O fotografie a satului românesc, a sărăciei asociate acestui mediu, a ignoranței, a alcoolismului, a violenței părinților îndreptate împotriva copiilor.
Pentru a deosebi propriul scurtmetraj Meda (realizat cu un an mai devreme) de lungmetrajul cu același subiect din anul 2017, regizorul Emanuel Pârvu a adăugat titlului celui din urmă câteva cuvinte: Partea nu prea fericită a lucrurilor.
Doru (Șerban Pavlu), un tăietor de lemne dintr-un sat sărac de munte, suferă după ce își pierde soția bolnavă. Împovărat de sărăcie, de lipsa oportunităților de muncă onestă pentru a-și câștiga traiul, înglodat în datorii, Doru se vede pus în situația de a o pierde și pe Meda, fetița pe care a avut-o în asistență maternală vreme de opt ani: după moartea soției, Meda ar trebui să se întoarcă la orfelinat. Încercând să supraviețuiască și să păstreze fetița lângă el, Doru este nevoit de împrejurări să accepte să câștige bani din activități ilegale.
Reținerea în titlu a numelui personajului Meda pare inutilă, atât timp cât scenariul concentrează exclusiv aspectele dure și triste ale vieții oamenilor care traiesc în satele sărace. Deși personaj titular, Meda, o fată de numai 15 ani, are o compoziție diluată într-o apariție scurtă și estompată, devenind un personaj neesențial. Aceasta nu schițează niciun gest la moartea mamei ei, chiar dacă adoptivă. Spectatorului nu îi este dezvăluită relația tată-fiică, aceasta fiind cvasiinexistentă. Doru și Meda abia dacă schimbă câteva replici, Meda rămânând pasivă și absentă din poveste. Învață bine, este preocupată de o relație cu un coleg și cam atât.
Sesizabilele intenții ale scenariului sunt dezvoltate apatic, deloc aprofundate: relația lui Doru cu soția sa nu este exploatată în niciun fel, spectatorul nu pătrunde adevarata lor legatură: dragoste sau interes? Deși nu este clar dacă a iubit-o sau nu, acuzele împotriva lui Doru curg. Povestea filmului se lasă intuită, scenariul centrând mai mult partea nefericită a lucrurilor, latura sordidă a vieții, fragmentele lipsite de sens sau de orizont. Despre asta este vorba în lungmetrajul lui Pârvu: o fotografie a satului românesc, a sărăciei asociate acestui mediu, a ignoranței, a alcoolismului, a violenței părinților îndreptate împotriva copiilor. La toate se adaugă corupția practicată la orice nivel și pe orice scară, cea care îi obligă pe oamenii mărunți să își ceară drepturile ca pe favoruri, repetând slugarnic săru’ mâna în loc de mulțumesc.
Este un mare păcat că filmul ratează complet șansa de a realiza o radiografie, o analiză, o aprofundare a fenomenelor sociale abordate, revelate timid și abandonate în procesul de elaborare. Extrem de actuale în România și atât de sensibile, subiecte ca soarta copiilor aflați în plasament maternal (fără a li se oferi de fapt șansa de a înțelege și trăi o atmosferă familială) sau suferințele copiilor abuzați de către părinți sunt tratate superficial și fără uzitarea abordării artistice.
Doru este un personaj care își duce apatia până la o stare de încremenire. Tristețea lui maladivă este cronicizată. Personajul conduce spectatorul spre o stare empatică, dar numai până în punctul în care își dezvăluie acțiunile sau, mai bine spus, inacțiunile. Indecis, incapabil să adopte o atitudine ori să elaboreze o strategie oricât de rudimentară, Doru ajunge să se dezvăluie a fi un neadaptat la propria realitate, la greutățile vieții, un neputincios în a subzista în propriul mediu, fie acesta unul dur. Empatia se transformă în repulsie față de personaj. Deși Șerban Pavlu este oricând o alegere inspirată și are o abordare dibace în construcția lui Doru, compunând acestuia o mină expresivă și un limbaj corporal elocvent, mai expresive decât replicile puține și seci, personajul nu poate căpăta adâncime. Pur și simplu, scenariul „reușește” limitarea unui actor de talie mare.
Pare că, în ultima vreme, cineaștii români au dobândit un apetit deosebit pentru finaluri de film ambigue, deschise interpretărilor diverse sau lăsate deliberat la libera imaginație a spectatorului. Doar că o astfel de strategie nu se potrivește întotdeauna unei drame și în niciun caz oricărei drame. Mai degrabă, ca în cazul de față, un final lipsit de concluzie, de univoc poate să apară o veritabilă lipsă de asumare a unui sfârșit, fie el și tragic, un refuz de anticipare a gustului publicului ori un refugiu din calea trădării așteptărilor acestui public. Meda… este doar o realizare cinematografică liniară, cu subiect erodat, complet anticipativ, care nu poate să clameze ineditul (în special în fața publicului român), dar care încearcă în schimb din răsputeri să stârnească emoții fără a sensibiliza în niciun fel audiența.
De reținut doar interpretarea lui Pavlu, rolul lui Adrian Titieni care condimentează un pic o mâncare insipidă, Florin Zamfirescu – perfect, dar prea puțin și două apariții speciale: Mihai Dinvale și Rodica Negrea.
Regie: Emanuel Parvu
Scenariu: Emanuel Parvu
Actori: Serban Pavlu, Adrian Titieni, Florin Zamfirescu
Unde poate fi vizionat Meda...:
