Niciodată în istoria de zece ani a ziarului nu s-a discutat atât despre „Ea”, despre Bucovina. Asta pentru că ne-am făcut un cadou de aniversare, ne-am îndreptat privirile spre hartă și, avizați de cunoscători, am ales să trecem dintr-o parte în alta a țării, ca și cum am fi vrut să „fugim” de Arad. Nu să documentăm situația din Ucraina, ci să ne bucurăm de această zonă istorică a țării. Și, da, am ales bine!

Ea, „sărăcuța”, ne aștepta de multă vreme să-i trecem, majoritatea dintre noi, pragul, să-i ascultăm poveștile și să le transmitem și la alții. Și, de ce n-am recunoaște, să depășim prejudecățile care încep cu „păi, Moldova”. E „bucuroasă” de oricine o caută și e și mândră că nimeni nu pleacă nefericit și nemulțumit din „brațele” ei.

În loc de Takata, Fundul Moldovei

Am ajuns în Bucovina după un drum de șapte ore și jumătate – cu opriri, Arad-Fundul Moldovei, și ne-am cazat într-un conac medieval (ca simbol, fiindcă Conacul Luisenthal e relativ nou construit, pe un teren care nu demult era câmp cultivat cu cartofi), situat la poalele Munților Rarău.

Am crezut că ne-am rupt definitiv, pentru trei zile, de Arad, dar nu mică ne-a fost mirarea când, imediat după ce am ajuns, la un pahar… de vorbă cu Marcel, proprietarul locației, am aflat că a terminat studiile universitare la Aurel Vlaicu și că, în loc să aleagă, așa cum ne-a spus, Takata sau Leoni, s-a întors în Bucovina, investindu-și timpul, banii și mintea pentru a depune un proiect european al cărui rezultat… merită să îl aflați fiecare dintre dumneavoastră, vizitându-l.

Mai mult, și-a investit și sănătatea: în plină derulare a proiectului, a făcut un infarct. La 38 de ani! Acum, după patru ani e bine. Mai așezat, mai ponderat, dar bine.

Subliniem că drumul este excepțional chiar de la granița dintre județele Bistrița Năsăud și Suceava, de unde tragi (și) concluzia evidentă că Gheorghe Flutur a rămas un adevărat baron local (el este președintele CJ Suceava). Să zicem, unul bun, care a învățat să facă bine lucrurile (lucrările) pe care le finanțează. Practic, ai senzația, având în vedere și drumurile și priveliștea care efectiv te poate face să uiți că ești la volan, că ai părăsit România și că ai intrat în Austria sau Elveția.

E drept, peisajul ajută mult mai mult decât drumurile la împlinirea acestei senzații de pierdere în spațiu.

Și tot ca să nu uităm, înainte de a ajunge la cazare, am bifat o oprire, în Ciocănești, unde am vizitat două muzee.

(Satul Ciocănești este cunoscut pentru motivele bucovinene cu care sunt îmbrăcate casele (aproape toate), dar în special pentru unul dintre Muzeele Ouălor Încondeiate, dintre multele care sunt în zonă. Biletul de intrare la muzeu costă doar 7,5 lei pentru un adult, iar dacă se optează vizitarea și celui de-al doilea muzeu, cel etnografic, biletul este de 15 lei.)

Careul de „ași”

Dacă nu îți faci plan când te afli în… Fundul Moldovei (în toate sensurile posibile) și ești turist, nu faci nimic. Ești în pericol să te pierzi între mese copioase, ospitalitatea gazdelor și, eventual, un vin bun. Așa că, la fel, învățați de gazda noastră, ne-am stabilit obiectivele și prioritățile.

Le-am luat pe rând, timp de două zile pline: Mănăstirile Moldovița, Sucevița, Pasul Palma (numele îi vine de la faptul că a fost construit cu pălmași), muzeul de ceramică neagră, shopping la sediul central al Marelbo (prețurile la pantofi sunt identice cu cele din Arad), Mănăstirea Putna, Chilia lui Daniil Sihastru, Voroneț, Cetatea de Scaun a Sucevei, Muzeul Satului, mormântul fostului primar al Cernăuțiului din perioada celui de-al doilea Război Mondial, Traian Popovici (o să aflați, unii cu surprindere, așa cum am aflat și noi, ce mare personalitate a fost), plus, bineînțeles, niște excursii grozave pe munte.

Ca o subliniere personală… se face sau s-a făcut mult trafic în zonă, de țigări și, cu siguranță, și de lemn. Și spun asta după ce am văzut sute de vile de top, cu alei pe care te plictiseai să mergi de la gard până la intrarea în casă, cu fântâni arteziene care la noi nu există nici în orașe, cu iazuri mari și îngrijite, cu garduri care valorează mai mult decât un apartament în Arad. În plus, cu mașini de teren cu motoare „super tunate” pe care nu au cum să le ajungă, la o eventuală urmărire, polițiștii de frontieră de la granița cu Ucraina…

Și-acum…

Clar, Mănăstirea Putna e cea mai cunoscută. Nu se poate să mergi în Bucovina și să nu o vezi. Merită pe deplin, credeți-ne. Este o bijuterie. S-a investit mult în locație, s-a investit mult și bine. Cu cap am spune, dar fiind vorba despre un lăcaș de cult, vom spune că s-a investit cu suflet. Totul e ca la carte făcut. Credem că Ștefan cel Mare, care-și doarme aici, în mănăstirea ctitorită în 1466, somnul de veci, chiar zâmbește când vede câți români îl vizitează și se bucură de aura impunătoare a întregii locații.

Ne-a rămas ceva întipărit în minte după ce am recitit ce scrie pe piatra de mormânt, din beton, al marelui domnitor. Redăm aproximativ: „Aici se odihnește Ștefan Cel Mare și Sfânt, cu voia tututor, gospodar al Moldovei…”. Gospodar. Mare și sfânt a devenit în conștiința urmașilor, deci după trecerea în veșnicie. Dar de gospodar l-au știut și contemporanii. Mare lucru, mare onoare. Oare câți dintre actualii primari sau conducători ai țării s-ar autointitula, când se prezintă, gospodari? Sau câți sunt recunoscuți de contemporani ca gospodari. Adevărați, nu de complezență.

E doar o întrebare retorică. Dar răspunsurile credem că l-ar face pe marele domnitor să plângă…

(În incintă, după vizitarea mormântului lui Ștefan cel Mare, plătind doar 10 lei, se poate intra la un muzeu aflat în incinta mănăstirii. Obiecte de cult, reproduceri ale coroanei și sabiei lui Ștefan cel Mare, broderii și manuscrise vechi de sute de ani își așteaptă vizitatorii.

Printre cele mai valoroase lucruri care pot fi văzute în muzeu se află și „Tetraevangheliarul de la Humor” –  o cruce cu trei braţe (datată 1503, cea mai veche de pe teritoriul României), sculptată în lemn, şi o cădelniţă, confecţionată din argint aurit.

Prezent este și Acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop – o broderie datând din 1477, lucrată cu fir de aur, argint şi mătase colorată pe un fond de atlaz roşu).

Chilia lui Daniil Sihastru, cel care l-a sfătuit pe Ștefan cel Mare să ctitorească Putna, era închisă… Am rămas cu privitul printre gratiile ușii, câteva fotografii și… câteva borcane de zacuscă, un gem de ardei iute și un sirop de soc, cumpărate de la o liceancă cu o voce suavă. Făcea și ea un bănuț cinstit, într-adevăr fără chitanță (cum se vând multe produse în zonă), dar bunătăți făcute de ea și bunica ei. Bani munciți.

Mănăstirea Moldovița. (O reprezentantă a elementelor de artă bizantină și greacă, încă din 1532, se află Mănăstirea Moldovița și se leagă și ea de numele lui Ștefan cel Mare, fiul acestuia Petru Rareș ctitorind lăcașul de cult în anul menționat. Aici, intrarea pe poarta mică cu prag, de trebuie să te apleci, costă 10 lei.

Frumos pictată, ea poartă urmele unor restaurări, refaceri, dar din păcate și a unor turiști care și-au zgâriat numele în peretele exterior al mănăstirii.

Departe de „zugravii coordonați de vestitul Toma de la Suceava, pictorul de curte al lui Petru Rareș”, acestor turiști nu le va rămâne „lucrarea” să dăinuiască în timp, întrucât din ceea ce–am observat noi, sunt depuse eforturi pentru refacerea frescelor care împodobesc pereții. Una fiind cunoscută sub numele de „Asediul Constantinopolului”)

Mănăstirea Sucevița. (Situată în localitatea cu același nume și de care se leagă o legendă: „Mai târziu de secolul al XVI-lea, pentru răscumpărarea a cine știe căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcții”. Construcția însă, care păstrează stilul din timpul Ștefan cel Mare, aparține familiei Movileștilor fiind documentată pentru prima  dată în anul 1582.

Un adevărat „monument”, mănăstirea își așteaptă vizitatorii, prețul de intrare fiind aceiași 10 lei, care sunt folosiți, pare-se, pentru renovarea interiorului acesteia. Impunătoare, după ce treci printr-un tunel de copaci pe aleea din față, și mai apoi pe poartă, curtea mănăstirii se ridică maiestuos în față. Contraforții, meterezele, drumul de strajă și cele patru turnuri de colț îți dau însă impresia că ai pășit într-un veritabil castel medieval care s-a pregătit temeinic de vreun asediu).

Asediul…„chinezilor”

Putem vorbi de un asediu în această zonă din Bucovina și nu numai. Asta dacă ne aplecăm atenția și asupra unui magazin situat vizavi de mănăstire (Sucevița, dar și altele) și care la exterior ar părea că vând ii tradiționale, cojoace și alte articole artizanale din lemn. Am intrat, mai mult de curiozitate, însă în afara prețurilor destul de piperate, nu ni s-a părut nimic tradițional.

Pahare cu Harry Potter, geci second hand, radiouri mici, desfăcătoare de bere, în general „chinezării”, flancate de câte un cojoc sau o ie.

Mănăstirea Voroneț

Puteți uita de celebrul „Albastru de Voroneț”. Acesta mai există doar într-o extrem de mică măsură pe pereții mănăstirii, fiind mai mult un albastru spălăcit. Incredibil cât de mult s-a degradat în ultimii zece ani (unii dintre noi au mai fost la Voroneț)! Avea dreptate cel care a spus că nu suntem în stare să „zugrăvim” ce-au construit înaintașii noștri.

Ceea ce ne-a frapat au fost locurile de cazare care aveau un regim de înălțime care „îngropau” mănăstirea, fiind ori construite pe un teren mai sus, ori numărul de etaje trecea cu mult peste turla bisericii. Care, de altfel, e foarte frumoasă, pitorească și merită vizitată.

Suntem convinși că în „zilele bune” (noi am ajuns la Voroneț după-amiaza și în extra-sezon), fumul micilor și grătarelor care se fac în zonă cu acordul unei administrații imbecile și, probabil, corupte, nu numai că întrec în înălțime mănăstirea, dar suntem convinși că și învăluie mirosul lumânărilor din lăcașul de cult. Trist.

Ca să fim corecți până la capăt, la unul dintre zidurile exterioare ale mănăstirii se lucrează. Foarte bine, dar subliniem că dacă nu se face nimic pentru conservarea picturilor, de Voroneț ne vom bucura doar cu holograme… De aceea, chiar dacă nu ești credincios, la final, te rogi pentru Voroneț, să nu își bată joc „gospodarii” de ea.

Cetatea de Scaun a Sucevei. Edificiul este construit în c.1375 de Petru I Mușat. Și reconstruit acum.

Dacă dați o căutare pe wikipedia se menționează că aceasta „a fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea de Petru I Mușat, a fost fortificată în secolul al XV-lea de Ștefan cel Mare și distrusă în secolul al XVII-lea (1675) de Dumitrașcu Cantacuzino. În prezent, Cetatea Sucevei se află în ruine”.

Este deschisă turiștilor și este în mare măsură reconstruită (cam modern și comercial, ce-i drept), aranjată și dotată cu echipamente tehnice audio-vizuale. Actori care îi joacă pe foștii domnitori, „prind” o sabie reală sprijinită de perete, citesc din documente vechi, există imagini video cu schițe vechi, hărți interactive și (chiar dacă nu sunt din epoca medievală) arme și unelte. Până ajungi să treci prin toate camerele, să stai și să asculți scenetele, uiți să te mai… uiți la ceas.

Dar e o bucurie, în adevăratul sens al cuvântului, să vedem o cetate, cu aproape 400 de ani mai veche decât cea a Aradului, că este redată publicului larg.

Recomandăm să nu plecați de la Cetate fără să faceți un popas și la Muzeul Satului. Sunt 13 case, toate diferite și dedicate câte unei teme. Iar acestea trec prin fiecare aspect al vieții unui om: nașterea, nunta și înmormântarea. Mai apoi sunt case dedicate meșteșugurilor, o moară de apă, o dulgherie, o fierărie etc.

(Și lângă Cetatea Sucevei și-au făcut loc micii si berea, iar muzica dată la maxim la unele terase, fac să tremure zidurile groase ale edificiului. Putna e departe, Ștefan nu se întoarce în mormânt)

Obosiți, dar încărcați de Bucovina

După atâtea vizite, la un moment dat te simți obosit. Fizic. Spiritual… dimpotrivă! Mai vrei. Și, uite că gazda noastră, după ce am ajuns după amiaza de „pe drumuri”, și după ce am servit câte un pahar de pălincă (de-a noastră, din Arad, că a lor e „întoarsă” doar o dată)  a stat pe capul nostru să ne ducă până „într-un loc”. Astfel am ajuns la mormântul lui Traian Popovici.

Un român care a reușit să salveze de la moarte sigură aproximativ 20.000 de evrei în perioada Germaniei naziste. Pe vremea când era primar la Cernăuți (timp de doar patru luni), a semnat peste 20.000 de documente prin care atesta că o anumită persoană nu poate fi deportată în lagărele naziste către exterminare pentru că este avocat, medic, inginer etc și este nevoie de el în comunitate. A fost schimbat la doar patru luni și jumătate după ce a salvat evreii.

Cinci mii de evrei salvați inițial de Popovici au fost asasinați de jandarmi români în urma reluării deportărilor de către noul primar.

Pentru comparație, Oskar Schindler, celebru după filmul „Lista lui Schindler”, a salvat de la moarte 1.200 de evrei. Mormântul lui Traian Popovici este străjuit de o biserică din lemn veche de 200 de ani, din păcate folosită ca depozit, nefiind deschisă publicului (în interior am putut observa roabe și materiale de construcții).

Pentru conformitate: Pentru atitudiniea sa umană și curajoasă, în orașul israelian Tel Aviv i-a fost ridicat un monument și, în anul 1969 statul Israel i-a decernat titlul, medalia și diploma „Drept între popoare” și, implicit, Cetățenia de Onoare a Israelului.

În România este necunoscut și nerecunoscut.

Bucovina nu e România sau e chiar așa

Am încălecat pe-o șa și… v-am spus o scurtă poveste. Dar care sigur va avea o continuare. Asta pentru că nu poți să vezi Bucovina în doar patru zile. Nici nu poți, nici nu te saturi. Îți rămân foarte multe de văzut, de înțeles, de comparat, de analizat. Poate și de criticat. În schimb, te poți încărca emoțional, dacă nu instantaneu, în doar câteva ore cu siguranță.

Bucovina nu e în România… prea sunt multe puse bine la punct, prea e curățenie, prea e bun simț, prea e mâncare senzațională (asta ar merita un articol separat, dar… unii fac cură de slăbire după Paști), prea sunt prețuri la jumătate decât în Arad, prea sunt mii de turiști în fiecare zi, prea se poartă toată lumea cu tine de zici că ești, în context, domnitor român, prea te simți altfel decât oriunde altundeva, prea nu vrei să mai pleci de acolo. Sau, de fapt, poate nu vrem noi să vedem adevărul: Bucovina e România reală, dar parcă prea departe de zilele noastre.

Da, poate chiar asta e România adevărată, din care acum a mai rămas doar Bucovina. Restul pare ocupată de oameni cu alte năravuri, ce vin din alte zone ale lumii, în care se află și sabia lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Ocupată, sperăm, vremelnic.

(Notă de final. Conacul Luisenthal este cotat pe Booking cu nota 9,6. Așadar, să nu cumva să credeți că avea nevoie de reclamă. Am publicat cele de mai sus pentru că am dorit să rămână scris că… am fost acolo, să se știe că ne-a plăcut mult, și, mai ales, ca pe o promisiune că o să mai mergem. Plus că recomandăm tuturor să nu rateze Bucovina. )

Citește și: Bate toaca între Dezna și Moneasa! Cu Dumnezeu în minte și ciocanul în mână – asta am găsit și simțit după calamitatea care a dus toți muritorii, preț de câteva clipe, în iad | Foto / Video

: