Aguirre, der Zorn Gottes (1972) – Aguirre, mânia lui Dumnezeu
Regia: Werner Herzog
Distribuția: Klaus Kinski, Helena Rojo, Ruy Guerra, Peter Berling
Am văzut pentru prima dată ‘Aguirre, der Zorn Gottes’ pe la mijlocul anilor ’70, la unul dintre acele evenimente culturale ciudate care se strecurau printre fisurile zidului cenzurii, probabil la presiunea vreunei oficialități străine sau cu ocazia unei ‘vizite istorice’. Este vorba despre un festival al ‘filmului din Republica Federală Germană’ care a fost organizat la cinematograful de lângă Piața Romană din București, care găzduise o vreme și cinemateca. Titlul tradus în românește era „Aguirre, mânia zeilor” și nu „Aguirre, mânia lui Dumnezeu” cum ar fi echivalența exactă. Organizatorii se temeau probabil că menționarea lui Dumnezeu în titlu să nu atragă atenția vreunui ‘tovarăș de la cultură’.
O capodoperă rămâne o capodoperă. Am revăzut ‘Aguirre, der Zorn Gottes’ la 50 de ani de la realizarea sa, și impresia a fost la fel de puternică. Este unul dintre acele filme pe care nu le-am uitat deloc în jumătatea de secol care a trecut de la prima vizionare, un film care rămâne la fel de actual în mesaj și în măiestrie artistica, și care dacă ar fi lansat astăzi pe ecrane ca un film nou ar avea, cred, un impact la fel de puternic. Scenariul, scris conform legendei de Werner Herzog în două nopți în care își însoțea echipa de fotbal într-un turneu se bazează – foarte liber – pe aventurile unui personaj istoric din vremea cuceririi Americii de Sud de către spanioli. Adevărul istoric este probabil respectat în măsură foarte mică, dar asta este neimportant. Nici Don Quixote nu se bazează pe o figură documentată istoric, și nici măcar piesele lui Shakespeare nu excelează prin acuratețe factuală, dar ele reprezintă mai bine epocile lor, precum și patimile personajelor decât documentele de arhivă și tratatele de istorie. ‘Aguirre, der Zorn Gottes’ este o alegorie despre colonialism, despre întâlnirile civilizațiilor, despre putere și despre nebunia care poate duce la glorie sau la prăbușire. Filmul este o aventură artistica, iar realizarea sa a fost o aventură umană.
Comparația cu Shakespeare nu este de loc exagerată. Don Lope de Aguirre este un personaj shakespearian, un Macbeth care pune stăpânire pe un regat prin crimă și pe care pădurile mișcătoare din jur vor sfârși prin a-l înfrânge. Adjutantul comandantului unei patrule trimise de Pizarro într-o misiune aproape sinucigașă, el este conducătorul de fapt al grupului, manevrând din umbră o ‘revoltă’ care îl înlătură pe comandantul misiunii și instaurând un împărat – marionetă al unui imperiu pe cât de imens pe atât de imaginar. În jur mișună pericolele de moarte: o natură luxurianta și ostilă, băștinașii care își văd teritoriile invadate și modul de viață amenințat. Grupul de europeni se consideră reprezentanți ai ‘civilizației’ prin forța credinței creștine pe care încearcă să o impună locuitorilor continentului abia descoperit, dar puterea lor se bazează de fapt pe puterea armelor și acestora ei le aduc doar sclavie, boli și distrugerea civilizațiilor indigene. El Dorado cu comorile sale rămâne un miraj care infierbantă imaginațiile europenilor veniți în platoșe și cu tunuri. În căutarea sa se joacă o dramă politică și umană, care nu are cum să se termine decât în nebunie și moarte.
Despre felul în care a fost realizat acest film s-au scris nenumărate articole și chiar cărți întregi. Filmările au avut loc ‘în locație’ și echipa de filmare a trăit în condiții nu foarte deosebite de cele ale membrilor expediției care avusese loc cu patru secole înainte. Ar fi fost folosit un aparat de filmat cu peliculă de 35 mm pe care Herzog îl furase de la o scoală de cinematografie de la Munich pe care nu a absolvit-o niciodată. Majoritatea dialogurilor au fost spontane, fără un text scris în avans. Câteva dintre scenele considerate cu valoare de simbol au fost improvizate. Filmul este dominat de jocul actoricesc al lui Klaus Kinski, un actor formidabil și o personalitate controversată, ale cărui relații cu Herzog în timpul filmărilor au fost cât se poate de conflictuale. Asta nu i-a împiedicat pe cei doi să mai colaboreze la încă patru filme în următorii ani, ultimul în 1987. Toate se numără printre cele mai bune din carierele respective ale regizorului și actorului. ‘Aguirre, der Zorn Gottes’ este probabil piscul.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
