CEL NEPRIHĂNIT SE BUCURĂ ÎN DOMNUL ȘI ÎN EL ÎȘI CAUTĂ SCĂPAREA; TOȚI CEI CU INIMA FĂRĂ PRIHANĂ SE LAUDĂ CĂ SUNT FERICIȚI.
PSALMII 64:10
Într-o zi a venit la consultație o doamnă în vârstă și, cum e normal, am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns pe un ton blând și plăcut că o cheamă Bunătate. Mi s-a părut că nu a înțeles întrebarea și am reluat:
– Numele dumneavoastră, vă rog.
– Maria Bunătate, mi-a răspuns cu același ton blând.
Mi-am zis atunci: Ce nume frumos! De ne-ar chema pe toți așa, nu ar mai exista divergențe sau certuri pentru că nu te poți certa cu „Bunătate”.
Coordonarea neurologică a vocii cântate e diferită față de coordonarea vocii vorbite. Vocea cântată are o anumită frecvență, intensitate, timbru și durată, iar coordonarea acestor parametri necesită o reprezentare psihoauditivă intensă a calității sunetului emis, astfel că procesul cântatului necesită participarea efectivă a cortexului, a gândirii. În ceea ce privește vocea vorbită, înălțimea vocii nu este conștientizată, deoarece centrul nervos al vocii este în diencefal. De aceea, intonația vocii fluctuează mereu în funcție de starea psihică, astfel încât constatăm, pe drept cuvânt, că există o voce a mâniei, și una a blândeții, una a curajului, și alta a fricii, una a urii, și alta a dragostei. Nu întâmplător întâlnim atât de frecvent expresiile biblice: „Voi cânta bunătatea Domnului” (Psalmii 101:1), „Să cânte limba mea cuvântul Tău, căci toate poruncile Tale sunt drepte” (Psalmii 119:172).
În toate aceste exemple este implicată voința, gândirea, alegerea, în contrast cu afirmația clară a Domnului Hristos privind vocea vorbită: „Cum ați putea voi să spuneți lucruri bune, când voi sunteți răi?” (Matei 12:34) și iarăși: „Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbește gura” (Luca 6:45). Nu este nimic în starea generală a organismului care să nu se resimtă în fonație, deci vocea e oglinda sănătății fizice și spirituale. De fapt, de ce țipă oamenii unii la alții când se ceartă? Pentru că inimile lor sunt foarte departe una de alta și doar strigând mai speră să se audă.
autor: Gheorghe Buburuzan
