văzut de Austria ca un adversar al intereselor sale, iar motivele apar expuse de von Thugut într-o depeşă către von Kaunitz, la 17 august 1774, în cuvinte ce explică pe deplin evoluţiile viitoare: „Numirea lui Ghica în un principat vecin cu ţările prea înaltei Curţi nu poate fi din mai multe puncte de vedere conformă cu interesele acesteia; mai întâi fiindcă în timpul domniei sale anterioare comandantul cezaro-crăiesc de la graniţă n-a avut a se lăuda de purtarea lui; apoi sprijinul actual al Rusiei şi Prusiei este datorit numai cât de o parte înţelegerii sale culpabile cu Rusia la izbucnirea războiului, de alta serviciilor pe care le-a făcut ca dragoman al Porţii, la tratările cu emisa147 rul prusian Rexin în sprijinirea lui şi spre dauna curţii imperiale” . Insistenţa cu care Rusia susţine candidatura lui Grigore al III-lea Ghica, explicabilă prin proiectele sale politice, la a căror realizare domnul trebuia să-şi dea concursul necondiţionat, nemulţumeşte profund şi Poarta. Sultanul e nevoit însă să-l accepte, mai ales că cererea Rusiei e sprijinită şi de Prusia şi, în cele din urmă, de Viena, care nu dorea să intre în conflict cu Rusia cât timp 148 nordul Moldovei nu îi aparţinea . Astfel, după o perioadă de intrigi discrete, von Thugut se preface a stărui pentru numirea lui Ghica şi se poartă binevoitor cu familia acestuia, cu atât mai mult cu cât socrul acestuia, Iacovache Rizo, se 149 arăta dispus să servească Austria . În imposibilitate de a controla cursul evenimentelor, Grigore Ghica profită de „sejurul” oferit de Ecaterina a II-a pentru a înţelege mai bine spiritul epocii, în expresia întâlnită la curtea ţarilor, şi pentru a-şi forma o opinie asupra stării de fapt de acolo. Lecţia guvernării „predată” de Ecaterina a II-a trebuie să fi influenţat modul în care Ghica însuşi vedea statutul monarhului, mai ales că, în ciuda eforturilor sale de a a-şi construi imaginea unui monarh ghidat de principii moderne de guvernare, ţarina nu a fost niciodată populară printre supuşii ei, iar suspiciunile de complot nu au dispărut niciodată de la 150 Petersburg . originile politicianismului român: o acţiune de opoziţie pe vremea fanarioţilor, extras din AARMSI, s. III, t. VIII, mem. 14, Bucureşti, 1928, p. 7). 147 Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 6-7; Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 65-66, sub data de 21 august 1770 (!). 148 Un raport al lui von Thugut către von Kaunitz (17 august 1774) arată că au avut loc conferinţe cu ambasadorii Prusiei şi Rusiei asupra numirii lui Ghica pe tronul Moldovei (Hurmuzaki, Documente, vol. VII, p. 102, doc. nr. LXV). La 6 septembrie 1774, von Kaunitz îi cere lui von Thugut să nu pună obstacole lui Ghica, dar să i se spună, lui şi familiei, că se aşteaptă o atitudine mai favorabilă Austriei (Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 7-8; Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 66-67). 149 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 147. 150 Un diplomat englez scrie la 4 august 1772, că „Le résultat de mes informations ne 207 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea În Rusia este posibil să se fi întâlnit cu mai vechi cunoştinţe, precum Evghenios Voulgaris, cel care trecuse şi prin Iaşii anilor primei domnii moldovene a lui Ghica. După o perioadă petrecută la Leipzig şi Berlin, Voulgaris acceptă invitaţia Ecaterinei a II-a de a veni în Rusia, ajungând la Petersburg în 1771. Aici este bibliotecar al curţii (1772-1774), şi ne putem închipui că a purtat discuţii cu fostul său protector asupra unora dintre ideile care-l făcuseră celebru în spaţiul cultural răsăritean. Tot aşa de bine ne putem imagina că în perioada când se afla la Sankt-Petersburg, poate şi la Moscova, Grigore Ghica a intrat în contact cu membri ai comunităţii franceze rezidente în cele două capitale ale imperiului, purtând discuţii cu persoanele cele mai cultivate sau încercând să stabilească relaţii cu oficialii francezi atât de reticenţi în ceea ce îl privea pe principele 151 „ostatic” şi politica sa anterioară sau viitoare . În fond, aici l-a cunoscut pe cel care urma să devină preceptorul beizadelelor sale, Jean-Louis Carra. Diderot a vizitat Rusia în anii 1773-1774, iar fostul domn al Moldovei şi Ţării Româneşti trebuie să fi cunoscut memoriul înaintat ţarinei de Diderot în această perioadă, privitor la coloniştii străini, mai ales germani, stabiliţi pe Volga începând cu anul 1764, în introducerea căruia se constata că bunele intenţii ale suveranilor şi resursele lor financiare nu sunt întotdeauna de ajuns 152 pentru a asigura reuşita acţiunilor lor (adevărul acestor concluzii era confirmat şi de experienţele lui Ghica în administrarea Moldovei, nu cu multă vreme 153 în urmă). Măcar unele ecouri ale discuţiilor ţarinei cu învăţatul francez au 154 ajuns şi la Grigore Ghica, la fel traducerile ruseşti din Enciclopedia franceză , me laisse aucun doute sur lʼexistence de plusieurs conspirations, et quoiquʼil ne sʼy trouve impliqué personne de considérable, lʼimpératrice, mʼassure-t-on, sait quʼelles ont été organisées par des individus haut placés, mais pour bien des raisons elle se refuse à tout éclaircissement” (La Cour de Russie il y a cent ans, 1725-1783. Extraits des dépêches des ambassadeurs anglais et français, troisième édition, Berlin, 1860, p. 255). 151 Pentru problema comunităţilor franceze din oraşele Rusiei ţarinei Ecaterina a II-a, vezi Vladislav Rjéoutski, La communauté francophone de Moscou sous le règne de Catherine II, în RES, tome 68, 1996, fascicule 4, passim. 152 „Lʼétat déplorable des colonies de la Russie, situées sur le Volga, est une preuve évidente que ce nʼest pas toujours à la bonne volonté du Souverain, ni à la profusion de ses trésors, que la réussite de certaines entreprises est attachée: et quʼil est des établissements qui demandent dʼautres secours que ceux de la générosité” (Roger P. Bartlett, Diderot and the foreign colonies of Catherine II, în CMRS, vol. 23, no 2, Avril-Juin 1982, p. 229). 153 „La philosophie, la legislation, la politique étoient ordinairement lʼobjet de ces conversations. Diderot développoit ses principes sur la liberte et les droits des peuples avec son enthousiasme et son éloquence ordinaires” (Vie de Catherine II, impératrice de Russie, tome second, p. 95-96). 154 De altfel, la numai o lună de la urcarea sa pe tron, Ecaterina a II-a a propus editorilor Enciclopediei transferarea tipăririi acesteia la Sankt-Petersburg sau la Riga (P. 208 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă care debutaseră în 1767 cu trei mici volume conţinând 27 de articole din marea 155 lucrare a timpului . O elită politică românească cu viziune proprie După cum am arătat mai sus, Grigore Alexandru Ghica ajunsese într-o situaţie ingrată, în care posibilitatea de a-şi pune în valoare experienţa şi abilităţile de negociator este aproape nulă; în plus, este departe de Principate. Aici, între anii 1769-1774, în timpul scoaterii temporare a Principatelor din raza influenţei otomane, încolţesc idei şi revendicări noi, aşternute de către reprezentanţii boierimii pe filele unor memorii şi proiecte de organizare internă, precum cele prezentate curţii de la Petersburg (1770) şi delegaţilor de la tratativele de pace de la Focşani şi Bucureşti (1772). Această manieră de acţiune independentă a factorilor politici interni se face simţită încă din anul 1770, care marchează primul gest politic comun 156 boierimii din cele două Principate. Două deputăţii pornesc din Principate pentru a duce cărţi de închinare către Ecaterina a II-a, militând pentru instau157 158 rarea unui regim de stări sub conducerea boierimii . Delegaţia din Moldova 159 avea în componenţă pe Inochentie, episcop de Huşi, Vartolomeu Măzăreanu (egumenul Mănăstirii Solca), Venedict Pavlinkovski (egumenul Moldoviţei), Ioniţă Paladi fost mare logofăt, Enache Milo fost mare spătar; logofătul Lupu Balş, bolnav fiind, nu a mai plecat. Mai mult, Ioan Paladi a murit pe drum, ceea ce a dus la întârzierea primirii lor în audienţa acordată de Ecaterina cea Mare. Deputăţia Ţării Româneşti avea în frunte pe mitropolitul Grigore, însoţit de vistiernicul Mihai Cantacuzino şi logofătul Neculai Brâncoveanu. În acelaşi N. Berkov, Histoire de lʼEncyclopédie dans la Russie du XVIIIe siècle, în RES, tome 44, 1965, fasciculele 1-4, p. 47). 155 Ibidem, p. 48. În 1777, numărul articolelor traduse de membrii „Societăţii pentru traducerea cărţilor străine” din Moscova ajunsese la mai mult de 480 (ibidem, p. 49). Odată cu declanşarea războiului ruso-turc din 1768, se manifestă un interes special pentru Peninsula Balcanică, astfel încât, în 1769, se traduceau în limba rusă, la Petersburg, articolele din Enciclopedie referitoare la Turcia, strânse într-o culegere de două volume (ibidem, p. 50). 156 Aşteptate la Petersburg la începutul lunii martie 1770 (Hurmuzaki, Documente, vol. XVI, p. 477). 157 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, p. 27; A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 124; Gh. I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 195. 158 Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 114. 159 Stareţ la Putna începând cu anul 1757, Măzăreanu mai luase drumul Rusiei chiar în acel an, de unde a primit dreptul să poarte însemnele unui arhimandrit şi a adus obiecte de cult şi cărţi bisericeşti (N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 157). 209 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea timp cu cele două grupuri de boieri, spre Petersburg călătoreşte şi Grigore 160 Ghica, care joacă rolul unui mediator de taină în negocierile cu otomanii . 161 Bine primite de ţarină la 28 martie/8 aprilie 1770 , cele două delegaţii jură fidelitate şi supunere acesteia şi îşi declară disponibilitatea colaborării cu Rusia, în schimbul obţinerii unor libertăţi boiereşti mai vechi, declarând Ecaterinei a II-a: „Tu, ca o maică milostivă, ne-ai lăsat întru toate orânduielile şi obiceiurile cele vechi ale noastre [...]. Ca şi noi şi toată obştea ţării noastre să ne numărăm 162 în rândul altor robi şi supuşi ai împărăţiei tale” . La Petersburg, boierii se 163 întâlnesc din nou cu fostul lor domn, Grigore al III-lea Ghica . Delegaţiile moldo-valahe vizitează apoi miniştri, biserici, teatre, apartamentele şi grădinile imperiale, participă la recepţia dată cu ocazia zilei de naştere a ţarinei, la care 164 ia parte şi Grigore al III-lea Ghica . Moldovenii propun instaurarea unei republici aristocratice: ţara să fie condusă de o structură formată din 12 boieri de starea întâi (şase cu atribuţii judecătoreşti, şase cu însărcinări administrative), care să coordoneze organe colegiale inferioare, centrale sau locale. Se mai cere crearea unei oşti pământene pentru paza hotarelor, condusă însă de un general rus ce urma să trimită impozitele ţării la Petersburg. Boierii moldoveni solicită și legi scrise care să reunească obiceiului pământului cu pravilelor în uz, depunerea jurământului de către toţi dregătorii la intrarea în funcţie şi responsabilitatea lor, limitarea duratei slujbelor la unu sau trei ani şi obligativitatea prezentării unei dări de seamă la ieşirea din funcţie, încadrarea la fiecare instanţă judecătorească a câte unui „prăvilar” (specialist care să fie „om cu ştiinţă din destul la hotărârea pravilelor”, în scopul ca „toate judecăţile să se hotărască după dreptate pe 165 pravili”) . 160 Gheorghe Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse (din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea), Bucureşti, 1962, p. 152. 161 Hurmuzaki, Documente, vol. VII, p. 81-81, doc. nr. LVII. „Les provinces de Walachie et de Moldavie, soumises aux armes russes, envoyèrent des députés à Pétersbourg pour rendre hommage à lʼImpératrice. Elle les reçut avec magnificence et les combla de bienfaits” (Vie de Catherine II, impératrice de Russie, tome second, p. 19); Mihail Kogălniceanu, Histoire de la Dacie, des valaques transdanubiens et de la Valachie, p. 406. 162 Codrescu, Uricariul, vol. IX, Iaşi, 1887, p. 166-167. 163 Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi..., p. 114. 164 Melchisedec, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti, 1869, p. 306-312; Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 43. 165 A. D. Xenopol, op. cit, vol. IX, p. 129-130; Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 113-114; Valeriu Şotropa, Proiectele de constituţie, programele de reforme şi petiţiile de drepturi din Ţările Române în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 35; Daniel Niţă-Danielescu, Războaiele dintre ruşi şi turci din secolul al XVIII-lea şi implicaţiile lor asupra Bisericii Ortodoxe Române din 210 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Asemănătoare, cererile venite din Ţara Românească se disting prin caracterul lor de supunere totală faţă de Rusia („ţara noastră să se facă tot una cu eparhiile ce stăpâneşte prea puternica împărăţie a Rusiei”). Sistemul de finanţe trebuia să fie organizat „după rânduiala Rusiei”, Biserica subordonată celei ruse, doar jumătate dintre judecătorii din judeţe şi oraşe trebuiau să fie 166 munteni . Chestiunile implicate de administrarea Principatelor au fost luate în discuţie de Consiliul de Stat din Petersburg, la 11 martie 1770, recomandându-se dregătorilor români să urmeze instrucţiunile imperiale cuprinse în Nakaz, care, în Moldova, este tradus de Toma logofăt al doilea şi tipărit la Iaşi, 167 în 1773, cu o predoslovie a mitropolitului Gavril . Nakaz-ul Ecaterinei a II-a (apărut în 1767 în limba rusă) s-a înscris, în perioada războiului, în cadrul eforturilor făcute de ţarină de a se prezenta ca un monarh luminat, guvernând 168 pe linia principiilor „filosofilor” francezi . Legăturile Moldovei cu autorităţile ruse sunt atestate de multitudinea actelor păstrate în Arhiva Istorică de Stat a Rusiei, unde se regăsesc, printre altele, petiţii trimise din Iaşi, „de la poporul Moldovei”, sau documente privi169 toare la recompensarea cu bani şi medalii de aur a deputaţilor moldoveni . Gruparea rusofilă a elitei politice moldovene a folosit în raporturile cu reprezentanţii imperiului pravoslavnic, mai ales după anul 1774, personalităţi de talia lui Mihail Strelbiţchi, tipograf la Mitropolia ieşeană, care a jucat un rol de mediator între contele Rumianţev şi gruparea boierilor avându-l în frunte pe mitropolitul Gavril, între care trebuie amintit şi egumenul Mănăstirii Solca, Vartolomei Măzăreanu, cu care Strelbiţchi era în relaţii strânse. Este foarte posibil ca Strelbiţchi să fi făcut parte din anturajul lui Rumianţev încă din 170 perioada ocupaţiei militare ruse dintre 1769 şi 1774 . Moldova, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009, p. 113-114. 166 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 131-132. 167 Gheorghe Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, p. 152. 168 Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 531-532. Traducerea românească a Nakaz-ului apare la Iaşi în 1773, sub îngrijirea mitropolitului Gavril. „Il nʼy a pas de doute que la traduction du Nakaze en grec et en roumain servait, dans lʼesprit de Catherine, à des fin politiques bien déterminées” (ibidem, p. 532). 169 A. R. Sokolov, Documents concerning the history of Romania in the historical archives of Russian Federation, în vol. Lucrările simpozionului internaţional „Cartea. România. Europa”. Ediţia a II-a, 20-24 septembrie 2009, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010, p. 189. 170 Strelbiţchi a ilustrat Pentru biruinţa armatelor ruse (Iaşi, după 26 septembrie 1769) şi, probabil, a contribuit la imprimarea altor trei foi volante emise de autorităţile ruse pentru locuitorii Principatelor: Ectenii pentru biruinţa oştii creştineşti (Iaşi, 16 octombrie 1769), Proclamaţie către Cnejia Valahiei (Iaşi, 29 noiembrie 1770), Proclamaţie către norodul Cnejia Moldovei (Iaşi, 9 februarie 1771) (Elena Chiaburu, Carte şi tipar în Ţara Moldovei până la 1829, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, p. 243). 211 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Activismul politic al boierilor români este intens şi productiv. Numai Mihai Cantacuzino este autorul a şapte memorii redactate între 1772-1773 (din care cinci prezentate reprezentanţilor Austriei, Rusiei şi Prusiei la congresul de pace de la Focşani, iar două contelui Obrescov în 1773) şi a unei vaste 171 corespondenţe cu demnitari ruşi între 1769-1774 . El a fost „secondat de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei, care a purtat, la rându-i, corespondenţă cu generalii ruşi şi curtea de la Petersburg, fiind şi autorul unei anaforale prezentate generalului Stoffel în 1770, publicată în prefaţa la traducerea 172 Învăţăturii Ecaterinei a II-a, apărută la Iaşi în 1773” . Tot acum, boierii români refac ad-hoc conţinutul vechilor înţelegeri ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti cu Poarta, sub forma unor acte care, de fapt, reproduceau sintetic caracteristicile fundamentale („tractatele”) ale autonomiei de stat şi ale individualităţii acestor ţări în raport cu Poarta, dând astfel o bază de drept instituţional reven173 dicărilor de autonomie, întemeiate pe precedente istorice . Mihail Cantacuzino avansează, în aceeaşi perioadă şi pentru prima dată, ideea unirii Principatelor, care, „guvernate de un bun domnitor şi protejate de cele două imperii creştine mai mari, ar putea constitui un stat care să alcătu174 iască o barieră împotriva torentului ce a ameninţat adesea lumea creştină” . Militând hotărât pentru atingerea obiectivelor politice enunţate în memorii, boierimea pune bazele unei opoziţii tot mai accentuate şi mai organizate faţă de instituţia domniei, în condiţiile în care aceasta venea cu idei proprii privind viitorul Principatelor (un memoriu al lui Grigore al III-lea Ghica din aceeaşi perioadă propune „mărirea domnilor şi micşorarea boierilor”, după cum 175 arăta Mihai Cantacuzino) . Activismul boieresc pe planul petiţiilor cu formulări de cereri bazate pe trecutul istoric este ,,hrănit” de intensificarea procesului de ,,culturalizare” a boierimii, perioada cunoscând numeroase comenzi pentru copierea de vechi 176 cronici . În Ţara Românească, Grigore al III-lea Ghica colaborase cu un grup de boieri de mare cultură, care ulterior, exprimându-se în plan politic şi cultural, 177 s-a dovedit ostil regimului fanariot şi sistemului politic otoman . Din acest grup, în faţa căruia noul domn al Ţării Româneşti din toamna anului 1768 a 171 Vlad Georgescu, op. cit., p. 43. Ibidem, p. 44 (nota 3). 173 Gheorghe I. Brătianu, op. cit., p. 199; Daniel Niţă-Danielescu, op. cit., p. 115-117. 174 Valeriu Şotropa, op. cit., p. 36. 175 Gheorghe I. Brătianu, op. cit., p. 195. 176 I. Crăciun, A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne, sec. XV-XVIII, privind istoria României, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 72, 74. 177 Vlad Georgescu, Idées sociales et politiques dans la littérature historique des Pricipautés Roumaines pendant la seconde moitié du XVIIIe siècle et au début du XIXe siècle, în RESEE, V, 1967, nr. 1-2, p. 168. 172 212 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă trebuit să armonizeze interesele tuturor factorilor politici implicaţi, într-o peri178 oadă de mare tensiune diplomatică, făceau parte, pe lângă Mihail Cantacuzino , 179 Enăchiţă Văcărescu şi medelnicerul Dumitrache . Alături de acest grup, în Principate a activat un altul, format din grecii erudiţi care s-au aflat în 180 anturajul domnilor în diverse momente , cu un rol politic mult mai scăzut. Iluminismul românesc, tânjind a se conecta curentului mare, european, capătă prin aceşti boieri o tentă „naţională”, cu accente antifanariote, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în Rusia aceleiaşi perioade, cu alte caracteristici 181 însă . Să nu omitem nici faptul că în perioada ocupaţiei armatei ruse dintre anii 1769 şi 1774, în Moldova au funcţionat loji francmasonice la care, din câte se pare, au aderat şi boieri moldoveni, două medalii cu simboluri specifice fiind 182 bătute în această perioadă . 178 „Le «ban» Mihai Cantacuzino, un des premiers représentants de ce courant est le plus extrémiste; partisan fervent de la tendance antiturque et antiphanariote, il dirige, après la mort de son frère Pârvu, le parti des boyards qui lutte pour l'indépendance du pays avec lʼaide russe, autrichienne et prussienne, parti qui a manifesté tant de dynamisne entre les années 1768 et 1774” (ibidem, p. 168). 179 Ibidem, p. 169. 180 „Daponte, Depasta, le professeur Teodor, Atanase Comnen Ipsilanti et C. Caragea ont été tous les fonctionnaires des innombrables princes phanariotes qui se sont succédé à Bucarest et à Jassy” (ibidem, p. 171). 181 Aici, aparent paradoxal, primele elemente ale unei ideologii naţionaliste apar înspre mijlocul secolului al XVIII-lea, epocă în care societatea cultivată rusă părea, dimpotrivă, a fi mai degrabă cosmopolită şi francofilă. Bazele acestei atitudini critice au fost puse de literatura satirică rusă (la noi va trebui să aşteptăm secolul următor pentru asemenea abordări literare), avându-şi rădăcina tocmai în excesul de „galomanie” al societăţii: „Cʼest précisément ce debordement de francophilie qui a fini par sécréter son antidote. Le premier courant de pensée authentiquement nationaliste que la Russie ait connu nʼest pas issu dʼune quelconque exigence interne de lʼhistoire des idéés. Il a jailli comme une réaction excédée à un phénomène social envahissant, que certains porte-parole de la conscience russe ne pouvaient plus tolérer” (André Monnier, La naissance dʼune idéologie nationaliste en Russie au siècle des Lumières, în RES, tome 52, fascicule 3, 1979, p. 265). 182 Prima dintre aceste medalii reprezintă pe avers pe Minerva şi Marte şi o piramidă cu însemnele masonice (pe care Minerva însăşi scrie: „Iassi D. 29 Apr. 1772”), cu legenda: „Lʼalto non temo e lʼumile non sdegno” („Nu mă tem de cel puternic, nu dispreţuiesc pe cel umil”); pe revers, o altă inscripţie: „Si scolpì presente medaglia in memoria della nuova loggia militare di Marte stabilita dai Francmassoni nella città di Iassi il XXIX April[le] lʼanno MDCCLXXII”. A doua medalie are pe avers pe Minerva, înconjurată de nori, cu un şarpe încolăcit în mâna stângă, precum şi o grămadă de pietre cu semnul masonic; pe revers, legenda: „Moldav. calculum album adjecerunt maiores” („Străbunii au prorocit Moldovei zile fericite”) (P. P. Panaitescu, Medaliile francmasonilor din Moldova în secolul al XVIII-lea, în RI, XIV, 1928, nr. 10-12, p. 354-355). 213 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Dincolo de teorie politică şi proiecţii ideologice, Principatele trebuie administrate. Guvernarea Moldovei rămâne în sarcina Divanului, supravegheat de militari ruşi, precum generalul S. M. Cernoevici, brigadierul S. M. Rjevski, 183 apoi, din martie 1771 până în 1774, generalul A. V. Rimski-Korsakov . În faţa acestui Divan de război (Divanul Cnejiei Moldovei) stau destule probleme, precum cele aduse de ciuma din anul 1770 din Iaşi, în rezolvarea cărora se implică 184 medicul armatelor ruseşti, Gustav Orraeus (în condiţiile în care la Iaşi mai rămăseseră doar doi medici greci, care refuzau să intre în spitalul Sfântul Spiridon unde erau internaţi bolnavii de ciumă). Acum moare şi Faierman, 185 spiţerul spitalului . Interesant este şi faptul că serdarii Orheiului nu mai apar în documente 186 în intervalul cronologic 1768-1774 , chestiunile acestei regiuni a ţării, atât de aproape de teatrul de operaţiuni, fiind rămase în seama administraţiei ruse de ocupaţie. Această administraţie fără domn în fruntea ei porunceşte, în decembrie 1769, ispravnicului de Neamţ, să nu mai ceară de la „partea bisericească” dări, zaherele şi alte angarale, fiind în afara „sfintelor canoane şi a dumnezeieştilor 187 pravile, care nici într-o ţară nu să obicinuieşte” . Tot acum, printr-o proclamaţie a ţarinei din 16 decembrie, către înaltul cler al ţării, se cere acestuia să îndemne poporul la sprijin faţă de luptătorii împotriva necredincioşilor, păzindu-se de „niscaiva plăcute făgăduinţi”, adică de trădare, pentru că „după măsura credinţei şi a osârdiei voastre cătră slujba noastră [...] vom măsura a 188 noastră cătră voi milă” . Între ameninţările voalate ale împărătesei şi provocările guvernării statului pe timp de război, elita politică a Moldovei încearcă să păstreze un grad minim de funcţionare a instituţiilor. După izbucnirea războiului, şcolile îşi încetează activitatea, în localul Academiei din Iaşi funcţionând cancelaria Divanului. La începutul anului 1771, mareşalul Rumianţev se preocupă de situaţia şcolilor Moldovei, solicitând un document despre starea acestora. Prin anaforaua din aprilie 1771, mitropolitul 183 Gheorghe Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, p. 152. Sorin Grigoruţă, op. cit., p. 51-52. 185 V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, Istoricul spitalului orăşenesc clinic de adulţi din Iaşi în cadrul evolutiv al fostelor aşezăminte Sf. Spiridon, vol. I, Bucureşti, Editura Medicală, 1956, p. 62-63, inclusiv nota 1. 186 Serdarii apar însă imediat după încheierea păcii. În a doua sa domnie în Ţara Moldovei, Grigore Ghica a numit în dregătoria serdăriei de Orhei pe Constantin Râşcanu biv vel spătar, Darie Donici biv vel paharnic, Ianacache Milo biv vel spătar, Ioan Cuza biv vel spătar (care avea şi moşii în ţinut, la Bogzeşti şi Puţintei), Toma Ţiv biv vel agă, Toma Dimache biv vel agă, şi el stăpân la Drângeni (Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944, p. XLVII). 187 Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888, p. 302-203, doc. nr. CCCXL. 188 Ibidem, p. 303-304, doc. nr. CCCXLI. 184 214 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă face mai întâi o descriere a felului în care au funcţionat şcolile până în acel moment, lefurile dascălilor fiind plătite, prin hotărârea lui Grigore al II-lea Ghica, din darea boierilor cu dregătorii şi mai apoi de la preoţi, după care Constantin Mavrocordat a iertat preoţii de această dare, dascălii primindu-şi leafa de la Vistierie. După izbucnirea războiului, la care s-a adăugat ciuma, dascălii s-au „împrăştiat”, la fel şi ucenicii, astfel încât „au rămas şcoalele fără 189 de lucrare, neputându-se scoate banii de la preoţi, tot din aceste pricini” . În răspunsul său, Rumianţev arată că nu trebuie suspendată predarea limbii gre190 ceşti şi nici scăderea lefurilor dascălilor . Tot în 1771, mitropolitul solicită lui Rumianţev să elibereze localul Academiei, întrucât s-au adunat atât dascălii, cât 191 şi ucenicii, pentru adunarea Divanului fiind destule „case boieresci deşarte” . În condiţiile dificile din această perioadă, boierii încearcă să depăşească momentele grele, spre exemplu, încheind înţelegeri între ei, precum paharnicul Iordache Balş, banul Constantin Vârnav, stolnicul Enache Canta şi Iordache 192 Canano la 18 iunie 1774 . Este un document cu adevărat interesant, în care cei patru semnatari, după invocarea poruncii lui Dumnezeu privind „dragostea curată şi nefăţarnică unul către altul”, se leagă cu jurământ „ca să punem între noi legătură de dragoste curată şi nefaţarnică unul către altul”, mai ales în ceea ce ţine de cinci chestiuni: mai întâi, cine dintre semnatari „va auzi sau va pricepe vreo defăimare sau vreo pricină de păgubire” în legătură cu ceilalţi, să anunţe şi să acţioneze, pe cât posibil, în vederea îndepărtării acelei probleme; al doilea, fiecare este dator să sprijine pe ceilalţi, „şi de va ajunge vreo unul din noi la vreo treaptă a dregătoriilor celor mari, dator să fie asemene să urmeze, silindu-se cu toată putinţa sa spre ajutor şi folos celorlalţi”; când unul dintre ei va „cădea la necaz”, să se poată bucura de ajutorul prietenilor săi, chiar prin sume de bani; orice afacere „interesantă” se va ivi, „cum şi la slujbele visteriei ce să vând”, să se facă „cu împărtăşirea” celorlalţi; în sfârşit, orice neînţelegere se va ivi între ei, „să se curme” prin discuţii în sânul acestei inedite „tovărăşii”. Rumianţev scrie mitropolitului Gavril Calimah, la 28 iulie 1774, din Brăila, înştiinţându-l despre prevederile tratatului de pace tocmai încheiat, în 189 V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, tomul I, Bucureşti, 1892, p. 34. Episcopul Leon cerea eliminarea limbii eline din şcoli, pentru a se mai reduce birul preoţilor, dar şi pentru că ucenicii n-au învăţat aproape nimic de la dascălii greci (ibidem, tomul IV, Bucureşti, 1901, p. 30, nota 1). 190 Ibidem, p. 35. 191 Ibidem, p. 36. 192 C. Gane, Documente, în IN, fasc. 3 (1923), p. 132-133. Documentul este văzut ca un fel de program politic al unui grup boieresc, într-o vreme când apare tendinţa unei politici boiereşti „de prezervare a puterii prin limitarea opţiunilor domnului”, nu însă şi cristalizarea unei „partide naţionale” (Cristian Ploscaru, Originile „partidei naţionale” din Principatele Române, I, Sub semnul „politicii boiereşti” (1774-1828), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 351, 353, 361, 402). 215 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 193 punctele sale privitoare la cele două „cnejii” . În august 1774, o delegaţie a boierilor moldoveni (Vasile Razu, Ioniţă Canta, spătarul Conache, Constantin Palade, Constantin Balş) şi a episcopilor, în frunte cu mitropolitul Gavril, a plecat spre Focşani pentru discuţii cu Rumianţev (pe lângă care stătea cu speranţă Grigore Ghica), singurul punct asupra căruia erau de acord toţi boierii, inclusiv cei rămaşi la Iaşi, fiind „ca să se deie ocârmuirea ţărei aceşteia asupra principului Grigorie vodă Ghica, carile ca cel ce mai înainte au stătut domn în pământul acesta, cum şi acum de câtăva vreme să află cu pitrecerea aicea şi are îndestulă ştiinţă pentru starea ţărei şi pracsis la rânduiala stăpânirei şi a povăţuirei norodului. Sântem bine nădăjduiţi că cu un domn ca acesta, după vremile ce sânt, şi ţara s-ar pune la bună orânduială şi 194 noi toţi am fi odihniţi şi mulţămiţi” . La Focşani s-a decis redactarea arzurilor către Poartă, decizie care a nemulţumit o parte a boierilor (dintre cei rămaşi la Iaşi: Manolache Bogdan, Lupul Balş, Grigore Crupenschi, Arghiri, Constantin Greceanu, Alexandru Neculce), întrucât aceştia constată că s-ar fi depăşit mandatul celor deja 195 hotărâte , motiv pentru care Rumianţev trimite documentele în capitala Moldovei pentru a fi semnate de toţi boierii de Divan. Când cele două delegaţii ale Principatelor trec Dunărea, abia la 19 august, se întâlnesc pe drum cu un slujitor al lui Grigore Ghica, care venea spre Moldova cu vestea numirii 196 acestuia ca domn . În lipsa lui Ghica, caftanul fusese pus pe umerii unui fiu al acestuia, Alexandru, care, împreună cu mama sa, locuise la Constantinopol în 197 timpul războiului . Delegaţiile au fost primite în audienţă târziu, în jurul datei 198 de 17 octombrie , mult după ce domnii fuseseră numiţi. Poate a contat şi acest element de politică a faptului împlinit în relaţiile domnului cu boierii, în vremea celei de-a doua domnii moldovene. 193 Codrescu, Uricariul, vol. I, ed. a II-a, Iaşi, 1871, p. 81-84. V. A. Urechia, Istoria românilor, tom. I, Bucureşti, 1891, p. 14, nota 1; Codrescu, Uricariul, vol. IV, Iaşi, 1875, p. 417. Cererea de a avea ca domn pe Grigore Ghica este trimisă şi Porţii, la 30 august 1774 (ibidem, p. 421). 195 V. A. Urechia, op. cit., tom. I, p. 15; vezi şi Cristian Ploscaru, op. cit., p. 364-365. 196 Ibidem, p. 21. 197 Ibidem, p. 22. 198 Al. Ciorănescu, op. cit., p. 309, doc. nr. DCLXXXI. 194 216 C A P IT O LUL A L 3 -L E A A doua oară pe tronul de la Iaşi (1774-1777) O domnie sub rele auspicii După nesfârşite ezitări şi încercări de acomodare a propriilor interese cu 1 ale statelor prietene şi inamice , atrăgându-şi şi sprijinul rudelor influente ale 2 lui Ghica , Austria, principalul obstacol în calea numirii lui Ghica pe tronul Moldovei, se lasă înduplecată în final. Toate aceste tratative urmau încheierii păcii de la Kuciuk-Kainargi, moment esenţial în evoluţiile politice în zonă pentru o lungă perioadă. Tratatul de pace, semnat la 10 iulie 1774, ratificat de Rusia la 15 iulie 1774 şi de Poartă la 3 4 10 ianuarie 1775 , este un succes al diplomaţiei ruse („aceste condiţii care erau confuz formulate în diversele articole ale tratatului, într-o dezordine care face 1 Hurmuzaki, Documente, vol. VII, Bucureşti, 1876, p. 102, doc. nr. LXV; Codrescu, Uricariul, vol. XVI, Iaşi, 1891, p. 66-67. 2 Socrul său, spătarul Iacovache Rizo reprezenta interesele domnului de la Iaşi la Istanbul, alături de spătarul Enăcache Vlasto, cămăraşul Iordache şi alţii, o mică curte a capuchehaielelor Moldovei, care, pentru trei luni din 1776, primeau lefuri în valoare de 5 640 de lei (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I (1763-1784), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 553-554). Înainte de numirea ginerelui său, dă de înţeles că ar fi dispus să servească interesele Vienei (A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Mavrocordaţii, 1711-1749, ediţia a III-a, Bucureşti, f.a., p. 147). 3 Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol. I, Bucureşti, 1888, p. 125-138. Cele 28 de articole ale tratatului erau completate de două articole separate, dintre care cel de-al doilea stabilea suma despăgubirilor de război ce urmau să fie primite de Rusia (ibidem, p. 138-139). 4 Internunţiul von Thugut scria despre acest tratat: „Tout lʼéchafaudage des stipulations du traité de Kaïnardji est un modèle dʼhabilité de la part des diplomates russes et un rare exemple dʼimbécilité de la part des négociateurs turcs. Par lʼadroite combinaison des articles de ce traité, lʼempire ottoman devient dès aujourdʼhui une sorte de province russe” (Gheorghe I. Brătianu, Les observations de M. de Peyssonnel en 1777 sur l'exécution du traité de Koutchouk Kaïnardji, în RHSEE, VI, 1929, nr. 10-12, p. 339). Pentru o analiză în detaliu a prevederilor Tratatului de pace şi a urmărilor sale, vezi Roderic H. Davison, „Russian Skill and Turkish Imbecility”: The Treaty of Kuchuk Kainardji Reconsidered, în „Slavic Review”, Vol. 35, No. 3 (Sep., 1976), p. 463-483. 217 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 5 cinste inteligenţei diplomaţilor Ecaterinei a II-a” ), reprezentând pentru Petersburg ceea ce pentru Austria fusese Tratatul de la Karlowitz. Pentru 6 Poartă însă, tratatul a constituit un dezastru militar şi diplomatic , întrucât 7 modifica esenţial echilibrul de forţe din zona Mării Negre . În ceea ce priveşte 8 9 Principatele , prevederile articolului XVI din tratat reglementau, prin cele zece puncte ale sale, diverse aspecte legate de raporturile cu Poarta şi cu Rusia, căreia îi era recunoscut dreptul de intervenţie: „Poarta este de asemenea de acord ca, în funcţie de împrejurările în care aceste două Principate o pot cere, miniştrii Curţii Imperiale a Rusiei rezidenţi la Constantinopol să poată protesta în numele lor şi promite să le dea ascultare cu toată atenţia cuvenită tuturor puterilor prietene şi respectate”. Astfel, potrivit unor interpretări, după 1774, „protectoratului otoman unilateral începe să i se substituie un dublu protectorat, prin legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea principatelor 10 [...]” . Prin tratat, Principatele beneficiau de o reducere a taxelor, de dreptul de a avea reprezentanţi oficiali la Poartă, fixarea prin decret a cuantumului tributului, plata proviziilor la preţul pieţei, intrarea în ţară a oficialilor şi negustorilor turci numai cu permisiune specială, acestora fiindu-le de asemenea interzis 5 Apostolos E. Vakalopoulos, Istoria Greciei moderne (1204-1985), traducere din limba greacă, note şi cuvânt din partea editorului Dumitru N. Nicolae, cu o postfaţă de Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Editura Euroatlantica, 2004, p. 167; Suraiya Faroqhi, The Ottoman Empire and the World Around It, London-New York, I. B. Tauris, 2004, p. 22-23. 6 Veniamin Ciobanu, Evoluţii politice în Europa Centrală şi de Est (1774-1814), Iaşi, Editura Junimea, 2007, p. 30-32. În aceste condiţii, Poarta s-a adresat oficial Angliei şi Prusiei, cerând sprijin pentru schimbarea prevederilor tratatului, clauzele cu privire la Principate nemulţumind şi „facţiunile fanariote” din Constantinopol (Documente privind istoria României. Colecţia Eudoxiu de Hurmuzaki (serie nouă), vol. I, Rapoarte consulare ruse (1770-1796), sub îngrijirea acad. A. Oţetea, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 7). 7 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, postfaţă de I. Ciupercă, vol. I, Iaşi, Institutul European, 2000, p. 74; Robert Mantran, Statul otoman în secolul al XVIII-lea: presiunea europeană, în vol. Istoria Imperiului Otoman, coordonator Robert Mantran, traducere de Cristina Bîrsan, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2001, p. 230-231; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 29-30. 8 Din perspectiva unei analize făcute în secolul al XIX-lea, ruşii au reuşit, prin tratatul de pace din 1774, „non-seulement à miner la suzeraineté de la Porte dans les principautés danubiennes, mais encore à distraire du vieux tronc bisantin cet élément roumain qui nʼavait, avec la Russie, aucune consanguinité” (G. A. Mano, Religion et politique. Examen du quatrième point de garantie, Paris, 1856, p. 41). 9 Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op. cit., vol. I, p. 131-133; Gheorghe I. Brătianu, op. cit., p. 358-363. 10 Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), coordonatori: Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 591. 218 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă să cumpere pământ şi să fie rezidenţi permanenţi, iar domnul nu putea fi 11 schimbat decât în cazul în care comitea o crimă, şi atunci doar cu acordul Rusiei . În noile condiţii oferite de pacea de la Kuciuk-Kainargi, prin hatişeriful din 1774 se desfiinţează zahereaua, otomanii fiind nevoiţi să-şi plătească aprovizionările la preţul curent. Vămile din porturi sunt lăsate domniei şi se interzice monetăriei otomane să-şi mai trimită oameni în Moldova pentru a ridica silitra necesară baterii de monedă. Grigore al III-lea Ghica e însărcinat să cumpere el silitra, s-o trimită în porturi şi s-o plătească din tributul ţării (în socoteala visteriei pe 1776 se arată că s-au plătit 10 000 de oca silitră, câte 24 de 12 bani ocaua) . În iunie 1775, sultanul interzice formal accesul otomanilor în Principate, în afara negustorilor „număraţi şi rânduiţi”, cu teşcherea de la domnie. Aceştia nu au voie „să facă menziluri”, să ia locuinţe în proprietate, să are sau să semene, să dea „bani de arvună”. Negustorii pământeni pot, de acum, 13 să-şi aducă produsele la Poartă . Fără îndoială, tratatul e un punct de cotitură 14 în privinţa dezvoltării viitoare a Principatelor . Odată cu semnarea păcii, prin consolidarea poziţiei Rusiei la Poartă, învestitura domnilor se face sub presiunea Petersburgului, sprijinit adesea de Prusia, aşa cum este şi cazul lui Grigore al III-lea Ghica, singurul domn fanariot care vine la tron, în a doua guvernare moldoveană, de la Petersburg şi nu de la 15 Constantinopol. Numiţi în scaun prin berate („diplome de învestitură” ), fanarioţilor li se recunoaşte puterea deplină în administrarea ţării, în schimbul 11 Barbara Jelavich, op. cit., vol. I, p. 107-108. „[...] la Porte sʼétoit soumisé secretement à ne jamais destituer les princes qui en avoient lʼinvestiture ni en nommer dʼautres à leur place sans le consetement de la Russie. Elle nʼa à la vérité rappelé encore aucun des titulaires actuels, mais elle vient de les confirmer avec les conformités ordinaires, sans seulement consulter M. Stakieff. Cet envoyé nʼa fait aucune attention a une demarche dont il nʼa pas pénétré la finesse: il nʼa compris que la Porte nʼa fait cette première tentative que pour voir si la Cour de Pétersbourg y metirait quelquʼopposition, et se prévaloir ensuite de sa tollerance pour pouvoir revendiquer un droit au quel Elle a formellement renoncé, sʼarroger la libre faculté de destituer ces deux Princes quand elle en sera mécontente, et reprendre peu à peu la pleine et entière souveraineté quʼelle avoit autrefois sur ces deux provinces” (Gheorghe I. Brătianu, op. cit., p. 354). 12 Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional (în perioada de trecere de la feudalism la capitalism), Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 21, 60. 13 De toate aceste lucruri răspunde direct domnul (vezi Valeriu Veliman, Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti, Bucureşti, D.G.A.S., 1986, p. 470-475, doc. nr. 174). La 11 septembrie 1775, sultanul dă un firman prin care cere lui Alexandru Ipsilanti şi lui Grigore al III-lea Ghica să sprijine misiunea unor comercianţi în zonă (Catalogul documentelor turceşti, vol. I, întocmit de Mihail Guboglu, Bucureşti, D.G.A.S., 1960, p. 83, doc. nr. 284). 14 N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca mai nouă, Bucureşti, 1925, p. 52. 15 Dacă înainte de 1774 beratele erau acte garante ale drepturilor autonome ale ţărilor române faţă de Poartă, după această dată ele se referă la privilegiile fiilor, nepoţilor şi slujitorilor domnilor (Valeriu Veliman, op. cit., p. 14). 219 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea îndeplinirii obligaţiilor faţă de Poartă: „aplicarea promptă a dispoziţiilor sultanale, protejarea supuşilor şi asigurarea bunăstării acestora, achitarea la timp a îndatoririlor materiale şi băneşti faţă de Poartă, informarea Constantinopolului 16 în legătură cu situaţia din Principate şi din zonele adiacente” . Atragem atenţia de pe acum la aceste obligaţii ale principelui, căci sfârşitul său va fi motivat de încălcarea lor. Ţările române sunt reprezentate în continuare la Istanbul de capuchehăi, care primesc de la sultan, în 1775, diplomă de imunitate şi dreptul de a circula 17 călare, la fel ca ambasadorii acreditaţi pe lângă Înalta Poartă . Moldova a avut mai mulţi reprezentanţi la Poartă, printre care Iacovache Rizo, socrul domnului, cămăraşul Iordache (pentru a anticipa puţin lucrurile, aceştia nu îl vor înştiinţa pe Ghica de intenţiile capugiului în 1777, aşa cum erau datori să o 18 19 facă) sau cumnatul domnului, Constantin Caragea . Oricum, nimeni nu se mai îndoieşte în aceşti ani de fidelitatea lui Ghica faţă de Rusia. Se pare chiar că, după 1774, în Moldova, şi mai ales în casa 20 beizadelei Alexandru Ioan Mavrocordat , nu era o taină că Ghica se declara rusofil şi prusofil (dragostea pentru Prusia este explicată de Sulzer prin faptul că rezidentul acestei ţări la Poartă l-ar fi împrumutat pe Ghica cu 40 000 de taleri pe când era dragoman). 16 Ibidem. Spre exemplu, abolirea tributului în grâne, decretată prin hatişeriful de privilegii din noiembrie 1774, nu a implicat şi renunţarea la monopolul otoman, Principatele fiind considerate în continuare grânarul imperiului (Maria-Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Lʼapprovisionnement dʼIstanbul par les Principautés roumaines au XVIIIe siècle: commerce ou réquisition, în RMMM, no 66, 1992, p. 76). 17 Aurel H. Golimas, Despre capuchehăile Moldovei şi poruncile Porţii către Moldova până la 1829. Contribuţii la cunoaşterea raporturilor de drept dintre Moldova şi turci, Iaşi, 1943, p. 30; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Albatros, 1975, p. 494. 18 Aurel H. Golimas, op. cit., p. 65, 91-92. 19 Ibidem, p. 37. Constantin Caragea a fost un cărturar, vorbitor de limbi apusene (în 1779 se ocupa cu traducerea gazetelor franţuzeşti). Era fiul lui Scarlat Caragea şi nepotul lui Constantin Caragea, mare postelnic în Moldova şi Ţara Românească pe la mijlocul secolului al XVII-lea. A fost secretar, mare grămătic şi agă (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII (1771-1780), Iaşi, Editura Dosoftei, 2005, p. 283, doc. nr. 233) al lui Grigore Ghica, pe care îl însoţise la Petersburg în 1769 (Aurel H. Golimas, op. cit., p. 93). A fost căsătorit cu sora domnului, Raliţa (ibidem, p. 94). 20 Alexandru Mavrocordat, care va ajunge, la rândul său, pe tronul Moldovei, avea „aplecări poetice, dar era lipsit de omenie şi de cinste şi mai avea păcatul de a fi gustat cu patronul său Grigore Ghica din prinsoarea cu tabachere a ruşilor, ce-l primise şi în corpul cadeţilor” (N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, Bucureşti, 1902, p. CLXIX). 220 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Cu această susţinere, Grigore al III-lea Ghica este numit domn al 21 Moldovei în septembrie 1774 : „Grigorie vodă Ghica ce fusese prigioner la muscali eşise dân robie şi nu ştiu cu ce socoteală făcu rugăciune la devlet ca să-i dea domnia Moldovei. Această rugăciune făcându-o cerere şi Romanţov, i 22 să dete domnia Moldovei” . Din câte se pare, fostul mare vizir Mehmed Paşa, 23 care murise la începutul lunii august 1774 , intenţionase să-l numească domn pe Scarlat Caragea (şi pe Manole Giani Ruset în Ţara Românească), dar Prusia a insistat pentru Grigore Ghica, iar un favorit al sultanului, „Giazigi effendi”, 24 pentru Alexandru Ipsilanti în cealaltă ţară. Cum Ghica nu a îndrăznit a merge în persoană la Constantinopol, la 14 septembrie 1774, în aceeaşi audienţă, îmbracă caftanul Alexandru Ipsilanti pentru domnia Ţării Româneşti, iar fiul lui Ghica, Alexandru, în calitate de vechil al tatălui său, pe cel pentru domnia Moldovei; în aceeaşi ceremonie, Scarlat Caragea primeşte caftanul cu paià al domniei Moldovlahiei (titlu onorific) şi Constantin Moruzi caftanul marelui 25 dragoman . Din datele pe care le avem, se pare că însemnele domniei au ajuns 26 la Iaşi pe la 27 sau 28 septembrie, trimise mai înainte de beizadeaua Alexandru , 27 Grigore Ghica primind acum învestitura , urmată de slujba de ungere ca domn în Biserica Sf. Nicolae Domnesc. Cum Iaşii se aflau sub controlul trupelor ruse, dar şi pentru a nu irita inutil autorităţile otomane, Ghica părăseşte capitala la puţină vreme după învestitură. Contele Rumianţev pleacă din Iaşi, la 29 decembrie 1774, la Movilău, 21 Conform brevetului imperial prin care sultanul Abdul-Hamid I îl numeşte pe Grigore Ghica, fost domn al Ţării Româneşti, pe tronul Moldovei. Se aminteşte că în acest berat s-a ţinut seama de regulile stabilite între Poartă şi Rusia, anume că voievozii nu pot fi maziliţi decât atunci când vor avea o vină evidentă (Catalogul documentelor turceşti, vol. I, p. 80, doc. nr. 270). 22 Ianache Văcărescu, Istoria othomanicească, ediţie critică, studiu introductiv, note şi glosar de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2001, p. 121. La 3 octombrie 1774, Saint-Priest, reprezentantul Franţei la Poartă, scrie că numirea lui Ghica este un act de complezenţă al turcilor, fiind de notorietate că acesta e vândut Rusiei de mult timp (Hurmuzaki, Documente, supliment I, vol. I, 1518-1780, documente culese de Gr. G. Tocilescu şi A. I. Odobescu, Bucureşti, 1886, p. 906, doc. nr. MCCLXXXIV). 23 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 391 (a fost înlocuit cu Izzet-Mehmed Paşa). 24 Al. Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 308, doc. nr. DCLXXIX. 25 H. Dj. Siruni, Domnii români la Poarta otomană, după un manuscris turcesc conţinând note şi însemnări despre ceremoniile şi recepţiunile din palatul împărătesc din Stambul între anii 1698-1782, Bucureşti, 1941, p. 63. 26 Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziune europeană (sec. al XVIII-lea), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1999, p. 116, 18-119. 27 V. A. Urechia, Istoria românilor, tom. I, Bucureşti, 1891, p. 124-125. 221 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 28 unde iernează cu toate oştile lui . În urma sa, Ghica intră în Iaşi, la 1 ianuarie 1775, iar doamna Ecaterina, însoţită de o beizadea (nu poate fi decât Alexandru) şi o domniţă (Ruxandra, mai curând decât Elenco), vine alături de soţul ei (nu-l mai văzuse din toamna anului 1769, cel puţin!), în 22 februarie 1775; li se 29 alătură, în 24 mai, aduşi de doctorul Fotache , alţi doi copii, o beizadea de şapte ani şi o altă domniţă, ce fuseseră bolnavi la Ţarigrad şi nu-şi mai aminteau de părintele lor („[...] şi ducându-le înainte mării sale, n-au cunoscut pe 30 mărie sa, fiindu de multă vreme nevăzuţi”) . Aceste două odrasle domneşti erau Scarlat şi Mărioara, pentru aducerea cărora doctorul Fotache primise din 31 Vistieria ţării suma de 1 800 de lei . Curtea domnului se „completează” cu alte rude şi slujitori devotaţi în perioada lunilor următoare, un prim element care atrage atenţia asupra diferenţelor faţă de prima domnie. De la Constantinopol pleacă, în 6 mai 1775, 32 Constantin Caragea, fraţii Costache şi Iordache Ghica, doamna Ecaterina a 28 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. DCCCX, doc. nr. 11. Doctorul Fotache este unul dintre oamenii de încredere ai lui Ghica, el fiind alături de domn încă din anul 1764, când primea leafă la Curtea domnească (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I (1763-1784), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 393). În aprilie 1776, Fotache, doctor al Curţii domneşti, ca unul „carele numai din copilăria sa pănă acum s-au aflat slujind nouă cu credincioase şi cunoscute slujbe”, primeşte danie un loc domnesc, chiar lângă poarta cea mare a curţii, pentru a face „o spiţerie de peatră cu a sa cheltuială pentru odihna de obştie” (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 218-219, doc. nr. 195). Pentru alte date despre doctorul Fotache, vezi Sorin Grigoruţă, Boli, epidemii şi asistenţă medicală, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2017, p. 185-197. 30 Ioan Caproşu, E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus, vol. II (1751-1795), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 241-242. 31 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 440. 32 Ecaterina era născută Roset, probabil ea fiind cea care beneficiază, în 12 octombrie 1776 şi 6 septembrie 1777, de cărţile domneşti ale lui Grigore Ghica ce permiteau acesteia să-şi strângă de pe moşiile sale „ce are în cele doî ceasuri, adică Petriceico i Todirenii i Verdeşănii”, „uşorul de la cei ce stau pe aceste moşii” (Iulian Marinescu, Extrase din Condica moşiilor lui Teodor Rosetti-Solescu. II. Documente basarabene, fălciene, putnene etc., în BCIR, V, 1928, p. 29, doc. nr. 9-10). Tot Ghica mai dăduse o carte domnească şi în 1765 lui Ştefan Roset mare logofăt pentru a-şi încasa „uşorul” de pe moşiile sale din această regiune, iar Grigore Ioan Calimah repeta aceste porunci în 23 iulie 1767 şi 5 august 1768, când Vasile Roset primea permisiunea de a strânge „tot uşorul de la tătarii di pe moşiile dumisale anume Bisărica ot Greceni şi Verdeţănii ot Codru Tigheciului, care moşie la ponturile de vânzare uşorului s-au hotărât a lua dumnealui tot uşorul de la tătari, fiind date cu hrisov gospod” (ibidem, p. 29, doc. nr. 6-8). La 6 ianuarie 1775, Grigore Ghica dă carte lui Vasile Roset mare vistiernic, ca să-şi facă pod pe Nistru, la moşia lui Trifăuţii, ţinutul Soroca, „şi, după ce l-a găti cu toate celi trebuitoare a podului, apoi să fii şi podul acesta în rânduiala celorlalte poduri, ce mai sânt făcute pe apa Nistrului” (ibidem, p. 16, doc. nr. 11). Alte 29 222 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă răposatului Constantin Mavrocordat şi fiica ei Smaranda, ajungând la Iaşi la 2 iunie, când se închină domnului Grigore Ghica. De altminteri, la curtea din Iaşi a lui Ghica se mai aflau şi alte două personaje, anume beizadeaua Mavrocordat 33 (credem că este vorba despre Dimitrie , fiul lui Constantin Mavrocordat şi al 34 Ecaterinei), precum şi fratele domnului, fostul mare spătar Matei Ghica . Lângă toţi aceştia mai erau întreţinute de domnie şi alte rude, precum surorile domnului, vistierniceasa Zoiţa Ghica şi spătăreasa Raliţa Ghica, domniţa Raliţa Calimah şi domniţa Zoiţa Ghica, fiica lui Matei vodă Ghica, care se căsătoreşte, în anul 1776, cu stolnicul Vasile Costache, dar şi o altă domniţă Ruxanda 35 36 Ghica ce nu poate fi decât fata lui Grigore al II-lea Ghica , aşadar verişoara 37 domnului, căsătorită cu marele medelnicer Dumitraşcu Sturdza . 38 De la bun început, a doua domnie moldoveană a lui Ghica stă sub pecetea celor mai proaste auspicii, în condiţiile în care, la 1 octombrie 1774, documente oferă informaţii interesante despre felul în care se administrau moşiile situate în această zonă de graniţă a Moldovei. Astfel, la 2 decembrie 1765, stolnicul Gheorghe Beldiman dădea mărturie despre moşia Verdeşenii a lui Vasile Roset mare paharnic, fiul răposatului Ştefan Roset mare logofăt, ca unul ce o hotărnicise. După mărturiile cercetate, s-a aflat că „aceli moşii nu s-au lucrat, însă de la moscalii cei vechi încoace, pănă înnainte prăzii tătarilor, în anii trecuţi, fiindcă să legase aceli moşii să nu să lucrezi, fiindcă să făcè morţi de om şi trăgè multe calabalăcuri cu tătarii, iar, după ce logofătul Răducanul au început să lucreze o moşie a sa de alăture, au lucrat şi lăcuitorii de acolo” (ibidem, p. 41, doc. nr. 4). În 25 iunie 1776, doamna Ecaterina Mavrocordat îşi redacta testamentul (N. Iorga, Documente, în RI, III, 1917, nr. 1, p. 20-22). 33 În hrisovul său pentru strângerea banilor goştinei, pe care credem că Grigore Ghica l-a dat în ultimii ani ai domniei sale, în orice caz după cedarea nordului ţării către austrieci (se vorbeşte de felul în care trebuie să plătească locuitorii din „locul nemţesc” care îşi ţin oile în Moldova, precum şi de faptul că toţi călugării de la Dragomirna s-au mutat la Secul, lucru întâmplat după ocuparea Bucovinei), se trec în revistă şi scutirile de care beneficiau cei din apropierea tronului, printre care şi beizadeaua Dumitrache Mavrocordat (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI (1756-1770), Iaşi, Editura Dosoftei, 2004, p. 494-496, doc. nr. 568). 34 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 400, 415, 428, 444-446, 449 ş.a. 35 Ibidem, vol. I, p. 422, 445, 457, 475, 487, 501, 543, 544. 36 Cernovodeanu, Tabela Ghica (1). 37 Domniţa Ruxandra Ghica a murit în februarie 1780, fiind înmormântată, probabil, la Mănăstirea Frumoasa, în biserica căreia se află zugrăvit şi chipul său, printre cele ale rudelor sale, ctitori aici (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, fasc. I, Bucureşti, 1905, p. 14, nr. 36 şi 37). Fiica sa, Maria Sturdza, s-a căsătorit cu beizadeaua Dimitrie Mavrocordat, alături de care se afla la curtea lui Grigore Alexandru Ghica, vizitând pe prinţul Repnin în vara anului 1775 (Călători străini despre ţările române, vol. X, partea I, îngrijit de †Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Editura Academiei Române, 2000, p. 198, inclusiv nota 22). 38 Domnia începe sub semnul rău prevestitor al unui cutremur, întâmplat în 16 octombrie 1774 (I. Caproşu, E. Chiaburu, op. cit., vol. II, p. 228). 223 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea trupele austriece intraseră în nordul ţării, cu scopul de a crea o stare de fapt în 39 lipsa temeiurilor juridice, etice, istorice sau etnice a stăpânirii asupra a ceea ce ulterior se va numi Bucovina. Legăturile domnului cu Rusia şi cedarea către Austria a nordului Moldovei vor conduce Poarta la hotărârea înlăturării lui Ghica de pe tron şi, dacă era nevoie (pentru a opri fuga acestuia în Rusia), a uciderii sale, pretextele nefiind greu de găsit. Grigore Ghica, care dobândise, aşadar, domnia nu „din încrederea Porţii, ci prin insistenţe străine”, găseşte şi în interiorul ţării o elită politică şi o ierarhie a Bisericii care „nu-l mai primiră cu aceeaşi dragoste şi însufleţire ca mai înainte”. În aceste condiţii, „situaţia sa 40 era din capul locului foarte şubredă şi nesigură” . Una dintre primele măsuri trebuie să fi fost numirile în dregătoriile de 41 Divan , în care găsim o parte dintre boierii care guvernaseră ţara în timpul 39 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III/1, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocei fanariote (1601-1821), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1944, p. 305. 40 Ion I. Nistor, Grigore Vodă Ghica. La aniversarea de 150 de ani de la moartea sa, în CC, IV-V, 1927-1928, partea I-a, p. 412. J. A. Vaillant crede, cu surprinzătoare naivitate, spre mijlocul secolului al XIX-lea, că Ghica primeşte domnia în 1774 ca o despăgubire acordată de otomani pentru perioada de captivitate din Petersburg (J. A. Vaillant, La Romanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des romans, tome II, Paris, 1844, p. 236). 41 E greu de reconstituit cu exactitate, în lipsa unor acte de cancelarie, componenţa Divanului domnesc din primul an al domniei lui Ghica. Ştim că ultimele acte emise de Divanul Cnejiei Moldovei sub ocupaţie militară rusă, printre care cele din septembrie şi octombrie 1774, purtau semnăturile lui Lupul Balş logofăt, Ioan Sturza vornic, un Cropiţchi vornic, Vasile Razu hatman, Ioan Canta spătar, Alexandru paharnic, Constantin Greceanu ban, Constantin Balş stolnic şi Iordache Cantacuzino (AN Iaşi, colecţia Documente, pach. DCCXCIII, doc. nr. 6; Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 108, doc. nr. 124; p. 109, doc. nr. 126). Unii dintre aceştia se regăsesc în Divanul din decembrie 1775: Dumitraşcu Sturza mare vornic, Constantin Sturza mare vornic, Ioniţă Cantacuzino mare vornic, Lupu Costache mare vornic, Iordache Ghica hatman, Nicolae Roset mare spătar, Gheorghe Beldiman mare ban, Matei Cantacuzino mare comis, Costache Ghica mare cămăraş, Iordache Sucevean (?) – probabil Suciul, vezi infra – mare paharnic, Dumitrache Schiliţi mare căminar, Costache Caragea mare agă, Iordache Cantacuzino mare stolnic (Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. VI/2, Iaşi, 1933, p. 211), la care poate fi adăugat, cu siguranţă, pentru perioada 20 mai 1775 – 6 iulie 1776, marele vistiernic Iordache Roset (M.E.F., vol. X, Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea (1775-1786). Cărţi domneşti şi zapise, volum realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Chişinău, Editura Civitas, 2005, p. 26-27, doc. nr. 6 şi 7; p. 37, doc. nr. 14; p. 42, doc. nr. 21 şi 22; p. 47, doc. nr. 29). În general, aceeaşi componenţă o regăsim şi în luna august 1776, cu doar unele modificări: apare Vasile Razu mare logofăt, mare vistiernic devine Nicolae Roset, mare postelnic este Neculache Ventura, Constantin Palade este mare spătar, Enache Cantacuzino mare ban, Iordache Suciu mare paharnic, iar Ilie Catargiu mare stolnic (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 400-402). În decembrie 1776, Divanul are aproape 224 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă ocupaţiei militare ruse (deprinşi să administreze treburile curente în lipsa unui domn pe tronul de la Iaşi), alături de câţiva apropiaţi şi rude ale domnului. Problema cea mare a ţării este însă alta şi va marca destinul domnului şi după moarte. Pierderea nordului Moldovei Prin anexarea Bucovinei, Austria mergea pe o linie mai veche a politicii sale în ceea ce priveşte frontiera estică a Transilvaniei, în vederea căreia a 42 acţionat încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea . După încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi, mituit de austrieci, Rumianţev îşi retrage trupele mai devreme decât era stabilit în tratatul de pace, 43 44 permiţând Vienei să ocupe teritoriile dorite . Otomanii cer explicaţii , iar austriecii răspund prin invocarea drepturilor istorice asupra teritoriului în cauză, precum şi a unor probleme de graniţă cu Imperiul Otoman, motive care aceeaşi alcătuire, doar că Alexandru Neculce devine mare vornic în locul lui Lupu Costache, Iordache Balş mare vistiernic în locul lui Nicolae Roset, Ilie Catargiu mare paharnic în locul lui Iordache Suciu, iar Nicolae Balş, proaspătul ginere al lui Grigore Ghica, mare stolnic (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 283, doc. nr. 233). Acest Iordache Suciu amintit mai sus este fiul lui Nicolae Suţu, mare dragoman între septembrie 1768 şi august 1769 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 407), adică tocmai în perioada domniei muntene a lui Ghica, care, reîntors domn la Iaşi, îi confirmă tânărului Iordache stăpânirea asupra unei case a tatălui său de pe Uliţa Strâmbă, în august 1775 (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 175, doc. nr. 161), uitând de relaţiile tensionate cu tatăl său din trecut. 42 N. Iorga, Histoire des roumains de Bucovine à partir de lʼannexion autrichienne (1775-1914), Iaşi, 1917, p. 5-7. După cum arăta, la un moment dat, generalul Bucow, „il est nécessaire dʼocupper les défilés qui mènent de Bistritz, à savoir Rodna et Dorna, parce que cʼest la place dont on peut surveiller le triplex confinium de la Moldavie, du Marmaros et de la Pologne” (ibidem, p. 7). 43 Teritoriul ocupat de Viena, „carele să numeşte Bocovina sau Pădurea Roşâie şi care să află aşăzată între Galiţia şi Transilvania. în vremea veche era o parte al acestui prinţipat pe care Ştefan al 5-lea, prinţipul Moldaviei, o unisă cu locurile lui” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 1868, f. 31 r.). „Grigore Ghica prinţipul Moldaviei făcând protest înprotiva acestei dări de pământ din partea ruşâlor, Poarta l-au ucis pentru aceasta în 12 octomvrie 1777. Prin acest chip Austria au câştigat supt umbra unei tainice învoiele un ţânut carele are o deasuprime de 178 mile patrunghiceşti de gheografie şi o norodire de 132 000 de suflete” (ibidem, f. 32 r.). 44 Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 69-70. Poarta a acceptat această cedare teritorială, precum şi interpretarea juridică a Vienei, doar ca urmare a situaţiei sale slăbite în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi, sperând, de altfel, că Austria îi va sprijini „eforturile sale de a se sustrage executării integrale, în litera şi în spiritul său”, a prevederilor acestui tratat (Veniamin Ciobanu, Evoluţii politice în Europa Centrală şi de Est, p. 37). 225 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea nu conving Prusia, fie şi din din cauza faptului că Austria primise doar o parte 45 din Pocuţia, alături de Rusia . După cum am arătat, începând cu septembrie 1774, austriecii îşi extind operaţiunile militare în regiune şi mută în trei rânduri bornele de frontieră, pentru a negocia de pe poziţii de forţă viitoarele graniţe, îndreptăţind aserţiunea potrivit căreia Bucovina este ocupată „în criza hrăpirilor de teritorii pe care o inaugurase cinismul raţionalist, străin de orice ideologie, al lui Frederic al 46 II-lea, reprezentant al concepţiei Statelor de pură mecanică” . Domn deplin abia din ianuarie 1775, Ghica asistă neputincios la manevrele austriece. Până la 25 octombrie 1774, Austria ocupă întregul ţinut Cernăuţi, raiaua Hotin şi 142 de localităţi din ţinutul Suceava, cu pretextele cunoscute: 1) necesitatea unui „cordon sanitar” contra epidemiei de ciumă; 2) stabilitatea frontierelor între imperiile Otoman şi Habsburgic, având în vedere litigiile de graniţă; 3) un „drept istoric”, bazat pe faptul că teritoriul în cauză aparţinuse Pocuţiei, 47 pe care o stăpânea, din 1772, Austria . Astfel, dispare în totalitate ţinutul Câmpulungul Cernăuţilor şi cele mai 48 49 50 mari părţi din ţinuturile Câmpulungul Sucevei , Cernăuţi şi Suceava . După intrarea în nordul Moldovei, primul guvernator difuzează, la 16 noiembrie 1774, o proclamaţie în care avertizează locuitorii să nu mai asculte decât de 51 poruncile generalului-maior Gabriel baron de Spleny , ameninţând cu pedepse 45 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 152. Trasarea graniţelor pe teren implică chiar neînţelegeri ale polonezilor cu austriecii ce pretind teritorii mai întinse, după cum arată unele informaţii venite de la Viena, datate 10 noiembrie 1774 (I. Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei (secolul XVIII), Bucureşti, Editura Cartea Românească, f.a., p. 262-263, doc. nr. LII). 46 N. Iorga, Au fost Moldova şi Ţara Românească provincii supuse fanarioţilor?, extras din AARMSI, s. III, t. XVIII, mem. 12, Bucureşti, 1937, p. 348. 47 Corneliu Cojocariu, Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei între anii 1711 şi 1832, teză de doctorat, Iaşi, 2009, p. 57. 48 Din acest ţinut mai rămân Moldovei localităţile Şarul Dornei, Păltiniş, Crucea, Holda, precum şi cătunele Gioseni şi Chiril, care vor fi incluse în ţinutul Suceava, formînd un ocol distinct, cel al Muntelui (ibidem, p. 60). 49 Din ţinutul Cernăuţi mai rămân 21 de aşezări, aparţinând de fostul ocol al Târgului, noua reşedinţă fiind Herţa. În sămile din 1795 şi 1796, mai apare menţionat ţinutul Cernăuţi, iar din septembrie 1796 – cu o excepţie în iulie 1797 – izvoarele atestă ţinutul Herţa (ibidem, p. 63-64). Cum Grigore al III-lea Ghica a contestat permanent cedarea teritoriului din nordul Moldovei, este de înţeles măsura fixării reşedinţei părţii rămase din ţinutul Cernăuţi la Herţa şi funcţionarea de sine stătătoare a structurii administrative sub aceeaşi titulatură, chiar dacă nu depăşea dimensiunile unui ocol (ibidem, p. 68). 50 Ţinutul Sucevei se reorganizează în limitele teritoriale rămase: din cele cinci ocoale dispar trei, apar şase noi subdiviziuni, reşedinţa este stabilită la Fălticeni (Ibidem, p. 60-61). 51 Cu acest general, cancelaria lui Grigore Ghica a întreţinut o corespondenţă în 226 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă pe nesupuşi. În aceste condiţii, una din primele măsuri luate de Grigore Ghica după urcarea pe tron a fost retragerea administraţiei sale din ţinuturile cedate total sau parţial. Nu se cunosc reşedinţele stabilite pentru ispravnicii acestor 52 ţinuturi, domnul considerând, probabil, măsura drept una provizorie . Chestiunea se complică când Constantinopolul refuză să ratifice pacea 53 tocmai semnată, cerând Petersburgului să-i restituie Principatele integral . Combinând acţiunile de pe teren (concentrări de trupe la graniţă) cu cele 54 diplomatice (se aduce în discuţie tratatul din 1771), Austria convinge Poarta că cedarea Bucovinei (un teritoriu neînsemnat) nu reprezintă rezultatul unei înţelegeri cu Rusia şi că nu merită oricum să fie pus în balanţă cu prietenia 55 56 Vienei . Rusia nu se amestecă mai mult pentru a evita un nou război , Prusia 57 vedea în anexiune un motiv „legal” pentru a proceda la fel în Polonia , Anglia 58 pierduse orice influenţă la Poartă prin sprijinul dat Rusiei , iar Franţa, discrelunile care au urmat intrării austriecilor în nordul Moldovei, mai ales referitor la actele moşiilor din acest teritoriu ale căror stăpâni locuiau în afara noii graniţe (Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. VIII (1741-1799), ediţie îngrijită de Ioan Caproşu, indice de Arcadie Bodale, Iaşi, Editura Taida, 2006, p. 90, doc. nr. 91). 52 Corneliu Cojocariu, op. cit., p. 65-66. 53 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 149; Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii, Iaşi, Editura Junimea, 1985, p. 31. În toamna anului 1774, de altfel, circulau zvonuri la Roma în privinţa unor tulburări izbucnite la Istanbul (ce ar fi dus la înlocuirea sultanului), puse pe seama „ruşinoaselor prevederi ale tratului de pace încheiat cu ruşii” (I. Dumitriu-Snagov, op. cit., p. 263, doc. nr. LII). De altfel, Rusia îşi propunea să nu acţioneze pe faţă în privinţa cedării nordului Moldovei, sperând că lucrurile vor evolua în direcţia unui conflict deschis între Austria şi Imperiul Otoman (Documente privind istoria României, vol. I, p. 103, doc. nr. 10). 54 Doctrina hanefită permitea otomanilor interpretarea statutului ţărilor române, fie ele şi privilegiate, la fel cu a celorlalte provincii otomane, de aici tratativele cu autorităţile de la Viena pentru cedarea unei părţi din Moldova (Istoria românilor, vol. VI, p. 596). 55 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 148, 153; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 38. 56 Deşi Rusia era îngrijorată că acţiunile Vienei în nordul Moldovei puteau dezechilibra raportul de forţe din zonă, totuşi, din dorinţa de a face presiuni asupra Porţii pentru ca aceasta să ratifice pacea abia semnată, a profitat de presiunile Austriei asupra otomanilor pentru a-şi realiza acest obiectiv (Veniamin Ciobanu, Evoluţii politice în Europa Centrală şi de Est, p. 38). 57 Ibidem, p. 39. 58 Aflată în plin război cu coloniile sale din America de Nord, Anglia rămâne, totuşi, atentă la planurile Austriei în sud-estul Europei, a căror realizare ar fi produs o perturbare a echilibrului european, de aceea diplomaţia engleză îşi exprimă dezaprobarea faţă de anexarea Bucovinei. Argumentul lui Iosif al II-lea (apartenenţa la Pocuţia) este nul de drept, deoarece „un act dăunător” nu poate fi „scuzat” prin raportarea „la un alt caz de nedreptate” (idem, Statutul juridic al Principatelor Române, p. 86-87). Oricum Anglia se mărgineşte, în colaborare cu Prusia, la „mărunte intrigi constantinopolitane”, 227 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea ditată prin alianţa sa cu Austria din 1758, evită declanşarea unui război austro-turc, dăunător, având în vedere situaţia internă instabilă şi poziţia inter59 naţională precară . În demersurile sale, Viena se implică şi prin pârghii comerciale, concurenţa sa în regiune făcându-se simţită din plin după 1774. Se deschid două case de comerţ la Semlin şi la Salonic, sub numele contelui Starhemberg, în spatele căruia era însă o întreprindere oficială a Vienei. Obţinând şi libera navigaţie pe porţiunea Dunării controlată de turci, s-a detensionat şi negocierea privind regiunile din Moldova cerute de austrieci, un rol important în acest sens având 60 şi contele de Saint Priest, ambasadorul Franţei . În condiţiile lipsei sprijinului intern şi extern, singura soluţie pentru Grigore Ghica era împiedicarea cedării Moldovei de nord (după ce iniţial o acceptase!), convins că doar astfel ar beneficia de sprijinul efectiv al Porţii şi al 61 Rusiei . Poarta interpretează însă opoziţia sa ca pe o dorinţă de a servi exclusiv interesele Rusiei. La aceasta a contribuit şi neinspiratul memoriu adresat Porţii în decembrie 1774, în care se arăta că „dacă sultanul, în pofida aşteptării generale, nu îmbrăţişează cauza provinciei al cărei suveran este, moldovenii vor fi în situaţia de a nu şti ce atitudine să adopte; vor trebui să se ocupe de salvarea lor cu propriile forţe sau, mai curând, nefiind apăraţi de suzeranul lor, 62 vor trebui să se adreseze unei alte puteri străine” . Confruntat cu ocuparea de facto a nordului ţării, Grigore al III-lea Ghica şi Divanul protestează la Constantinopol şi la Petersburg, iar detaşamentele de 63 slujitori domneşti primesc ordin să distrugă noile semne de hotar . La cererea de ajutor ce-i fusese adresată, Rusia răspunde, previzibil, că „de când această ţară a fost înapoiată Porţii, ea nu mai are nici un drept a se amesteca în 64 treburile ei” , refuzând astfel să ofere orice susţinere oficială Moldovei (dreptul de intervenţie fusese stipulat în interesul Rusiei). În speranţa că totuşi Austria şi Imperiul Otoman vor ajunge la un conflict deschis, Rusia sprijină discret după cum îi scrie, la 3 decembrie 1774, von Thugut lui von Kaunitz (Hurmuzaki, Documente, vol. VII, p. 109, doc. nr. LXX). 59 A. D. Xenopol, op. cit, vol. IX, p. 150; Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii, p. 38; Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 207. 60 În memoriile sale, Saint Priest scrie că a obţinut pentru Maria Tereza „la cession dʼun territoire nommé Bukovine, qui facilitait la communication de la Transylvanie avec la Galicie”, convingând Poarta şi să permită „à lʼAutriche la navigation par le bas Danube et lʼentrée dans la mer Noire” (Gheorghe I. Brătianu, op. cit., p. 350). 61 Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii, p. 130. 62 Idem, Jurnal ieşean la sfârşit de veac (1775-1800), Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 123; idem, La graniţa a trei imperii, p. 131. 63 Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, Editura Militară, 1987, p. 444. 64 După cum raporta von Kaunitz către von Thugut, la 21 februarie 1775 (Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 96). 228 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă demersurile lui Ghica la Poartă, menite a convinge Constantinopolul de nedreptatea făcută Moldovei, de adevărata importanţă a teritoriului cedat şi de pericolul pe care acest rapt îl reprezintă pentru securitatea Imperiului Otoman. 65 Rumianţev conlucrează cu Ghica şi cu Divanul la alcătuirea protestului contra anexării, fiind adunate hrisoave vechi ale pământurilor cotropite şi alcătuindu-se o hartă exactă a acestora, spre a convinge Poarta de caracterul cererilor 66 austriece . Argumentele cuprinse în protest, inspirate probabil de Rumianţev, dovedesc că ruşii urmăreau să impună Porţii realitatea protectoratului lor asupra Principatelor, trecând peste interesele Moldovei şi ale domnului ei, pe 67 care, dimpotrivă, îl compromit , Austria putând dovedi legăturile lui Ghica cu 68 ruşii . Conştient de greşeala făcută, domnul trimite la Poartă un nou memoriu, la 18 ianuarie 1775, plin de scuze, care nu mai poate îndrepta nimic. Complet 69 izolat , Ghica devine şovăitor şi oscilant. Aflat în faţa posibilităţii de a pierde domnia din cauza „excesului de zel” manifestat în apărarea integrităţii 65 Un episod petrecut în cursul uneia dintre aceste întrevederi arată cum orgoliul educat în Fanar se manifestă şi în cele mai dificile momente. Invitat de Rumianţev la o plimbare pe jos prin Iaşi, Ghica, ceremoniosul „prinţep de Moldavia”, ar fi spus: „Ce ar zice supuşii mei, dacă ar vedea pe stăpânul lor pe jos? Rog pe excelenţa voastră să mă scutească” (Jean-Louis Carra, Istoria Moldavii şi a Românii cu disertare asupra stărei acestor două provincii pe la anul 1781, traducere de N. T. Orăşanu, Bucureşti, 1857, p. 145; Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947. p. 136). 66 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 154; Leonid Boicu, op. cit., p. 215; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 444. 67 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 154. 68 Alexandru Ipsilanti informa pe prietenii săi austrieci, prin von Thugut, care transmite informaţia la Viena, la 4 ianuarie 1775, că Ghica „sʼest rendu auprès du feld-maréchal Romantzow, à la tête dʼune espèce de députation de boyards moldaves, et quʼil y a passé plusieurs jours à se consulter. Il appert de là clairement que Ghyka, avec la conscience de tous ses crimes, cherche un appui dans la dépendance complète de la Russie, comme jʼai déjà eu l'occasion de dire, en se mettant dans les meilleurs termes avec le feld-maréchal Romantzow” (Codrescu, Uricariul, vol. XIV, p. 257-258). Beneficiind şi de ajutorul discret al socrului lui Ghica, Iacovache Rizo, Thugut consideră că la acel moment „il serait sans utilité pour nous de nous déclarer prématurément contre Ghyka” (ibidem, p. 261). 69 Împotriva sa lucrează şi Alexandru Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, ajuns pe tron prin insistenţele Austriei, care îl pâra la Poartă prin intermediul ambasadorului Austriei la Constantinopol (ibidem, vol. XVI, p. 70-72; A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 195). Aici, marele dragoman Constantin Moruzi îl acuză pe Ghica că avea o înţelegere secretă cu duşmanii Imperiului Otoman, menită să-i dea o „periculoasă lovitură” (Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii, p. 147). O altă cabală a unei grupări fanariote de la Istanbul încerca să profite de opoziţia boierească din Moldova pentru a obţine tronul ţării în favoarea lui Alexandru Calimah, nepotul mitropolitului de la Iaşi (Documente privind istoria României, vol. I, p. 122-124, doc. nr. 21). 229 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea teritoriale a Moldovei sau a posibilităţii de a păstra tronul cu preţul sacrificiului teritorial, alege ultima variantă, chiar dacă încearcă să limiteze proporţiile 70 cedării . Păstrând relaţiile cu partea rusă (din convingere şi de nevoie), Ghica, 71 „acest grec cu două feţe” , începe sondarea terenului în vederea câştigării bunăvoinţei Austriei, arătându-se dispus să colaboreze, în secret, cu von Thugut, tocmai în vederea înlesnirii anexării nordului Moldovei. Prin Iacovache Rizo, Ghica îl informează pe von Thugut că rapoartele defavorabile Austriei pe care le trimite Porţii erau generate de temerea ca cele ale boierilor, redactate în acelaşi sens, să nu ajungă pe alte căi decât prin intermediul său în mâinile 72 sultanului . Calculul lui Ghica, altminteri subtil, a fost însă greşit, von Thugut considerând că acesta face de fapt un joc dublu. Pentru a mai linişti opoziţia internă, dar şi pentru a scăpa de presiunile otomane (prin paşa de Hotin), Ghica, la începutul anului 1775, cere sprijin austriac pentru dărâmarea 73 Hotinului şi restituirea raialei către Moldova . Urmează un schimb de scrisori pline de amabilităţi între Ghica şi von Thugut, acesta din urmă, la 23 ianuarie 1775, transmiţând domnului de la Iaşi asigurări asupra „sincerului său ataşa74 ment” . Nici această ultimă linie de apărare nu se dovedeşte inspirată. Capuchehaia Moldovei la Hotin, medelnicerul Ianache, scrie domnului său, în noiembrie 1775, că paşa de aici nu cedează nimic din ţinutul şi împrejurimile 75 cetăţii . Nimic nu îndreptăţea, în fapt, aceste aşteptări, întrucât negocierile turco-austriece se finalizaseră la 10 aprilie 1775 (cetatea Hotin şi zona adiacentă reintră sub stăpânire otomană), dar definitivarea graniţelor se va face abia în octombrie 1777, după patru convenţii austro-turce: una pentru „cesiune şi demarcaţiune” (7 mai 1775), alta „explicativă” (12 mai 1775), o a treia privind relaţiile comerciale bilaterale (30 iunie 1776) şi ultima „însemnătoare a margi76 nilor” teritoriului cedat (2 iulie 1776), semnată la Palamutca, lângă Hotin . 70 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 133. Ambasadorul rus la Poartă, A. Stahiev, primea de la sultan o notă scrisă, un răspuns la o cerere a acestuia, în care padişahul arăta că pe domnul Moldovei îl va lăsa pe tron „o bucată de vreme”, ceea ce îl face pe Stahiev să scrie ţarinei (22 octombrie 1776) că Poarta pare hotărâtă să-l mazilească pe Ghica (Documente privind istoria României, p. 124-125, doc. nr. 22). 71 Von Kaunitz către von Thugut, în 7 februarie 1775 (Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 91). 72 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 134; Gabriel Bădărău, Principatele Române în politica habsburgică sud-est europeană (1774-1787), în AIIAI, XXV/1, 1988, p. 68. 73 Hurmuzaki, Documente, vol. VII, p. 117-118, doc. nr. LXXIV; Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 100. 74 Hurmuzaki, Documente, vol. VII, p. 127, doc. nr. LXXVIII. 75 „Noi abbiamo ordini di non cedervi ne pur un palmo di terreno più del convenuto, ne dalla Moldavia ne dà Hotino” (ibidem, vol. VII, p. 215, doc. nr. CXXXI.). 76 Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op. cit., p. 66-71; Corneliu Cojocariu, op. cit., p. 57-58. A rămas nerezolvată doar problema traseului 230 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă În toată această perioadă, von Thugut se arată însă extrem de precaut în privinţa chestiunii Hotinului, mai ales că aflase că plicul cu aceste propuneri îi parvenise lui Rizo printr-un curier rus, dovadă că propunerile fuseseră redac77 tate în înţelegere cu Rumianţev . În aprilie 1775, delegaţii militari ruşi predau trimişilor otomani cetatea Hotin şi zona adiacentă. Ruşii se opun şi unui memoriu înaintat de Divanul Moldovei către Poartă privind restituirea ţinutului Hotin, tocmai deoarece se socotea că cetatea va fi mai uşor de luat, în viitor, de la turci decât de la austriecii care ar fi putut-o astfel dobândi. În acest timp negocierile privind nordul Moldovei decurg în favoarea Vienei. Von Thugut primise împuternicirea de a trata afacerea bucovineană la 21 februarie 1775, iar la 4 martie Poarta răspunde că este, în principiu, favora78 bilă cedării . Consecvent politicii sale pe mai multe linii, Grigore al III-lea Ghica îi transmite lui von Thugut că „a aflat cu plăcere despre încheierea 79 angajamentului amical” austro-otoman în problema nordului Moldovei . Actul de cedare şi delimitare ia forma convenţiei austro-turce încheiată la 7 mai 1775 (ratificată la 6 iunie), în patru articole. Primul articol prevedea că se cedează Austriei pământul cuprins între Nistru, marginile Pocuţiei, Ungariei şi Transilvaniei (începând de la hotarele Transilvaniei, la pârâul numit Teşna Împuţită, şi cuprinzând satele Căndreni, Stulpicani, Capul Codrului, apoi Suceava, Siret şi Cernăuţi, şi dincolo de Prut trecând pe dinaintea Cernaucăi, loc din ţinutul Cernăuţi care va rămâne în teritoriile imperiale până la limita cu 80 Hotinul), delimitarea urmând să se facă pe teren . Moldova pierdea astfel frontierei din zona ţinutului Câmpulungul Sucevei. Din acest motiv, la 28 septembrie 1776, pe vârful Măgura Calului, vornicul ţinutului, Ioan Tudorean, şi vornicul de Dorna, împreună cu şapte bătrâni, din partea Moldovei, alături de colonelul Metzger, căpitanul Pitzelli, sublocotenentul Harsany şi secretarul Fr. Erggelet, din partea Austriei, au început să traseze noua graniţă, procedură care, din pricina specificului zonei montane, s-a încheiat în iulie 1783. Localităţile rămase Moldovei nu au constituit o unitate administrativă de sine stătătoare cu vechiul nume, probabil din cauză că numărul mic de aşezări şi disiparea acestora pe o suprafaţă mare ar fi îngreunat constituirea şi funcţionarea unei asemenea structuri (Corneliu Cojocaru, op. cit., p. 66-67). 77 A. D. Xenopol, op. cit., vol. IX, p. 157; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 136. 78 În luna martie, Ghica semnalează o a treia „mutare de vulturi”, care mergea până la Baia şi la Mănăstirea Slatina (N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, Reformatorii, Bucureşti, 1938, p. 301). 79 Ghica îi scrie lui Rizo (care arată scrisoarea lui von Thugut) că a împiedicat o deputăţie a boierilor să mergă la Poartă, dovadă a bunelor sale intenţii faţă de Viena (Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 100). 80 Ignace de Testa, Recueil des traités de la Porte ottomane avec les puissances étrangères depuis le premier traité conclu en 1536, entre Suléyman I et François I, jusquʼà nos jours, tome neuvième, Autriche, continué par ses fils Alfred de Testa et Léopold de Testa, Paris, 1898, p. 126-130; Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op. cit., vol. I, p. 62-65; Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 54-58. În sinetul marelui vizir cu privire la cedarea Bucovinei, datat 8 mai 1775, se trec în revistă 231 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 2 10 442 km de teritoriu (14,8%) şi 71 750 de locuitori, teritoriu ce va rămâne până în 1786 sub administraţie militară, din 1780 intrând în componenţa 81 Galiţiei (provincie separată va fi din 1790) . Urmează lungi tratative pentru trasarea graniţelor pe teren, iar Ghica insistă (îndemnat de boieri şi, poate, de ruşi) să fie numit și el comisar la delimitare, spre a putea împiedica abuzurile. Austria caută să împiedice această 82 numire şi convinge Poarta să trimită un singur comisar, spre a-l putea „convinge” 83 mai uşor. Acesta este Tahir Mehmed aga , cumpărat de von Thugut cu 1 000 de galbeni. Supraveghetor este paşa de Hotin, cumpărat şi el cu 30 000 de florini, darurile austriece îndreptându-se şi spre marele dragoman Constantin 84 85 Moruzi (10 000 piaştri) şi spre Iacovache Rizo . Grigore al III-lea Ghica 86 protestează la paşa de Hotin împotriva lui Tahir Mehmed aga, care nu respecta pe teren convenţia încheiată. Pus în faţa faptului împlinit, Grigore al III-lea Ghica încearcă să salveze măcar Suceava, fără succes însă (ba chiar 87 austriecii mai obţin 46 de sate nemenţionate în convenţia de la 7 mai) . Noile graniţe sunt consemnate prin Convenţia explicativă din 12 mai 1775, când Moldova, după repetate presiuni austriece, mai pierde nouă sate în locul unei discuţiile purtate cu baronul de Thugut, internunţiul austriac la Poartă, „relative la necesitatea trecerii şi circulării cu uşurinţă, pe teritoriul Moldovei, din partea Transilvaniei spre provinciile Galiţia şi Lodomeria, posedate în momentul de faţă de către Casa de Austria prin revendicarea lor de la regele şi Republica Poloniei, precum şi la stabilirea şi trasarea, în unele zone, a hotarelor ţărilor celor două state de la marginile ţinuturilor Transilvaniei”. Articolele al doilea şi al treilea prevedeau ca Austria să nu construiască nicio cetate în cuprinsul teritoriului delimitat, iar domnii din Principate să vegheze la respectarea noilor hotare (Valeriu Veliman, op. cit., p. 465-470, doc. nr. 173). 81 Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 444. 82 „Ipocrizia greacă, în special a lui Ghica, e bine cunoscută”: acesta e motivul văzut de austrieci pentru care Ghica, dorind să aibă în mâna sa toată afacerea, cere să fie numit comisar (Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 80-82). 83 În iulie 1776, se contabilizau în sama Vistieriei Moldovei banii cheltuiţi cu „conacile dumnealui Tahar aga capigi başi întorcându-se de la tăietul hotarului cu nemţii” (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 434). 84 Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 444. 85 Acesta primeşte 1 000 de galbeni pentru a-i prezenta lui von Thugut toate hârtiile ce veneau din Moldova, el arătând că „nu se conduce după sfatul rudei sale Grigore III Ghica, ci numai după interesele familiei sale şi simpatiile sale personale pentru Foarte Înalta Curte” (Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 94). 86 Inutil, din moment ce la 5 ianuarie 1775 von Kaunitz îi scrisese lui von Thugut că se aştepta la un raport favorabil din partea paşei de Hotin (ibidem, vol. XVI, p. 72-73). 87 Franţa considera, prin opinia lui Saint-Priest într-un raport din aprilie 1776, că renunţarea la Bucovina nu era un sacrificiu pentru Poartă, tributul rămânând acelaşi, iar austriecii devenind garanţia că ruşii nu vor intra în Principate (Leonid Boicu, op. cit, p. 215). 232 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 88 suprafeţe dintre Rohatin şi Hotin dorită insistent de Viena . Lucrurile apar în toată claritatea lor la 16 mai 1776, când von Thugut îi scrie lui von Kaunitz că a încheiat convenţia pentru demarcarea graniţelor şi cu 89 ajutorul lui Iacovache Rizo, al domnului Ghica şi al ambasadorului francez . Jocurile fuseseră făcute, iar Grigore al III-lea Alexandru Ghica nu se afla printre câştigători. Complicaţii suplimentare au apărut din perspectiva statutului şi administrării moşiilor rămase de partea austriacă, dar cu stăpâni locuind în Moldova. Boierii care se găseau în această situaţie erau nevoiţi să completeze un chestionar pentru autorităţile austriece. În 7 septembrie 1777, Grigore Ghica scria fostului mare spătar Constantin Paladi în acest sens, „şi fiindcă asemine ghineral Splinu au scris şi la ceialalţi boieri carii au moşii în Cordonu, li s-au dat poruncă de la domniia me în ce chip se facă răspunsu, şi dumnata încă aşa vii face răspunsu precum şi ceialalţi boieri, cari iată şi copie în ce chip se faci 90 răspunsu ţi s-au trimis dum(i)tale” . Pe tot parcursul anilor 1775 şi 1776, Grigore Ghica gestionează, prin acte ieşite din cancelaria sa, problemele legate de patrimoniul funciar al mănăstirilor înstrăinate de ţară, fie că vorbim de întăriri de stăpânire de moşii, fie de 91 porunci pentru cercetarea unor pricini . La Mănăstirea Dragomirna, de altminteri, voievodul apare în pomelnicul ctitorilor, alături de fiica sa Ruxandra, 92 pentru că a făcut chiliile de lemn ale lăcaşului de cult . Punctul final al acestui episod trist din istoria Moldovei a fost jurământul depus la Cernăuţi, pe 1 octombrie 1777, de întreaga populaţie a Bucovinei, direct sau prin reprezentanţi, în faţa autorităţilor militare şi ecleziastice în 93 frunte cu generalul comandant Gabriel Spleny şi episcopul Dosoftei . 88 Ignace de Testa, op. cit., tome neuvième, p. 130-131; Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op. cit., vol. I, Bucureşti, 1888, p. 65-66; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 39; Gabriel Bădărău, op. cit., p. 67. 89 Hurmuzaki, Documente, vol. VII, p. 283, doc. nr. CLX. 90 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CDXIV, doc. nr. 136. 91 Mihai-Ştefan Ceauşu, Marius Chelcu, Domeniul mănăstirilor din Bucovina în secolele XIV-XVIII. Inventar de documente, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 24, nr. 9F; p. 43, nr. 21Zz; p. 44, nr. 21Ccc; p. 54, nr. 30I; p. 61, nr. 38K; p. 106, nr. 57L şi 57N; p. 189, nr. 53N. 92 Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog, vol. II, Iaşi, Editura Junimea, 2007, p. 264. Ruxandra era căsătorită cu Nicolae Balş, astfel se explică de ce apar, în acelaşi pomelnic, marele vistiernic al lui Ghica (de după 1774), Iordache Balş, împreună cu soţia sa Maria şi fiii lor (Alecu, Constantin, Iancul şi ceilalţi copii). Tot aici este trecut şi marele logofăt Costache Ghica, care dăruise mănăstirii patru pietre de moară, dar şi ţarina Ecaterina cea Mare (pentru dăruirea unui policandru mare de cristal „foarte iscusit”) şi feldmareşalul Rumianţev, care se îngrijise de aducerea policandrului şi de fabricarea clopotului cel mare al Dragomirnei (ibidem, p. 264-265). 93 Ion I. Nistor, Istoria românilor, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, vol. I, Bucureşti, 233 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Un moment interesant, petrecut imediat după ce a fost cât se poate de clar pentru toată lumea că nordul Moldovei este pierdut pentru o lungă perioadă de timp, arată, credem, felul în care Grigore Alexandru Ghica a înţeles să acţioneze în direcţia liniştirii factorilor interni de putere imediat după pierderea unei părţi din teritoriul ţării, cu o acţiune compensatoare la nivel simbolic. După pacea de la Kuciuk-Kainargi, teritoriul ce fusese stăpânit de tătari 94 în Bugeac , în cele „două ceasuri”, revine Moldovei. În timpul războiului, trupele generalului Repnin începuseră deportarea tătarilor de aici peste Nistru, de unde nu s-au mai întors. Domnul a rânduit pe Ursul Agapi fost mare şetrar să meargă la faţa locului, împreună cu alţi mazili şi slujitori, pentru a trasa hotarele locului. Alegerea moşiei în cauză, numită Hotărniceni, s-a făcut la 30 95 octombrie 1775 , iar în luna decembrie a aceluiaşi an Grigore Alexandru Ghica 96 a dăruit-o fiilor săi Dumitru şi Alexandru . Amintind că „pus-am domnia mea tot chipul de silinţă şi cu toată osârdiia noastră ne-am nevoit şi nu cu puţină trudă şi osteneală, ce şi cu multă cheltuială am mijlocit domnia mea către prea milostiva şi pre puternica Poartă de s-au dat aces bucată de loc iarăşi către pământul Moldaviei, precum au fost dintru început”, domnul încerca parcă să-şi convingă colaboratorii din rândul elitei politice că a încercat să suplinească astfel pierderea nordului ţării. Pentru intrarea în stăpânire asupra acestei părţi de ţară (care „s-au numit acum Hotărnicenii de către domnia me”) sunt invitaţi şi boierii, cei care au acte pentru moşii acolo, să fie de faţă la alegerea de hotare şi să-şi aleagă moşiile, dar „nimene din boierii aceia părţi de locu n-au mărsu, nici au arătat că au moşii acolo, cum şi aici am dat de ştire 97 dumilorsale boierilor şi iarăşi nimene n-au scos scrisori” . Editura Biblioteca Bucureştilor, 2002, p. 605. 94 În 29 mai 1766, Grigore Ghica dădea carte de încuviinţare fostului mare stolnic Constantin Sturdza, să-şi ia dijma de pe moşia Vlădeşti din olatul Grecenilor, situată în afara celor „două ceasuri”, poruncind şi uşurgiilor să nu se amestece la acest sat „fiindcă uşurul domnescu să ia numai din pânile ce s(ă) fac pe locurile celor 2 ceasuri” (Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II, Moldova, publicate de Vasile Mihordea (redactor resp.), Ioana Constantinescu, Corneliu Istrati, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 415-416, doc. nr. 409). 95 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. VI/2, Iaşi, 1933, p. 203-208. Asupra unor detalii legate de acest hrisov găsit în Basarabia, precum şi asupra topografiei zonei delimitate prin hotărnicirea făcută la porunca domnului, vezi C. Brătescu, Dealuri, hotare şi tranşee basarabene, în RI, IV, 1918, nr. 11-12, p. 117-118, 131-135. 96 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. VI/2, p. 209-211; un facsimil al hrisovului lui Grigore Alexandru Ghica, la Mihai Dimitrie Sturdza, Dictionnaire historique et généalogique des grandes familles de Grèce, dʼAlbanie et de Constantinople, 2e édition revue et augmentée, Paris, 1999, p. 140, fig. 1. 97 După uciderea lui Grigore Ghica, moşia este confiscată de turci şi ajunge la un moment dat în stăpânirea Mitropoliei, de la care este cumpărată cu 7 500 de lei de Constantin Moruzi, ce o dăruieşte, la 8 ianuarie 1782, şcolii greceşti „ce iaste la Bisărica 234 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă După cum se vede, Hotărnicenii nu au fost constituiţi de Grigore al 98 III-lea Ghica ca un nou ţinut , ci au fost doar o moşie, probabil, cea mai mare din ţară. Dovadă, în sama Vistieriei Moldovei din 1776, în lista ţinuturilor nu 99 apare niciunul cu numele Hotărniceni ; în plus, la vânzarea la mezat a slujbei desetinii din acelaşi an, se arată că nu intrau în aceste socoteli cei 200 de stupi 100 ai beizadelelor lui Ghica pe care aceştia îi stăpâneau la Hotărniceni . Hotărnicenii devin ţinut mai târziu, apărând ca atare în sama Vistieriei 101 102 din 1786 ; în 1810, era administrat de un ispravnic, plătit cu 1200 de lei . În această perioadă, Grigore al III-lea Ghica se implică activ şi în alte chestiuni diplomatice, precum încercarea de reapropiere a Poloniei de Poartă. Situaţia politică a Poloniei (după 1772) şi a Imperiului Otoman (după 1774) impunea necesitatea colaborării între cele două state, deşi Stanislav Poniatowski era încă convins că evitarea unei noi împărţiri a Poloniei nu se putea fără 103 alianţa cu Rusia . În vara anului 1776, încep demersuri pentru trimiterea unei solii la Poartă, cu misiunea de a negocia instalarea unui reprezentant diplomatic permanent. După lungi tratative şi medierea lui Grigore al III-lea Ghica şi a paşei de Hotin, Polonia obţine aprobarea Porţii. La începutul lunii septembrie 1776, Ghica primeşte firmanul Porţii prin care i se poruncea să asigure solului polon, Karol Boskamp, cele necesare până va ajunge la Dunăre, cheltuielile urmând a fi decontate din tributul Moldovei. Solia lui Boskamp intră în Iaşi la 104 13 decembrie 1776 , iar la 17 decembrie solul polon discută cu Ghica asupra unor plângeri făcute de călugării franciscani, care se considerau prejudiciaţi de către domn. Tot acum se încheie o înţelegere privind importarea, în condiţii avantajoase pentru Polonia, a sării din Moldova. Înţelegerea nu se poate însă cea mare a Ţarigradului” şi spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi (Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. VI/2, p. 212-214). 98 Ion I. Nistor crede că, în 1775, Grigore Ghica a alcătuit din „fâşia aceasta de pământ” de la nord de hotarul lui Halil Paşa ţinutul Hotărniceni, care se întindea de la hotarul raialei Bender până la Prut, cu vreo 20 de sate şi un târg (Ion I. Nistor, op. cit., p. 537). Corneliu Cojocariu arată, la rîndu-i, că ţinutul Hotărniceni a fost creat în 1775 şi a avut ca bază de extindere câteva aşezări din ocolul Botna de la ţinutul Orhei-Lăpuşna (op. cit., p. 73, 77), urmând unor lucrări mai vechi sau mai noi care pun apariţia ţinutului Hotărniceni în anul 1775 (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 443; Istoria românilor, vol. VI, p. 322). 99 Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 399, 414-415. 100 Ibidem, p. 414. 101 Ibidem, vol. II (1786-1798), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 7. 102 T. G. Bulat, Boieriile-slujbe în Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui al XIX-lea (II), în AB, IV, 1932, nr. 3, p. 193, 202. 103 Veniamin Ciobanu, Relaţiile politice româno-polone între 1699-1848, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 132. 104 Ibidem, p. 135; idem, Jurnal ieşean la sfârşit de veac, p. 44. 235 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea aplica din cauza opoziţiei Porţii, care nu înţelegea să lase posibilitatea domnului moldovean de a încheia convenţii oficiale sau secrete, cu pretenţii 105 nejustificate de suveranitate . Atenţia acordată de Ghica lui Boskamp, dincolo de obligaţiile protocolare, sugerează şi importanţa pe care domnul o acorda stabilirii unor relaţii amicale cu regele polon, de la care aştepta sprijin pe lângă Ecaterina a II-a. După plecarea lui Boskamp din Iaşi (20 decembrie 1776), capitala Moldovei nu va mai fi vizitată de ,,ambasade” (solii) străine pentru aproape 15 106 ani . Nu lipsesc însă emisarii oficioşi, precum contele Potocki, sosit în Iaşi în iunie 1777, cu intenţia de a pleca la Constantinopol. Grigore al III-lea Ghica refuză să-i dea consimţământul pentru continuarea călătoriei, invocând lipsa unui firman în acest sens. Potocki e nevoit, astfel, să solicite permisiunea de a aştepta la Iaşi pe solul turc trimis la Varşovia ca răspuns la ,,ambasada” lui Boskamp. Se pare că a plecat însă destul de repede şi se crede că reprezenta partida adversă a lui Poniatowski, având misiunea de a împiedica restabilirea raporturilor polono-otomane în sensul dorit de rege. Reţinerea sa la Iaşi era 107 primită cu satisfacţie de Boskamp , dar va constitui una din acuzaţiile aduse de Poartă lui Ghica pentru a justifica uciderea sa. „Spre folosul cel de obştie a supuşilor ţării” Poziţia lui Grigore Alexandru Ghica în a doua domnie în Moldova a fost de la bun început şubredă. În interior, se confruntă cu opoziţia elitelor politice 108 (o boierime care se obişnuise să guverneze singură ) şi a ierarhiei bisericeşti (adversitatea mitropolitului Gavril Calimah, care dorea ca domn pe nepotul său Alexandru şi care se arăta nemulţumit de domnul „rusesc”, deşi el însuşi păstra 109 contacte la Petersburg ). În exterior, trebuie să menajeze neîncrederea otomanilor şi să înfrunte adversitatea diverselor grupări fanariote de la Constantinopol (precum cea din jurul lui Constantin Moruzi) sau a celui care va deveni domn 110 al Munteniei, Alexandru Ipsilanti . 105 Idem, Jurnal ieşean la sfârşit de veac, p. 47-48. Ibidem, p. 49. 107 Ibidem. 108 Ocupaţia militară străină (1769-1774) a însemnat o perioadă în care Divanul administrează ţara în lipsa domnului („divanul Prinţipatului Valahiei”, „divanul cnejiei Moldovei”). Epoca aceasta s-a numit, de altfel, în Moldova „vremea divanului” (Istoria dreptului românesc, vol. II/1, Bucureşti, Editura Academiei, 1984, p. 106). 109 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 335-336. 110 Acesta a intervenit în planurile lui Matei Ghica, fiul lui Grigore al II-lea Ghica, care ţintea la tronul Ţării Româneşti, o „cabală de Fanar” în care Matei Ghica a făcut şi mari datorii băneşti: „Il est intéressant de noter le rôle des affaires de banque dans les questions politiques et la lutte pour lʼobligation imprudemment laissée par Mathieu 106 236 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Izolarea sa este sintetizată de mărturia unui călător străin prin Principate: „Boierii se bucură de o mare trecere pe lângă domn, care după cum am auzit şi de la alţii care nu sunt din tagma lor, trebuie să aibă pentru ei toată consideraţia, întrucât sunt numeroase exemple de domni maziliţi din cauza plângerii 111 acestora către Poartă” . Opoziţia faţă de metodele de guvernare ale principelui este alimentată şi de creditul nelimitat acordat de Ghica, în această a doua domnie, unora dintre favoriţii (,,miniştrii”) săi greci, permiţându-le abuzuri. O replică violentă la aceste abuzuri, la care au contribuit şi de alte interese, se manifestă în vara anului 1775, când mitropolitul Gavril Calimah adună o mulţime de ieşeni şi de ţărani aflaţi la iarmaroc, cu care „asediază” Curtea domnească, obligându-l pe 112 domn să-l înlăture din slujbă pe unul din dregătorii contestaţi . Orice oportunitate de contestare a domnului este folosită de boierii nemulţumiţi. La 17 iulie 1775, sosea în Iaşi prinţul Nicolae Vasilievici Repnin, 113 ambasador extraordinar al ţarinei la Constantinopol , prilej cu care un grup de boieri îi prezintă un memoriu care exprimă doleanţele Moldovei în raport cu Poarta, cu rugămintea de a le susţine la Constantinopol, dar şi nemulţumirea 114 faţă de domn, lucru ce-l îngrijorează pe Repnin . La rândul său, mitropolitul îi 115 solicită, în numele clerului moldovean, protecţia Ecaterinei a II-a . Cu ceva vreme înainte, la 22 mai 1775, prinţul Repnin raportase Ecaterinei a II-a că primise de la Rumianţev patru obligaţiuni, garantate şi de Grigore al III-lea Ghica, în valoare de aproape 35 000 de ruble. Cum primele două dintre ele se apropiau de scadenţă, le trimisese la Iaşi. Acelaşi raport mai arată că moldovenii (boierii, mai exact) intenţionau ca la trecerea sa prin Iaşi să prezinte plângeri în privinţa domnului, de cârmuirea căruia nu erau „îndestulaţi”, Ghika aux mains des agents de change de Constantinople” (Gheorghe I. Brătianu, op. cit., p. 351, 359). 111 Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 144. 112 Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 28; Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii, p. 146. 113 Gheorghe G. Bezviconi, op. cit., p. 116. Înainte de intrarea în Iaşi, la Sculeni, Repnin era întâmpinat de fratele domnului, Dumitru, şi de cumnatul lui Grigore Ghica, Dumitru Sulgearoglu (Călători străini despre ţările române, vol. X, partea I, p. 197). 114 Repnin solicită boierilor moldoveni actele care reglementau raporturile Moldovei cu Poarta, adică tratatul prin care Moldova recunoscuse suzeranitatea otomană, hatişeriful pentru privilegii acordat de Mehmed al IV-lea şi actul prin care moldovenii ar fi avut dreptul să-şi aleagă domnul (Documente privind istoria României, p. 104, anexă la doc. nr. 10). 115 Veniamin Ciobanu, Jurnal ieşean la sfârşit de veac, p. 40, 42; Leonid Boicu, p. 209. Pentru cheltuielile făcute cu ocazia trecerii lui Repnin prin Moldova, vezi Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 441-442, 514 (cneazul primeşte în dar un armăsar şi şase iepe). 237 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea lucru care îl pune în dificultate, o dată pentru că Poarta s-ar fi declarat jignită că supuşii ei se adresează mai întâi ţarinei, apoi pentru că domnul fusese 116 instalat pe tron sub protecţia Petersburgului . Într-adevăr, mandatul primit de Repnin de la suveranul său nu-i permite să primească asemenea plângeri, doar să le asculte pe toate, iar domnul să fie atenţionat, „în chip prietenos şi cuviincios”, că fiind pus domn pe viaţă „nu am putut avea de gând să aducem prin aceasta întreagă provincia şi întreg poporul în o situaţie nenorocită”. „Hospodarul”, care „cunoaşte destul şi prea destul încotro tind intenţiunile noastre”, trebuie să lucreze spre binele principatului său, pentru a mai „nădăjdui 117 la sprijin imperial” . La 28 iulie, Repnin primeşte banii pentru cele două obligaţiuni, pentru celelalte primind garanţia lui Ghica că le va încasa la Constantinopol 118 în luna decembrie . Raportul nu mai spune nimic despre felul în care a reacţionat domnul la 119 atenţionările Rusiei . Repnin ajunge la Iaşi, prin Hotin, Ştefăneşti, Tabăra, Trifeşti şi Sculeni (aici, la 16 iulie, după fratele şi cumnatul domnului, solul este 120 salutat de principele Mavrocordat, nepotul domnului, împreună cu soţia) . Domnul în persoană îl întâmpină lângă Iaşi, într-un cort în care se ia masa, după care doi dintre copiii domnului rămân alături de Repnin. Intrarea în 121 capitală se face cu mare pompă, iar solul este întâmpinat de domn la Curte . În zilele următoare se joacă cărţi şi se merge la vânătoare, se urmăresc, la poalele Galatei, jocuri cu cai şi focuri de artificii. Domnul încredinţează lui Repnin copia convenţiei încheiate între Poartă şi Austria cu prilejul cedărilor teritoriale în favoarea habsburgilor, care este trimisă ţarinei, la 11 august 1775, 122 pe când solul rus era deja aproape de Focşani . 116 N. Iorga, Acte privitoare la Grigore Alexandru Ghica din colecţia părintelui Vladimir Ghica, în RI, XIV, 1928, nr. 1-3, p. 55-56. 117 Ibidem, p. 56-57. 118 Datoriile fuseseră contractate la curtea Ecaterinei a II-a de către vistiernicul Ioan Cantacuzino şi negustorul Toma Sandulache din Iaşi (Documente privind istoria României, p. 90. doc. nr. 4; N. Iorga, Sur les rapports entre Grégoire Alexandre Ghica, prince de Moldavie, et la Cour de Russie, communiqués par le père Vladimir Ghica, în RHSEE, V, 1928, nr. 1-3, p. 75-78). Despre aceste împrumuturi contractate în Rusia avem informaţii şi în sama Vistieriei din 1777 (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 512). Acest Toma Sandulache, pe vremea ocupaţiei ruseşti, rămăsese dator „cu câţiva bani la hazneaoa împărăţii rusăşti după slujbe a visterii la care au fost atunce mestecat él cu alţi tovarăşi ai sei”, datorie pentru plata căreia, în anul 1776, era nevoit să caute a-şi recupera proprii bani împrumutaţi altora (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 215, doc. nr. 191). 119 N. Iorga, Acte privitoare la Grigore Alexandru Ghica..., p. 57. 120 Ibidem, p. 60. 121 Ibidem, p. 61-62. 122 Ibidem, p. 63-64. 238 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Pus în faţa acestei situaţii limită, Grigore al III-lea Ghica încearcă luarea unor măsuri în concordanţă cu cererile boiereşti mai vechi sau mai noi. În 1775, se înfiinţează „Casa răsurilor”, unde se concentrau fondurile provenite dintr-o cotă adiţională la impozite, fond din care se plăteau lefile dregătorilor şi 123 slujitorilor . Revenit pe tronul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica găsește şcolile „părăsite şi stricate” şi încearcă să le organizeze. Prin hrisovul din 15 noiembrie 124 1775 , după un lung elogiu adus învăţăturii, se numeşte o nouă eforie (în care apar mai mulţi boieri, în dauna reprezentanţilor negustorimii) în frunte cu vistiernicul Ioan Cantacuzino, ce urma să supravegheze administrarea fondului şcolar şi să dea seama în faţa epitropilor. Dascălul „cel dintâi” se va alege de domn şi mitropolit „cu ispitiri după cum se cade”, el va fi „povăţuitor şi didascăl al filosoficeştilor matime la Academia Moldovei”, va alege pe ceilalţi „didascăli” şi va fixa numărul lor, „lefile şi miluirile ce se vor da pe tot anul”. Tot el urma să aleagă şi ucenicii străini şi săraci ce urmau să fie daţi la învăţătură. Pentru stimularea învăţăturii, se decide ca tinerii cu studii să fie ,,onoraţi cu slujbe” („făgăduim domnia mea a cinsti pe aceşti învăţaţi cu suirea şi cu boierie mai mult decât pe alţii”). Ca noutate absolută, se acordă permisiunea dascălilor şi ucenicilor „a trage pe epitropi la domnească judecată” pentru neplata lefilor sau a „milelor” la termenul fixat. Nimeni dintre ucenici „nu se va sui la o cinste fără cărţile dascălului cel dintâi şi a celorlalţi de la Academia Iaşului”. În cărţi (diplome) se va arăta cât de silitor a fost ucenicul la învăţătură şi ele se vor elibera numai după ce se va face „cercetare de obşte înaintea tuturor” (examen public). Mitropolitul nu va mai hirotonisi preoţi decât pe cei ce au „cărţi” în care să se arate „procopseala lor la toată bisericeasca învăţătură”. Vartolomeu Măzăreanu este numit inspector („îndreptător”) al şcolilor din Moldova, iar serdarul Gheorghe Saul este trimis de domn în străinătate (statele germane, Franţa şi Italia) de unde aduce în ţară material didactic, cărţi în valoare de peste 1000 florini şi abonamente la gazete franceze, engleze şi 125 germane . După reorganizarea Academiei domneşti, Grigore Ghica purcede, în mai 126 1776 , şi la punerea în ordine a treburilor şcolii moldoveneşti ce funcţiona la 123 Istoria oraşului Iaşi, vol. I, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 203. Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 186-188, doc. nr. 177. 125 C. Papacostea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774-1830), Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 73; Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători, vol. I, 1716-1789, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985, p. 140. Acelaşi serdar Gheorghe Saul era însărcinat, în 1776, să cumpere gazete de la Braşov, pe timp de şase luni (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 435). Erau gazete „de Englitera”, apoi germane şi franceze, de la Köln, Leiden, Utrecht sau Viena (ibidem, p. 518-519). 126 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 220-221, doc. nr. 198. 124 239 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, pe care o aşează tot în grija epitropilor Academiei. Pentru a-şi putea îndeplini menirea de a asigura „învăţătura şi procopsala copiilor ai obştescului norodu”, domnul orânduieşte „dascali atât pentru învăţătura cărţii cât şi pentru glasuri şi alti bisericeşti cântări”, plătiţi cu o leafă lunară. Este vorba de un dascăl (Gheorghe Evloghie fost izbaş), un psalt (Gheorghe ispravnic de aprozi) şi un vătaf ales de primii doi, toţi beneficiind şi de unele înlesniri la plata unor dări (dascălul şi psaltul mai primeau şi câte doi scutelnici). Rolul acestei şcoli era foarte important: aici, chiar lângă Curtea domnească, sunt traduse şi autentificate vechile acte slavoneşti; Gheorghe Evloghie era dascăl şi, totodată, uricar sau diac de divan, un fel „notar al vremii sale”. În aceeaşi vreme, la şcoala de la Mănăstirea Putna, care se leagă de numele 127 128 lui Iacov Putneanul , se învăţa în limbile română, grecească şi rusească . O analiză sumară scoate la iveală elemente contradictorii. Reorganizarea patronată de Grigore al III-lea Ghica se face într-un spirit laic, cu accent pus pe învăţarea ştiinţelor naturii, pe specializarea profesorilor, pe importanţa acordată limbii române, pe influenţa culturii clasice greco-romane şi a umanismului italian. Sistemul neoaristotelic este înlocuit treptat cu un sistem filosofic 127 „Nu să poate să fie mai fericit omul, când pune tot gândul şi purtarea lui de grijă, în ce chip şi ce mijloace va putea, să vază copiii lui rânduiţi spre pricopseala învăţăturii”, pentru că „fieştecare om care este învăţat se cheamă om cuvântătoriu, iar cel neînvăţat este asemenea dobitoacelor. Şi de voiţi să fie feciorii voştri asemenea dobitoacelor, este mare greşeală şi orbire”, căci „învăţătura este asemenea cu florile cele mirositoare, care cu mirosul învăţăturii tămăduieşte toate ranele ceale trupeşti, iar cel neînvăţat este asemenea copaciului celui uscat” – astfel propovăduia Iacov Putneanul poporului la 1757 (Lucian-Valeriu Lefter, Un învăţător al neamului: Iacov Putneanul, în „Analele Putnei”, V, 2009, 1, p. 255). „Ca păstor al sufletelor, mitropolitul nu se putea disocia de ipostaza de învăţător al neamului, insistând pe calea didactică, de călăuzire şi propăşire a poporului prin intermediul cărţii. În acest scop, pune temelia aşezământului domnesc «pentru şcoale», din 25 iunie 1759, din vremea lui Ioan Theodor Calimah [...]” (ibidem). În perioada în care a fost mitropolit, Iacov a continuat activitatea editorială pe care o începuse pe când era episcop la Rădăuţi, unde se mutase şi tipografia Mitropoliei. Aici, a beneficiat de sprijinul monahului Evloghie, corectorul şi traducătorul oficial, precum şi de cel al lui Gheorghe, fiul lui Evloghie (ibidem, p. 256-257). De numele lui Evloghie trebuie legată reînfiinţarea şcolilor domneşti din Iaşi, în 1747, când acesta şi-a început activitatea la şcoala slavonească de la Mănăstirea Sf. Sava (ibidem, p. 258). 128 „Ceaslovul, psaltirea, octoicul, catechisul moldovenesc şi rusesc, alcătuirea scrisoarei moldovenesce, psaltichia după melodia grecească, gramatica, geografia cea tălmăcită de episcopul Amfilohie după Bouffier, retorica, piatra Evangheliei, asupra despărţirii bisericii răsăritului de a apusului, epistolia archiepiscopului Eugenie, istoria bisericei după Eusevie şi alţi istorici de la începutul creştinătăţii până la soborul din Florenţia şi scurtata teologie platonească” (V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, tomul IV, Bucureşti, 1901, p. 32, nota 3). 240 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 129 iluminist („prin învăţătură, omul se deosebeşte de dobitoace”, spune Ghica ). Dascălii „progresişti”, cu numeroase contacte europene, adaptează manuale de logică şi etică la noile realităţi (prin etică se înţelege tot mai mult codul politic 130 al cetăţeanului ). Pe de altă parte, se menţin şi forme vechi medievale, impuse de tradiţia bizantină şi de slaba dezvoltare a vieţii urbane. Dascălii sunt recrutaţi în mare parte din rândurile clerului, şcoala este pusă sub supravegherea mitropolitului, spiritul critic nu câştigă definitiv lupta cu scolastica, limba de studiu este în 131 principal limba greacă . Să mai amintim şi lipsa şcolilor înalte de drept şi a catedrelor de drept la Academie, confuzia şi concurenţa, generatoare de abuzuri, 132 între „obicei, drept receptat laic şi canonic, drept domnesc, dreptul suzeranităţii” . Altminteri, condiţiile de studiu erau relativ bune. Cei care studiau la Academia ieşeană beneficiau de serviciile unui bucătar şi ale unui slujitor la bucătărie, de o caleaşcă împrumutată; se cumpărau cărţi în limba franceză şi în 133 limba greacă, hârtie de scris . Şi în a doua sa domnie în Moldova, Grigore Alexandru Ghica are o preocupare constantă pentru Mănăstirea Sf. Spiridon şi spitalul din incintă, conform convingerii sale că „spre folosul cel de obştie a supuşilor ţării” domnul trebuie să arate aplecare „atât spre celi bisăriceşti cât şi spre cele politiceşti 134 lucrări”. Astfel, după ce mai întâi, în 1 ianuarie 1776 , consfinţeşte prin hrisov dania pe care o făcuse mănăstirii în prima domnie, anume fabrica de postav de la Chipereşti („cu locul, cu moara şi cu toate ergaliile ei”), în decembrie acelaşi 135 an dă un nou aşezământ , care începe prin a rememora toate cele întreprinse în trecut pentru spitalul de aici şi pentru spiţerie, cu referire la aducerea apei, cu cheltuială domnească, până la poarta „cea mare” a spitalului (cu cişmele în afară pentru orăşeni şi haznale în interior pentru bolnavi). Se repetă, în fapt, prevederile vechilor acte domneşti dedicate mănăstirii şi spitalului, pentru venituri, metocuri, cutiile pentru milostenii. Ca noutate, unele dintre veniturile 129 Ştefan Bîrsănescu, Academia domnească din Iaşi (1714-1821), Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962, p. 54. 130 Ibidem, p. 36, 51; Istoria literaturii române, vol. I, Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780), Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 521; C. PapacosteaDanielopolu, op. cit., p. 53-55. 131 De alminteri, aşa cum am văzut anterior, Grigore Ghica face danii şi miluiri şi unor instituţii de învăţământ grecesc din Constantinopol şi alte locuri din Imperiul Otoman (N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 217-218). 132 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 123; Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 23. 133 N. Iorga, Histoire de lʼenseignement en Pays Roumains, traduction par Alexandrine Dumitrescu, Bucureşti, 1932, p. 91. 134 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 211-212, doc. nr. 184. 135 Ibidem, p. 279-283, doc. nr. 233. 241 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea mai vechi destinate Sf. Spiridon, considerate a fi „supăralnice obştii şi asuprelnice” (precum taxa pe postav, pe fierul „sfărâmat” în Iaşi şi Galaţi, mortasipia doamnei, pârcălăbia Târgului Frumos sau mortasipia mare), sunt înlocuite cu venitul păhărniciei. Din epitropia numită acum prin hotărârea hrisovului fac parte Ioan Cantacuzino fost mare vistiernic, Iordache Balş mare vistiernic, Matei Cantacuzino mare comis, Coste Papafil fost mare medelnicer, Nicolae Balş mare stolnic şi Ilie Catargiu mare paharnic, ultimii doi fiind proaspeţii gineri ai domnului (aşa se explică de ce domnul a putut dispune după voinţa sa de venitul păhărniciei). Aşezământul de la Sf. Spiridon beneficiază şi în aceşti ani de danii generoase din partea domniei sau de reconfirmări ale unora mai vechi, vădind grija lui Grigore Ghica pentru patrimoniul mănăstirii (atât de legată de numele său), aducătoare de venituri puse în slujba bolnavilor. Astfel, în intervalul 30 aprilie 1775 – 29 septembrie 1776, Sf. Spiridon primeşte cărţi de stăpânire pentru moşia Chetrosul de la ţinutul Soroca, dăruită 136 de clucerul Ioniţă Roset prin anul 1768 , moşia Tg. Frumos (după cum aflăm dintr-o mărturie hotarnică din 29 septembrie 1776, târgoveţii din vatra târgului vor plăti un leu pe an „de toată casa sau dugheana”, pentru spital, precum şi dijma obişnuită pentru ce „or lucra pe moşie”; cei care stau pe moşia mănăstirii 137 dau doi lei de casă şi dijma obişnuită) , sau pentru venitul moşiei şi a târgului 138 Tecuci, hotărându-se ce anume avea de luat (cu câteva luni înainte, epitropii de la Sf. Spiridon primiseră o altă carte domnească prin care li se comunica că 139 vechilul târgului Tecuci este volnic a lua toate veniturile moşiei Tecuci ). La 3 august 1775, Grigore Alexandru Ghica înnoieşte Mănăstirii Sf. Proroc Samuil din Focşani, metocul Spiridoniei, stăpânirea asupra locului domnesc din acest 140 târg, „unde a fost vama” . De pe poziţia lor de epitropi, unii boieri făceau „alişverişuri” cu mănăstirea, precum marele paharnic Nicolae Balş care, pentru o bucată de loc de 20 de stânjeni din moşia târgului Galaţi, plăteşte bezmen 141 mănăstirii 20 de lei pe an, începând cu 1 iunie 1776 . Prin hrisovul din iulie 1777, este numit primul medic în serviciul public („doftorul obştei”), ridicându-se şi o spiţerie. Plata medicului şi întreţinerea spiţeriei urmau să se facă din nişte venituri speciale, stabilite de domn şi 142 administrate de o epitropie formată din doi boieri . 136 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. VI/1, Iaşi, 1931, p. 33. Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 227. 138 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CCCLXXII, doc. nr. 105. 139 Ibidem, pach. CCCLXXX, doc. nr. 81. 140 Ibidem, pach. CCCLXIX, doc. nr. 107. 141 Codrescu, Uricariul, vol. XVI, p. 227. 142 Paul Pruteanu, Contribuţie la istoricul spitalelor din Moldova. Spitalele din Moldova dependente de Epitropia generală a Casei Sf. Spiridon, de la primele începuturi până la unirea serviciilor sanitare ale Moldovei şi Munteniei, Bucureşti, Editura Medicală, 137 242 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă În Iaşi, îşi mai practicau meşteşugul şi alţi doctori; pe unii i-am mai pomenit deja, fie medici ai Curţii, fie ai spitalului, fie de obşte. Dacă, în prima 143 domnie, Ghica avusese ca medic al curţii pe Constantin Caraiani , care-şi făcuse studiile la Neapole, fiind însărcinat de domn să întocmească un proiect pentru organizarea şcolilor din Moldova, acum, dintre cei mai renumiţi 144 145 146 147 medici ai Iaşilor sunt de amintit Fotache , Iacob Caragea , Dracache , 148 149 150 Teodorache sau doctorul Saul , poate fiul serdarului . 1957, p. 11. Modul de alegere a doctorului de obşte, precum şi veniturile destinate acestuia şi spiţeriei de obşte din Iaşi, sunt reglementate de Constantin Moruzi în octombrie 1778 (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 479, doc. nr. 370). 143 Să fie acel „doftor Carolu” care venise la Iaşi, de la Ţarigrad, în iulie 1764? (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 368). 144 Pentru toţi aceştia, vezi Sorin Grigoruţă, Boli, epidemii şi asistenţă medicală, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2017. 145 Unul dintre apropiaţii lui Ghica de multă vreme (vezi supra, nota 29), Fotache a fost mai întâi în serviciul lui Constantin Mavrocordat, ca agent diplomatic la Varşovia, unde intrase în conflict cu trimişii regelui Franţei. La 1760, era la Bucureşti alături de Mavrocordat, fiind închis la Constantinopol după mazilirea domnului (Pompei Gh. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, vol. I, 1382-1775, Călăraşi, f.a., p. 138-139). Unii dintre contemporani nu au avut însă o părere foarte bună despre doctorul Fotache, văzut drept „un doctoraş grec cules din gunoaiele Ţarigradului” (Carra) sau „un moldovean imbecil” (Wolf). După uciderea lui Grigore Ghica, Fotache fuge în Polonia, este prins de ruşi (fusese pârât de marele căminar Schiliti), închis şi eliberat în ianuarie 1778 (George Pascu, Călători străini în Moldova şi Muntenia în secolul XVIII. Carra, Bauer şi Struve, Iaşi, 1940, p. 26-28). 146 În 1715, se înscriau ca studenţi la medicină în oraşul olandez Leyden trei fraţi: Scarlat, Iacob şi Zaharia Caragea, fiii lui Gheorghe Caragea mare postelnic (Pompei Gh. Samarian, op. cit., vol. II, 1775-1834, Bucureşti, 1938, p. 25). 147 Ghica întăreşte doctorului Drăcache, căsătorit în Moldova, stăpânirea asupra unor sălaşe de ţigani (AN Iaşi, colecţia Documente, pach. MLXI, doc. nr. 17). Aceste sălaşe fuseseră dăruite doctorului Drăcache, pe atunci „om străin şi necăsătorit în Moldova”, de Grigore Ioan Calimah, la 29 octombrie 1763 (ibidem, pach. MLXI, doc. nr. 12). 148 Doctorul Todorachi, foarte bun învăţat (ştia algebră, matematici, filosofie), a predat probabil şi la Academia ieşeană (George Pascu, op. cit., p. 34). 149 Pe acesta, Gheorghe Şincai îl numeşte „excellentissimus ac ilustrissimus szerdarius” (V. Răşcanu, Gh. Năstase, Şt. Bârsan, Gh. Băileanu, Istoricul spitalului orăşenesc clinic de adulţi din Iaşi în cadrul evolutiv al fostelor aşezăminte Sf. Spiridon, vol. I, Bucureşti, Editura Medicală, 1956, p. 66). 150 Pretenţiosul Jean-Louis Carra avea o opinie foarte bună despre el: „Le second, nommé Saoul, possède également bien six langues et connoît assez lʼhistoire de son pays et parfaitement la politique des Turcs; cet homme est le personnage le plus important quʼaie en ce moment le Prince de Moldavie” (George Pascu, op. cit., p. 34). Fusese medicul lui Constantin Mavrocordat în Ţara Românească, istoric şi diplomat (ibidem, p. 34-35). 243 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Atenţia specială acordată de domn Mănăstirii Sf. Spiridon nu a însemnat neglijarea celorlalte lăcaşuri de cult, din ţară şi de la locurile sfinte ale ortodoxiei. Grigore Ghica nu face nimic altceva decât să continuie o activitate de administrare de rutină a problemelor din acest domeniu, precum întăririle acordate bisericilor şi mănăstirilor asupra stăpânirilor şi scutirilor de dări 151 152 acordate de domnii anteriori , la fel cele pentru preoţi . Aducem în atenţie doar dania domnească din 25 iulie 1775, când Grigore Ghica acordă Mănăstirii Solca un obroc lunar şi diverse scutiri de dări, în schimb călugării au datoria să se roage pentru iertarea păcatelor familiei domnului, dar şi „pentru bună starea 153 şi întemeierea ţării acesteia” . Nu este o încheiere inedită, face parte din formularul obişnuit al documentelor de acest tip, dar parcă pentru Grigore Ghica are o sonoritate specială în aceşti ani. Singura chestiune mai însemnată a fost cea reclamată de Mănăstirea Trei Ierarhi, închinată la Muntele Athos, ale cărei acareturi (odăi „başce” înăuntru şi în afara zidurilor, han, dughene, feredeu), care se închiriau „la feliuri de obraze” pentru venitul ce-l aduceau, au început să fie considerate de stăpânii lor vremelnici ca ale lor de drept, folosindu-le astfel după bunul lor plac, fără 154 învoiala mănăstirii. În consecinţă, domnia hotărăşte, în martie 1777 , ca după o cercetare întreprinsă de trimişii Sfântului Munte, împreună cu Ioan Cantacuzino fost mare vistiernic şi hatmanul Iordache Ghica, mănăstirea să-şi recupereze bunurile. Mai mult, pentru ca asemenea situaţii să nu se mai repete, se instituie o epitropie de trei (egumenul Samuil Hiliandar, marele stolnic Nicolae Balş şi negustorul Chiriac Anastasiu) pentru gestionarea afacerilor mănăstirii, orice hotărâre ulterioară având nevoie de aprobarea şi iscălitura tuturor acestora, „iar care treabă se va face numai de unul, de doi şi nu vor fi iscăliţi câte trei, acéea să rămâie ca o nimică şi în samă să nu se ţié”. Ajutoarele Moldovei pentru mănăstirile din afara hotarelor ţării se 155 îndreaptă acum doar spre Mănăstirea Halchi de lângă Constantinopol şi 156 Xiropotam de la Muntele Athos . Relaţii speciale par să fi existat între familia Ghica şi Patriarhia de Ierusalim, căreia, prin hrisovul din 3 martie 1776, Ghica îi întăreşte închinarea mai veche a lui Alexandru Lăpuşneanu din 1558, moşia 157 Ocna (ţinutul Orheiului) . Domnul a purtat corespondenţă cu Avramie, 151 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 156-157, doc. nr. 137; p. 160-161, doc. nr. 142; p. 161-162, doc. nr. 143; p. 162-163, doc. nr. 145; p. 163-164, doc. nr. 147 ş.a. 152 Ibidem, p. 173-174, doc. nr. 159; p. 308-309, doc. nr. 242 şi 243. 153 Ion I. Nistor, Grigore Vodă Ghica. La aniversarea de 150 de ani de la moartea sa, p. 409. 154 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 319-320, doc. nr. 254. 155 Ibidem, p. 276-277, doc. nr. 227. 156 Ibidem, p. 306-307, doc. nr. 240. 157 Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în colecţii din străinătate, serie nouă, vol. III, India-Olanda, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011, p. 20, nr. 109. 244 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă patriarhul Ierusalimului, în privinţa chestiunilor legate de mănăstirile închinate, fie că este vorba de numirea unui nou egumen şi epitrop al Mănăstirii 158 159 Barnovschi , fie că se dau asigurări privind venitul dăruit Sfântului Mormânt . Cu patriarhul Avramie face un schimb de scrisori şi Alexandru, fiul lui Grigore Ghica. Astfel, la 24 iunie 1777, scuzându-se pentru întârzierea trimiterii unui 160 răspuns , beizadeaua solicită trimiterea celor 500 de lei promişi de înalta faţă bisericească, pentru care se va semna o poliţă. Dacă mănăstirea Sf. Spiridon rămâne exemplul cel mai bun de beneficiar al generozităţii generale şi de suport privilegiat al operei caritabile îndreptat spre păturile sociale cele mai sărace, în societatea Moldovei din acele vremuri mai existau şi alte „locuri scăpătate şi lipsite de chiverniseala hranei lor”, pentru care domnia găsea cu cale a le asigura subzistenţa. Acest lucru se realiza din sumele strânse din lefurile dregătorilor şi slujitorilor domneşti, din care se oprea câte o jumătate de leu la fiecare sută de lei. 161 Ne referim la aşezământul din 1 septembrie 1776 , care stabileşte venit162 163 urile şi lefurile dregătorilor şi slujbaşilor domniei şi ale slujitorilor Curţii 158 Fostul egumen, Ghedeon, dovedise că „mai mult ca oricare altul s-a purtat mai cinstit şi mai cuviincios, respectat din partea tuturor”, motiv pentru care a fost ales de domn „ca părinte al nostru spiritual” (V. A. Urechia, Istoria românilor, tom. II, p. 298-299). 159 Ibidem, p. 299 (scrisoare din 23 iulie 1776). 160 „După sosirea noastră în capitală, fiind restrânşi de o întristare sufletească şi nenorocire a stării şi până când să putem reveni în fire, trecând între acestea zile destule, nu am avut vreme ca să pot printr-o scrisoare fiiască să redau a tot sfinţiei sale închinăciunile evlavioase şi să-i cer părintescile sale binecuvântări”; la sfârşit, Alexandru trimite sfinţiei sale închinăciunile mamei lui şi cele ale beizadelelor, pomenit fiind Dumitraşcu (ibidem, p. 300). 161 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 237-272, doc. nr. 221. Această condică a fost precedată de o alta, din anul 1775, mai sumară, care pare a fi o pregătire pentru aşezământul din 1776 (ibidem, p. 110-138, doc. nr. 129), şi urmată de a o a treia, din 1 aprilie 1777, copie aproape fidelă a celei din 1776, cu excepţia unor scăderi a sumelor lefurilor (ibidem, p. 330-365, doc. nr. 266). Ulterior, la 15 aprilie 1779, Constantin Dimitrie Moruzi întăreşte veniturile dregătorilor moldoveni în stipulaţiile prinse în condica lui Grigore Ghica (ibidem, p. 528-529, doc. nr. 396). 162 Menţionate în condică separat şi înaintea lefurilor, veniturile erau obţinute în baza „autorităţii pe care o dă deţinerea unei dregătorii”, titularul acesteia primind „de fapt ceea ce revine de drept dregătoriei respective (şi nu unui dregător anume pentru o activitate anume), conform unei vechi tradiţii, a unei practici consacrate de obicei, acel «obicei al pământului» invocat adesea în documente şi de care fiecare domn trebuia să ţină cont” (Monica Mihaela Busuioc, Munca şi răsplata ei. Secolele XVII-XVIII. Studiu de terminologie, vol. I, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2001, p. 111, 114). 163 În epocă, „termenul leafă este utilizat în mod predilect şi obişnuit în documentele oficiale în toate situaţiile în care munca este depusă în interesul statului sau al domnului” şi se referă la toate categoriile de persoane ce intră sub incidenţa unei angajări la curte” (ibidem, p. 126-131). 245 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 164 domneşti. Această iniţiativă, cea mai importantă a celei de-a doua domnii din Moldova, nu a răsărit pe un loc pustiu (începem să ne repetăm). Vărul său Matei Ghica stabilea, în 23 noiembrie 1754, veniturile tuturor dregătorilor domneşti, întrucât „orânduiala boierimii” nu avea nicio „chivernisală, nici un 165 venit spre starea şi întemeierea ei” . După mai bine de două decenii de la această aşezare, se constată că veniturile dregătoriilor şi slujbelor se adunau „din multe feliuri de lucruri”, iar suma finală („care prea puţin folos aducea boierilor”) nu putea să asigure „a lor trebuincioase cheltuiele spre săvârşirea celor căzute la starea boieriilor lor pentru obştie, şi spre a judeca cu osârdie după datoria dregătoriei lor”, pricinuind şi pagubă „alişverişului” locuitorilor şi „mare scumpeti” în toate. Prin urmare, domnul hotărăşte, „surpând toate condicile vechi ce au fost până acum”, ca fiecare boier-dregător să primească un venit după rangul său, adunat din „venitul răsurilor, ciferturilor şi ajutorinţii, cum şi din răsura dăjdilor mazâlilor, neguţitorilor şi a ruptaşilor” (câte 14 parale la leu), strâns nu la Vistierie, ci separat şi numit „ghenicon”, „în deosebită casa thesavrofilachion” de la Mitropolie, administrat de o epitropie formată din marele logofăt, marele vornic, marele spătar şi marele ban. Din acest fond se plătesc lefile tuturor dregătorilor şi slujbaşilor Curţii domneşti, de la fiecare 15 ale lunii până la sfârşitul acesteia. Urmează precizarea până la cel mai mic detaliu a surselor financiare pentru fiecare dregătorie în parte, rod al unei experienţe în administrarea ţării din partea tuturor factorilor politici implicaţi. Astfel, în afară de veniturile funcţiei, lefurile lunare variau de la 500 de lei pentru marele postelnic, 416 lei şi 80 de bani pentru cei patru mari vornici (dregătoria marii vornicii se dublase între timp), 350 de lei pentru hatman, 250 de lei pentru marele logofăt, până la un leu pe lună pentru fiecare din fuştaşii de divan. Atenţia acordată salarizării dregătorilor şi slujbaşilor Curţii domneşti reprezintă o măsură preponderent politică, specifică secolului al XVIII-lea, şi reprezintă unul din elementele cu un pronunţat caracter reformator ale unor domni fanarioţi. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, spre a nu da decât un singur exemplu, vornicii de poartă, principalii reprezentanţi ai domniei în gestionarea treburilor capitalei, primesc leafă lunară beneficiind însă şi de tarife 166 fixate pentru „expertize” şi pentru „stâlpirea” hotarelor moşiilor hotărnicite 164 Importanţa condicii „constă atât în faptul că prezintă o imagine cuprinzătoare asupra întregului personal angajat la curtea domnească (despre care informaţiile de până atunci erau lacunare şi disparate), cât mai ales, în caracterul ei «programatic», în măsura în care oferă un cadru organizatoric, instituţionalizat în problema recompensării de la curtea domnească, cadru care se va menţine şi la care vor trebui să se refere toţi domnii fanarioţi” (ibidem, p. 131). 165 Caproşu, Documente Iaşi, vol. V (1741-1755), Iaşi, Editura Dosoftei, 2001, p. 538-542, p. 538-542, doc. nr. 820. 166 Mihai-Cristian Amăriuţei, Despre vornicii de poartă şi atribuţiile lor în Iaşii secolului al XVIII-lea, în Laurenţiu Rădvan (ed.), Oraşul din spaţiul românesc între Orient 246 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă 167 de ei . Toate aceste venituri sunt reglementate cu precizie de domnul Grigore al III-lea Ghica prin condicile amintite mai sus. Prima dintre ele, cea din anul 1775, prevede că cei opt vornici de poartă primesc o leafă lunară de la Vistierie a câte 5 lei fiecare, pe lângă dreptul de a avea câte un scutelnic şi pe lângă veniturile cuvenite pentru activităţile lor specifice: 2 lei pentru fiecare piatră instalată la hotărniciri, 2 lei pentru evaluarea unui bun imobil (casă, dugheană, loc sterp sau vie) „de frunte” şi un leu pentru cel „mai prost”, 60 de bani pentru evaluarea unei vite mari (cal, bou sau vacă) şi 30 de bani pentru vita mică, precum şi jumătate de ban pentru fiecare 10 bani din preţul stabilit pentru haine şi alte „pojijii” ale casei; la evaluările din afara oraşului, pentru 168 „cheltuiala şi osteneala” lor hotăra Divanul . Prevederile condicii sunt reluate, într-o formă mai completă şi mai organizată, în actul de aceeaşi factură emis la 1 septembrie 1776. În ceea ce priveşte vornicii de poartă, aceştia, acum în 169 număr de şase, primesc câte 10 lei pe lună drept leafă , aşadar dublu faţă de ceea ce primeau până atunci, o sumă totuşi destul de mică cu care se plasează în coada listei dregătorilor şi slujbaşilor de la Curtea domnească din acest punct de vedere; în schimb, veniturile pe care le puteau obţine din hotărniciri şi „preţeluiri” erau destul de importante, acestea rămânând în cuantumurile stabilite în condica din 1775: „iar de s-a întâmpla să se trimită afară din oraşul Iaşii ca se preţăluiască, atunci să se hotărască cheltuiala şi osteniala de vel 170 log(ofăt), însă lucruri ce va preţălui pentru banii Visteriei să nu ia nimică” . Condica de venituri şi lefuri de la 1 aprilie 1777 nu aduce nimic nou, reiterând 171 prevederile celei anterioare, inclusiv pentru vornicii de poartă . Aşezământul lui Ghica rămâne un model pentru multă vreme. La 15 aprilie 1779, Constantin Dimitrie Moruzi întăreşte veniturile dregătorilor şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 149-154. 167 Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611-1831), partea I, Organizarea judecătorească, vol. II, 1740-1831, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 160; Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei, 1988, p. 512-513. Dintr-o carte domnească, din 20 mai 1767, aflăm că în urma unei hotărniciri nu s-au plătit cele cuvenite nici vornicului de poartă, nici logofătului al doilea, adică un galben de fiecare piatră de hotar. În consecinţă, vornicul Ştefan Tabără este împuternicit „să apuce pe acei ce au înblat rău piste hotărâtul vechiu, şi să înplinească atât venitul logofeţii al doile, câte un galbăn de toată piiatra hotar, cât şi cheltuiala şi osteneala numitului vor(nic), după hotărâre dum(nealui) vel logofăt” (M.E.F., vol. IX, Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea (1751-1774). Cărţi domneşti şi zapise, volum realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Chişinău, Editura Civitas, 2004, doc. nr. 172, p. 198). 168 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 134, doc. nr. 129. 169 Ibidem, p. 266, doc. nr. 221. 170 Ibidem, p. 247-248, doc. nr. 221. 171 Ibidem, p. 341 şi 360, doc. nr. 266. 247 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea moldoveni după hrisovul şi condica lui Grigore Alexandru Ghica din aprilie 1777, întrucât, după ce cercetase „cu cea mai mare luare aminte toată aşezarea 172 şi rânduiala hrisovului şi a condicii” o aflase „cu dreptate şi cu bună aşezare” . Într-un document de la începutul secolului al XIX-lea, intitulat Vedomostie pentru toate locurile cele de slujbă, sau dregătorie, ce să află în cnejie Moldovei..., 173 se prezintă şi veniturile aferente fiecărei slujbe . Documentul reflectă situaţia în acest domeniu de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, cu formulări preluate din condica lui Grigore Alexandru Ghica, cuantumurile veniturilor fiind, evident, actualizate. Un alt motiv de răcire a relaţiilor cu boierimea l-a constituit nemulţumirea acesteia privind obligaţiile pe care ţăranii le aveau de îndeplinit ca 174 lucrători agricoli . Nici nu se aşezase bine la cârma ţării, că Grigore al III-lea Ghica primeşte, la 14 aprilie 1775, o anafora prin care mitropolitul şi veliţii boieri cer ca munca de boieresc a ţăranilor de pe moşii să fie de 36 de zile pe an, dând şi dijma din produse. Constatând că după desfiinţarea veciniei („ştergându-să de istov numele vecinătăţii şi rămâind şi acei ce s-au numit vecini în rândurile celorlalţi lăcuitori”) unii săteni au început „a nu împlini nici slujba cea rânduită pe an la stăpânii moşiilor”, iar alţii, din cauza unor abuzuri, umblă cu jalbe „jeluindu-să de strâmbătate”, boierii socotesc că, pentru a instaura „aşăzarea, odihna şi chivernisala” după o perioadă de „prefaceri şi strămutări”, ţăranii trebuie să lucreze „din zece zile una, dând şi dejma din 175 roduri de zecea după obiceiu” . Anaforaua boierilor vine în condiţiile în care creşterea preţului produselor agricole, după limitarea monopolului otoman, prin prevederile păcii de la Kuciuk-Kainargi, duce la creşterea interesului pentru producţia de cereale, 176 scăzând proporţional motivaţia pentru răscumpărarea clăcii . Factorii care stimulează producţia de cereale sunt sporirea exportului spre Constantinopol la un preţ mai convenabil, eliminarea pericolului năvălirilor tătare şi înmulţirea velniţelor. Stăpânii de moşii doresc să producă mai mult, ceea ce duce la presiuni asupra domnului în vederea sporirii numărului de zile pe care sătenii 177 le lucrau gratuit pe pământul lor . 172 Ibidem, p. 528-529, doc. nr. 396. . T. G. Bulat, Boieriile-slujbe din Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui al XIX-lea, în AB, IV, 1932, nr. 1, p. 43 şi următoarele. 174 Pentru analiza monografică a problemei, vezi V. Mihordea, Relaţiile agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova, Bucureşti, Editura Academiei, 1968. 175 Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 463-465, doc. nr. 465. 176 Istoria României, III, Feudalismul dezvoltat în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. Destrămarea feudalismului şi formarea relaţiilor capitaliste, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 714. 177 Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tomul I, De la origini până la 1834, Bucureşti, 1907, p. 333-335. De remarcat faptul că la întocmirea prevederilor din Regulamentul Organic cu referire la relaţiile între proprietarii de moşii şi săteni s-au 173 248 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Grigore al III-lea Ghica nu îndrăzneşte însă să aprobe aceste cereri pentru a nu irita suplimentar Poarta (care renunţase la tributul pe doi ani pe motiv că populaţia birnică era istovită) şi pentru a nu provoca fuga sătenilor, compromiţând încasările Vistieriei. Refuzul domnului de a aproba cererile boierilor este un nou motiv de nemulţumire pentru aceştia. Pus în faţa alternativei acutizării conflictului, la 30 septembrie 1777, Grigore al III-lea Ghica hotărăşte ca, peste cele cuprinse în „ponturile” pentru boieresc, locuitorii de pe moşii să mai facă stăpânului două clăci pe an „la orice va ave trebuinţă” acesta, să repare iazurile şi morile, „să de ajutor la tocmire acareturilor de pe moşâi, iar din nou când se vor face aceste, să le facă stăpânului moşiei cu plată”, să aducă o podvoadă şi câte două care de lemne; în plus, „tot feliul de băuturi”, nu doar vinul, „să fie şi să să vândă numai 178 a stăpânului moşiei” . În chestiunea relaţiilor dintre ţărani şi stăpânii de moşii, veacul al XVIII-lea a cunoscut tensiuni, marcate de procese nesfârşite pentru câştigarea unei dreptăţi de care fiecare parte era convinsă că-i aparţine. Un exemplu elocvent, cu valoare de simbol, fie şi prin faptul că se întinde pe o perioadă de mai bine de 50 de ani este cel reprezentat de încercările repetate ale Mănăstirii Slatina de 179 a-şi însuşi moşia locuitorilor din Rădăşeni . Aceştia apelează constant la instanţele de judecată pentru a demonstra că nu au fost niciodată vecini ai mănăstirii. Conflictul izbucneşte în toamna anului 1742, pretextul fiind o livadă făcută în Rădăşeni de nişte vecini ai mănăstirii, morţi fără urmaşi sau fugiţi din sate, livadă pe care o „trag” să o stăpânească „unii din sătenii de Rădăşeni 180 făcându-să că-s neamuri cu stăpânii acelor livezi” . Adevăratul motiv al conflictului îl vedem exprimat într-un document din 18 iulie 1749, mărturie a boierilor mazili ai ţinutului Suceava, precum că locuitorii din Rădăşeni sunt vecini pe moşia Mănăstirii Slatina („şi-am apucatu omini bătrâni şi câte de 100 ani pe la părinţii noştri şi n-am audzetu de nimi dzâcându că-s rădăşinii moşeni luat drept bază de discuţie aşezămintele lui Grigore Ghica din 1766 şi 1777, făcându-se abstracţie de cele ale lui Moruzi din 1805 sau Ioniţă Sandu Sturdza din 1828, care ofereau avantaje mai mari sătenilor (ibidem, p. 414-418). 178 Documente privind relaţiile agrare, II, p. 480-482, doc. nr. 483. Aceste prevederi erau valabile şi în anul 1827, când, la 19 ianuarie, Ioan Sandu Sturza dădea rezoluţie „ponturilor” pentru lucrul celor ce „şed pe moşiile altora”, după hrisovul domnului Grigore Alexandru Ghica din anul 1777 (AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CDXXIII, doc. nr. 93). Dincolo de graniţa stabilită cu Austria în 1776, stăpânii de moşii de aici, într-un memoriu adresat împăratului Francisc al II-lea la 12 ianuarie 1796, în privinţa relaţiilor lor cu sătenii, invocă, ca bază a acestora, aşezământul lui Ghica din 1776 (!), „după care aşăzare ţăranii îş da adetiurile şi stăpânii îş împline datoriile sale” (Teodor Balan, op. cit., vol. VIII, p. 158-159, doc. nr. 174). 179 Litigiul este pe larg analizat de V. Mihordea, op. cit., p. 175-183. 180 Documente privind relaţiile agrare, vol. II, p. 263, doc. nr. 227; p. 270, doc. nr. 237. 249 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 181 şi-s închinaţi Slatinii, şi nu-s vecini şi-i şi moşia Rădăşeni a lor” ). Pricina dintre locuitorii din Rădăşeni (care se socotesc „moşinaşi”) şi egumenul Ghedeon de la Slatina (care-i „trage la vecinătate”) este cercetată de ispravnicii de Suceava în anii 1749 şi 1750. Sătenii declară că sunt de loc din Rădăşeni, strămoşii lor fiind dărăbani domneşti, iar moşia a fost a lor, fără să poată prezenta dovezi, pe când egumenul susţine că mănăstirea a stăpânit satul cu toţi 182 oamenii, dar actele doveditoare „s-au prăpădit la vremea răscoalelor” . În 15 mai 1752, boierii hotărăsc, pe bază de mărturii, ca Slatina să stăpânească moşia, 183 iar Constantin Racoviţă întăreşte hotărârea boierilor . În octombrie 1763, cei din Rădăşeni nu-şi respectă învoiala cu egumenul mănăstirii în privinţa obliga184 ţiilor lor, de aceea e nevoie de o hotărâre a lui Grigore Calimah în acest sens . Lucrurile nu merg mai bine pentru rădăşeneni nici după venirea la tron a lui Grigore al III-lea Ghica. La 6 iulie 1764, acesta dă o carte de încuviinţare egumenului Ghenadie să oblige pe rădăşeneni la respectarea hotărârilor mai vechi, dând dijma din produse şi prestând 12 zile de clacă pe an sau „leul de 185 casă” . Cu îndeplinirea acestei hotărâri sunt însărcinaţi ispravnicii de 186 Suceava . La 13 decembrie 1764, egumenul Ghenadie cere domnului să judece pricina ce o are cu sătenii din Rădăşeni, care nu vor să dea cele cuvenite mănăstirii, precum ceilalţi săteni de pe moşii, socotindu-se „moşnaşi”. În cererea prezentată se face „istoricul” judecăţilor avute între părţi, arătându-se că în cele nouă cazuri de judecată, în diferite instanţe, sau de cercetare de către comisii boiereşti la faţa locului (între 3 august 1749 şi 7 iulie 1764), rădăşenenii nu au 187 încetat să-şi pledeze cauza, motiv pentru care se cere judecata Divanului . Aceasta se pare că a fost defavorabilă sătenilor, documente din 1765 arătând că domnul permite egumenului Ghenadie, la 1 iunie, să ia dijmă, bani de casă pe an sau podvoadă ori lucru de boieresc, precum şi dijma de fân, de la cei din 188 Rădăşeni , iar la 3 iunie livada din Rădăşeni e dată, se pare definitiv, în stăpâ189 nirea mănăstirii . Deşi „cazul” mai apare în documentele ulterioare, rădăşenenii pierd definitiv „partida”: actele pe baza cărora s-a judecat cu Slatina sunt rupte 190 din porunca lui Grigore Calimah în ianuarie 1768 , iar în 1794 recunosc deja 191 că moşia este a mănăstirii . 181 Ibidem, p. 290, doc. nr. 262. Ibidem, p. 292-293, doc. nr. 264, p. 296. doc. nr. 269. 183 Ibidem, p. 301-303, doc. nr. 276. 184 Ibidem, p. 379, doc. nr. 374. 185 Ibidem, p. 382-383, doc. nr. 378. 186 Ibidem, p. 385, doc. nr. 381, p. 385-386, doc. nr. 382. 187 Ibidem, p. 392-393, doc. nr. 387. 188 Ibidem, p. 398-399, doc. nr. 392. 189 Ibidem, p. 400-401, doc. nr. 394. 190 Ibidem, p. 433-434, doc. nr. 427. 191 Ibidem, p. 596-597, doc. nr. 601. 182 250 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Altminteri, domnul se străduieşte, la fel ca în prima sa domnie, să-şi protejeze supuşii, pe cât posibil, de abuzurile dregătorilor. La 9 septembrie 1775, Grigore Alexandru Ghica îl numeşte pe Proca Roman mare căpitan de Dorohoi, „pentru a purta de grijă căpităniia lui şi a odihni pre toţi locuitorii acei margini despre toată supărarea şi strâmbătăţiia ce vor avea”, venitul 192 luându-l după „obiceiul vechiu” . Vedem, aşadar, cum Grigore al III-lea Ghica a încercat, şi în acest domeniu sensibil al relaţiilor dintre săteni şi stăpânii de moşii, să păstreze un anumit echilibru, o linie de mijloc pe baza unui compromis echitabil. Este o perioadă în care şi ţărănimea cunoaşte şi receptează semnele noului, inclusiv în plan mental, fără a putea însă vorbi de salturi spectaculoase în dezvoltare (o anume implicare mai activă în evenimentele politice ale vremii: înrolări în armate 193 străine, răzmeriţe , un spirit justiţiar mai pregnant, exprimat în declanşarea 194 unor procese de stăpânire îndelungate) . În ultimii ani ai acestei domnii, cancelaria lui Grigore Ghica emite şi un 195 hrisov privitor la modul în care se cuvine a fi strânşi banii goştinei . Deşi încercase promovarea unei politici de sprijinire a mazililor (poate din dorinţa de a construi o bază politică a micii boierimi şi a mazililor), un 192 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XI, Iaşi, 1922, p. 63, doc. nr. 38; ibidem, vol. XII, Iaşi, 1924, p. 65-66, doc. nr. XIV (acelaşi document). În 1761 acest Proca Roman era poruşnic, calitate în care, la 16 iulie, primea poruncă domnească să scoată pe oamenii satelor din zona Codru Iaşilor la repararea podurilor de pe drumul spre Scânteia, pe care trebuia să treacă un important dregător otoman (ibidem, vol. XI, p. 62-63, doc. nr. 37). Şase ani mai târziu, acelaşi Proca reclama faptul că nu se putea înţelege cu ceilalţi trei fraţi ai săi asupra moştenirii părinteşti, astfel încât domnul îi cheamă la Divan de Sfântul Gheorghe (ibidem, p. 64, doc. nr. 40). 193 Încercarea comandamentului rus de a recruta cu forţa declanşează reacţii adverse: în 1773-1774 o răscoală ţărănească cuprinde 49 de sate în ţinuturile Soroca şi Orhei-Lăpuşna (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 442). 194 Ştefan Lemny, Originile şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 53. 195 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 494-496, doc. nr. 568. Documentul, fără indicaţii cronologice, a fost editat ca având data „<După 1764 (7272) martie 23>”, arătându-se că „în absenţa unor indicii sigure de datare, documentul trebuie situat la începutul intervalului celor două domnii ale lui Grigore Alexandru Ghica”. Credem însă că acest hrisov a ieşit din cancelaria domnească în vremea celei de-a doua domnii (vezi lista rudelor care beneficiază de scutiri la plata acestei dări, listă care coincide cu cea a aceloraşi personaje prezente în sămile de Vistierie din anii 1775 şi 1776 ca primind diverse sume de bani –Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 422, 445, 457, 475, 487, 501, 543, 544), ba chiar spre sfârşitul acesteia, mai exact după cedarea nordului ţării către Austria, întrucât se vorbeşte despre felul în care trebuie să plătească acestă dare cei din „locul nemţesc”, precum şi despre faptul că monahii de la Mănăstirea Dragomirna se mutaseră la Secul. 251 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 196 „regulament” de funcţionare a acestora este dat de Ghica abia la 5 iunie 1777 , după nenumăratele jalbe ale celor care se plâng de nedreptăţile ce suferă, inclusiv de la ispravnicii ţinuturilor, cerând „să fie puşi la o cale, ca să fie cunoscuţi dintr-alţii”. După o cercetare pe care o bănuim a fi fost temeinică, domnul hotărăşte că mazilii nu mai pot fi rânduiţi de ispravnici cu o însărcinare fără poruncă domnească în acest sens, „iar la alte porunci ce vor fi mai mici să metahirisască ispravnicii pe ruptaşi”. Mazilii nu pot fi pedepsiţi decât după o judecată în Divan, iar birul îl plăteşte fiecare după „aşezarea ce li s-a făcut la dajdia dintâi” (fără a se face „cisle între mazili”), banii fiind strânşi de unul dintre mazili la fiecare ocol (dajdia şi cele 14 parale de leu, banii răsurilor), după izvod de la Vistierie. Cel care doreşte să intre în rândul mazililor trebuie să se supună unei cercetări din partea ispravnicului, care va da o mărturie iscălită şi de către „mazilii cei vechi şi mai de frunte”. După o confirmare a marelui vistiernic, candidatul este aşezat, cu carte domnească, la tabla Vistieriei, în rândul mazililor. Drintre exemplele care se pot aduce, menţionăm mărturia lui Grigoraş Crudul din Soroca, din 17 iunie 1775, care arată că toate neamurile lui sunt 197 mazili . La 20 aprilie 1776, domnul scuteşte de slujbele ţinutului pe Sandu postelnicel, fiul şetrarului Ianachie Căplescu de la Tecuci, aflat în serviciul 198 domnesc . Mazilii, dintre cei recunoscuţi ca atare de domn în prima sa domnie, 199 sunt chemaţi să îndeplinească diverse porunci domneşti pe la ţinuturile lor . Noi cărţi domneşti pentru atestarea statutului de mazil şi aşezarea jeluitorilor în acest sens în „catastihul visteriei” se eliberează în anul 1775 şi prima parte a 200 celui următor . Cu pricini diverse, mazilii vin în căutarea dreptăţii la Divan. Mai puţin norocoşi au fost cei câţiva mazili din ţinutul Tutova, care au venit în Iaşi la începutul lunii octombrie 1777, dar, „când era să li să caute dreptate, s-ar 201 fi întâmplat răpausare domnii sale Grigorie Ghica vodă” . Probleme acutizate de lipsa reformei adevărate reclamă intervenţia domniei în chestiunea locurilor domneşti din târguri sau din afara acestora şi a pricinilor pe care aceste locuri le generează, din diverse motive, mai ales legate de daniile domniei. Grigore Alexandru Ghica încearcă să rezolve toate aceste chestiuni încâlcite, care impuneau însă o strânsă colaborare cu boierii ţării, 196 Codrescu, Uricariul, vol. XV, Iaşi, 1889, p. 316-320. AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CCXI, doc. nr. 2. 198 „Căci când a fi trebuinţă de a să rândui la vreo slujbă să va rândui de aice din poronca domniei mele” (Constantin Solomon, C. A. Stoide, Documente tecucene, vol. I, Sec. XVII-XIX, Bârlad, 1938, p. 71, doc. nr. CXXXVIII). 199 La cercetarea unor pricini de hotar din ţinutul Tecuciului, din iunie 1776, ispravnicul primeşte poruncă să orânduiască „mazili oameni de ispravă” (ibidem, p. 72, doc. nr. XXXIX). 200 M.E.F., vol. X, p. 36-37, doc. nr. 14; p. 42, doc. nr. 21-22; p. 47, doc. nr. 29. 201 N. Iorga, Documente tecucene şi bârlădene, în BCIR, IV, 1925, p. 178, doc. nr. 40. 197 252 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă singurii în măsură să lămurească, pe baza pravilei şi a obiceiului pământului, cine are dreptate în astfel de speţe. La 28 februarie 1776, vornicul Lupul Costache reclamă faptul că, deşi a cumpărat o moşie pe malul stâng al Prutului, dincolo de locul pe care fostul mare spătar Manolache Bogdan are un pod, „pe locul ce au fost domnesc la târgul Fălciiului”, danie de la Scarlat vodă Ghica, el nu se poate bucura de venitul acelui pod. Spătarul Manolache răspunde că de la început podul a fost domnesc, venitul fiind încasat de pârcălabii târgului, iar vornicul Costache nu poate demonstra, prin acte, că stăpânii vechi ai moşiei cumpărate de dânsul au avut parte de o cotă din acel venit. Boierii de Divan, cercetând pricina, îi dau 202 203 dreptate lui Manolache Bogdan , iar domnul întăreşte judecata lor . Târgurile vin în faţa domniei cu problemele şi cererile lor. Grigore Alexandru Ghica stabileşte, în 4 martie 1776, un loc domnesc în Botoşani „pentru adunarea oamenilor ce se strâng la zi de târg cu vitele de vânzare”, ca urmare a creşterii populaţiei târgului, „iar oamenii nu mai aveau unde să-şi 204 ţină vitele de vânzare” . În 16 iunie 1776, Tănase staroste de croitori, Vasilică staroste de ciocli şi Ion Băzgan, fiind însărcinaţi să caute un loc de casă pentru „Tudore grec, om străin”, arată că l-au găsit în mahalaua Sf. Gheorghe, la 205 marginea târgului Botoşani, mai exact un loc domnesc . La 9 decembrie 1776, Grigore Ghica trimite o carte către Antim Irinopolios şi vornicii de Botoşani, în urma plângerii lui Dimitrie Gheorghiu negustor din Botoşani şi epitrop al Bisericii domneşti din târg, cu hramul Sfânta Născătoare 202 Gheorghe Ghibănescu, Documente comunicate de..., în IN, fasc. 5 (1925), p. 220-221, doc. nr. CLVII. Interesantă este cercetarea boierilor: „Pentru care luând noi sama cu amărunt, şi de vreme că acel pod au fost domnescu mai denainte, şi într-atâta sumă de ani tot domnie l-au stăpânit şi nime n-au luat parte, nu putem socoti noi că au făcut atâţa domni strâmbătate, nici într-atâta sumă de ani nu să ştie de nu s-au mulţumit stăpânitorii moşiei cu altăceva de cătră domnie, nici din scrisorile vechi nu să vede că acea moşie ar fi avut vadu de pod, şi mai ales că apele cele mari fiind domneşti această pronomie cui au vrut domnie li-au dăruit şi să vede că moşie aceia de la început ei cu acest chip ca să nu aibă pod s-au dat, căci toate moşiile sânt din danie domnească de la început, şi târgul acesta al Fălciiului este unul din târgurile cele vechi de la începerea ţării, şi podul de atunci este, şi stăpânitorii nu s-au amestecat la pod”. 203 Ibidem, p. 221, doc. nr. CLVIII. Cum Lupul Costache nu s-a mulţumit cu această judecată, peste un an a cerut repetarea ei, iar domnul a poruncit o nouă cercetare („şi măcar că după întărirea anaforalei de atunci noaă nu ni să mai cădea a mai cerceta pricina aceasta”, spun boierii în anaforaua nouă), care se încheie cu aceeaşi propunere de rezolvare (ibidem, p. 221-222, doc. nr. CLIX). Domnul a păstrat vechea hotărâre, după ce dăduse poruncă şi pentru o măsurare a vetrei târgului Fălciu, care se face la 1 aprilie 1777 (ibidem, p. 222-223, doc. nr. CLX). 204 Florin Marinescu, Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente româneşti din arhiva mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I (1432-1800), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, p. 203, doc. nr. 435A. 205 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CDXVII, doc. nr. 160. 253 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea de Dumnezeu. Biserica, zidită de piatră, a avut puţin loc „la faţa târgului”, iar unii târgoveţi au construit dugheni pe acest loc al bisericii, căreia îi plătesc bezmenul, făgăduind şi afierosirea prăvăliilor după moartea lor. Epitropul cere, însă, ca proprietarii dughenilor „să nu să întindă mai mult, să calce pe ţintirim” şi „cu femeaile lor şi cu copii în dugheane să nu şadă”, ci doar ei şi marfa lor, „pentru ca să să păzască locul bisericii curat şi neasuprit”; de când el a fost mai tot timpul plecat cu negustoria lui, povesteşte epitropul scandalizat, s-au construit grajduri şi chiar „furme, lucru primejdios, fiind desime”, ba chiar s-au vândut dughene fără să se întrebe biserica şi fără a se plăti cuvenitul bezmen. Domnul porunceşte o cercetare atentă, inclusiv sama bisericii, aceasta „fiind de mulţi ani necăutată şi făcând samă curată şi lămurită, să o iscăliţi şi să o daţi la 206 mâna lui Dimitrie” . Aceleaşi probleme sunt şi în Ţara de Jos. La 22 martie 1776, Ghica cercetează o jalbă a târgoveţilor din Vaslui, care se plâng de faptul că moşia târgului a fost dăruită de Constantin Racoviţă Mănăstirii Precista din Roman. Aceasta, vânzând venitul moşiei, îi împiedică să aibă ţarina şi să cosească fânul de aici, aşa cum făceau până la momentul daniei; în plus, li se mai cere şi bezmen pe case, lucru care contravine vechiului obicei, ei asigurând şi toate cele necesare pentru „musafirii ce trec pe acolo”. Precum în cazurile similare, domnul hotărăşte ca târgoveţii de Vaslui să aibă voie a cosi fânul de pe moşia mănăstirii, dar numai pentru nevoile lor, nu şi pentru negustorie, să nu mai plătească bezmen pe case şi să dea dijmă pentru grâu. Mai mult, târgoveţii au dreptul să ţină cârciumi fără a plăti dările obişnuite, precum cei din afara 207 târgului, şi pot face un târg săptămânal pentru vite şi alte produse . În toamna aceluiaşi an, Grigore Ghica porunceşte lui Nenciul fost mare armaş, ispravnic de ţinutul Vasluiului, să cerceteze şi să aleagă locul domnesc, de dughene, unde a cumpărat o casă Mihalache Cerchez mare jitnicer, ispravnic de 208 Vaslui, pe care l-a cerut să i-l dea danie . În urma cercetării, domnul dăruieşte 209 jitnicerului, la 27 septembrie, două locuri de case şi de dughene în târgul Vaslui . Domnul primise mai multe plângeri de la unii locuitori din Focşani, „cei care ş-au făcut dugheni pe locuri streine”, în legătură cu faptul că li se cere un bezmen în cuantum mai mare de către stăpânii locurilor, „după cum da şi în 206 N. Iorga, Documente botoşănene, în BCIR, VIII, 1929, p. 6-7, doc. nr. 3. Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XV, Vasluiul. Studiu şi documente, Iaşi, 1926, p. 151-153, doc. nr. CLI. Mănăstirea Precista primeşte, la 6 mai 1777, carte domnească de împuternicire să încaseze venitul moşiei târgului Vaslui (ibidem, p. 153-154, doc. nr. CLIV). Mai târziu, în urma unui schimb, moşia aceasta ajunge în stăpânirea lui Costache Ghica, nepotul de soră al lui Grigore al III-lea Ghica (ibidem, passim). 208 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CDXXXIII, doc. nr. 24. La 4 septembrie, locul era hotărnicit (ibidem, doc. nr. 25). 209 Ibidem, pach. CDLX, doc. nr. 66; Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. XV, p. 153, doc. nr. CLIII (regest). 207 254 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă vrémea oştirii”, atunci când „slujind alijverişul mai bine le da şi lor mâna de da bezmăn mai mult decât să cade”. Cum negoţul nu mai aducea acelaşi câştig, cei cu dughenile cer plata unui bezmen stabilit în funcţie de locul pe care sunt construite, întrucât „unele dughene sânt la frunte, altele la mijloc, altele la coadă”, aducând, în consecinţă, şi un venit diferenţiat. După o cercetare prealabilă, domnul hotărăşte, în 5 iunie 1777, că „dughenile de frunte să încep de la vamă, din hotar pâr(ă) la pod, la Cucic Gheorghie”, acestea având de plătit un bezmen de şase lei pe stânjen, „dughenile de mijloc să încep de la Cuciuc Gheorghie şi pâr(ă) la pârâul ce să numeşte Căcaina”, plătind câte patru lei pe stânjen, „iar dughenile de coadă să încep de la pârâul Căcainii şi pâr(ă) la ocol”, 210 bezmenul lor însumând doi lei de fiecare stânjen . Soluţii punctuale la probleme mărunte, care indică însă o încremenire a târgului în cadre învechite, reacţionând cu întârziere la oportunităţile de după anul 1774. Spuneam că unele prevederi ale păcii de la Kuciuk-Kainargi au determinat câteva schimbări esenţiale în plan economic pentru Principate, în privinţa plăţii haraciului, a aprovizionării pieţei otomane, schimbări în vămile din porturi, interzicerea formală a accesului negustorilor otomani, cu excepţii clar stabilite; cel mai important, negustorii pământeni pot de acum să-şi aducă 211 produsele la Poartă, ori să le vândă negustorilor otomani înregistraţi în condici . Prin aceste prevederi Poarta practic renunţă la tributul în produse, dar nu şi la 212 monopolul aprovizionării Constantinopolului . 213 Un exemplu în acest sens este hrisovul dat la 13 octombrie 1775 214 sulgerului Sandu Panaiti , cu învoirea de a cumpăra 50 000 de oi pe an pentru piaţa Istanbulului, aducând sinet (chitanţă), înlocuind astfel serviciul Casei başlâcului, desfiinţată de Poartă pentru „multe nelegiuiri” făcute. În introducerea documentului, se arată că turcii ce veneau să cumpere oi „pentru mumbaeoa împărătească”, „nu puţină răsipă şi călcare făcea lăcuitorilor, întrând în turmele lor şi alegea celi mai buni oi şi le lua în silă, plătind cu preţul ce vrea”, ba chiar „morţi ce să făcea de cătră dânşii”. Astfel, se produceau pagube Vistieriei ţării 210 AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CCCXCI, doc. nr. 19. De buna aplicare a acestor prevederi răspunde direct domnul (Valeriu Veliman, op. cit., p. 470-475, doc. nr. 174). În ceea ce priveşte comerţul între cele două părţi, să mai amintim că, la 11 septembrie 1775, sultanul dă un firman prin care cere lui Alexandru Ipsilanti şi lui Grigore al III-lea Ghica să sprijine misiunea unor comercianţi în zonă (Catalogul documentelor turceşti, vol. I, p. 83, doc. nr. 284). 212 Maria-Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, op. cit., p. 76. 213 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., vol. IX, Iaşi, 1914, p. 282-285, doc. nr. CXIII. 214 La 3 aprilie 1777, Sandul Panaite primeşte carte domnească pentru cumpărarea oilor din ţinutul Cârligăturii, cu preţuri stabilite de domnie pentru berbeci, oi sterpe şi cârlani, dar va cumpăra una din zece cu acest preţ, pentru mai multe urmând a se tocmi cu stăpânii turmelor; în niciun caz nu se vor lua oile cu lână. De la marii boieri oile se cumpără numai cu tocmeală, de la boiernaşi, mazili şi negustori se cumpără cu preţ fix o oaie din 20 (N. Iorga, Documente, în RI, I, 1915, nr. 11-12, p. 216-218, doc. nr. II). 211 255 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea la strânsul goştinii, dar şi fâneţelor şi ţarinilor pe unde treceau turcii cu oile spre Dunăre. În aceste condiţii, Poarta „au făcut milă prin înălţatul hatişerif şi au rădicat din ţară casa-başlâcul, ca să nu mai vié de la Ţarigrad turcu casa-başe”. Cum oile trebuia să ajungă şi în aceste condiţii „pentru hrana şi îndestularea Ţarigradului şi ca să se arăte şi ţara cu oareşcare slujbă către preaînălţata Poartă”, domnul, cu sfatul marilor boieri, hotărăşte să concesioneze acest serviciu sulgerului Sandu Panaiti şi tovarăşilor acestuia, în condiţiile cunoscute, alţi negustori neputând intra „niciodată la această neguţitorié”. La „vremea primăverii”, aceşti negustori mergeau prin ţară să cumpere oile: „oile ţurcanci” să le plătească după preţul rânduit de domnie, „însă să ia oile tunsă, iar nu cu lână, şi oile cu mei să nu le poată lua” decât după tocmeala cu stăpânii acestora, la fel în ceea ce priveşte oile boierilor; „ţapi de cârmă” se vor lua doar cu tocmeală; vor lua doar câte un dulău de turmă, „pe care îl vor da ciobanii, nu pe care îl vor ei”; „oile pârnăi şi mistrugance” se cumpără după învoiala cu vânzătorii. Oile se achiziţionau de la Sfântul Gheorghe până la sfârşitul lunii iunie, răstimp în care alt negustor pământean nu putea cumpăra oi de negustorie (cei străini însă, „rângiperi de Ţarigrad”, pot cumpăra oi cu tocmeală), ci doar cei ce cumpără oi de „tamazlâc şi căsapii pentru tăiat la târguri”, şi numai pentru trebuinţa lor. La încheierea acestei perioade, se dă liber la cumpărarea de oi pentru vânzare. Turmele nu plăteau vamă sau alte dări, „şi la trecătoare piste Dunăre, cum şi în Ţara turcească, să avem domniia mea a le da mână de ajutor”. Nu putem trece peste savoarea ultimelor prevederi ale hrisovului, menite să împiedice repetarea abuzurilor trecute, de astă dată cu slujitorii ţării în posibilă culpă: „cum şi purtătorii de grije a oilor ce să număsc chihaieli şi ceialalţi ciobani să nu aibă simeţié şi fumuri şi să s(e) socotească că sint ca un chip de beileccii, ce să fie supuşi la ispravnic şi la poroncile domneşti”. Negustorii braşoveni au avut un rol important în desfăşurarea comerţului cu produse manufacturate pentru piaţa Moldovei, în condiţiile în care războiul ruso-turc împiedicase relaţiile comerciale cu spaţiul otoman pentru acest tip de produse. Astfel, „totul se reducea la negoţul cu Transilvania”, iar „autorităţile de ocupaţie din Moldova şi conducerea organizată de aceste autorităţi îi obligau pe zişii negustori la plata unei mici vămi pentru mărfurile 215 din Braşov, Viena şi Veneţia fără a le cere vreo altă contribuţie” . Începând însă cu anul 1774, sub domnia lui Grigore al III-lea Ghica, negustorii braşoveni care aduceau mărfuri în Moldova erau nevoiţi să plătească o vamă de 5% 216 pentru mărfurile de Braşov şi o taxă de 6-7% pentru produsele vieneze . Spre mijlocul secolului al XVIII-lea se generalizează tendinţa de a reglementa circulaţia mărfurilor, prin fixarea unor plafoane maximale de preţuri, mai ales la alimentele de bază. Eficienţa măsurilor de acest tip este remarcabilă 215 Constantin A. Stoide, Ioan Caproşu, Relaţiile economice ale Braşovului cu Moldova de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1850, Chişinău, Editura Universitas, 1992, p. 39. 216 Ibidem, p. 40. 256 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă în capitalele Principatelor, unde domnia are posibilitatea de control imediat şi 217 riguros a aplicării lor . Pentru redresarea situaţiei economice, grav afectată de războiul ruso-turc din 1768-1774 şi de epidemia de ciumă, în 1776, concomitent 218 cu Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească , prin acelaşi aşezământ din 1 septembrie, Grigore Alexandru Ghica introduce măsuri împotriva precupeţilor. Aceştia trebuie să „lipsească”, întrucât ei pricinuiesc „mare scumpete la cele ce sânt de mâncare norodului”, întrucât, în afara târgului, cumpără produsele sătenilor pe care le vând apoi în oraş cu „preţ întreit”. Ţăranii sunt invitaţi să-şi vândă produsele direct în pieţele Iaşilor, „iar cine va îndrăzni a face matrapazlâc, să se pedepsiască cu uliţă”. Tot pentru stoparea abuzurilor, domnia fixează şi unităţile de măsură folosite de meşteşugari şi de negustori. Marele cămăraş avea datoria să facă „coturi cu boure domneşti, halepuri şi arşinuri”, pe care să le distribuie la „fieştecare dughiană”, în schimbul unei taxe de 30 de bani. Aceste măsuri intervenţioniste, deşi benefice pe termen scurt, diminuau 219 considerabil valoarea capitalurilor obţinute de meşteşugari din vânzarea pro220 duselor lor; în aceste condiţii, nu se pot face investiţii decât apelând la cămătari , după cum am văzut în capitolul dedicat primei domnii, în Moldova, a lui Grigore Ghica. Capitala nu mai cunoaşte prefaceri importante, precum în prima domnie. Ieşit dintr-un război însoţit de ciumă, târgul Iaşilor se reface. La 8 decembrie 1776, Ghica încuviinţează construirea din piatră a bisericii catolice din Iaşi, în locul celei vechi, de lemn, arsă într-un incendiu, arătând că zidirile de piatră prin oraşe „cunoscut iaste nu numai că aduce această podoabă oraşilor, ce şi 221 obştii folosinţă şi apărare, mai ales la o vreme când se întâmplă foc” . Pentru această hotărâre, Ghica primeşte, chiar în ajunul morţii sale, o scrisoare de 222 mulţumire din partea ierarhiei catolice . 217 Mihai-Cristian Amăriuţei, Vechi şi nou în Iaşii din vremea lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). Observaţii preliminare, în Laurenţiu Rădvan (ed.), Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI-XVIII. Studii şi documente, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2006, p. 191. 218 Ligia Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie. Instituţii de asistare a săracilor din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, p. 58-59. 219 Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 412. 220 Ibidem, p. 293. Pentru detalii în acest sens, vezi Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1989, passim. 221 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 284, doc. nr. 235. 222 N. Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol. I-II, Bucureşti, 1901, p. 112-116, doc. nr. LXVI. 257 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Iluminatului public preocupă domnia şi Divanul, deopotrivă. În condica de orânduieli a lui Grigore al III-lea Ghica din 1776 sunt înscrise măsurile luate din porunca domnului pentru risipirea întunericului de pe uliţele şi „culucurile” 223 (mahalalele) Iaşilor , repetate în 1777. În oraş, controlul luminilor de stradă cădea în seama agiei, iar în mahalale în seama hatmanului. Existau atunci trei „fanare” în Târgul de Sus, unul în Târgul Făinei, trei în Bărboi, două în Băibăcărie, unul în Cizmărie, cinci în Târgul de Jos, patru pe Podul Vechi şi două pe Uliţa Mare. Fiecare deţinător de dugheană era obligat să dea, când îi venea rândul, opt parale de „fănar” (două pentru lumânări şi şase fanaragiilor aleşi de marele agă din rândul oamenilor de încredere). La mahalale, hatmanul urma să pună felinare în patru locuri: două în Tătăraşi, două în Feredeie, două în Broşteni şi două în Muntenime. Pentru fiecare cartier urma să se numească patru slujitori şi un zapciu şi să se întocmească un izvod de mahalagii care urmau să plătească întreţinerea iluminatului. Erau scutiţi boierii, mazilii, 224 negustorii, ruptaşii şi văduvele . Cât priveşte aprovizionarea cu apă a locuitorilor capitalei, aceasta rămânea a fi suportată de vechile aducţiuni şi cişmele, de a căror bună funcţionare urma să se îngrijească, din vara anului 1777, Gheorghe suiulgiu, pus de domnie în această slujbă în locul bătrânului Constantin, care ceruse permisiunea „să-şi 225 caute de trebuinţa casei lui” . În Iaşi se tipăreasc acum mai puţine cărţi dedicate domnului, cum este 226 spre exemplu un Evloghion din 1774 . În acea perioadă a activat ca tipograf Mihail Strelbiţchi, venit din Rusia în Moldova pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, care a colaborat la început cu Duca Sotiriovici. A lucrat apoi în atelierul Mitropoliei (1772-1785), fiind un adevărat spirit iluminist. A publicat cărţi în limba română, slavonă şi greacă, dar şi bilingve (româno-ruse), punându-şi 227 amprenta asupra dezvoltării culturii române de la sfârşitul veacului al XVIII-lea . La finalul acestei scurte preumblări prin Iaşii anilor 1774-1777, să menţionăm că pentru Curtea de la Iaşi trebuia să se aducă, în 1777, un nou orologiu, „care executa concertele cele mai strălucite şi cele mai complicate”, darul lui Frederic al II-lea către Grigore al III-lea Ghica, dar decapitarea 228 principelui a făcut ca orologiul să nu mai ajungă la destinaţie . 223 Grigore Ghica găsise felinare pe uliţele Iaşilor încă din prima sa domnie în Moldova, când la Vistierie se înregistrau sume de bani pentru întreţinerea acestora (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 390). 224 Istoria oraşului Iaşi, vol. I, redactori responsabili: Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 437. 225 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 395, doc. nr. 300. 226 Ioan Bianu, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, 1508-1830, vol. IV, Adăugiri şi îndreptări, Bucureşti, 1944, p. 91, nr. 153. 227 Elena Chiaburu, Carte şi tipar în Ţara Moldovei până la 1829, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, p. 216, 229-230, 237-239. 228 Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, Editura 258 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Moartea lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica: circumstanţe şi ecouri Un loc comun al istoriografiei române este acela de a aşeza moartea lui Grigore Alexandru Ghica în legătură directă cu pierderea de către Moldova a unei părţi din Ţara de Sus. S-a spus, chiar în epocă, că von Thugut fusese implicat în uciderea lui Ghica, dar acesta îşi părăsise postul în iulie 1776; înlocuitorul său, Emanuel Tassara, a considerat uciderea lui Ghica „un pas tot 229 aşa de urâcios, pe cât de violent şi de împotriva tratatelor” . Că Viena nu a fost amestecată direct în „urâciosul” eveniment se vede şi din corespondenţa perioadei, în care nu se face nici măcar o aluzie la execuţie, oricum o acţiune 230 tardivă şi nefolositoare, din perspectiva Vienei . Minerva, 1990, p. 149. Gheorghe suiulgiul, cel care era numit în 1777 să poarte de grijă aducţiunilor de apă din Iaşi, primeşte de la predecesorul său, în urma unei învoieli, un loc lângă zidul Curţii domneşti, „pe amândoao părţile ceasornicului” (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 395, doc. nr. 300), dovadă că în Iaşi exista un instrument de măsurare a timpului într-un turn al reşedinţei domneşti. 229 Hurmuzaki, Documente, vol. VII, p. 306. 230 Pentru Viena, lucrurile curgeau în direcţia dorită şi nu mai exista niciun pericol de a fi întoarse din loc. La 21 august 1777, se tipărea la Blaj „chemarea” Mariei Tereza către locuitorii din districtul Bucovina („care noă din veci ni esti dată din apa Nistrului până la Ardeal”) de a depune jurământul de credinţă, la Cernăuţi, în data de 1 octombrie, „calindarul vechi”. Jurământul trebuia depus atât de „cei ci sânt şăzători aicea cum şi cei [ce] sânt afară şăzători şi într-această Bucovină sânt moşinaşi la 29 septemvr(ie)”, doar că cei ce locuiesc „afară din Cordon şi au moşâie aicea de nu vor pute însuşi să vii, sau din dipărtarea drumului sau di altă neputinţi, din părinţasca milă sânt lăsaţi de vinirea l(o)r şi pot să triimată pe vechilul lor”, care însă trebuia să prezinte „carte de vechilâm”, după o copie dată ca model. În cazul comunităţilor monastice, formularul de jurământ, iscălit de tot soborul, trebuia să fie adus la Cernăuţi, până la 29 septembrie, de egumeni, însoţiţi de câte doi călugări, iar în cazul mănăstirilor de maici, de un vechil. Preoţii iscăleau jurământul în satele lor, apoi protopopii adunau clericii din „ocolul” lor şi, alegând pe doi dintre aceştia, veneau la Cernăuţi „ca să întărească jurământul şi aicea”. Pentru toţi ceilalţi locuitori erau trimişi ofiţeri, astfel încât „în fiişticari loc tot norodul, adică în târguri giudecătoriul şi cu târgoveţâi, în sati vornicul şi fruntaşâi, săraci, slugi boiereşti şi alţii, în biserică dischisă să să adune, şi întâi preoţâi, diiaconii şi toţi târgoveţâi, sătenii, după copiia di jurământ ci s-au triimes (...) vor jura, şi acel jurământ să să iscălească de preoţi, diiaconi, de vornic şi de 4 fruntaşi şi să să aleagă di cătră săteni doi fruntaşi ca dinpreună cu vornicul să s(e) afli aicea la Cernăuţi”. Jurau şi evreii în faţa unui ofiţer desemnat. Toţi reprezentanţii, care trebuiau să fie la Cernăuţi la 29 septembrie, se duceau a doua zi „la canţeleriia” din oraş pentru a-şi trece numele „la protocol” şi a depune împuternicirile, după caz. Apoi, „învederata adunare în auzul tuturor şi cu înălţărea a 3 degiti a mâni(i) drepti” jura şi iscălea jurământul (AN Iaşi, colecţia Documente, pach. XLVI, doc. nr. 5; Hurmuzaki, Documente, vol. VII, p. 298-299, doc. nr. CLXVII; V. A. Urechia, op. cit., tom. 259 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Şi atunci, care să fi fost motivele reale ale uciderii domnului de la Iaşi? În epocă, în viziunea diplomaţiei prusiene, degradarea continuă de către Poartă a statutului juridic al instituţiei domniei se făcea cu deplina complicitate a diplomaţilor ruşi de la Constantinopol. Aşa se explică „catastrofa” lui Ghica, considerată semnul unei rupturi de Rusia, mai ales că înlocuitorul domnului ucis, Constantin Moruzi, uneltise pentru ocuparea tronului de pe o poziţie de ostili231 tate faţă de ruşi , intrigile sale având un rol important în demiterea şi ucide232 rea lui Ghica . Cât despre atitudinea oficială a Rusiei, aceasta putea fi intuită încă din vara anului 1775, când Ecaterina a II-a îi scria lui Repnin că se poate interveni în favoarea locuitorilor din Principate doar când acestea ar cere sprijinul Rusiei „ca un întreg, adică unite cu Hospodarul lor”. Cum în 1777 nu mai forma un „întreg” cu ţara (adică, boierii ţării), protestul Rusiei la uciderea lui Grigore al III-lea Ghica este pur formal şi nu viza persoana domnului, ci nerespectarea de 233 către Poartă a angajamentelor luate prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi . 234 Fără niciun sprijin pe plan extern , domnul este izolat, de la bun început, şi pe plan intern, unde nu a ştiut să atragă de partea sa o boierime care timp de cinci ani guvernase ţara fără a da socoteală unui domn şi care îl considera pe Ghica un străin (deşi pe domniţa Ruxandra o căsătorise cu Nicolae I, p. 163-166; documentul a mai fost publicat, „după exemplarul d-lui I. G. Bibicescu”, în „Democraţia”, nr. din 15 mai 1915, după cum semnalează N. Iorga, Cronica, în RI, I, 1915, nr. 9-10, p. 204). 231 Numirea lui Moruzi nu este urmată de notificarea acesteia ambasadorilor acreditaţi la Poartă, tocmai pentru a se evita declinarea, de către reprezentantul Rusiei, a obiceiului vizitei protocolare tradiţionale, ceea ce ar fi însemnat că Rusia nu recunoaşte schimbarea produsă (Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române, p. 88). 232 Toate acestea deveniseră aproape un obicei pentru dragomanul în exerciţiu: „Il déclare, dans les termes les plus formels, au Divan, quʼil se démet de sa charge de délégué du Prince, parce quʼil a des raisons pour craindre que Son Altesse nʼait commencé dʼavoir des relations coupables avec lʼEurope, et quʼil regarde comme probable sa fuite au delà des frontières et lʼenlèvement de ses trésors. La Sublime Porte, toujours ombrageuse, dépose lʼHospodar accusé, et envoie un Capidgi-Bâchi pour lui trancher la tête. [...] Le divan, pour récompenser la fidélité et le zèle de son Drogman, le nomme successeur du Prince que sa félonie vient de sacrifier” (Marc-Philippe Zallony, Essai sur les fanariotes, Marseille, 1824, p. 124-125). 233 Codrescu, Uricariul, vol. III, Iaşi, 1853, p. 66-67; Catalogul documentelor turceşti, vol. II, p. 289-290, doc. nr. 1002 ( la 8 mai 1778, Rumianţev scrie unui demnitar otoman că Grigore al III-lea Ghica a fost ucis pe neaşteptate, fără dovezi de vinovăţie, fiind de notorietate devotamentul său faţă de Poartă); Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 216. 234 Grigore Alexandru Ghica pierduse chiar vechi aliaţi, precum Ianache Frangopulo, dragomanul rezidentului Prusiei la Poartă, care îl trădează pe domn prin faptul că deconspiră autorităţilor otomane corespondenţa secretă a acestuia cu Petersburgul (Istoria românilor, vol. VI, p. 473). 260 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Balş, fiul lui Lupu Balş, mare boier al Moldovei, iar pe domniţa Elena cu Ilie 235 Catargi, hatman, fiul lui Filip Catargi, vistiernic) . Opoziţia marilor boieri faţă de sistemul fanariot, în vremea ocupaţiilor militare ruse şi austriece, se face mai mult pe baza ataşamentului lor pentru privilegiile abolite de Constantin Mavrocordat şi mai puţin de pe poziţii de sorginte iluministă, spirit care apare 236 mai târziu în memoriile şi proiectele de reforme venite din partea elitei politice . Dacă e vorba de Bucovina, să spunem că boierii au protestat, în faţa pericolului de a pierde acest teritoriu, încă dinainte de a fi numit Ghica 237 domn ; apoi, în 1775, în timpul negocierilor austro-otomane privind teritoriul revendicat de Viena în nordul Moldovei, eforturile depuse de Lucache della Rocca, cumnatul domnului şi reprezentantul acestuia la Poartă, în scopul de a convinge autorităţile de la Constantinopol să respingă pretenţiile habsburgilor 238 nu au dat rezultate . Nemulţumirile boierilor s-au concretizat şi printr-o plângere trimisă la Poartă, în preajma datei de 3 februarie 1776, care, în cele din 239 urmă, a ajuns tot la Ghica . Nu prea sinceri, boierii trimit, în 3 martie 1775, un arz la Poartă, în care 240 se declară mulţumiţi de domnul lor . Aici, însă, pe malul Bosforului, se mişcau şi adversarii săi, pe fondul atitudinii tot mai neprietenoase a otomanilor. Alexandru Calimah îşi dorea tronul pentru care nu demult murise fratele său, sprijinit de un unchi, mitropolitul Gavril, odată în bune relaţii cu domnul de 241 acum, Grigore Ghica (îl numise, în prima domnie, în eforia şcolilor ţării ). Situaţia se schimbase mult, „prin războiul în care şi unul şi altul jucaseră roluri foarte delicate şi prin omorurile din septembrie 1769, la care Ghica putea fi 242 bănuit că s-a împărtăşit” . În noul aşezământ pentru şcoli din 1775, mitropolitul ţării nu mai apare în epitropia în care primii doi sunt fostul mare 235 C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, ediţie îngrijită de Victor Leahu, vol. II, Iaşi, Editura Junimea, 1972, p. 208. 236 Andrei Pippidi, Phanar, phanariotes, phanariotisme, în RESEE, XIII, 1975, nr. 2, p. 235. 237 N. Iorga, Histoire des roumains de Bucovine..., p. 31-32. 238 Ibidem, p. 37. 239 „Une personne arrivée ici secrètement de la part des mécontens de Moldavie, remit un mémoire avec leurs griefs au Prince Repnin, qui après lʼavoir communiqué à lʼagent de Moldavie, le remit à la Porte. Celle-ci fit saisir cette personne et la consigna à lʼagent, qui lʼexpédia au prince de Moldavie. On prevoit que les mécontens en souffriront...” (Al. Ciorănescu, op. cit., p. 317, doc. nr. DCCX). 240 „Numitul domnul nostru ştiind şi cunoscând cum se cade starea noastră cea ticăloasă şi având deplină silinţă şi osârdie şi în tot chipul căutare ca să păzească şi să ne acopere şi să aducă la bună stare trebile şi lucrul pământului nostru, noi sântem mulţămiţi de dânsul” (V. A. Urechia, op. cit., tom. II, p. 218). 241 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 644, doc. nr. 740. 242 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. CLXVI. 261 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea vistiernic Ioan Cantacuzino, „nepotul nostru” (cu sensul de rudă, cei doi fiind 243 cumnaţi), şi hatmanul Gheorghe Ghica, nepotul de soră . În aceste condiţii, nu este de mirare că opoziţia internă, deja constituită, recurge la un mijlocul de presiune verificat cu ani în urmă (cu episoade în 1753, 1758, 1759 şi 1767, domnii vizaţi fiind Constantin Racoviţă, Ioan Theodor Calimah şi Grigore Calimah), şi anume agitaţia populară. În 1775, sau poate un an mai târziu, „mahalagii şi ţărani cu ciomege”, călăuziţi de mitropolitul 244 Gavriil, au mers la curte, „de unde musaipul domnesc trebui să plece” . În aceşti ani, mişcarea boierească se coagulase în jurul unor personaje 245 precum Manolache Bogdan şi Ioniţă Cuza, în legătură (poate) şi cu masoneria 246 care câştigă aderenţi şi în această parte de Europă . Masoneria din Moldova pare a fi legată de francezi, precum ofiţerul Le Doulx, baron de Sainte Croix, care a demisionat şi a venit la Iaşi (în 1774 sau 1776), unde devine profesor de franceză pentru copiii boierilor şi înfiinţează o lojă masonică. Ghica află şi îl 247 alungă din ţară, puţin înainte de uciderea sa . 243 Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, p. 186, doc. nr. 177. N. Iorga, op. cit., vol. I, p. CLXVI. 245 Pentru analiza unor posibile influenţe ale masoneriei ruse în spaţiul românesc, vezi Raffaella Faggionato, New and Old on Russia Freemasonry, în „Kritika: Explorations and Eurasian History”, 3 (1), Winter 2002, p. 111-128; Heribert Tommek, J. M. R. Lenz à Moscou et le projet dʼune «république des savants». Un texte inédit sur lʼouverture dʼune société littéraire auprès des franc-maçons vers 1789, în „Cahiers du monde russe”, 46/3, Juillet – septembre 2005, p. 617-632; Robert Collis, Illuminism in the Age of Minerva: Pyotr Ivanovich Melissino (1726-1797) and High-Degree Freemasonry in Catherine the Greatʼs Russia, 1762-1782, în „Collegium”, Helsinki Collegium for Advanced Studies, Vol. 16 [Intellectual and Political Elites of the Enlightenment], 2014, p. 128-168. 246 „Grigore Ghica piere de pe urma pârilor venite de la francmasonii moldoveni”, crede N. Iorga (Au fost Moldova şi Ţara Românească provincii supuse fanarioţilor?, extras din AARMSI, s. III, t. XVIII, mem. 12, Bucureşti, 1937, p. 355). În mişcările boiereşti împotriva domnilor Grigore Ghica şi Constantin Moruzi au fost implicaţi Iordache Dărmănescu, Manolache Bogdan, Ioniţă Cuza, Iordache Cantacuzino şi Manolache Romano, doar despre primul dintre ei putându-se spune cu oarece siguranţă că a avut legături cu mişcarea francmasonică, atât cât a existat, din Moldova (idem, Francmasoni şi conspiratori în Moldova secolului al XVIII-lea, extras din AARMSI, s. III, t. VIII, mem. 12, Bucureşti, 1928, p. 301). După alte opinii, influenţa masoneriei în partea orientală a Europei nu a fost însă atât de importantă. Prima lojă cunoscută în această parte a continentului a apărut la Varşovia în 1721. Frederic al II-lea a înfiinţat şi a prezidat el însuşi prima lojă din ţara sa (1740), la Viena masonii îşi fac apariţia în 1742, iar în Ungaria după 1760. În Rusia, Ecaterina a II-a nu s-a lăsat influenţată, cel puţin în perioada sa liberală, de literatura antimasonică de inspiraţie religioasă, şi a primit ajutorul masonilor în elaborarea cunoscutului său cod (Daniel Beauvois, Du nouveau sur la maçonnerie en Europe centrale et orientale, în DHS, no 19, 1987, p. 62-63). 247 George Pascu, op. cit., p. 31-32. 244 262 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Un alt mason a fost Jean-Louis Carra, personaj straniu, aventurier de vocaţie (va fi executat ca girondin în 1793), care, aflându-se la curtea ţarinei, îşi găseşte o slujbă de preceptor al copiilor lui Ghica (fusese recomandat de 248 reprezentantul Franţei, Durand de Distroff – „pour lui être utile” –, „bucuros de a se descotorosi de prezenţa, nu tocmai comodă, a acestui compatriot”, dar şi 249 de Rumianţev ), cu care vine la Iaşi odată cu numirea acestuia pe tron în 250 1774 . „Vagabondul” francez ajunge, astfel, la Iaşi în calitate de profesor al fiilor domnului şi de secretar pentru corespondenţa franceză, pentru o sumă 251 anuală de 2 000 de piaştri . Relaţiile cu Ghica n-au decurs aşa cum ar fi dorit, probabil, ambele părţi, unele mărturii ale vremii arătând că plecarea sa, în cele din urmă, din Moldova, s-a produs „din cauza indiscreţiei cu care predica elevilor săi ateismul precum şi calomniilor aduse administraţiei civile şi religioase 252 a unei ţări pe care nu ajunsese încă s-o cunoască” . Carra a plecat nemulţu253 mit , fiind probabil amestecat în intrigile grupărilor boiereşti din Moldova, anume de partea celei ostile domnului. De aici, răutatea cu care îl portretizează 254 pe domn: nu iese niciodată la plimbare pe jos, ci numai pe un cal alb şi cu alai , se 255 256 amuză într-un chip original , ba chiar tolerează hoţii şi asasinate pentru bani . Carra părăseşte, aşadar, Moldova în 1776, după ce se afiliase lojei masonice ieşene, întemeiată de Le Doulx, lojă din care făceau parte şi unii boieri moldoveni: Iordache Darie Dărmănescu, Iordache Balş, Constantin Vârnav, 257 Ianache Canta, Iordache Cănănău, Manolache Bogdan şi Ioniţă Cuza . Elogiul pe care Carra îl face lui Manolache Bogdan, în contrast cu portretul lui Ghica 248 V. Mihordea, Contribuţii la biografia lui Jean-Louis Carra, în RI, XXV, 1939, nr. 7-9, p. 235. 249 George Pascu, op. cit., p. 72. 250 Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 30; Dan A. Lăzărescu, op. cit., vol. I, p. 104. 251 V. Mihordea, op. cit., p. 230-231; Ştefan Lemny, Jean-Louis Carra (1742-1793), parcours dʼun révolutionnaire, Paris, LʼHarmattan, 2000, p. 69. 252 V. Mihordea, op. cit., p. 231. 253 „Sur ces entrefaites, je demandai mon congé à son altesse, qui pour me témoigner aussi de son côté la reconnaissance à la greque, me refusa la moitié de la somme convenue dans mon contrat pour mon voyage de retour” (George Pascu, op. cit., p. 72; vezi şi Ştefan Lemny, op. cit., p. 74). 254 „Quand le prince va à lʼéglise ou à la promenade, il est suivi par toute son armée et par tous les officiers, dont je viens de parler. Après la procession des récolets du grand couvent de Milan, je ne connois rien de plus imposant ni de plus majestueux que cette marche du Hospodar de Moldavie” (George Pascu, op. cit., p. 73). 255 „Dans les antichambres du palais du Prince, on trouve à toute heure du jour deux fous, dont lʼemploi est de secourer un grelot dʼargent, de faire des contorsions et de rire à gorge déployée quand son altesse passe et repasse dʼun appartement à lʼautre” (ibidem, p. 75). 256 Ibidem, p. 74. 257 Dan A. Lăzărescu, op. cit., vol. I, p. 104, 128 (nota 2). 263 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 258 („stupide et barbare”) , poate fi un indiciu că francezul complotase împreună cu boierul moldovean. Pentru Carra, Manolache Bogdan era „descendent al uneia din cele mai vechi familii din ţară, bărbat de admirat datorită elocinţei lui, puterii lui de judecată şi cunoştinţelor de limbi străine, boierul pentru care 259 neamul moldovenesc nutrea cea mai multă iubire şi cel mai mare respect” . Grigore Ghica este perfect conştient de poziţia sa slabă din toate punctele de vedere, îngrijorarea reieşind dintr-o scrisoare trimisă prinţului Potemkim, la 29 august 1777, când domnul îşi exprimă temerile în legătură cu viitorul său în cazul declanşării unui nou conflict ruso-turc, el mizând pe posibilitatea de a se 260 refugia în Rusia . Tot în august, domnul expediază două scrisori succesive regelui Frederic al II-lea, în care arată că, în acele vremuri grele, se poate bizui doar pe sprijinul majestăţii sale (inclusiv la curtea Rusiei), însoţind speranţa 261 mărturisită în scris cu câteva cadouri, un cal arăbesc şi patru iepe . Demersurile de acest fel continuă şi la alţi posibili protectori, precum Rumianţev, căruia, în septembrie 1777, domnul îi scrie că „văzând primejdia” la care se supunea din cauza unei posibile rupturi ruso-otomane, cere „respectuos” ajutorul 262 curţii Rusiei . Simţul pericolului îl determină să caute în cele patru zări un loc de azil, dar nimeni din puternicii zilei nu-şi asumă riscuri inutile pentru un principe ce nu mai aduce niciun folos. Criza din relaţia domnului cu boierii îşi atinge zenitul în toamna anului 1777, când, în condiţiile arătate pe larg în capitolul anterior, domnul este ucis 263 de otomani, plătind cu viaţa „lupta împotriva proprietarilor” . În 29 septembrie 1777, un grup de boieri (paharnicul Iordache Dărmănescu, care fusese bătut la tălpi din porunca lui Ghica, clucerul Mihalache Balş, medelnicerul Iordache Cănănău, marele spătar Iordache Cantacuzino, banul Grigore Balş şi alţii) fuge 264 la Hotin , unde se plasează sub protecţia paşei, reproşând domnului 258 Ibidem, p. 137 (nota 59). Ibidem, vol. I, p. 118. 260 „La méfiance de la Porte envers moi dans les circonstances présentes me faisant craindre pour ma déposition en cas dʼune déclaration de guerre indispensable […], je me trouve dans une agitation continuelle, en ne pouvant imaginer dʼautre ressource pour ma sûreté que le saint asyle de mes bienfaiteurs” (V. A. Urechia, op. cit., tom. II, p. 285). 261 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 1896, p. 132-133. 262 Idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediţie îngrijită de Ruxandra Mihăilă, f.l., Eurosong & Book, 1999, p. 263-264 263 Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, în româneşte de Aurelia Creţia, prefaţă şi note de Alex. Duţu, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 15. 264 Efemeridele scrise cu mâna sa de banul Constantin Caragea, 1777-1811, în vol. Scrieri şi documente greceşti privitoare la istoria românilor din anii 1529-1837, culese şi publicate în tomul XIII din documentele Hurmuzaki de A. Papadopulos-Kerameus, traduse de G. Murnu şi C. Litzica, Bucureşti, 1914, p. 69. 259 264 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă favorizarea unei clientele greceşti (Constantin Ventura, Schiliti, Hristodulo, 265 medicul Fotache, Constantin Caragea) . Iniţial, Ghica nu crede această veste, dar capuchehaia sa de la Hotin îi confirmă prezenţa fugarilor şi primirea bună făcută de paşă, dovadă că planul fusese perfectat în colaborare cu otomanii. Conştient de urmări, Grigore al III-lea Ghica încearcă să-i readucă pe fugari, apelând pentru mediere la Ioniţă Cantacuzino; acesta refuză, sub pretextul unei boli subite. Domnul e refuzat în primă instanţă şi de nepotul său, hatmanul Iordache Ghica (care ceruse voie, chiar în ziua de 29 septembrie, „să se ducă la 266 Holboca pentru nişte trebi casnice” ). În cele din urmă, Iordache se decide să 267 268 încerce o reconciliere , demers soldat cu un eşec . Eforturi asemănătoare făcuse şi căminarul Dumitrache Schiliti, mare eroare tactică în condiţiile în 269 care acesta devenise mărul discordiei (într-o anume măsură) în conflict . La 30 septembrie se primeşte (cu spaimă de unii, cu bucurie nemărturisită de alţii) ştirea intrării în ţară a capugiului Karahisarlî Ahmed. O delegaţie a boierilor opoziţionişti (spătarul Manolache Bogdan şi banul Gheorghe Sturdza) se întâlneşte cu trimisul otoman încă înainte de intrarea acestuia în capitală, probabil pentru a încerca să afle natura misiunii acestuia în Moldova, iar marele pitar Gavrilache şi căpitanul de lefegii Dumitraşcu sunt desemnaţi 270 de domn să-l conducă la Beilic , unde trimisul sultanului se instalează cu 40 de însoţitori şi începe să-şi pună planul în aplicare (se pare că la Poartă i s-ar fi spus: „Nu aduci pe Ghica, fie viu sau mort, fii sigur că vei pierde propriul tău 271 cap” ). 265 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 337; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 124. Efemeridele scrise cu mâna sa de banul Constantin Caragea, ed. cit., p. 69. 267 Hatmanul Ghica răspunde domnului, înclinat să minimalizeze acţiunea boierilor: „Nu mi se pare, doamne, ca lucrul să fie hotărârea unora, ci, precum am auzit de ici de colo, cred că e făcut după înţelegerea comună, şi că sunt toţi uniţi de la mitropolit până la cel din urmă, ca să se îndrepte la toate hotarele din prejur să-şi arate către stăpânitorii lor seculari îndreptăţirile şi cererile lor” (ibidem, p. 70). 268 Boierimea răzvrătită cere domnului ca marea postelnicie să fie acordată lui Iordache Ghica, ca semn al reconcilierii (ibidem, p. 74). 269 Căminarul fuge după uciderea domnului din ţară („Şi mai înnainte cu şese zile au pribegit opt boieri şi după mărie sa vodă au pribegit şi un grec, unul Spileţa căminar, ci era mai aproapi de vodă, oh, oh, marii ciudă făcu Sfântul Dumnezău, că săracul căminar, ci au fugit la nemţi, cu sucman, călari pi cal”), având de suferit şi alţi apropiaţi ai fostului domn, precum negustorul Coste Avram („Atunce vai de câţiva boieri greceşti, de un neguţitor, anumi Coste Avraam, ci au mai păţit! [...] Şi când s-au dus au luat pi un neguţitor, anume Coste Avraam, şi altu ce au fost ftori vistier şi i-au dus la Ţarigrad”) (I. Caproşu, E. Chiaburu, op. cit.¸p. 278). 270 Ca o ironie a sorţii, casele de la Beilic unde se petrece scena uciderii lui Grigore Ghica fuseseră refăcute, în anul 1776, cu sume mari de bani de la Vistierie (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 539). 271 Nicolae Grigoraş, Beilicul din Iaşi şi asasinarea domnitorului Grigore al III-lea Ghica (1 oct. 1777), extras din CI, serie nouă, VI, 1975, p. 104. 266 265 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Domnul mai speră încă în aplanarea conflictului înainte de întâlnirea cu oaspetele nepoftit de la Poartă, de aceea îl trimite, la Hotin, pe uşierul Gavrilache, cu scrisori şi bani pentru paşă, cerând predarea fugarilor. Tentativa eşuând, promite resemnat că va satisface toate cererile formulate de mitropolit şi boieri, cu condiţia ca aceştia să intervină pe lângă fugari pentru a reveni în 272 ţară . Discuţiile se poartă duminică, 1 octombrie 1777, după slujba religioasă, 273 în spătărie , când mitropolitul Gavril Calimah îi atrage atenţia domnului asupra 274 unor nedreptăţi şi „lucruri fără de cale” din ţară, acestea fiind motivele pribegiei căftăniţilor. Ghica se arată surprins şi promite măsuri de îndreptare, mai ales înlăturarea postelnicului Ventura, a căminarului Schiliti şi a logofă275 tului Hristodulo . Marele logofăt Vasile Razu (despre care unii cercetători 276 consideră că ar fi fost un „membru cheie al conspiraţiei” , ipoteză discutabilă) 277 face şi el câteva observaţii aspre la adresa domnului . În seara aceleiaşi zile de duminică, Vasile Razu se prezintă la domn, înştiinţându-l că aga turc l-a 278 chemat să-i facă o vizită, şi cere permisiunea domnului pentru aceasta . Jocul complotiştilor merge înainte: faptul că boierii se întruniseră la Mitropolie mai devreme decât ceasurile fatale în care s-a pus capăt vieţii domnului ar susţine ipoteza unei corelări a acţiunii boiereşti cu misiunea capugiului otoman. Deoarece acesta pretinsese că este bolnav, domnul îi trimite la el pe ambii medici ai curţii (Fotache şi Gavrilache), dar turcul, prin vicleşug (îşi leagă mâinile pentru a-şi slăbi pulsul), convinge pe unul dintre ei de starea de slăbiciune în care s-ar fi aflat. Celălalt medic, bănuind simularea, îl sfătuieşte pe domn să renunţe la vizita pe care intenţiona s-o facă demnitarului otoman. Grigore al III-lea Ghica hotărăşte însă să-şi înfrunte destinul şi se 272 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 124-127. Spătar fusese căftănit doctorul Dracache Depasta, dar nu avem informaţii despre implicarea sa în complotul de la începutul lui octombrie 1777. Că a fost atras în frământările boiereşti din epocă stă mărturie participarea, alături de aceiaşi boieri, la complotul împotriva lui Moruzi din 1778 (Sorin Grigoruţă, op. cit., p. 173-174). 274 Nicolae Grigoraş, op. cit., p. 109. 275 Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 127. 276 Dovadă fiind că a fost numit în fruntea căimăcămiei de cinci boieri ce aveau să conducă ţara până la venirea noului domn; în plus, mărturiile epocii arată că, în momentul când se sigilau camerele palatului domnesc, Vasile Razu fusese văzut cu încălţămintea plină de sânge, aşadar s-ar fi aflat în Beilic în momentul asasinării lui Ghica (Nicolae Grigoraş, op. cit., p. 109; Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 130). 277 N. Iorga, Din originile politicianismului român: o acţiune de opoziţie pe vremea fanarioţilor, extras din AARMSI, s. III, t. VIII, mem. 14, Bucureşti, 1928, p. 9-10. 278 Efemeridele scrise cu mâna sa de banul Constantin Caragea, ed. cit., p. 74. Mai mult, banul Caragea arată despre logofătul Razu, într-o notă marginală: „Să se ştie, că boierul logofăt Vasile Razu nu se potrivià celorlalţi boieri niciodată în prigonirea domnilor” (ibidem, p. 74). 273 266 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă deplasează la Beilic, aproape singur, luând „şi un giuvaer de ceasornic, cu un 279 lanţ asemenea, ca să-l dăruiască agăi” . 280 Aici, în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777, domnul este ucis , după cum spune una dintre multele însemnări rămase mărturie: „Să se ştie când au tăiet turcii pe măria sa Grigore Alexandru Ghica voievod în Eşi, cu vicleşug, un spurcat de turc capegiu, în casele de Beilic, la veletu 1777, oct. 1, duminecă spre 281 luni, ca la două ceasuri de noapte” . 282 Constantin Caragea , cea mai importantă sursă pentru evenimentele acestor zile, fiind plecat pentru îngrijirea sănătăţii sale la Roman şi la Neamţ (unde află de asasinarea „slăvitului mieu domn” de către capugiul turc), găseşte cu cale să spună că acesta, „fără vre-o poruncă scrisă, o făcuse din vechea lui 283 ură personală asupra răposatului” , aceasta fiind singura explicaţie de acest fel dată asupra crimei. Mult mai târziu, în jur de 17 noiembrie, după plecarea capugiului, boierii prieteni caută în grădina Beilicului, unde trupul fără cap al domnului fusese îngropat de turci, îl deshumează şi îl înmormântează în Biserica Sf. Nicolae 284 285 Domnesc , apoi, la o dată necunoscută, în Biserica Sf. Spiridon . Pe mormântul său se poate citi şi astăzi: 279 Ibidem, p. 74. Louis de Chénier, Révolutions de lʼEmpire Ottoman, Paris, 1789, p. 233-234; C. Gane, op. cit., vol. II, p. 215-219; Nicolae Grigoraş, op. cit., p. 104-106. 281 Nicolae Grigoraş, op. cit., p. 112 (nota 76). Un alt martor al vremii consemna: „Au trimis de la Poartă înpăratul capigiu şi i-au tăiat capul, pizmuindu-l că, ca un hain, au fugit la muscali de voia sa” (Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), transcriere după original, indice şi glosar de Dumitru Bălaşa, studiu introductiv de Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu, note şi comentarii de Nicolae Stoicescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 37). Cumnatul său, Ianache Văcărescu, scrie sec: „Şi într-această îndămănare de vreme devletul trimise pă Cara Hâsarî zadé capigi baş la Iaşi şi luă capul lui Grigorie vodă” (Ianache Văcărescu, op. cit., ed. cit., p. 122). Pentru alte însemnări contemporane privitoare la sfârşitul lui Grigore Ghica, vezi I. Caproşu, E. Chiaburu, op. cit., vol. II, p. 258, 265 („Pizma şi unealta sa, intriga, au adus tăierea capului strălucitului nostru binefăcător în Bogdania şi de acolo sfântu-i cap a fost purtat la Constantinopol”), 267, 269, 275-276, 277-278, 401. 282 Mai nou, despre personalitatea şi caracterul scrisului istoric al lui Constantin Caragea: Ştefania Costache, Loyalty and Political Legitimacy in the Phanariotsʼ Historical Writing in the Eighteenth Century, în „Südost-Forschungen”, 69/70, 2010/2011, p. 34-36, 39-42. 283 P. P. Panaitescu, Un manuscript necunoscut al „Efimeridelor” lui Constantin Caragea banul, în BCIR, III, 1924, p. 138. 284 Cum nimeni din familie nu s-a putut ocupa de îngroparea lui Ghica, care nu găsise vreme să-şi pregătească locul somnului de veci la Sf. Spiridon, credem că soluţia oferită de Biserica Sf. Nicolae Domnesc trebuie pusă în legătură cu faptul că aici se găsea locul de odihnă al lui Alexandru, unul dintre fiii lui Grigore al II-lea Ghica, ce murise de copil, din cauza frigurilor (Mihail Kogălniceanu, Cronicile României sau 280 267 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea „Odraslă a Ghiculeştilor / Lui Grigore-al Dacilor Domn vestit, / Cu evlavie’nvelit, din strămoşi ca aceştia, / Ascunde-acest mormânt frumos trupu-i. / El a fost smuls de-o năprasnică moarte, / Iar acum în 286 lăcaşul ceresc locuieşte” . Aici odihneşte şi astăzi, alături de un fiu, Scarlat, mort la 1828, şi de 287 nepotul de soră, Costache Ghica, trecut la cele veşnice în 1818 . Prezenţa ramurilor de palmier („finic”) în decoraţia lespedei semnifică moartea sa de 288 martir, acesta fiind un simbol al martirajului în iconografia creştină . După uciderea domnului, capugiul citeşte în faţa boierilor impresionaţi de cele întâmplate patru firmane: că nu este război, că Grigore Ghica este trădător, că este mazilit şi că în locul său este numit domn Constantin Moruzi (caimacami fiind desemnaţi logofătul Vasile Razu, comisul Costache Ghica, 289 Ioniţă Cantacuzino, Dumitrachi Sturdza, Iordache Balş şi Manolache Bogdan) . În porunca sultanului din 13-22 octombrie 1777, adresată capugi-başiului Karahisarlî Ahmed („care, având rangul de prim-imbrohor, se află în târgul Iaşi, cu însărcinarea de a-l mazili pe fostul voievod al Moldovei”) şi caimacamilor noului domn, se arată că Grigore Alexandru Ghica, „făcându-şi obicei şi semn din îndărătnicie şi încăpăţânare”, a arătat „opoziţii şi lipsă şi nepăsare” în îndeplinirea îndatoririlor sale faţă de Poartă (cu referire la strângerea zaherelelor), a „perceput mulţi bani de la sărmanii supuşi, în perioada celor doi 290 ani când ei au fost scutiţi” , iar „tirania pe care a făptuit-o nu a cunoscut letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a II-a, vol. III, Bucureşti, 1874, p. 168). După Manolache Drăghici, „trupul i s-au înmormântat prin iconomia boierilor la o bisericuţă mai depărtată de târg cu mare fereală să nu simtă capugiul, ce poroncisă să-l arunce la câni, iar capul l-au dus arapul la Ţarigrad chear în noaptea aceea cu poşta” (Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre, vol. II, Iaşi, 1857, p. 44). 285 Nicolae Grigoraş, op. cit., p. 109. 286 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 58; o variantă de traducere în idem, Inscripţii din bisericile României, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 156-157. 287 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, p. 551; piatra de mormânt a lui Grigore al III-lea Ghica, p. 579, fig. 1006. 288 Sorin Iftimi, Turnul bisericii Sfântul Spiridon din Iaşi, un monument între două lumi, în Laurenţiu Rădvan (ed.), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 175. 289 C. Gane, op. cit., vol. II, p. 221; N. Iorga, Din originile politicianismului…, p. 10. Chiar în 2 octombrie, căimăcămia înştiinţa pe mazilii, ruptaşii, vorniceii şi locuitorii satelor din ţinutul Tutovei despre schimbarea de domn şi despre noii ispravnici numiţi aici, anume Constantin Paladi paharnic şi Iordache Iamandi stolnic (Creşterea colecţiunilor, nr. X (1909, ianuarie-martie), p. 44). 290 În iulie 1776, se dădea o înştiinţare despre emiterea firmanelor către domnii din 268 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă limită şi margine”. Mazilirea sa trebuia să pună capăt acestei situaţii, iar fostul domn avea obligaţia să vină cu întreaga sa familie la „casa sa aflată la Înalta mea Poartă”. Acesta a refuzat însă să urmeze porunca, mai mult, „s-a încumetat a rosti vorbe de ocară, de natură să ştirbească onoarea Înaltului devlet şi să pricinuiască uciderea sa”, pentru ca „răzmeriţa şi nesupunerea sa” să nu ducă la 291 scăparea ţării din mână . Firmanul a fost emis după ucidere pentru a confirma hotărârea luată de capugiu la faţa locului. Într-o altă poruncă a Porţii pentru acelaşi Karahisarlî (23 octombrie-noiembrie 1777) se reamintesc principalele capete de acuzare la adresa fostului domn, cel mai important fiind, şi aici, „trădarea sa faţă de măreţul meu Stat”, fapt adus la cunoştinţa Porţii chiar de către boieri şi dovedit de „ciorna scrisorii ce a fost găsită asupra sa după executare”. Boierilor li se cerea să colaboreze pentru confiscarea întregii averi a celui ucis, din care fuseseră deja găsite „circa două sute pungi de akce”, urmând 292 să fie sechestraţi şi alţi bani ce fuseseră investiţi de fostul domn în negoţ . Se pune întrebarea în ce măsură a existat şi o facţiune boierească prorusă, ataşată domnului, în conflict cu o alta, filoturcă, din care s-au „recrutat” şi 293 complotiştii . Printr-o poruncă circulară (23 octombrie – 1 noiembrie) adresată Principate în legătură cu expirarea termenului de scutire a plăţii giziei şi a altor dări către Poartă pentru perioada de doi ani prevăzută în tratatul de pace. Gizia Moldovei se stabilea la 135 de pungi de akçe, 444 şi jumătate de guruşi, la care se adăugau obişnuitele avaieturi de bairam şi darea rikâbiyye de 25 000 de guruşi anual (Valeriu Veliman, op. cit., p. 481-487, doc. nr. 177); vezi şi I. Dumitriu-Snagov, op. cit., p. 374-375, doc. nr. XCI. 291 Valeriu Veliman, op. cit., p. 489-491, doc. nr. 178. Tahsin Gemil remarcă faptul că Grigore Ghica „este singurul domn al Moldovei ucis, prin decizia Porţii, în exerciţiul domniei” sau imediat după comunicarea mazilirii. Constantin Moruzi avea socotită domnia începând cu a 14-a zi a lunii Şaban, adică din 17 septembrie 1777 (Mărturii din arhivele turceşti referitoare la sfârşitul tragic al domnului Moldovei Grigore Al. Ghica (1777), în RA, Anul LXI, vol. XLVI, nr. 3/1984, p. 292, inclusiv nota 10). 292 Tahsin Gemil, op. cit., p. 293. 293 „[...] această crimă odioasă a fost pregătită temeinic cu concursul grupării boiereşti ostilă domnitorului. Cel implicat direct a fost logofătul Vasile Razu, care a şi fost numit în fruntea căimăcămiei de cinci boieri, care urma să se ocupe de treburile ţării, până la instalarea unui nou domnitor. Din complot au mai făcut parte şi marele logofăt Ioniţă Cantacuzino, marele vornic Dumitraşcu Sturza, Costache Ghica, marele vistiernic Iordache Balş şi marele spătar Manolache Bogdan” (Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 130). Acestora li se mai adaugă cei care au semnat procesul-verbal de inventar al bijuteriilor lui Grigore Ghica, şi anume logofătul Ioniţă Delianu, hatmanul Iordache Ghica, vornicul Ioniţă Sturza, spătarul Manase, spătarul Todiraşcu Balş şi marele paharnic Nicolae Balş, ultimul fiind chiar ginerele domnului (Tahsin Gemil, op. cit., p. 294, 298). Câţiva ani mai târziu, în 11 mai 1781, Constantin Moruzi comunica Porţii detalii despre administraţia austriacă din Bucovina, amintind şi de acţiunile răuvoitoare ale rudelor şi ale adepţilor fostului domn Grigore al III-lea Ghica (Valeriu Veliman, op. cit., p. 498-512, doc. nr. 182). Ne putem gândi că aceste rude „răuvoitoare” erau, în 269 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea comandanţilor otomani de la Tighina, Hotin, Dumbasar, Vozia şi Căuşani, Poarta le cerea să ia măsuri stricte de securitate la Nistru, pentru a zădărnici fuga în Rusia a unor boieri din partida fostului domn şi a împiedica eventuale 294 acţiuni ale Rusiei menite să producă tulburări în Moldova . Interesant este faptul că din grupul de opoziţie făceau parte chiar membri ai familiei Ghica: fraţii Costache şi Iordache Ghica, nepoţii de soră ai domnului, precum şi ginerele acestuia, Nicolae Balş. În porunca sultanului deja amintită mai sus, se cerea, de altfel, lui Karahisarlî Ahmed să nu se atingă sub nicio formă de bunurile uneia dintre fiicele lui Ghica, căsătorită cu „numitul boier Balş, care este unul dintre boierii cei mai credincioşi şi în toate privinţele cinstit faţă de măreţul meu Stat”. Mai mult chiar, se menţiona în poruncă şi faptul că firmanul în această privinţă era emis la rugămintea „voievodului 295 actual al Moldovei, Constantin [Moruzi] voievod” , cumnatul celor doi fraţi Ghiculeşti (era căsătorit cu sora lor, Smaranda). Aşa cum am mai arătat, ostilitatea fraţilor Iordache şi Costache Ghica îşi poate avea originea în unele întâmplări petrecute la Petersburg cu fratele lor Alexandru, care murise acolo, poate, şi din pricină că Grigore Alexandru Ghica nu a fost alături de rudele sale în nişte momente deosebit de grele pentru acestea (banul Caragea vorbeşte despre perioada petrecută în Rusia ca despre 296 una când „am îndurat mari nenorociri, întristări şi primejdii ale vieţii” ). Din unele izvoare otomane ar reieşi faptul că, deşi luată evident în calcul, uciderea domnului nu era un imperativ; capugiul, tras ulterior la răspundere, a 297 pretextat o rezistenţă a domnului şi necuviinţă faţă de reprezentantul Porţii . Că a fost într-adevăr aşa sau Împărăţia a dorit doar să explice şi să scuze o faptă cu un puternic ecou în contemporaneitate, e mai greu de spus; oricum, este o ipoteză care încă nu poate fi total respinsă. Faptul odată consumat, autorităţile otomane se îngrijesc de înlăturarea ultimelor sale consecinţe. Familia domnului este trimisă la Constantinopol, iar averea e confiscată. Când văduva decapitatului şi copiii acestuia ajung pe 298 ţărmul Bosforului, tefterdarul deja sigilase cele două case ce le aparţinea . primul rând, cei trei nepoţi de văr ai fostului domn, fiii lui Scarlat Ghica, anume Ion, Grigore şi Gheorghe, toţi refugiaţi în Rusia. 294 Tahsin Gemil, op. cit., p. 293, nota 14. 295 Ibidem, p. 294, nota 18. Constantin Moruzi intră în capitala Moldovei la 24 noiembrie, „fără bagaj, lăsându-şi haremul în urmă” (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 138). 296 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 137. 297 Într-o poruncă a sultanului Abdul Hamid I către capugiul său şi către caimacamii lui Moruzi se arată că, în ciuda atitudinii sale duşmănoase, sultanul hotărâse ca, după mazilire, domnul să se stabilească cu familia la Poartă. Primind însă firmanul de mazilire, domnul a rostit vorbe de ocară, arătându-şi făţiş „revolta şi nesupunerea” (Valeriu Veliman, op. cit., p. 488-491, doc. nr. 178). 298 Raport din 4 noiembrie 1777 (Al. Ciorănescu, op. cit., p. 319-320, doc. nr. DCCXVIII). Pentru amănunte privind moartea lui Ghica, vezi şi ibidem, p. 321-322, doc. 270 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Autorităţile otomane încercau să întârzie transmiterea veştii uciderii domnului 299 Moldovei de către reprezentantul Rusiei , răstimp în care cancelariile apusene 300 se arătau preocupate de posibilitatea reizbucnirii conflictului ruso-turc . La începutul lunii decembrie, când Moruzi pleca spre Iaşi, doamna Ecaterina era 301 aşteptată la Poartă „avec ses ministres confidents” . Prin porunca sultanului, capugiul ia în stăpânire şi sigilează bunurile familiei, urmând ca primul caimacam (Vasile Razu) să le ţină în grijă, începând cu data de 17 septembrie 1777, când averea principelui intră în stăpânirea 302 Porţii (dovadă în plus că hotărârea de mazilire fusese luată cu mult timp înainte). Se emite şi un firman în baza căruia Saud Abdulah aga este împuternicit să vândă moşiile „grecului Grigorie, carele fiind domn de Moldova s-au omorât”. Moşia Cristeşti e cumpărată de Constantin Balş pentru 14 550 lei, acesta cerând firman pentru a intra în posesia moşiei, caz extrem de rar, întrucât 303 otomanii confiscau bunurile de Vistierie, dar nu şi stăpânirile funciare . Aceeaşi soartă a avut şi moşia Trifeştii de la ţinutul Neamţului (cu siliştile Romăneştii, Buhuşeştii, Onceştii, Movilenii, Ciortăneştii, Popşeştii, Pădurenii şi Poienile), în stăpânirea căreia Ghica intrase nu cu mulţi ani înainte (primăvara anului 1766), în contul unei datorii de 30 000 de lei, de la moştenitorii lui Iordache Hrisoscoleu fost mare vistiernic (Nicolae Roset mare vistiernic şi soţia 304 sa, Smaranda, sora lui Iordache Hrisoscoleu ). La acea dată, moşia valora doar jumătate din suma datorată, la cealaltă jumătate domnul renunţând. Prin mezat, Trifeştii ajung tot la Constantin Balş, care „cu jalobă pecetluită au cerut [ca] să dei împărătească întăritură”, lucru ce se întâmplă la 9 februarie 1780, după ce sunt verificate actele Trifeştilor şi documentele privind averea „arătatului 305 mort” . O soartă asemănătoare a avut şi moşia Hotărnicenii, a cărei poveste 306 am spus-o însă mai sus . nr. DCCXIX şi DCCXX. 299 Ibidem, p. 322, doc. nr. DCCXXI. 300 Ibidem, p. 322-323, doc. nr. DCCXXII. 301 Avea să ajungă la Poartă înainte de 17 ianuarie 1778 (ibidem, p. 323, doc. nr. DCCXXV). 302 Valeriu Veliman, op. cit., p. 490, doc. nr. 178. 303 Nicolae Grigoraş, op. cit., p. 111. 304 Creşterea colecţiunilori, nr. X, 1909, p. 194-195 305 Sever Zotta, Un firman de întăritură pentru moşia Trifeştii, confiscată după uciderea lui Grigore Ghica Voevod, în RI, XIV, 1928, nr. 1-3, p. 53-55. 306 Să notăm că, la 11 octombrie 1795, se alegeau hotarele unor moşii din stânga Prutului, anume Băzganul, Leova, Bujorul, Băcăniţei, Măldăreni, Ţărcani, Meşeni, Sârducu şi Hărăgaşi, cumpărate de hatmanul Costache Ghica, prin sultan-mezat, de la vistiernicul Matei Cantacuzino, toate vecine cu Hotărniceni. În hotarnică se aminteşte de „hotarul turcesc”, de „movilele lui Halil paşa”, de „cele două ceasuri ce iaste loc iarăşi de Moldova, dar dat spre hrană tătarilor” (Ion Pătroiu, Un document inedit din 271 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Capugiul nu s-a grăbit deloc să se întoarcă la stăpânul său. A rămas în Iaşi o lună şi jumătate, timp în care a sigilat şi a confiscat întreaga avere a domnului executat. În noaptea fatidică s-au pecetluit, în prezenţa boierilor, „în odăile dinăuntru”, două lăzi mici de aur, „lada de hârtii”, găsită cu lacăt, şi o ladă „mică de scândură cu catifea, făcută pe dinăuntru cu hârtie marcată, care 307 în târgul Iaşi se numeşte ladă de Lipsca”, în care erau bijuteriile . Toate acestea au rămas în odăile de la palat până „în a patra joi” de la uciderea principelui, când, în faţa aceloraşi boieri care, „în noaptea omorârii voievodului Ligor”, fuseseră „cu toţii prezenţi” „la Curte”, la operaţiunea de sigilare a bunurilor amintite, se deschide lada cu bijuterii şi se face un inventar. Acolo se aflau o tabacheră ornată cu diamante, trei ceasuri de aur cu diamante şi rubine, briliante „mărunte” puse în două hârtii, un inel de arc cu diamante, două 308 perechi de cercei cu briliante şi smarald şi un sigiliu din aur alb cu nestemate . În privinţa banilor confiscaţi, există o însemnare într-o condică păstrată la arhivele din Istanbul (datată 31 decembrie 1777 – 29 ianuarie 1778), în care se precizează că toate lichidităţile fuseseră găsite în odaia tezaurului de la palatul domnesc, în lăzi sigilate cu pecetea domnului, precum şi „în odaia numitului creştin Papa Filou”, a cărei uşă era, de asemenea, sigilată. Odată rupte sigiliile, s-au găsit 18 000 de galbeni ungureşti, 3 620 de galbeni veneţieni şi 3 945 de 309 galbeni egipteni (în total, în echivalent de argint, 91 551 de guruşi) . După uciderea lui Grigore Ghica, capul, sărat şi jupuit, e trimis la 310 311 Poartă („pân Bucureşti, de l-au văzut Alexandru vodă Ipsilant, fiind domn” Arhivele Franceze: Hotărnicie (1795) a moşiilor de pe malul stâng al Prutului, proprietăţi ale familiei Ghica, în RA, Anul LXXX, vol. LXV, nr. 1-2, 2008 p. 148-161). 307 Tahsin Gemil, op. cit., p. 297. Chiar în anul 1777 se făceau plăţi pentru cumpărarea de la Constantinopol a unor bijuterii „pentru trebuinţa gospod”, în aceste tranzacţii fiind implicat şi negustorul Costea Avram (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 508, 510), care va fi dus ulterior la Ţarigrad, probabil pentru continuarea anchetei privind averea fostului domn. 308 Tahsin Gemil, op. cit., p. 297. În ladă mai exista şi o condică în care, cu meticulozitatea care îl caracteriza pe fostul domn, erau însemnate toate aceste bijuterii. S-a observat, astfel, că cele notate în condică nu corespundeau cu lucrurile găsite, fiind chemat, pentru lămuriri, bijutierul francez al lui Grigore Ghica, Eau-de-Chair (?). Acesta a declarat că domnul îi ceruse să modifice unele dintre bijuterii, explicându-se în acest fel fragmentele de briliante găsite, nu şi lipsa unui ceas, pe care Ghica l-ar fi pus „în sân pentru a-l da undeva; nu se ştie încă unde s-a dus [acest] ceas” (ibidem, p. 298). În sama Vistieriei din acel an, bijutierul francez este menţionat drept „musu Şaber” (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 534, 535), iar ceasul lipsă luat de Ghica „în sân” poate fi cel ce urma să fie dăruit capugiului în noaptea fatidică, de care acesta probabil că a „uitat” între timp. 309 Tahsin Gemil, op. cit., p. 296. Vedem că se găsise o sumă foarte mare de bani lichizi, dacă ne gândim, comparativ, că tributul ţării la Poartă, pe un an, era de 150 000 de guruşi. 310 Efemeridele scrise cu mâna sa de banul Constantin Caragea, ed. cit., p. 77. „Iar 272 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă – să se fi bucurat adversarul lui Ghica de privelişte sau a simţit fiorul spaimei unei soarte asemănătoare?), înfăţişat sultanului la 20 octombrie şi apoi expus trei zile, înfipt într-o suliţă, deasupra porţii Seraiului. Inscripţia care-l însoţea amintea privitorilor că domnul trădător culesese ilegal impozitele pe cei doi ani cât ţara era scutită (impunând „şi stoarceri de s-au primit contra lui mulţime de jeluiri”), nu aprovizionase capitala şi refuzase să vină la Constantinopol cu familia „şi să rezideze în casa lui de ţară”; „dar el cu toată mândria şi dispreţul, arătând că nu voieşte a asculta de ordine supreme înalte şi având încă şi îndrăzneala şi cutezanţa de a exprima în nesăbuiţi şi grozavi termini, repugnanţi demnităţii şi cinstei strălucitei Porţi şi pricinuind nimicirea lui, a trebuit 312 să fie ucis” . Să zăbovim o clipă asupra acestui episod, căci el poate oferi desluşiri suplimentare. Este vorba, aşadar, dacă privim lucrurile şi din perspectivă otomană – şi trebuie să o facem –, mai curând de o execuţie a unui funcţionar al statului care nu mai slujea interesele stăpânului său, măritul padişah, decât un asasinat. Precedată de o ştrangulare, aşa cum se proceda în cazul musulmanilor 313 314 315 trădători , decapitarea are evidente conotaţii rituale şi politice , devenind, începând din secolul al XVIII-lea, „moartea infamantă prin excelenţă”, destinată 316 pedepsirii celor vinovaţi de rebeliune . Tăbliţa aşezată lângă capul expus, numită yafta, conţinea povestirea faptelor de care se făcea vinovată victima şi 317 justifica, astfel, uciderea sa . Din ce ştim până acum, Poarta avea destule motive să creadă că domnul numit pe tronul Moldovei era departe de a fi un slujitor fidel al intereselor sale la nordul Dunării. În privinţa acuzaţiilor de refuz în a aproviziona Poarta cu cereale, trebuie să amintit că domnul, primind ordin să trimită la Galaţi şi Brăila o cantitate de cereale, răspunde, prin Iacovachi Rizo, că lăcustele şi inundaţiile capul într-o cutie / l-au trimis la-mpărăţie” (Istoria literaturii române, vol. I, p. 709). 311 Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 299, nr. 6. 312 Hurmuzaki, Documente, supl. 1, vol. I, p. 962, doc. nr. MCCCLXVII; Ion I. Nistor, op. cit., p. 420-421; N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 340. 313 „Pour les hauts personnages musulmans, la strangulation précède la décapitation [...]” (Matei Cazacu, La „mort infâme”. Décapitation et exposition des têtes à Istanbul, XVe –XIXe siècles, în vol. Les Ottomans et la mort: permanences et mutations, sous la direction de Gilles Veinstein, Leiden-New York-Köln, Brill, 1996, p. 248). 314 „Ainsi, la mise à mort solennelle des prisonniers après un combat, devant la tente du sultan; ou encore, les têtes envoyées au centre politique et religieux du pays, qui ont un caractère évident dʼoffrande” (Paul-Henri Stahl, Histoire de la décapitation, Paris, 1986, p. 188-189, apud Matei Cazacu, op. cit., p. 246). 315 Caracterul „mixt”, politic şi ritual, al decapitării este demonstrat de grija pentru conservarea şi transportul capului, identificarea de către sultan („quand il sʼagit dʼun prince roumain”), expunerea în faţa palatului imperial etc. (Matei Cazacu, op. cit., p. 247). 316 Ibidem, p. 248. 317 Ibidem, p. 247. 273 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea împiedică procurarea cantităţilor cerute. Stăruie, de asemenea, şi ca ţara să fie scutită de a trimite cherestea la Isaccea (19 corăbii se scufundaseră şi era greu să fie înlocuite). Poarta îi respinge cererile, cerându-i să cumpere cereale din Polonia. Mai este acuzat că a purtat o corespondenţă secretă cu Rusia şi că ar fi adunat averi asuprind poporul, averi cu care ar fi avut de gând să fugă în altă ţară (la Constantinopol, Constantin Moruzi susţine că Ghica a strâns mari sume de bani pe care le-a depozitat în bănci din Viena, Petersburg şi 318 Amsterdam) . Bijuteriile şi sumele mari de bani găsite în lăzile domnului ar fi mai curând dovezi în favoarea acuzatorilor săi. Cât priveşte birul colectat ilegal, Jean-Louis Carra pare a şti şi el că Ghica a ridicat de la locuitorii ţării „trei contribuţii” în acel răstimp de doi ani 319 în care, prin tratatul din 1774, ţara era scutită de tribut . Despre îndrăzneala cuvintelor lui Ghica din rapoartele adresate Porţii în chestiunea nordului Moldovei, am vorbit deja. Amintirea acelor „nesăbuiţi şi grozavi termeni” stăruia încă în cancelariile otomane şi produce efecte peste ani. Pentru a încheia această idee, credem că autorităţile otomane au acţionat în acest caz în conformitate cu propriile cutume, Ghica nefiind, din această perspectivă, decât un funcţionar în culpă al imperiului. Nicolae Iorga, referindu-se la uciderea domnilor, merge pe acelaşi fir când arată că turcii îşi rezervă „orice măsură faţă de oamenii lor, nu faţă de ţară, ale cării privilegii trebuie 320 neapărat respectate” . 321 Turcii ar fi încercat cinci atentate împotriva lui Ghica , după cum pare a şti F. I. Sulzer, care ne-a lăsat propria mărturie despre drama din Beilicul ieşean. Capugiul, trecând prin Bucureşti, s-a arătat mirat că cel pe care dorea să i-l recomande domnul muntean Alexandru Ipsilanti, şi anume banul Craiovei, fratele domnului de la Iaşi, ocupă o aşa mare demnitate, în loc ca aceasta să fie încredinţată unui boier român. Povestea este cunoscută în cele mai importante repere ale sale, memorialistul ştiind că domnul a avut cu solul Porţii „un viu schimb de cuvinte şi că ar fi rostit chiar o lungă pledoarie întru apărarea sa”. După execuţie, solul otoman a încercat să prindă „pe cei ce erau bănuiţi de a fi 318 Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii, p. 147. Nevoia de bani a domnului era foarte mare, dacă avem în vedere toate cheltuielile necesare pentru menţinerea la tron. Un singur exemplu: după cum notează Iacob Jonas Bjoernstahl, profesor al Universităţilor din Upsala şi Lund, călător, în 1776, la Constantinopol, la 26 august (stil nou) este de faţă la o „iluminaţie” a palatului aparţinând principelui Moldovei, cu ocazia celebrării naşterii unui „principe” al curţii otomane (I. C. Caragea, Un călător despre noi – Iacob Jonas Bjoernstahl, în RI, VI, 1920, nr. 1-2, p. 54). 319 J.-L. Carra, op. cit., ed. cit., p. 136. 320 N. Iorga, Au fost Moldova şi Ţara Românească provincii supuse fanarioţilor?, p. 355-356. 321 Ion I. Nistor, op. cit., p. 416. 274 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă fost părtaşi domnului la hainire”, între care şi cămăraşul domnesc, toţi aceştia apucând însă să fugă. Ghica nu fusese prevenit la timp de reprezentanţii săi de la Poartă, pe de o parte, în vreme ce se bizuise prea mult pe ruşi, pe de alta. Autorul mai ştie că turcii au cunoscut dorinţa lui Ghica de a fugi cu toată averea, la care era încurajat mai ales de doamna Ecaterina; doar gândul lacom de a mai ridica încă o dată oieritul şi zgârcenia l-ar fi determinat să-şi amâne fuga. În sfârşit, circula zvonul că însuşi socrul lui Ghica, „faimosul Iakavaki”, ar 322 fi aprobat crima . Medicul Andreas Wolf, care o îngrijeşte la Iaşi, în 1780, pe fiica lui Ghica, Ruxandra, obţine de la aceasta („cu lacrimi în ochi”) povestea împrejurărilor în care fusese ucis tatăl ei. Acesta, care încă înainte de încheierea păcii din 1774 primise învoire de la Ecaterina a II-a să se întoarcă în Moldova, unde a stat la episcopia din Roman (informaţie nouă), era bănuit că întreţinea corespondenţă tainică cu ruşii, motiv pentru care s-au trimis în două rânduri capugii pentru a-l ucide, ambele încercări soldându-se cu eşec. Povestea uciderii nu diferă esenţial de ceea ce se cunoaşte deja. Domniţa era atunci la curte, întrucât 323 tocmai născuse . Pentru a împlini rotund ,,cronica” noastră, trebuie acum să ne întoarcem la acele zile de început de brumărel, de mare spaimă în târgul Iaşilor, şi să urmăm firul ecourilor contemporane ale uciderii sale, care numai puţine n-au fost. Veştile despre moartea lui Grigore al III-lea Ghica s-au împrăştiat 324 325 repede, afară şi în interiorul spaţiului românesc , unde a rămas în cântecul popular (14 variante din care cel puţin două compuse în Ţara Românească) ca o 326 întâmplare „jalnică şi de mirare” , în care domnul, cu „mirat orgoliu”, cere socoteală capugiului: „Eu sunt pus domn de trei crai / Cum îndrăzneşti să mă 327 tai?” . 322 Ibidem, p. 438-441. Ibidem, p. 441-443. 324 Dogele Veneţiei primea un raport complet la 17 octombrie 1777 (Hurmuzaki, Documente, vol. IX/2, 1751-1796, Bucureşti, 1899, p. 105, doc. nr. CXXVI). Despre moartea lui Ghica, în termenii deja cunoscuţi, Lebas, însărcinatul cu afaceri al Franţei la Poartă, înştiinţează ministerul de la Paris abia la 4 noiembrie (V. A. Urechia, op. cit., tom. II, p. 283, nota 2). 325 Italianul Lionardo Panzini scrie din Bucureşti, unde se afla în slujba lui Alexandru Ipsilanti, despre uciderea lui Grigore al III-lea Ghica, descrisă pe larg, cu spaimă, arătând că pe domnul muntean numai sărăcia îl fereşte de aceeaşi soartă (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ediţia Adrian Anghelescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 378). 326 Istoria literaturii române, vol. I, p. 709. 327 Ibidem, p. 710. În 1781, se copie pe un manuscris oltean versuri privind decapitarea lui Ghica, iar în 1783 un preot moldovean adună pentru fiii săi extrase din 323 275 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Pe o carte de cult din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, păstrat în 328 Bulgaria, se află o însemnare privind uciderea lui Ghica , probă a rapidităţii cu care vestea uciderii unui domn de peste Dunăre a circulat în epocă. Într-o cronică braşoveană scrisă după 1780, se arată că după ce turcii l-au tăiat prin vicleşug pe Grigore Ghica, „i-au tăiat capul şi mâna dreaptă şi li-au dus la Ţarigrad, iar pe doamna şi pe un cocon i-au dus la Ţarigrad. Iar un 329 cocon, scăpând, s-au dus la împărăteasa Moscului, la Peterburhi” . Despre uciderea lui Ghica de către turci, „sub pretext că a fost pus domn 330 331 de blonzi” , se mai vorbea în Europa și după mulţi ani de la evenimente . La baza acestor ecouri stau coloanele gazetelor europene ale vremii, prin care ştirile despre uciderea lui Grigore al III-lea Ghica se răspândesc în întreaga 332 Europă, filtrând relatările corespondenţilor de la Varşovia ai acestora, mai ales în lunile noiembrie şi decembrie ale anului 1777. Ca orice ştire de un asemenea tragism, cea despre uciderea unui principe trezeşte emoţii în plus, mai puţin în Austria, unde se păstrează o tăcere, spun unii, vinovată. După ce „Gazette dʼUtrecht” arăta că din capitala otomană plecase spre Dunăre un 333 trimis al sultanului , primele ştiri despre drama din Beilicul ieşean sunt textele cele mai citite în epocă, printre care şi versuri despre moartea domnului Ghica (Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821). Studii şi texte, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1968, p. 51-52). 328 Virgil Cândea, op. cit., vol. I, Albania-Etiopia, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010, 311-312, nr. 158. 329 N. Iorga, Însemnări de cronică ale clericilor din Şcheii Braşovului, în BCIR, XII, 1933, p. 94. Despre tăierea capului şi a mâinii drepte se vorbeşte şi în alte însemnări de tip cronistic ale vremii (Em. E. Kretzulescu, Codex Kretzulescus, în RIAF, vol. XII, partea I, 1911, p. 87). Despre pretinsa fugă a beizadelei Dimitrie, împreună cu un văr al său, prin Polonia, în Rusia, pare a şti şi un alt martor al evenimentelor, abatele Lionardo Panzini (Călători străini despre ţările române, vol. X, partea I, p. 226), care oferă şi o variantă a episodului uciderii lui Ghica (ibidem, p. 224-226). 330 Constantin Dapontes, Descrierea geografică a Daciei, în Călători străini despre ţările române, vol. IX, îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. AlexandrescuDersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, p. 389. 331 Un călător nordic prin Europa, Friedrich Münters, întâlneşte, în 1784, pe un boier Balş, care îi povesteşte despre sfârşitul tragic al domnului Moldovei, cu detaliile cunoscute (vezi notele de lectură ale lui Alexandru Duţu la Edith Rosenstrauch-Königsberg, Freimaurer, Illuminat, Weltbürger. Friedrich Münters Reisen und Briefe in ihren europäischen Bezügen, Verlag Ulrich Camen, 1984, în RESEE, XXIII, nr. 3, p. 277-278). 332 Aici ajunge prima dată ştirea morţii lui Ghica, la 28 octombrie 1777, cu poşta care pleca din Cameniţa, de două ori pe săptămână, spre Varşovia, şi de aici mai departe spre inima Europei, chiar înainte ca ziarul oficial al Poloniei, „Gazeta Polska”, să certifice adevărul celor semnalate (L. Baidaff, Opinions contemporaines sur la fin de Grégoire Ghica, prince de Moldavie (1777), în RHSEE, VI, 1929, nr. 1-3, p. 35). 333 În numărul din 11 noiembrie, o notă de corespondent din Constantinopol consemnează plecarea lui Ahmed-bei cu porunci sultanale. Ştirea este reluată de 276 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă publicate, la 1 decembrie 1777, de „Journal historique et littéraire” din Luxemburg, pe baza unei scrisori venite chiar din capitala Moldovei, după un 334 drum prin Cameniţa, Tarnow, Liov, Zamosc şi Varşovia . Corespondenţii din Constantinopol ai ziarelor europene demontează eşafodajul explicaţiilor oficiale otomane. Astfel, în „Journal de Politique et de Littérature” din Bruxelles (15 decembrie 1777) se arată că moartea prinţului Moldovei „trebuie atribuită 335 numai legăturilor sale cu Rusia şi încrederii ce o avea în protecţia ei” . De la Cernăuţi, ştirea ajunge şi la „Nouvelles extraordinaires de Leyde” la 25 336 noiembrie , în aceeaşi zi fiind publicate noutăţi despre eveniment în „Gazette 337 dʼUtrecht”, pe baza unei corespondenţe din capitala sultanului , aceeaşi care fusese valorificată în articolul din „Nouvelles extraordinaires de Leyde” din 28 338 noiembrie . Despre cum fusese primită ştirea morţii lui Ghica la Constantinopol informează genevezul „Journal historique et politique des principaux 339 événements des différentes Cours de lʼEurope”, ediţia din 30 noiembrie , şi 340 „Journal Historique et Littéraire” din Luxemburg, la 15 decembrie . În „Gazette des Deux Ponts” din Zweibrücken, numărul din 27 noiembrie, o corespondenţă trimisă chiar din Iaşi arată că „acest oraş e în cea mai mare consternare”. Modul în care a fost ucis domnul ţării „pune în lumină deplină planurile războinice ale Porţii”, aproape toţi credincioşii prinţului fiind duşi la 341 Constantinopol . Ştiri proaspete sunt trimise gazetei din Leyden din „Nouvelles extraordinaires de Leyde” (14 noiembrie) şi de „Courrier de lʼEurope”, patru zile mai târziu (idem, Uciderea lui Grigore Ghica (octombre 1777). Ecouri din presa contemporană, în RI, XIV, 1928, nr. 4-6, p. 99). 334 Se arată că „Grigore Ghica, prinţ al Moldovei, şi-a sfârşit zilele într-un chip foarte tragic”, după ce unul dintre fiii săi tocmai obţinuse reconfirmarea domniei (!), din pricina legăturilor sale cu Rusia, dându-se şi amănunte despre desfăşurarea acestei tragedii (ibidem, p. 100-101). 335 Ibidem, p. 101-102. 336 Domnul decapitat „avea multe cunoştinţi, iubea ştiinţele şi vorbea limbile franceză şi italiană. Patrimoniul său se urca la mai mult de două milioane de piaştri, pe care avusese prevederea să-i plaseze în Statele republicii veneţiene. În timpul ultimului război fusese prizonier la Petersburg, unde-şi dobândise stima Curţii” (ibidem, p. 102). 337 „Suntem nerăbdători să cunoaştem pricinile acestei disgraţii, care e socotită aici ca o urmare a ordinelor secrete cu care a fost însărcinat Ahmet-beiu, mare comandant de cavalerie al Sultanului, şi pe care trebuia să le execute în lungul Dunării” (ibidem, p. 103). 338 Ibidem. 339 „Această sângeroasă catastrofă se atribuie faptului că Hospodarul refuzase să se supună unui ordin care-l chema la Constantinopol şi că răspunsese în mod imprudent: «Fiind pus pe tron de Rusia nu sunt ţinut a recunoaşte poruncile sultanului»” (ibidem, p. 103-105). 340 Despre prinţul „strangulat la Iaşi”, Poarta avea dovezi ale trădării sale „şi ale făgăduielilor ce făcuse Rusiei”, motiv pentru care „moartea tragică a lui Ghica n-a stârnit aici nici un sentiment de milă” (ibidem, p. 105). 341 Ibidem, p. 105-106. 277 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 342 Transilvania . Prin Varşovia, vestea ajunge la „Courrier dʼAvignon” la 25 343 344 noiembrie şi la „Gazette de France”, din Paris, la 28 noiembrie . Amănunte noi publică gazeta menţionată din Geneva în numărul din 10 decembrie, unde se arată că nu se cunoaşte soarta familiei celui ucis: „Unii pretind că Turcii au trimis la Constantinopol pe văduva şi pe toţi copiii săi, cu excepţia fiului mai mare, care a avut norocul să le scape”. În aceleaşi rânduri se exprimă teama că „vor dispare şcolile clădite acolo de răposatul prinţ şi că ignoranţa pe care el o izgonise va lua locul ştiinţelor pe care le introdusese, afară doar dacă folosul 345 unor astfel de aşezăminte va fi recunoscut de urmaşii săi” . „Gazette dʼUtrecht” mai publică corespondenţe pe aceeaşi temă din Stockholm şi Varşovia, la fel, gazeta din Leyden, cu adăugiri legate de nişte pretinse scrisori 346 care dovedeau legăturile lui Ghica cu Rusia . Mulţi europeni încă nu puteau crede aceste ştiri, după cum confirmă „Gazetta di Parma” la 2 decembrie 347 1777 . „Nouvelles extraordinaires de Leyde” continuă, la rându-i, comentariile pe acest subiect, cu referire la meritele domnului în gospodărirea treburilor 348 ţării sale . Nici capitala Angliei nu era ocolită de ştirile grave din estul european, chiar dacă cu oarece întârziere. „Courrier de lʼEurope” îşi anunţa cititorii, la 2 decembrie, despre faptul uimitor şi surprinzător al „masacrării” domnului Moldovei în palatul său din Iaşi, fapt ce a „scufundat Moldova în 349 lacrimi şi doliu” . După ce trec primele emoţii şi se depăşeşte stadiul unor ştiri izvorâte din imaginaţia corespondenţilor (arestarea mitropolitului, urmărirea capugiului 342 „După asasinarea Hospodarului, ienicerii duseră la Constantinopol în lanţuri pe Mitropolitul ţării. Doctorul Hospodarului a sosit la Cernăuţi ca să anunţe comandanţilor austriaci nenorocirea întâmplată stăpânului său” (ibidem, p. 106), ştire departe de adevăr. 343 Ibidem, p. 107. 344 Ibidem. 345 Ibidem, p. 108. 346 Ibidem, p. 109-111. 347 Ibidem, p. 111. 348 „Nenorocitul Ghica se străduise să mărească bunăstarea Principatului, înfiinţând acolo şcoli publice, manufacturi şi felurite fabrici. În acest scop el adusese nu demult în Moldova mai multe familii nemţeşti, cărora le dăduse mijloace numeroase pentru ridicarea industriei în această provincie”. Ghica se bucura de respectul mai multor prinţi din Europa, printre care şi cel al Prusiei, ce „trimisese nu demult măreţul orologiu de care s-a vorbit în mai multe gazete, dar căruia acest monarh îi mai adăugase încă un foarte frumos serviciu de porţelană de la fabrica din Berlin, precum şi numeroase stofe de o execuţie măiastră (ibidem, p. 112-113). Darurile nu aveau să mai ajungă în Moldova, fiind „contramandate la timp”. Despre orologiu erau oferite ştiri publicului cititor chiar în ziua morţii domnului într-o gazetă a vremii: „Un artist îndemânatec a construit din ordinul Regelui un orologiu care execută concertele cele mai strălucite şi cele mai complicate” (ibidem, p. 114-115). 349 Ibidem, p. 116-117. 278 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă turc de către un corp de oaste condus de un fiu al domnului decapitat, intrarea ruşilor în Iaşi) se analizează mai pe îndelete motivele reale ale uciderii, puse în legătură cu alipirea Bucovinei de către Austria. O corespondenţă venită chiar din capitala Moldovei este publicată de „Gazette des Deux Ponts”, la 29 decembrie, dând glas unor sentimente pioase „pentru marele şi veneratul 350 prinţ” . Dimpotrivă, într-o gazetă din Riga („Rigische politische Zeitung”) din 351 2 ianuarie 1778, Austria este exonerată de orice implicare în eveniment . În sfârşit, să mai notăm că „Journal de Politique et de Littérature” din Bruxelles, ediţia din 5 martie 1778, preciza, în legătură cu văduva celui ucis, că a sosit la Constantinopol şi a fost primită în audienţă de sultan, „căruia i-a descris în chip foarte mişcător starea îngrozitoare în care se găseşte, împreună cu copiii ei, prin moartea soţului şi confiscarea bunurilor sale, evaluate la două milioane de piaştri. Se crede că înălţimea sa e dispusă a da un sprijin oarecare 352 acestei nefericite familii” . Toate aceste informaţii sunt adunate în lucrarea Storia dellʼanno, volumul pe 1777, apărut la Veneţia, în care principele Ghica este prezentat ca făcând parte „di nobile famiglia Constantinopolitana, orienda dʼAlbania, il cui padre era stato sacrificato nel 1740 con un cordone dalla Porta”. Mai departe se repetă informaţiile pe care cititorii gazetelor apusene le cunoşteau deja despre uciderea acestui principe care „era egli di rari talenti, prudenza, ed affabilità 353 grata à suoi sudditi” . Pe măsură ce timpul mai estompează din şocul iniţial, apar aprecieri şi analize mai nuanţate şi chiar răutăcioase la adresa lui Ghica. Henri Simon Linquet, polemist redutabil, unul dintre acei mulţi francezi aşteptaţi de ghilotina revoluţiei, scoate la Londra o publicaţie lunară, „Annales politiques, civiles et littéraires du dix-huitième siècle”, în care, într-unul dintre numerele din decembrie 1777, include un articol despre moartea lui Ghica, plasat într-un spaţiu al despotismului cunoscut de Apus cu secole în urmă, dar în care un 354 vasal care şi-a trădat suzeranul trebuie să plătească . Autorului, care, de la depărtare, crede cu tărie în superioritatea guvernării otomane în faţa monarhiei apusene, doar „Gazette des Deux Ponts” i-a dat un răspuns în coloanele sale din 23 februarie 1778, descriind în detalii emoţionante familia celui decapitat, în 350 Ibidem, p. 124. Sever Zotta, O gazetă din Riga de la 1775, despre uciderea lui Gr. Ghica-Voevod, în RI, XIV, 1928, nr. 1-3, p. 44-46. 352 L. Baidaff, op. cit., p. 128-130. 353 Idem, Asasinarea lui Grigore Ghica, în RI, XVI, 1930, nr. 1-3, p. 31-32. 354 Idem, Opinions contemporaines sur la fin de Grégoire Ghica, p. 37-40: „Une autre observation non moins importante, cʼest quʼun exposant aux regards cette tête pâle et sanglante, le prétendu despote a fait écrire au-dessus les motifs de sa condamnation. Sa désobéissance et sa trahison ne sont pas les seuls: le Hospodar est accusé dʼavoir rançonné ses sujets, dʼavoir accablé les pauvres dʼexactions et opprimé les foibles”, subliniază demofilul Linquet. 351 279 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 355 căutare de mijloace de existenţă . O atitudine asemănătoare a avut şi Jean-Louis Carra, fostul secretar al domnului ucis în Iaşi, care publică în „Journal Encyclopédique ou Universel” din Bouillon (15 noiembrie 1778) un 356 articol plin de resentimente la adresa fostului său stăpân, prilejuind, un an 357 mai târziu, un răspuns de bun simţ al lui Raicevich . În anul 1786, la destulă vreme de la evenimente, uciderea lui Ghica rămâne doar o încheiere oarecum logică la cedarea Bucovinei Casei de 358 Austria . Sau, cum spune Chesarie Daponte: „Adevărata însă causă a fost 359 pentru că era pus de ruşi şi că cugeta ruseşte şi-l aveau ruşii ca spion” . Pentru a închide cum se cuvine cercul povestirii, nouă ne mai rămâne doar a spune câteva cuvinte despre urmaşii imediaţi ai lui Grigore Ghica şi despre rostul lor în lume, după anul 1777. 355 Ibidem, p. 41-42. Purtând titlul: Notice sur Grégoire Ghica, Hospodar de Moldavie, communiquée aux auteurs de ce journal par M. Carra, articolul lui Carra trece mai întâi în revistă, pe scurt, câteva elemente din cariera lui Grigore Ghica (în „prizonieratul” său rusesc, domnul a fost însoţit doar de fiul său cel mai mare şi a primit din partea Ecaterinei a II-a 50 000 de ruble pe an), după care declanşează atacul împotriva lui Ventura, fostul mare postelnic al lui Ghica care, dacă ar fi cunoscut oamenii mai bine, l-ar fi alungat de mult pe acest intrigant orgolios. Ventura, câştigat de ruşi de partea planului ridicării grecilor la luptă împotriva turcilor, dar nedorind a se compromite, îl convinge pe Ghica să intre în aceste combinaţii ale puternicilor vremii (grăbindu-i astfel moartea), ba chiar oferind Porţii dovezile legăturilor principelui cu ruşii (,,Journal Encyclopédique ou Universel”, Année 1778, Tome VIII, Partie I, 15 Novembre, p. 129-135). Acelaşi Carra, în lucrarea sa cuprinzând planurile de împărţire a Turciei, şi cu acelaşi ton veninos la adresa lui Ghica: „Et le prince de Moldavie quittera dʼabord son fauteuil rouge et sa longue pipe pour aller baiser le pan de lʼhabit du premier tambour qui le sommera de se rendre” (Maria Holban, Autour de l'„Histoire de la Moldavie et de la Valachie” de Carra, în RHSEE, XXI, 1944, p. 170). 357 Într-o broşură publicată la Viena în 1779 (Letttre à Messieurs les auteurs du Journal de Bouillon sur le compte quʼils ont rendu dʼun livre intitulé: „Histoire de la Moldavie et de la Valachie”), Raicevich „face o strălucită reabilitare a marii figuri a lui Grigore Ghica: «Un Prince qui aime les beaux arts, un Prince qui honore de sa protection les sciences et les savants, surtout dans un Pays si peu policé, un prince qui veut des lois, pour enchaîner lui-même son prétendu despotisme et pour adapter ses décisions et celles de ses Ministres aux règles dʼune exacte justice, cʼest un Prince, Messieurs, que la plus subtile malignité ne saurait point noircir»” (L. Baidaff, op. cit., p. 46). 358 „Cette perte fut très-sensible au prince Ghika, qui voulut en vain sʼy opposer, et qui fut tué le deuzième octombre [...]” (Géographie universelle, traduite de lʼallemand de Mr. Büsching, cinquième édition, tome troisième, première partie, La Hongrie & la Turquie d'Europe, Strasbourg, 1786, p. 460, 462). 359 Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti, 1888, p. 189. 356 280 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Poarta renunţă pentru tot restul perioadei fanariote la serviciile 360 membrilor acestei familii , care revin însă după 1821 ca domni pământeni. Aceştia nu sunt însă din descendenţa lui Grigore al III-lea Ghica, care lăsa în 361 362 363 urmă patru fii şi trei fiice (Ruxandra , Elena şi Mărioara ). Trei dintre fii, 364 365 366 Alexandru (Alecu) , Iacov şi Scarlat , se sting fără urmaşi, al patrulea, 360 Într-o scrisoare a lui Constantin Moruzi către Poartă, datată 11 mai 1781, se vorbeşte de acţiunile răuvoitoare ale rudelor şi ale adepţilor fostului domn (Valeriu Veliman, op. cit., p. 498-512, doc. nr. 182). Ar putea fi vorba, în acest caz, de fiul cel mare al lui Ghica şi de vărul beizadelei, despre care Lionardo Panzini ştia că fugiseră în Rusia (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 378). 361 Ruxandra se născuse nu cu mulţi ani înainte de 1764, când primea un dar de la tatăl ei (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 364). S-a căsătorit cu Nicolae Balş (Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)), chiar în anul 1776 (odată cu sora sa Elena), când primeşte nişte case de zestre (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 514, 535, 536, 545). Pentru una dintre aceste căsătorii, Grigore Alexandru Ghica primeşte felicitări de la Avramie, patriarhul de Ierusalim, cu care domnul întreţinea o bogată corespondenţă (Hurmuzaki, Documente, vol. XIV/2, p. 1247, doc. nr. MCCLIII). 362 Elena (Elenco) s-a căsătorit în anul 1776 cu Ilie Catargi, fiul lui Filip Catargi (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 514, 535, 536, 545; Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)). Acesta (şi nu Ilie Caragea, cum spune Iorga) cumpără, în vara anului 1777 (după 10 august), un teren lângă biserica catolică, de la vice-prefectul de Iaşi, Giuseppe Martinotti (N. Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol. I-II, Bucureşti, 1901, p. 112, doc. nr. LXV). Ilie Catargi s-a refugiat în Rusia (1792), primind, în perioada 1806-1812, însărcinări militare legate de trupele de graniţă, cu rang de general. Moare la Chişinău în 1822 (Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 167). Domniţele Ruxandra şi Elenco apar în sama Vistieriei din 1784 ca beneficiare ale unor scutelnici (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 574). 363 În ceea ce priveşte identificarea Mărioarei, fiica lui Ghica, cu Alexandrina, de către C. Gane, rămâne o ipoteză fără nicio bază documentară (Domniţa Alexandrina Ghica şi contele dʼAntraigues, Bucureşti, 1937). Despre Louis Emmanuel dʼAntraigues, vezi Călători străini despre ţările române, vol. X, partea I, îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Editura Academiei Române, 2000, p. 285-289 (biografie), 301-312 (observaţii critice). 364 Apare, alături de fratele său Dimitrie, în marea mărturie a hrisoavelor emise de cancelaria tatălui său, începând cu iulie 1764 (Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 509, doc. nr. 586; p. 510, doc. nr. 587; p. 511, doc. nr. 588; p. 515, doc. nr. 594 ş.a.). 365 Iacov apare în marea mărturie a hrisoavelor tatălui său în anii 1765 şi 1766 (Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. IV/2, p. 137; Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, p. 550, doc. nr. 626; p. 623, doc. nr. 715). Moare copil, înainte de venirea pentru a doua oară a tatălui său pe tronul Moldovei, deci înainte de 1775 (în prima samă a Vistieriei nu apar cu lefuri decât beizadelele Dimitrie şi Alexandru – Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 400) şi nu în anul 1785 (Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)). Credem că Iacov a murit chiar înainte de 2 iunie 1769, întrucât în hrisovul de danie pentru Mănăstirea Ciolanu, emis de cancelaria munteană a tatălui său la această dată, în marea 281 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 367 Dimitrie , cel mai mare dintre ei, căsătorit cu Eufrosina, fiica lui Nicolae Caragea, are şase copii, dar în două generaţii descendenţa sa pe linie bărbă368 tească se stinge . mărturie apar Dimitrie şi Alexandru ca fii ai lui Grigore Alexandru Ghica, dar nu şi Iacov (Pamfil Georgian, Documente privitoare la mănăstirea Ciolanu, în RI, XV, 1929, nr. 4-6, p. 139). Nu ştim unde anume a fost îngropat, poate la Constantinopol. 366 Scarlat s-a născut prin anul 1768, căci în mai 1775, când este adus de doctorul Fotache de la Ţarigrad, împreună cu sora sa Mărioara (Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 440), la curtea de la Iaşi (unde i se pregătise „o părechi papuci cu mestii” – ibidem, p. 436), era în vârstă de şapte ani: „[...] şi ducându-le înainte mării sale, n-au cunoscut pe mărie sa, fiindu de multă vreme nevăzuţi” (I. Caproşu, E. Chiaburu, op. cit., vol. II, p. 241-242). Ştim că a ocupat dregătoria de hatman, fiind şi un om de cultură; astfel, îl găsim printre prenumeranţii unei traduceri a ierodiaconului Constanta Meliotul după o lucrare de logică a lui Francesco Suave, tipărită la Veneţia în 1804 (N. Iorga, Două biblioteci de mănăstiri, Ghighiu şi Argeş, întâia astăzi la Academia Română, Bucureşti, 1904, p. 15-16). Scarlat „au avut epitropia scoalei domneşti până la sfârşitul vieţii, cu o leafă însămnătoare, pentru că era învăţat şi îl sprijinea familia Ghiculească din Moldova, [...] lui i-au rămas multe manuscripte nescoasă la lumină, pentru că îi lipse înlesnirea de a le tipări, şi o bibliotecă din cele mai renumite pe atunci în Moldova” (Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre, vol. II, Iaşi, 1857, p. 45). În iunie 1783, postelnicul Scarlat Ghica, care nu poate fi altul decât fiul lui Grigore al III-lea Ghica, scrie patriahului Avramie al Ierusalimului, cu care purtase corespondenţă tatăl şi fratele său Alexandru, că a primit scrisoarea sa de binecuvântare, împreună cu darul trimis de acesta, motiv pentru care trimite mulţumirile sale, alături de copii şi toată casa sa (V. A. Urechia, op. cit., tom. II, p. 474). Mai târziu, în anul 1814, îl găsim pe unul dintre fiii lui Ghica, probabil tot Scarlat, amestecat în treburile catolicilor din Iaşi, mai precis în susţinerea lui Barbieri în funcţia pe care o avea (N. Iorga, op. cit., vol. I-II, p. 169, doc. nr. CXXXIII, inclusiv nota 1). A fost îngropat alături de tatăl său la Mănăstirea Sf. Spiridon, sub o lespede pe care se poate citi un epitaf în limba greacă: „Jertfă, vai, a medicilor, s-a odihnit / Supt această piatră Scarlat Ghica, / Fiul lui Grigore” (Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri până la 1821, ediţia a II-a, revăzută, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2007, p. 388, nota 110). 367 Născut pe la 1755, a stat mai mereu lângă tatăl său: apare în marea mărturie a hrisoavelor emise în prima domnie moldoveană, este singurul copil care îşi însoţeşte părintele la Bucureşti, în domnia munteană, împărtăşeşte cu acesta „ospitalitatea” ţarinei, la Petersburg, de unde este adus în Iaşi, în 1775, de dascălul Theodor (N. Iorga, Două biblioteci de mănăstiri..., p. 13; G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse (din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea), Bucureşti, 1962, p. 160, nota 1). Acest lucru este întărit, credem noi, şi de însemnările sămii de Vistierie pentru cheltuielile începutului de an 1775, unde sunt prevăzute sume de bani pentru acest drum: beizadeaua Dimitrachi vine de la Petrupol („oraşul lui Petru”) – Caproşu, Sămile Vistieriei, vol. I, p. 440). Este greu de reconstituit calea urmată de beizadeaua Dimitrie, ulterior uciderii tatălui său: unele mărturii ale vremii susţin că acesta a reuşit să fugă în Rusia după 1 octombrie 1777 (vezi supra). Dacă este aşa, probabil că s-a întâlnit aici, la un moment dat, cu mama sa, care, după ce fusese dusă la 282 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Grigore al III-lea Ghica a avut o afecţiune deosebită pentru nepoţii lui de soră, Costache şi Iordache Sulgearoglu, care vor lua mai târziu numele de 369 Ghica . Ei sunt feciorii Ecaterinei, sora lui Grigore al III-lea Ghica, căsătorită 370 cel mai probabil prin 1740 cu un anume Dimitrie Gheorghiadis, de la care a avut mai mulţi copii: Gheorghe (Iordache), Eufrosina, Smaranda, Constantin (Costache) şi, posibil, încă un fiu, Alexandru, după cum arată banul Caragea, 371 372 într-un manuscris al Efemeridelor sale . Astfel s-ar explica, într-o oarecare Istanbul, ajunge la rândul ei la Cherson, unde, după 1786, se întâlneşte cu Nikeforos Theotokis, fostul dascăl de la Academia întemeiată de soţul ei (vezi recenzia lui Andrei Pippidi la biografia învăţatului grec, publicată în 1979 la Atena de Zoé MouroutiGhenakou, în RESEE, XIX, 1981, nr. 1, p. 184). La un moment dat, pare a se fi întors însă la Constantinopol. Într-o călătorie în capitala otomană, făcută prin toamna anului 1812, contele Lagarde pretinde că, într-o discuţie cu noul domn al Ţării Româneşti, Ioan Caragea, acesta i-ar fi povestit că prima alegere a lui Halet Efendi pentru tron a fost beizadeaua Dimitrie Ghica, fiul lui Grigore al III-lea Ghica, care trăia în sărăcie, cu o familie numeroasă, într-un sat spre Bosfor. Halet a fost nevoit să aştepte mai multe zile, întrucât Dimitrie Ghica, avertizat de rude, se ascundea de teama „cordonului” capugiului (C. I. Caragea, Contele Lagarde şi călătoria sa, în RI, IX, 1923, nr. 1-3, p. 6-7). Într-o permanentă căutare a unui loc mai liniştit pentru sine, Dimitrie se întoarce în Iaşi după acest episod, împreună cu familia. În condica de socoteli din 1813-1814 a lui Scarlat Calimah, apare o sumă de bani pentru fiul beizadelei Dumitrachi Ghica şi o alta pentru meremetul caselor în care Dumitrache locuieşte (N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. II, p. 141, 143). Prin 1815-1816, alţi bani se cheltuiau de la Vistierie pentru nunta a două fete ale lui Dumitrache Ghica (ibidem, p. 155). După ce face un rost fetelor sale în Moldova, pleacă definitiv în Rusia, unde şi moare pe la 1824 (Octav-George Lecca, Famiile boiereşti române. Istorie şi genealogie (după izvoare autentice), cu adnotări, completări şi desene de Mateiu Caragiale, ediţie de Alexandru Condeescu, Bucureşti, Libra, Muzeul Literaturii Române, f.a., p. 305; C. I. Caragea, op. cit., p. 7, nota 1). 368 Cernovodeanu, Tabela Ghica (1). 369 C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. II, p. 204. Ei asigură continuitatea Ghiculeştilor moldoveni, dând şi un domn, pe Grigore al IV-lea Alexandru Ghica (Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)). 370 Ştefan S. Gorovei, Observaţii noi într-o controversă veche (familia Ghica din Moldova), în AIIAI, XV, 1978, p. 318. 371 Este un manuscris provenit de la consulul Constantin Caradja, conţinând o parte necunoscută a Efemeridelor banului Constantin Caragea, publicat apoi de P. P. Panaitescu (Un manuscript necunoscut al „Efimeridelor” lui Constantin Caragea banul, p. 113-171). Banul Constantin Caragea era fiul marelui comis Nicolae Caragea şi al Casandrei Vlasti, născut la Constantinopol, om de cultură, care l-a slujit pe Grigore Alexandru Ghica ca mare grămătic (1764-1769), a împărtăşit cu acesta anii de prizonierat rusesc, apoi, după câteva luni petrecute la Poartă (ianuarie-iunie 1774), s-a reîntors la Iaşi, lângă acelaşi Grigore Ghica (ibidem, p. 115-117), căruia îi era şi cumnat, fiind căsătorit cu sora acestuia, Raliţa. 372 Acesta, povestind întoarcerea sa la Constantinopol din „robia de patru ani 283 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea măsură, răceala (dacă nu chiar ostilitatea) fraţilor Iordache şi Costache Ghica 373 faţă de unchiul lor după 1774 . petrecută la Petropolis sub Ecaterina a II-a”, arată: „Eram împreună cu prietenul mieu credincios şi tovarăşul mieu de robie, marele cupar Costache Ghica (al cărui frate mai mare, cămăraşul Alexandru, îşi dăduse obştescul sfârşit la Petropolis, îmbolnăvindu-se chiar în ziua când ne robiseră volintirii în Bucureşti). Amândoi eram vârâţi în datorii şi aproape goi. Evghenia sa s-a aşezat în casa lui părintească, unde locuia cel mai mare dintre fraţi, cămăraşul Gheorghe Ghica, cu soţia şi copiii lui şi cu soacra lui, domniţa Ruxandra Racoviţă” (ibidem, p. 137). 373 În acest context, se poate formula ipoteza potrivit căreia numele acestui Alexandru cămăraş, frate al lui Costache şi Iordache Ghica, după informaţia lui Constantin Caragea, a fost preluat şi folosit, după moartea „titularului” său şi în contextul întâmplărilor evocate de cronicar, de unul dintre cei care, în perioada următoare, se vor prezenta Europei drept fii ai lui Grigore al III-lea Ghica. O lucrare intitulată The present State of the Ottoman Empire..., tipărită la Londra în 1784, îl arată ca autor pe Elias Habesci, care ar fi stat mulţi ani la Constantinopol în slujba sultanului (Andrei Pippidi, Une description de lʼEmpire Ottoman et son auteur: Elias Habesci, în RESEE, XXXIV, 1996, nr. 1-2, p. 117-118). În încercarea de a da un chip anonimului autor al opului menţionat, Andrei Pippidi constată mai întâi la acesta o bună cunoaştere a realităţilor din Principate (ibidem, p. 119-121). Autorul se declară grec prin naştere, introdus în administraţia otomană (secretar al unui mare vizir din vremea sultanului Mustafa al III-lea) de un unchi al său (ibidem, p. 121-122). Călătoreşte mult, astfel încât prin anii 1781-1782 se află la Londra, unde face aluzie la sfârşitul lui Grigore al III-lea Ghica: „It is hardly four years since the head of a Prince of Moldavia was exposed upon the gate of the Seraglio” (ibidem, p. 123). Editorul notează în acest punct că autorul foloseşte, din raţiuni personale, ca nume de călătorie pe cel de Alexandru Ghica. În ajutorul investigaţiei sale, Andrei Pippidi face recurs la jurnalul acelui Alexandru Andronic Ghica (implicat în intrigi ce ţineau de ridicarea unei armate pentru sultan), comentat de N. Corivan într-un articol cunoscut, considerat a fi încă prea puţin „pour ressusciter Alexandre Ghika” (ibidem, p. 123). Acest Andronic Ghica, „vaniteux, nerveux, irritable, angoissé, fanfaron, dominé par la manie du mystère” (ibidem, p. 126), pierde ocazia de a fi recunoscut ca fiu legitim al fostului domn decapitat în 1777, conceput cu o ţigancă: câştigă în faţa unui tribunal otoman, dar familia refuză întâlnirea cu acest personaj (ibidem, p. 128). Francezii aveau cunoştinţă de adevărul în privinţa celui ce se dorea a fi un Ghica: Saint-Priest îi spune „le soi-disant Ghika”, iar ministrul de Vergennes răspunde: „Je sais très bien que le prétendu Ghika nʼest pas ce quʼil se dit” (ibidem, p. 128). Implicarea sa în anumite jocuri diplomatice ale vremii, legate de refuzul de a înapoia unele documente francezilor, îl pune în ipostaza de a fi considerat spion rus, motiv de plecare în Polonia, unde îl găsim în 1785. Contele Voronţov îl crede a fi bastardul generalului Ghica, abandonat din pricina caracterului său (ibidem, p. 129). Acest general era Strati Ghica, ofiţer superior în armata regelui Neapolelui, comandant al unui regiment de albanezi, care a avut un fiu, numit Antoine. Sunt, aşadar, aceste trei personaje (Elias Habesci, Alexandru Andronic Ghica şi Antoine Ghica) una şi aceeaşi persoană? Andrei Pippidi crede că este imposibil de ştiut dacă această interesantă figură a veacului al XVIII-lea poate fi cumva legat de Ghiculeştii care au dat domni Principatelor sau de Ghiculeştii, în egală 284 Despre trei domnii şi o captivitate neobișnuiă Altminteri, rudele celui ucis în Beilic au prosperat în timpul domniei sale, încheind căsătorii cu reprezentante ale unor mari familii moldovene, construindu-şi cariere în aparatul de stat al Moldovei, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, şi agonisind importante patrimonii funciare. Prin 374 aceşti descendenţi, memoria rudei lor ucise în Beilic s-a perpetuat în veac . Peste câteva decenii de la moartea principelui, nişte Ghiculeşti stabiliţi în spaţiul maghiar au crezut de cuviinţă, la un moment dat, să se prezinte drept descendenţi ai lui Grigore Alexandru Ghica. Este vorba despre cei care se numeau Ghika (Gyika) de Deszanfalva, care, fără a fi înrudiţi cu Ghiculeştii români, erau tot de origine albaneză. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, se îndeletniceau cu negoţul, după ce se stabiliseră, prin 1740, în Banatul austriac. În 1812, Constantin-Emanuel Gyika publică un dicţionar în trei limbi (greacă, română şi sârbă), iar la 15 ianuarie 1813, împăratul de la Viena, în ipostaza sa de rege al Ungariei, îi acordă acestuia o diplomă de nobleţe. În această calitate, aceşti „Ghiculeşti” maghiari devin interesanţi şi pentru omonimii lor români, inventându-se şi legătura de rudenie dintre ei: tatăl lui Constantin-Emanuel Gyika, Gheorghe (George), mort pe la 1790, a fost declarat nepot de frate al lui Grigore al III-lea Ghica, spunându-se despre el că ar fi fugit din Moldova după măsură de origine albaneză, stabiliţi la Neapole (ibidem, p. 132). Altminteri, Grigore al III-lea Ghica a avut legături cu acest Regat al celor două Sicilii, după cum indică scrisoarea pe care o trimite în 1775 unui personaj important de aici, în care îl felicită pe acesta cu ocazia căsătoriei fiicei sale cu Guillaume-Emmanuel de Saint Priest, fratele ambasadorului Franţei la Poartă (N. Iorga, Deux lettres de princes roumains aux Archives de Naples, în RHSEE, IV, 1927, nr. 4-6, p. 122-123). În acest caz, este vorba de contele Guglielmo Maurizio conte de Ludolf, ambasadorul curţii de la Neapole la Poartă în vremea când Ghica era mare dragoman (Joseph von Hammer, op. cit., tome XVI, p. 8; Călători străini despre ţările române, vol. X, partea I, p. 285). Mai nou, Elias Habesci este considerat doar un „autor de compilaţii tendenţioase” (ibidem, vol. X, partea I, p. 646). Date proaspete despre Alexandru Ghica, fără desluşiri genealogice suplimentare, la Liviu Bordaş, Un aventurier militar în India între 1790-1810: „contele” Alexandru Ghica, în „Timpul”, Iaşi, an VI, nr. 73, 1 ianuarie 2005, p. 14-15. Pentru primele legături ale otomanilor cu Regatul de Neapole, în anii de tinereţe ai lui Ghica (1740-1741), vezi mai recent Rosita DʼAmora, The Diplomatic Relations Between Naples and the Ottoman Empire in the Mid-Eighteenth Century: Cultural Perceptions, în „Oriente Moderno”, XXII n.s. (LXXXIII), 3, 2003 [The Ottoman Capitulations: Text and Context], p. 715-727. 374 Într-un pomelnic de la biserica Mănăstirii Sf. Spiridon, redactat la 22 februarie 1868, în fapt, o „copii sco(a)să de pe pomelnicile vechi şi noă a ctitorilor şi poporenilor bisăricii cu hramul Sf(â)n(tul) ierarh Spiridon din Iaşi” (AN Iaşi, fond Manuscrise, nr. 117), Grigore al III-lea Ghica îşi are locul său binemeritat, alături de alţi domni provenind din această familie, precum Matei voievod şi Scarlat voievod (ibidem, f. 1 r.), la fel în pomelnicul din 1884 (ibidem, nr. 1651, f. 2 v.). În 16 ianuarie 1854, în aceeaşi biserică se rostea un cuvânt funerar la înmormântarea marelui logofăt Gheorghe Ghica, cavaler al unor ordine ruseşti, turceşti şi greceşti, compus de Vladimir arhiepiscop Irinopoli (AN Iaşi, colecţia Documente, pach. CXL, doc. nr. 45). 285 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea uciderea domnului, primind în Ungaria, din partea împăratului Iosif al II-lea, 375 domeniul Deszanfalva . Nu există însă niciun document care să sugereze măcar o asemenea înrudire. Închidem aici cărţile faptelor de viaţă ale domnului. I-a fost dat ca în Beilicul ieşean să-şi încheie trecerea pe pământ, trupul său chinuit se preschimba în ţărâna din care strămoşul omenirii fusese închipuit, dar numele lui Grigore Ghica, fiul lui Alexandru şi al Elenei, rămânea în pomelnicile neamului său şi în conştiinţa ţării pe care o cârmuise. Iar datoria noastră este să răsfoim, mai departe, file din ,,cărţile” următoare ale ,,cronicii” sale, cele privitoare la felul în care posteritatea i-a interpretat faptele. 375 Mihai Dimitrie Sturdza, op. cit., p. 182-183. La Cernovodeanu, Tabela Ghica (1), Constantin-Emanuel apare ca fiul lui Gheorghe Ghica. Acesta, emigrat în Rusia, era fiul lui Scarlat vodă Ghica şi al Luxandrei Moruzi, aşadar nepot de văr al lui Grigore Alexandru Ghica. 286 CARTEA A PATRA Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor principelui Grigore al III-lea Ghica CAP ITOLUL 1 Grigore al III-lea Alexandru Ghica: martir al cauzei naţionale? Fixat în versuri „populare”, episodul morţii lui Grigore Alexandru Ghica a cunoscut variante în tot spaţiul românesc, iar circulaţia manuscriselor cu 1 asemenea producţii literare are efecte similare, mutatis mutandis, cu cele din Franţa începutului secolului al XVIII-lea: „politica este puternic marcată de literatură”, expresie a unei „crize a conştiinţei”, în sensul că transformarea 2 concepţiei politice a fost dublată de o criză a sensibilităţii . Cronicile versificate marchează un prim moment, al impactului imediat produs în conştiinţa societăţii de tragedia principelui. Impresia produsă „opiniei publice” (pătura celor cu un nivel minim de educaţie, care „produc” şi „consumă” asemenea forme literare) de moartea domnului Ghica s-a cristalizat şi în forma stihurilor de factură populară, dar având, evident, autori de formaţie cultă. O variantă (Stihuri asupra măriei sale Grigore Ghica voevod) a fost atribuită de Mihail Kogălniceanu cronicarului (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, 3 bazându-se pe faptul că ar fi găsit-o în manuscrisul original al acestuia . Iacob Negruzzi a publicat o altă creaţie de acelaşi tip (Stihuirea domnului Ghica 4 Voevod) , iar V. A. Urechia, la rândul său, a găsit în Biblioteca Academiei un alt 1 Un inventar al manuscriselor conţinând versuri despre uciderea lui Ghica la: I. Crăciun, A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne, sec. XV-XVIII, privind istoria României, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 127-135. 2 La noi: ecoul dramei lui Grigore al III-lea Ghica şi al decapitării boierilor Ioniţă Cuza şi Manolache Bogdan (Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821). Studii şi texte, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1968, p. 230-231). 3 Mihail Kogălniceanu, Cronicile României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a II-a, vol. III, Bucureşti, 1874, p. 275-280. O variantă a stihurilor aflate în letopiseţ este dată de părintele Constantin Bobulescu, care o găseşte mai „logică” în relatarea evenimentelor, dar „alcătuită într-un chip tot aşa de minunat”. Fiind găsită în satul Pipirig din Neamţ, după scriere şi după modul în care se păstrase hârtia, editorul o crede menită „unei întrebuinţări la ţară”, slujind „ca versuri de cetit de vre-un dascal printre săteni” (C. Bobulescu, Stihuri pentru peirea lui Grigorie Ghica-vodă, în MC, Anul IV, nr. 5, mai 1916, p. 253-259). 4 Iacob Negruzzi, Stihuirea domnului Ghica Voevod, în CL, VIII, nr. 12, 1 martie 1875, p. 461-464. 289 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea manuscris cu versuri de aceeaşi factură, dar cu unele diferenţe, pe care l-a 5 atribuit unui dascăl de la Ruginoasa . În Codicele Pătrăuţean, descoperit de preotul Constantin Morariu în biserica din Pătrăuţi şi publicat de fiul acestuia, Leca Morariu, scena uciderii 6 domnului diferă prin unele detalii , impresionând mai ales dorinţa domnului, imaginată de stihuitor, de a-şi vedea copiii înainte de moarte. Varianta publicată de Ion Nistor se intitulează Stihurile asupra Mării Sale Grigore Ghica Voevod. Ce s-au prefăcut de pe una a lui Constantin Tăutul şi este 7 a lui Bogdan i Cuza . Cel care a pus în versuri stângace povestea sfârşitului lui Ghica arată că întâmplarea trebuie neapărat cunoscută: „O limbă ritoricească / Trebue ca să grăească, / Să arate acea’ntâmplare / Groaznică şi de mirare, / Din care s-a cunoscut foarte / Halul lumei cei deşarte”. Domnul nu se îngrijorează de intrarea capugiului în ţară („Acest capugiu ce vine / Este prieten bun cu mine”), care este întâmpinat cu alai la Şanta şi condus la Beilic, unde se preface a fi bolnav, cerând domnului să-l viziteze. Acesta acceptă, înşelat fiind şi de unul dintre medicii trimişi la falsul bolnav („De ar fi spus drept Fotachi / Precum au spus Gavrilachi / Tot ar fi putut prepune / Acea ascunsă înşălăciune”). Lăsându-şi doamna plânsă la Curte, ignorând şi sfatul gărzii domneşti de a fi însoţit de mai mulţi oameni („Că merg numai doi copii / Şi vre’o doi trei boerinaşi / Şi al doilea cămăraş”), Ghica porneşte în împlinirea destinului său („Şi aşa la vreme de noapte / Au mers el singur la moarte”). La Beilic, domnul este dus la capugiu („I-au făcut destul icram / Acest prieten viclean”), care îşi pregătise suita pentru ceeea ce avea să se petreacă, lucru care deşteaptă şi bănuielile domnului („Vodă văzând aşa strâmtoare / L-au cuprins mare sudoare, / Şi îndată au cunoscut / Laţul în care a căzut, / Din care a scăpa nu poate / Şi sfârşitul este aproape”). La semnul capugiului, turcii îl atacă pe Ghica, care cere îndurare („Atunci au căzut pe pat / Şi: Aman Efendi-au strigat: «Fie-ţi milă nu mă pierde / Că nu am altă nădejde / Scoate-mă de la urgie / Nu-mi lăsa casa pustie”). Fireşte, turcii nu îl ascultă şi, după o scurtă luptă, domnul cedează („Dar Vodă cu multe munci / Precum spun de mucenici / După 5 Ion I. Nistor, Grigore Vodă Ghica. La aniversarea de 150 de ani de la moartea sa, în CC, IV-V, 1927-1928, partea I-a, p. 418. Pentru o altă variantă a acestei cronici versificate despre moartea domnului Grigore Ghica, vezi Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog, vol. I, prefaţă de prof. dr. Gabriel Ştrempel, Iaşi, Editura Junimea, 2006, p. 11, 59. 6 „Şi au dat fermanul şi au prins a ceti. Şi atunci lăcrămă Vodă şi zise: Lăsaţi-mă să-mi văd copiii! Iar Turcu zise să scoaţă o basma. Şi i-au pus-o pe umăr. Voevodul zice: Ce iaste aceasta? — Să-ţi pui capul într-însa! Şi atunci numai ce-i aruncă un arcan de mătasă şi-l zugrunară şi-i tăe capul! Şi n-au ştiut până la al 7-lea ceas. Şi aşa s-a săvârşit cu Grigore Ghica Vodă la scaunul său în Iaşi, la leat 1777 oct. 1” (Leca Morariu, Codicele Pătrăuţean şi asasinarea lui Grigore Ghica, extras din „Revista Moldovei”, An. I, 1921-1922, nr. 12, Botoşani, 1922, p. 12-13). 7 Ion I. Nistor, op. cit., p. 427-430 (text transliterat), 431-437 (facsimil). 290 Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor principelui Grigore al III-lea Ghica ce au slăbit de tot / El se lasă ca un mort”). Capul îi este tăiat, iar corpul aruncat pe fereastră în curte, unde „Bostangii i-au pus să sape, / Puindu-l apoi în groapă”. Acesta fiind sfârşitul lui „Ghica Vodă cel vestit”, autorul îşi arată compasiunea faţă de familie: „De doamna şi beizadele / Nu pot să mai spun de jele / Amărâtele domniţe / Ilinca şi Roxandiţă / N-am gândit mai înainte / Că le voi vedea aşa cernite”. Cunoaşterea numelor celor două domniţe şi remarca finală par a indica un autor apropiat al Curţii, poate chiar al familiei. Vestea morţii lui Ghica a trecut repede Carpaţii, pe aceleaşi trasee de 8 circulaţie a cărţii între provinciile româneşti . Ajunsă în mediul ardelean cărturăsesc, episodul îşi găseşte expresia artistică în piesa de teatru Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, cea mai veche piesă originală de 9 teatru românesc ce se mai păstrează integral, cu o anume valoare literară de factură barocă, dar şi cu o valoare istorică intrinsecă prin subiectul dramatizat. Manuscrisul a fost conservat, până în 1950, alături de alte manuscrise ale unor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, în biblioteca fostei episcopii greco-catolice din Oradea. Primul care a semnalat existenţa acestei lucrări a fost N. Densuşianu, în anul 1881, iar primul studiu asupra sa îi aparţine lui Göbl Lászlo (Ladislau 10 Gáldi), în 1933 . Cum în manuscris nu se precizează nicăieri autorul piesei, specialiştii au înaintat mai multe opinii, fiind propuse nume ca Samuil Vulcan 11 sau Ioan Budai-Deleanu, iar ca perioadă a redactării, intervalul 1777-1780 . 8 O Cazanie tipărită la Bucureşti, în 1742, era cumpărată de Gheorghe diac, în Moldova, de la un ungurean, la 25 august 1767, fiind revândută unui braşovean câţiva ani mai târziu (Ioana Cristache Panait, Circulaţia cărţii vechi bucureştene în Transilvania, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 1998, p. 21). 9 Al. Ciorănescu, Occisio Gregorii Vodae, cea mai veche piesă de teatru în româneşte, în „Revista Fundaţiilor Regale”, IV, nr. 8, 1 august 1937, p. 423. Nu este prima piesă şcolară din Transilvania secolului al XVIII-lea inspirată de realităţi istorice extracarpatice: elevii piarişti din Nytria prezentaseră la 6 septembrie 1722 o piesă având ca personaj central pe Ştefan cel Mare (vezi nota bibliografică semnată de Ştefan Lemny la ediţia Lucian Drâmba, în AIIAI, XXII/2, 1985, p. 868). Teatrul a fost cultivat în şcolile catolice şi reformate din Ardeal cu scop educativ, fiind preluat în şcolile româneşti, mai ales cea de la Blaj. Aici, în vacanţa de Crăciun a anului 1755, elevii alcătuiesc, sub îndrumarea profesorilor lor, o comedia ambulatoria alumnorum, cu care întreprind un „turneu” prin provincie, reprezentaţiile având loc în biserici (Ion Breazu, Teatrul Naţional din Cluj, în „Boabe de grâu”, III, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1932, p. 24). Se poate bănui faptul că şi Occisio Gregorii... a putut fi reprezentată în asemenea „turnee”. 10 Lucian Drimba, Studiu introductiv, în Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa (Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova expusă în formă de piesă de teatru), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Lucian Drimba, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 24-26. Piesa a mai cunoscut între timp o ediţie: Franchi Cinzia, Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa. Az erdélyi román iskoladráma kezdetei és forrásai, Miercurea-Ciuc, Pallas-Akadémia, 1997. 11 Pentru alte comentarii asupra piesei, precum şi opinii privitoare la paternitatea acesteia, vezi şi Elvira Sorohan (în „Cronica”, XVIII, 1983, nr. 29, p. 5), N. A. Ursu (în 291 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea Considerată pe rând drept „tragedie”, „comedie”, „comedie burlescă şi trivială”, „o înşirare de scene”, „parodie”, „farsă”, „spectacol de carnaval”, „bufonadă”, „un scenariu, o canava” pe care se poate improviza, „încropire facilă” de tipul celor pe care barocul le-a împrumutat din tradiţia comediei 12 dellʼarte , piesa este, într-adevăr, greu clasificabilă, din pricina caracterului ei 13 compozit. Nu se poate şti dacă, când şi unde a fost jucată în epocă , dar se 14 poate presupune că acest lucru s-a întâmplat la Blaj, prin anii 1778-1780 . 15 Piesa are o parte în registru grav (uciderea domnului Moldovei ) şi o alta bufă şi burlescă. Chiar şi aşa, trebuie menţionat faptul că, spre deosebire de cheia tragică în care episodul dramatic petrecut în Beilicul ieşean este redat în cronicile rimate extracarpatice, în Occisio Gregorii... expunerea este „relativ sumară”, mai mult „un pretext pentru unele divagaţii într-o creaţie dramatică 16 de aspect eterogen, compozit” . Structura piesei este, aşa cum s-a subliniat, eteroclită: un prolog şi trei scene, precedate şi urmate de unul sau mai multe intermedii, o predică în ţigăneşte şi în româneşte, câteva cântece (în română, latină şi maghiară) şi un testament bahic. Prologul anunţă subiectul reprezentaţiei: „Acum tocma nu de demult / Lucru groaznic, de temut, / În Moldova s-au tâmplat / Perire ca de împărat; / Locu-i vestit şi oraşi, / Să numeşte, să ştiţi, Iaşi, / Cu primejdie şi ostaşi. / Ghica voievod Grigorie / Domn în mare dregătorie, / Vrând a sta lângă credinţă / Şi neamului mântuinţă, / Cu vicleşug s-au chiemat / Tirăneşte s-au tăiat, / De 17 başa turcesc legat” . În prima scenă, care se petrece, probabil, într-o sală a „Cronica”, XVIII, 1983, nr. 36, p. 5), Ion Istrate (în „Cronica”, XVIII, 1983, nr. 37, p. 5), Zigu Ornea (în „România literară”, XVII, 1984, nr. 15, p. 4-5), M. Moraru (în „Manuscriptum”, XV, 1984, nr. 4, p. 176-177) şi nota bibliografică semnată de Ştefan Lemny la ediţia Lucian Drâmba, în AIIAI, XXII/2, 1985, p. 868. 12 Lucian Drimba, op. cit., p. 30-31. 13 Redescoperită de mediul teatral pentru care a fost creată, prima reprezentaţie modernă a piesei a avut loc la începutul anului 1978 (cu premiera în 18 februarie), la Teatrul de Stat din Oradea (ibidem, p. 29). Spectacolul teatrului orădean a luat ulterior Marele Premiu la a doua ediţie a Săptămânii Teatrului Scurt. O altă punere în scenă îi aparţine lui Alexandru Tocilescu, care, în 1982, a regizat la Teatrul Bulandra un colaj între Occisio Gregorii... şi Barbu Văcărescu, vânzătorul ţării, de Iordache Golescu. Pentru cronicile dramatice ale celor două spectacole, semnate Virgil Munteanu, respectiv Constantin Radu-Maria, vezi revista „Teatrul”, Nr. 3 (anul XXIII), martie 1978, p. 39-40, şi Nr. 10 (anul XXVII), octombrie 1982, p. 23-26. 14 Lucian Drimba, op. cit., p. 31, 35. 15 „Grigore Ghica nu mai e nici domnul care se jertfeşte ca să apere integritatea pământului pe care îl fură vecinii, nu mai e nici voievodul iubitor de dreptate şi protector al ţărănimii faţă de asupririle boiereşti; e o simplă fantoşe fără fiinţă precisă, lipsit de tot ce poate să-i dea o domnească măreţie sau o tragică grandoare, prin calităţi proprii sau prin fusul ursitei” (Al. Ciorănescu, op. cit., p. 428). 16 Lucian Drimba, op. cit., p. 41. 17 Ibidem, p. 70. Aceste versuri se regăsesc, cu mici diferenţe, într-un manuscris 292 Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor principelui Grigore al III-lea Ghica palatului domnesc, Ghica vodă se adresează unui sfetnic al său („Zioa şi noaptea gândesc şi privighez pentru întemeierea credinţii şi a neamului românesc scutinţă”), pe care îl consultă în privinţa dorinţei sale ca „pe ascuns să ne unim cu Austrie nemţească şi Rusiia muscăcească”. Sfetnicul Vasilie, secondat de un altul, Simion, pare a fi de acord cu gândul ascuns al domnului, propunând să se scrie carte la ambele împărăţii, întrucât „mai vestită-i cetatea cu doao turnuri decât cu unul” (artificiu de text dramatic sau ironie la duplicitatea fanariotă?). Tot Vasilie îi mai adresează domnului o replică cu două interpretări: „Necredinciosului nu trebuie să avem nici o credinţă”. Dacă voievodul înţelege aceasta ca pe o aprobare a trădării faţă de turcul necredin18 cios, replica lui Vasilie pregăteşte spectatorul şi pentru viitoarea sa trădare . Trimisul lui vodă la Imperator declară acestuia că Ghica nu mai vrea „jugul 19 vicleanului sultan Soliman turc” , ci pe a împăratului austriac, vreme în care, la vizir, sfetnicii Vasilie şi Simion îşi pârăsc domnul de cele ce plănuieşte. Hotărându-i moartea, Paşa (în fapt, capugiul) se întreabă „cum om prinde noi pe Grigorie vodă? că acela-i om ascuţit la minte”, moment în care sfetnicii trădători îl sfătuiesc pe turc să se prefacă „beteag”, „şi-ţ va veni acasă în mână 20 şi-l pot pe altă uşă năpădi cătanele şi omorî” . Lucrurile se petrec întocmai, Paşa se preface bolnav, nu îl poate păcăli însă pe medicul trimis la dânsul (verificându-i pulsul, acesta îi spune turcului: „nimica nu ţi[-i], ca şi mie”), care 21 tace însă vinovat, fiind ameninţat la rându-i . În acest timp, Ghica se pregăteşte să îl viziteze pretinsul bolnav, fără sabie, întrucât „la betegi nu să 22 mère cu sabie să să sparie” . Este însă ucis, după ce a răpus şi el doi oşteni turci. În scena următoare, domnul este întins în sicriu, soţia îl plânge în versuri 23 24 ungureşti , în vreme ce Paşa îi spune lui Vasilie : „Fii dară tu Domn ţării şi 25 slugă împăratului credincioasă, nu ca Grigorie” . Iată câte elemente reale ale identificat de Nicolae Iorga în regiunea Satu-Mare, pe la începutul deceniului al doilea al secolului trecut, alături de alte versuri populare (N. Iorga, Un cântec ardelenesc nou, în RI, VIII, 1922, nr. 10-12, p. 163). Dovadă că textul circula în epocă şi avea mare trecere în unele medii. 18 Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, p. 71-72. 19 Ibidem, p. 86. 20 Ibidem, p. 88-89. 21 Ibidem, p. 91. 22 Ibidem, p. 92. 23 La un alt moment din piesă, trebuia să se cânte, de către doamna lui Ghica, un cântec în germană, care nu a mai fost însă compus, dar a rămas replica unui personaj: „Pentru Nemţie au perit şi bărbatul tău, şi tu cânţi nemţèşte. Doară gândeşti că-i scăpa ca feciorul tău?!” (ibidem, p. 99). 24 Interesantă coincidenţă a numelui sfetnicului trădător din piesă cu cea a lui Vasile Razu, boierul despre care se spunea că ieşise din Beilic cu sângele domnului său pe încălţăminte. 25 Ibidem, p. 93. 293 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea întâmplărilor de la Iaşi în curgerea piesei dramatice, la nici trei ani de la petrecerea lor! Numele lui Ghica, necredincioasă slugă a sultanului, mai este rostit 26 într-o altă piesă de teatru, grecească de această dată, scrisă în epocă . Urcând în secolul al XIX-lea, găsim, spre mijlocul său, a doua piesă, din punct de vedere cronologic, care are drept personaj pe domnul ucis în Beilicul ieşean. Surprinzător, nu este scrisă de pana înflăcărată a vreunui apostol al deşteptării naţionale de la Iaşi sau Bucureşti, ci de cea a unui revoluţionar francez, Charles Bouscharain, şi publicată la Nîmes în anul 1846, având titlul: Athénaïs ou Grégoire Ghika, prince et hospodar de la Valachie. Nu avem niciun 27 fel de date despre autor sau despre destinul piesei (dacă a cunoscut sau nu luminile rampei), dar în contextul acestei lucrări are mai mică importanţă. Cert este faptul că piesa este un produs tipic literaturii romantice din Europa primei jumătăţi de secol al XIX-lea. După cum suntem preveniţi de editor, subiectul 28 dramei a fost inspirat autorului de un foileton publicat, cu câţiva ani înainte de apariţia piesei, de o gazetă pariziană, sub titlul Fin tragique de Grégoire 29 Ghika, prince et hospodar de la Valachie . 26 Piesa se păstra în manuscris la Muzeul Naţional din Atena, având titlul: Alexandru cel fără conştiinţă, comedie scrisă de cineva nenumit în anul 1785 sau după alţii de Gheorgachi Suţu, nepotul lui Mihail Voivoda Suţu. Personajul central este Alexandru Mavrocordat „Firaris”, zugrăvit în culori întunecate, a cărei soţie, doamna Zafiru, se destăinuie duhovnicului ei, cu referire la soţul său: „Dacă era el om, Grigore Vodă Ghica nu-l lăsa, îl făcea ginere, precum şi hotărâse. Şi, ducându-se în Rusia, nu înşela pe camerista, că o va lua de nevastă, şi nici nu se cununa cu fiica profesorului său, pentru ca s-o ucidă apoi cu mâinile sale” (Marcu Beza, Urme româneşti la Atena, în „Boabe de grâu”, V, nr. 11, noiembrie, 1934, p. 655). 27 Ştim doar că a mai publicat un poem, Le progrès, apărut la Nîmes în 1850, dedicat ţării sale: „O France! noble France! O France, ma patrie! / Je suis heureux et fier dʼêtre un de tes enfants” (p. 1). 28 Editorul precizează despre autorul dramei: „Privé des secours de lʼhistoire, il nʼa pu sʼinspirer que du fait de lʼassassinat de Grégoire Ghika; vainement il a cherché à se la procurer, toutes ses démarches ont échoué” (Charles Bouscharain, Athénaïs ou Grégoire Ghika, prince et hospodar de la Valachie, tragédie en quatre actes et en vers, Nîmes, 1846, p. 3 – Avis de lʼéditeur). 29 Invocarea foiletonului nu pare a fi un simplu „truc” al editorului, în deplină înţelegere cu autorul, cu scopul de a da o notă de autenticitate întâmplărilor descrise în piesă; menţionăm aici un articol de „istorie contemporană” (Storia contemporanea) dintr-o gazetă italiană („Glissons, nʼappuyons pas”. Giornale di Scienze, Lettere, Arti, Teatri, Cronache, Varietà e Mode, Anno terzo, No 130, Sabato 29 Ottobre 1836, p. 517-518), o traducere „dal francese” cu titlul Gregorio Ghika principe di Vallacchia, în care găsim mare parte din structura dramatizată şi din personajele lui Bouscharain (spre exemplu, Michele Scarlatos din gazeta italiană şi Mikaël din piesa franceză). 294 Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor principelui Grigore al III-lea Ghica Informaţia găsită de autor în foiletonul invocat şi rezumată de editor 30 într-un mic preambul al tomului tipărit poate fi caracterizată ca un amestec de adevăr istoric şi fantezie, sursa de inspiraţie fiind probabil o lucrare cu caracter mai degrabă literar decât istoric. Prinţul Ghica permite trecerea armatelor ruse prin Moldova şi Ţara Românească în urma promisiunilor făcute de feldmareşalul Rumianţev. Acesta, fără declaraţie de război, intră „pe teritoriul turcesc” şi învinge trupele otomane într-o bătălie pe malul Prutului. În ciuda promisiunilor făcute de ruşi, prin tratatul de pace încheiat între beligeranţi, Principatele rămân sub stăpânirea otomanilor, iar Ghica, abandonat, este obligat „să implore” protecţia lui Rumianţev, care îi acordă un exil de doi ani în provincia de sub comanda sa. După această perioadă, prin mijlocirea regelui Prusiei, Ghica redevine domn al Valahiei şi câştigă respectul şi dragostea poporului printr-o administraţie înţeleaptă şi o justiţie corectă. Sultanul doreşte însă îndepărtarea acestui vasal redutabil şi încredinţează această misiune fostului său interpret Mikaël Scarlatos, un grec convertit la islam, om viclean şi crud care nu s-a dat în lături de la nicio crimă pentru a-şi servi noii stăpâni, trădându-şi ţara, tatăl şi pe prinţul Ghica, prietenul său din vremea studiilor. Chiar el îl încurajase pe prinţ la revoltă, doar pentru plăcerea de a-l vedea pedepsit de otomani. Iubind doar bogăţia şi puterea, Mikaël acceptă să-l ucidă pe Ghica, căruia îi întinde o capcană. Astfel, îi scrie acestuia că se pregăteşte să-l viziteze, veste primită cu bucurie de domn. Printr-o a doua scrisoare, Ghica află că Mikaël se află, grav bolnav, într-o localitate de la graniţa Valahiei, motiv pentru care îi solicită prinţului să vină cu medicul personal. Ghica cedează dorinţei exprimate de vicleanul Mikaël şi merge la acesta, pe care îl găseşte în pat. Scarlatos îi cere domnului să se apropie pentru a-i spune câteva lucruri confidenţiale, moment în care scoate un iatagan şi-i taie acestuia capul. Când apropiaţii lui Ghica se apropie de ucigaş, acesta scoate şi citeşte firmanul sultanului. Toţi se opresc şi se înclină, „comme si le meurtre dʼun ami par un ami était un arrêt de Dieu”. Aceasta este povestea care l-a impresionat pe autorul dramei. „Il fit un plan et se hasarda à composer une tragédie quʼil livre aujourdʼhui à la publicité 31 après bien des hésitations”. Nu ne propunem să rezumăm acţiunea piesei , mulţumindu-ne să arătăm că uciderea lui Ghica de către Mikaël (care se petrece relativ repede, în scena VII din al doilea act) este un pretext pentru derularea 30 Charles Bouscharain, op. cit., p. 3-4. Iată, totuşi, lista personajelor, care poate da o idee prin ea însăşi despre subiect: „Le prince Grégoire Ghika, hospodar de la Valachie, qui prit soin de lʼenfance dʼAthénaïs, dont le père fut tué en combattant sur les bords du Prüth, dans la bataille qui eut lieu entre les russes et les turcs, en 1772; Néarque, fils du prince, amant dʼAthénaïs; Athénaïs, maîtresse de Néarque; Mikaël, envoyé de lʼempereur Osman, assassin du prince Grégoire, son ami; Ephime, confident, ami du prince; Soliman, confident de Mikaël; Chriséis, Piétro, Eusèbe, Hassem, principaux conspirateurs”. 31 295 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea ulterioară a evenimentelor. Figura centrală devine tânăra Athénaïs, un personaj care prinde contururi de tragedie greacă şi concentrează în jurul ei toată dezvoltarea subiectului. Ea este unealta destinului şi duce până la capăt răzbunarea pe care o plănuise împreună cu fiul celui ucis, ucigându-l cu un pumnal pe Mikaël. Aceasta după ce se preface a fi de acord cu planurile intrigantului renegat, ce nădăjduia că, prin oferirea frumoasei Athénaïs sultanului, poate deveni mare vizir. Aşadar o dramă specifică epocii în care a fost scrisă, cu un subiect având rădăcini în Orientul deopotrivă barbar şi misterios, îmbrăcat într-o haină romantică şi cu o reţetă de succes, din care nu lipseşte iubirea, trădarea, elogiul prieteniei, ba chiar elementele de oratorie prezente în spiritul revoluţionar care 32 pregătea momentul 1848 . 33 Piesa lui Charles Bouscharain nu a avut ecouri în epocă . Scrisă în patria revoluţiilor într-un context istoric special, ea oferă, totuşi, o cheie de înţelegere a modului în care urmaşii lui Grigore Ghica includ episodul morţii înaintaşului lor în ,,arsenalul” simbolic menit să servească imperativele epocii. Descendenţii lui Ghica se integrează, spre mijlocul veacului al XIX-lea, mişcării de contestare a ordinii feudale. O analiză mai veche surprinde înrudirile paşoptiştilor munteni: Bălăceanu, Văcărescu, Ghica (cum să faci abstracţie de Ioan Ghica?), Câmpineanu, Creţulescu, Golescu, Bălcescu, nume de familie care se plasează 34 într-un tablou genealogic al fruntaşilor revoluţionari de peste Milcov . Numele unui Ghica nu mai poate fi asociat unui fanariot dintr-un veac revolut, cu atât mai mult cu cât moartea sa este deja un simbol al luptei pentru „ţară”: familia şi-a făcut datoria faţă de memoria strămoşului, lacrimile de argint din blazon şi finicul martirului de pe lespedea de mormânt l-au scos pe Grigore al III-lea dintre grecii lacomi şi l-au plasat într-o poziţie privilegiată pentru a intra, printre primii chiar, în galeria eroilor neamului. Acum e rândul elitelor revoluţionare să perpetueze această imagine. La Paris, tânărul Theodor Aman pictează pe la 1848, la doar 18 ani, prima sa compoziţie istorică (astăzi 32 Domnul Ghica este înfăţişat ca un democrat avant la lettre, preocupat de soarta grea a poporului: „Le peuple, séparé de nous par notre audace, / Pour exprimer ses voeux nʼa pas même une place, / Et, courbé sous le poids de lʼinégalité, / Il rampe sans profit et vit sans dignité” (ibidem, p. 7). Modelul său de guvernare este Franţa: „Généreuse, la France, intelligente et brave, / Compte des citoyens et nʼa pas un esclave” (ibidem, p. 13). 33 În spaţiul cultural românesc este remarcată târziu, în anul 1932: în periodicul „Observatorul” din Beiuş, I. M. Raşcu prezenta „o ciudată piesă în versuri a unui francez de la 1846 despre Grigore-Vodă Ghica” (N. Iorga, Cronică, în RI, XVIII, 1932, nr. 10-12, p. 377). 34 Dan Berindei, Legături genealogice dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, în idem, Genealogie şi societate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2013, p. 156-164 şi planşa genealogică ataşată. 296 Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor principelui Grigore al III-lea Ghica 35 pierdută), Uciderea lui Grigore Ghica-Vodă al III-lea . Nu cred că paşoptiştii refugiaţi la Paris l-au cunoscut pe Charles Bouscharain, dar spiritul vremii lucra la fel pentru toţi revoluţionarii, în măsuri şi în chipuri diferite, dar cu acelaşi scop. Nu ştim dacă Theodor Aman l-a înfăţişat pe Ghica pe pânza sa din fantezie sau după vreun model anume, dar dacă ar fi vrut cu tot dinadinsul 36 putea găsi destule mărturii grafice de acest fel. Dintre acestea , amintim în primul rând pictura veche din colecţia Eforiei spitalelor civile, după o frescă din 37 Biserica Sf. Pantelimon : domnul este îmbrăcat „într-o elegantă ţinută domnească, oficială, extrem de luxoasă, cu işlic de samur împodobit cu surguci de pietre scumpe şi îmbrăcat într-un caftan cărămiziu (nărămziu) de zibelină, cu găitane şi chioturi de fir, pus pe deasupra unei dulămi de catifea verde, cu 38 mânecile treisferturi, garnisite cu blană de cacom” . Un „portret modern” al 39 ctitorului se află la Biserica Sf. Spiridon din Iaşi , după care s-a realizat o copie 40 în ulei păstrată astăzi la Muzeul de Istorie a Moldovei . Acestora li se adaugă gravurile de epocă din seria volumelor tipărite în Apus şi dedicate lui Grigore Ghica de către vechii săi colaboratori: cartea lui Nikeforos Theotokis, tipărită la Leipzig în două volume (1772-1773), cu 41 cheltuiala domnului , sau lucrarea lui Johann Hübner, apărută tot la Leipzig în 35 Radu Bogdan, Theodor Aman, Bucureşti, Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 125. 36 Portretul din biserica Mănăstirii Mărcuţa, considerat de Ion Ţurcanu un adevărat „portret de epocă” al lui Grigore al III-lea Ghica (Istoria românilor (cu o privire mai largă asupra culturii), Brăila, Muzeul Brăilei – Editura Istros, 2007, p. 235), îi aparţine, de fapt, lui Grigore Matei Ghica. 37 N. Iorga, Domnii români după portrete şi fresce contemporane, Sibiu, 1930, p. XIV şi planşa nr. 177; Eforia spitalelor civile, 1832-1932, Bucureşti, 1932, planşa color dintre p. 20 şi 21. Nicolae Iorga considera că printre chipurile ctitorilor de la Sfântul Spiridon Nou, alături de Scarlat Ghica şi Alexandru Scarlat Ghica, se află şi beizadeaua Grigore Alexandru Ghica „decapitatul” (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, fasc. I, Bucureşti, 1905, p. 264). Ar putea fi însă vorba mai curând de beizadeaua Grigore, fiul lui Alexandru Scarlat Ghica (Cernovodeanu, Tabela Ghica (1)). 38 Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, vol. II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 90. 39 N. Iorga, op. cit., p. XIV şi planşa nr. 179. 40 Idem, Istoria românilor, ed. a II-a, vol. VII, Reformatorii, îngrijit de Sorin Iftimi, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, planşa color VIIa şi p. 283 (cu explicaţiile planşei, aparţinând editorului). O interpretare grafică a portretului apare pe timbrul comemorativ din emisiunea oficială a Poştei Republicii Moldova din 2001 (http://www.moldovastamps.org/catalogue_stamps_issue.asp?issueID=127&lang=Ro). 41 Seina enos kai pentīkonta ypomnīmatistōn ais tīn Oktateuchon kai ta tōn Vasileiōn (vezi Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în colecţii din străinătate, serie nouă, vol. I, Albania-Etiopia, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010, p. 302, nr. 86; p. 361, nr. 548; p. 458, nr. 15). 297 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 42 1775 . Unul dintre ele este redată de Nicolae Iorga în sinteza sa de istorie a 43 românilor , precum şi în volumul VII al colecţiei de documente Hurmuzaki. Sursa este însă chipul principelui din gravura unei tipărituri din 1775 (un „florilegiu” de extrase din Scriptură pentru uzul şcolarilor de catehism), publicată de Polihronie Dimitriu Tracul, student la medicină, care dedicase 44 lucrarea, la rându-i, lui Ghica . Spre mijlocul veacului al XIX-lea, un alt portret al lui Grigore Ghica a 45 fost publicat într-o lucrare de tip memorialistic apărută la Paris, în 1842 : „portret în întregime, îmbrăcat în manta şi pe cap un enorm penaj (îmbrăcat 46 pentru investitură) . Unul dintre aceste portrete a inspirat, din câte se pare, prima statuie cu subiect istoric care trebuia să fie ridicată în capitala Moldovei, proiectată de Asachi încă din 1860. Din bronz, pe un soclu de marmură, monumentul de for urban urma să îl reprezinte pe Grigore al III-lea Ghica, „în picioare, înveşmântat în costum de ceremonie, cu mâna dreaptă ridicată profetic. În stânga sa o femeie în costum «naţional» (personificare a Moldovei), cu genunchii îndoiţi şi mâinile împreunate, exprima durerea pentru teritoriul răpit şi credinţa că Cerul 47 va face dreptate” . 42 Ieron apanthisma [...] metafrasthen [...] ypo Polychroniou Dīmītriou. Lucrarea conţine portretul domnului şi stemele reunite ale Principatelor (ibidem, p. 361, nr. 550). Pentru aceste două portrete, vezi şi N. Iorga, Domnii români după portrete şi fresce contemporane, p. XIV şi planşele nr. 178 şi 178a. 43 Idem, Istoria românilor, vol. VII, Reformatorii, Bucureşti, 1938, planşa 13. 44 Idem, Relaţii culturale greco-române. După cărţile bibliotecii din Ploieşti, în RI, V, 1919, nr. 4-5, p. 69. 45 Marie-Gabriel-Florent-Auguste de Choiseul-Gouffier, Voyage pittoresque dans lʼEmpire Ottoman, les îles de lʼArchipel et sur les cotes de lʼAsie Mineure, seconde édition, tome quatrième, Paris, 1842, p. 159. 46 Ibidem, Ire partie, Atlas, planşa nr. 97. O fotocopie a acestui portret, după gravura în aramă realizată de L. M. Halbon în 1791 şi publicată în lucrarea contelui francez, se află în colecţiile Bibliotecii Academiei Române (Creşterea colecţiunilor, nr. XLIV-XLVII (1933-1936), p. 80). Acest portret a fost semnalat de Constantin I. Karadja, Despre investitura domniilor române, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XX, 1927, fasc. 52, aprilie-iunie, p. 57: „Reproducem azi o gravură necunoscută la noi, înfăţişând pe Grigore Ghica-Vodă († 1777), în costum de «bimbaşă» al ienicerilor, rang pe care turcii îl acordau domnilor noştri”. În opinia lui Nicolae Iorga, portretul îl înfăţişează însă pe Alexandru Moruzi (N. Iorga, Domnii români după portrete şi fresce contemporane, p. XIV şi planşa nr. 185). 47 Proiectul, inclusiv o schiţă, a fost publicat în 1876 sub titlul Monument proiectat în memoria martirului Grigore A. Ghica W. pe piaţa de la Beilicu; pe unul dintre cele patru basoreliefuri de pe soclu, o scenă urma să reprezinte „un demnitar turc primind o pungă de bani de la un general austriac” (Sorin Iftimi, Iaşii în bronz şi marmură. Memoria statuilor, în CI, serie nouă, XXIV-XXVI (2005-2007), p. 501, inclusiv nota 13). 298 Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor principelui Grigore al III-lea Ghica Iniţiativa, eşuată din diverse motive, este reluată în 1875, ca replică la 48 serbările organizate la Cernăuţi de autorităţile imperiale . Liberalii publică în acelaşi context o proclamaţie în care denunţă serbările austriece de la Cernăuţi şi ridicarea acolo a statuii numită „Austria” drept „o batjocură a simţămintelor româneşti”. Grigore Ghica însuşi este invocat spre a spune: „Priviţi, copiii mei, priviţi fumegările sângeroase ce se ridică împrejurul acelei statue, căci nu suta de ani, dar vecinicia chiar, nu poate stinge dreptatea cauzei pentru care sângele 49 meu cel mai curat a fost vărsat” . Cam în aceeaşi vreme, Mihail Kogălniceanu publică documentele din arhivele străine care priveau răpirea Bucovinei: „Asemene numai inima poporului român – carele niciodată nu uită binele făcut – a fost singura arhivă ce ne-a păstrat în trăsături mari lupta perseverantă a lui Grigorie Ghika Vv. şi a 50 boerilor Moldovei pentru a nu se sfâşia moşia strămoşească!” . Anul 1875, care lăsase în urmă înfăptuirea Micii Uniri, fără independenţă, cerea unitate deplină între toţi factorii politici ai ţării, cu apel la un trecut în care domnul şi boierii „au ştiut totuşi a rezista bărbăteşte la toate ameninţările, la toate corupţiunile şi, în afacerea pământului lor, au dat probe de un patriotism atât de învăpăiat şi de o virtute atât de energică, încât înşişi puternicii lor despuietori au fost siliţi 51 să le transmită posterităţii” . Într-o deplină unitate a factorilor politici şi sub înrâurirea unor asemenea discursuri izvorâtoare de energii nebănuite, se constituie un comitet de iniţiativă (Mihail Kogălniceanu, Al. Lambrior, Vasile Pogor şi D. Gusti) pentru realizarea monumentului, ce urma să fie amplasat în mijlocul pieţei rămase pe 52 locul, aproximativ, al fostului Beilic . În lipsă de timp, s-a hotărât ca în locul unei statui să se ridice doar un cenotaf de marmură, cumpărat de la sculptorul bucureştean Lazăr Vidali, pe care era stema Moldovei şi inscripţia: „În amintirea lui Grigore Ghica Vv. ucis de turci la 1777, luna octombrie”; pe latura estică, o altă inscripţie: „Ţara recunoscătoare. A protestat contra luării Bucovinei”; în partea de sud se găsea stema României din acea vreme, iar pe latura vestică un text care amintea că monumentul fusese ridicat de către 53 Consiliul Comunal Iaşi la 1 octombrie 1875 . Moartea lui Grigore Alexandru 48 Autorităţile locale din Cernăuţi au venit cu ideea unei asemenea celebrări, la care guvernul central austriac a propus ridicarea unei statui a „Austriei”, promiţând şi înfiinţarea unei universităţi. Aceasta, potrivit presei vieneze, „va desăvârşi germanizarea Bucovinei şi, aproape fiind de hotarul României, va arunca raze civilizatoare şi asupra noastră” (Serbarea din Bucovina îndreptată contra românilor, în CL, VIII, nr. 11, 1 februarie 1875, p. 446). 49 Sorin Iftimi, op. cit., p. 503-504. 50 Mihail Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei, în idem, Opere, vol. I, Scrieri istorice, ediţie critică, adnotată cu o introducere şi note de Andrei Oţetea, Bucureşti, 1946, p. 698. 51 Ibidem, p. 699. 52 Sorin Iftimi, op. cit., p. 501-502. 53 Ibidem, p. 502-503, inclusiv nota 17. 299 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea 54 Ghica a fost comemorată chiar la 1 octombrie, în faţa unei adunări numeroase, lucru remarcat de primarul de atunci al urbei, Nicu Gane, care se arăta bucuros că românii s-au adunat pentru a depune „flori şi lacrămi pe mormântul nefericitului domn”. Gane invocă repetarea ceremoniei şi în anii viitori: „s-o înrădăcinăm în deprinderile nostre şi ale copiilor noştri, căci exemplele mari, adesea amintite, hrănesc sufletul şi formează buni cetăţeni, întărindu-i în 55 credinţa drepturilor şi revendicărilor lor juste” . Prezent la eveniment, poetul bucovinean Dimitrie Petrino declara, într-un discurs plin de patos, că „umbra măreaţă” a lui Ghica nu va ierta trecerea a încă unui „secol de înstrăinare peste catacombele de la Putna şi ruinele de la Suceava”, „sacrilegiul comis asupra 56 unui domn martir şi asupra unei ţări răpite”, cerând răzbunare . Cum domnul 57 ţării, Carol I , nu fusese de faţă la comemorarea ieşeană, a comandat sculptorului Karl Storck un bust de marmură al lui Grigore Ghica, pe care l-a dăruit 58 ieşenilor, ce avea să fie amplasat, în 1 octombrie 1876, în faţa cenotafului . 54 Dacă în urmarea inaugurării monumentului lui Grigore Ghica, Mihai Eminescu publică două articole elogioase despre fostul domn al Moldovei în „Curierul de Iassi”, la puţină vreme, sub influenţa informaţiilor aduse de documentele publicate de Kogălniceanu, percepţia sa a suferit modificări radicale, Ghica devenind un fanariot ca toţi ceilalţi, complice chiar cu austriecii la anexarea Bucovinei (ibidem, p. 503). 55 Ion I. Nistor, op. cit., p. 402. 56 Ibidem. Poetul declama, „într-un suprem apel către întreaga conştiinţă românească”: „Nu cu vorbe, ci cu fapte, româneşti şi glorioase / Pe acest domn mort prin trădare, toţi românii să-l cinstim, / Ghica Vodă azi ne cere monument făcut din oase, / Deci de piatra pe mormântu-i spada noastră s’ascuţim” (ibidem, p. 403). Pentru programul manifestărilor comemorative şi discursurile ţinute cu această ocazie, vezi Serbarea comemorativă pentru moartea domnului Grigorie Ghica voevod. Discursul d-nului N. Gane. Discursul d-nului D. Petrino, în CL, IX, nr. 7, 1 octombrie 1875, p. 289-299. 57 Edda Binder-Iijima observă că, în primii ani ai domniei sale pe tronul Principatelor Unite, Carol I se remarcă prin câteva gesturi simbolice, menite să-l integreze în istoria naţională a spaţiului românesc (la fel cum procedaseră, cu ceva vreme în urmă, domnii veniţi din Fanar). Dintre exemplele de invocare a trecutului, mai ales în momente critice, se aminteşte dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul din Bucureşti (8 noiembrie 1874) şi donarea bustului lui Grigore Ghica municipalităţii ieşene în octombrie 1875 (Edda Binder-Iijima, Rites of power at the beginning of the reign of prince Charles, 1866-1881. Means of legitimation of a foreign dynasty, în RESEE, XXXII, 1994, nr. 3-4, p. 212, inclusiv nota 3). 58 Serbarea comemorativă pentru moartea lui Grigorie Alecsandru Ghica voevod, în CL, X, nr. 7, 1 octombrie 1876, p. 287; Sorin Iftimi, op. cit., p. 504. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, bustul a suferit deteriorări, astăzi fiind păstrat în Muzeul de Artă de la Palatul Culturii; coloana pe care fusese amplasat a dispărut între timp (ibidem). Noul bust, în piatră, care poate fi văzut astăzi în fosta grădină a Beilicului, a fost sculptat, în 1975, de Lucreţia Dumitraşcu Filioreanu (Dicţionarul sculptorilor din România, secolele XIX-XX, vol. I, Lit. A–G, coordonator Ioana Vlasiu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011, p. 196). 300 Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor principelui Grigore al III-lea Ghica După îndemnul înflăcărat din 1875, ceremoniile se repetă şi doi ani mai târziu, fiind încărcate de această dată şi cu simbolismul reprezentat de lupta pentru independenţă ce se ducea la sudul Dunării. Într-o corespondenţă din Iaşi (datată: „Sâmbătă, 14 octombrie 1877”), prestigiosul jurnal „The New York Times”, ediţia din 6 noiembrie 1877, sub titlul An eastern centennial – celebrating a hero's death, arăta cum guvernul, în dorinţa de a menţine viu entuziasmul populaţiei în lupta împotriva turcilor, a hotărât să celebreze „the centenary of the death of one of their Hospodars, who was at once a hero and a martyr in the cause of the independence of his country”. Corespondentul gazetei americane, deşi se afla în fosta capitală a Moldovei încă din timpul verii, nu auzise nimic despre „defunctul prinţ”, a cărei statuie amplasată într-una dintre pieţele publice abia îi atrăsese atenţia. Datele pe care le obţine jurnalistul sunt, de altfel, relativ confuze (fostul principe ar fi domnit aproape 30 de ani, prima domnie începând în 1749). Totuşi, află că acest Ghica, după pacea de la Kuciuk-Kainargi (luase parte activă la războiul ruso-turc tocmai încheiat), se dedică fundării unor aşezăminte spitaliceşti şi reducerii taxelor. În cazul cedării Bucovinei, prinţul ar fi declarat că se va opune acestei „răşluiri” a teritoriului său, nefiind însă luat în seamă. „But Ghika was in earnest. He was not to be bought, and, far from listening to the orders of his suzerain, drove out of the country the agents deputed by the Turkish and Austrian Governments to mark out the new frontier”, ceea ce a declanşat mânia sultanului. Urmează redarea întregii poveşti a uciderii domnului, acum comemorat de urmaşii săi, la 13 octombrie, cu participarea pompierilor şi a Gărzii naţionale, dar şi a frumoaselor doamne de la Crucea Roşie din Moldova. La prânz alaiul s-a îndreptat spre Mitropolie (care nu era încă gata), cu participarea tuturor notabilităţilor, într-un oraş plin de steaguri. Guvernul era foarte preocupat de a da toată strălucirea posibilă acestei comemorări, „not so much from any reverence for the Ghika, who was a type of feudality, the antithesis of the class now in power, but in order to show to the world that the independence of 59 Roumania had been a cherished dream of their ancestors [...]” . După cum se vede, numele şi faptele lui Grigore Ghica erau invocate, în anumite circumstanţe, în discursul militant al secolului al XIX-lea. Pe acest drum deschis de elita politică a ţării, dramaturgii au văzut în episodul uciderii lui Grigore Alexandru Ghica un excelent subiect dramatic, în ciuda unor 60 avertismente exprimate tranşant spre mijlocul veacului al XIX-lea . „Privită în 59 Cornelia Bodea, „The New York Times” about Romaniaʼs struggle for independence, în RESEE, XV, 1977, nr. 3, p. 413-429. 60 „Dar dacă fantasia altor scriitori a socotit că din tragica ucidere a lui Grigorie Ghica ar fi bine să facă o apologie atât de frumoasă în favoarea causei, noi vom stărui a susţine că drepturile Moldovei asupra Bucovinei sunt neprescriptibile, şi că oricând, la un timp de justiţie, românii pot revendica drepturile lor în contra Austriei” (G. Sion, 301 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea ansamblul ei, literatura dramatică istorică îşi are sursa în cronici, căci, prin 61 dramatismul ei, istoria frământatului nostru neam se pretează minunat scenării” . După înfăptuirea Unirii din 1859, idealul generaţiei politice din acea vreme devenea „scuturarea supremaţiei streine şi îndepărtarea amestecului strein în trebile ce priviau doar pe români, şi se dorea dreptatea socială. De aici un nou 62 aflux de drame” . Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor, drama uciderii lui Grigore Ghica a fost subiect de inspiraţie pentru creaţii teatrale, nu dintre cele mai reuşite, precum cele semnate de V. A. Urechia, 63 64 65 Miller şi N. Ţincu , Sofia Nădejde , Alexandru Depărăţeanu şi Adina 66 Popescu-Piperescu . Prima dintre acestea merită amintită mai ales pentru scandalul declanşat la proiectata premieră. Inclusă în repertoriul stagiunii 1878-1879, piesa Răpirea Bucovinei sau uciderea lui Grigore Ghika Vodă în Beilic („dramă istorică naţională”) urma să aibă premiera duminică, 14 ianuarie 1879: „Această piesă însă nu s-a jucat, fiind oprită de poliţie chiar în ziua de reprezentaţie, se zice, în 67 urma protestului făcut de Consulatul austriac” . Înţelegem mai bine de ce a fost publicată atât de târziu (1883) şi sub pseudonim. Bucovina, în „Revista Română pentru Sciinţe, Litere şi Arte”, vol. II, Bucureşti, 1862, p. 200). Într-o lucrare consacrată istoriei şi miturilor istorice, Lucian Boia arată că „nu mai puţin importantă în reînvierea efectivă a eroilor se dovedeşte literatura cu subiect istoric [...]. Imaginea curentă a unor epoci sau personalităţi se încheagă mai adesea din ficţiunea istorică pură decât din lucrările sau manualele de istorie. [...] Aşa stau lucrurile şi cu imaginea domnitorilor români. Literatura romantică a secolului al XIX-lea a conferit unor personaje o forţă şi o prezenţă pe care singur manualul de istorie nu le-o putea asigura” (Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 229-230). „Literatura este oglinda vieţii şi năzuinţelor sociale. Chiar şi marile creaţii au, pe lângă valoarea artistică, ce depăşeşte naţionalismul, valoarea unui document istoric şi psihologic [...]”. În acest context, „literatura efemeră are menirea de a dăltui pentru urmaşi sbuciumul şi ideile ce au frământat generaţia din care a crescut [...]. Această literatură creşte din înseşi aspiraţiile neamului; seva îşi va trage-o din trecut, iar notele streine pe care fatal le va împrumuta, vor fi încadrate sau pierdute în tendinţa naţională” (Mircea Tomescu, Drama de inspiraţie cronicărească. Repertoriu bibliografic, în „Hrisovul”, VI, 1946, p. 37). 61 Mircea Tomescu, op. cit., p. 40. 62 Ibidem, p. 43. În intervalul dintre anii 1827 şi 1943, s-au scris nu mai puţin de 192 de piese de teatru „de inspiraţie cronicărească” (ibidem, p. 45-59). 63 Răpirea Bucovinei, dramă istorică naţională în 3 acte cu 10 tablouri, compusă de domnii X, Y şi Z, în „Literatorul”, IV (1883), p. 34-45,