Supertramp – „Breakfast In America” | „And they showed me a world where I could be so dependable, clinical, intellectual, cyinical”

De când ascult Supertramp știu mai bine ce înseamnă să fii grozav în sunet, compoziție și tot ce înseamnă identitatea muzicală. Am învățat să potrivesc mai bine cuvântul ”colosal” în timp ce mă întrebam dacă această trupă este cunoscută pe măsura sclipirii creative, a pieselor pe care ni le-a lăsat.

Chiar, cât de cunoscuți sunt? Cum puteam eu să estimez asta în anii ’80, când tot ce aflam despre muzică era de la băieții mai mari ca mine iar informația se rezuma la titluri și trupe copiate pe benzi. Oricum era suficient. Sau nu mai contează, atâta vreme cât îmi plac mie, din momentul în care mi-a picat în mână vinilul cu compilația „The Autobiography Of Supertramp” (1986) ... asta ar fi valabil pentru majoritatea artiștilor pe care-i admir. Erau necunoscuți când un milionar olandez le-a propus o finanțare, după ce-și schimbaseră numele din Daddy în Supertramp ( după cartea lui W.H. Davies – „The Autobiography of a Supertramp”, apărută în 1910), au construit un stil pe primele două albume și au lansat prima operă de artă în 1974. Au avut ceva probleme cu numele, mai ales în America, unde ”tramp” are o semnificație diferită de cea din Anglia. „Crime Of The Century” a adus lumii muzicale un nume important. De atunci putem vorbi de o trupă mare și de un stil unic, trecut prin tot felul de denumiri care până la urmă nu au cuprins conturul muzical. Ce cântă Supertramp? Rock fără solo-uri de chitară, prog fără piese mai lungi de 10 minute, pop mai sofisticat decât ceea ce indică audiența generală? De ce nu putem spune că e pur și simplu o combinație somptuoasă de inspirație și inteligență, dezvoltată treptat, până la albumul care le are pe toate. Pe rând au fost incluși în categorii precum prog rock, art rock, pop rock, soft rock sau „sophistico rock”, după descrierea unuia dintre mebrii trupei. Steely Dan europeni. Sub categoria prog rock, „Breakfast In America”, e al treilea ca cifră de vînzări (20 de milioane de exemplare), după „Dark Side Of The Moon” și „The Wall”. Un imens succes de presă, dar înainte de toate un triumf artistic, două premii Grammy și o acoperire mondială prin turnee și o promovare a albumului la nivelul unei case de discuri precum A&M. Se spune că în Canada, fiecare cetățean din douăzeci avea acasă un exemplar din ”Breakfast In America”. Acesta și ”Crime Of The Century” au primit discul de diamant, adică zece discuri de platină. În Anglia au ajuns în vârful clasamentelor, în America au reușit, dar mai lent, în schimb în Canada, succesul s-a răspîndit mai rapid decât oricine își imagina. A început în Quebec, apoi s-a transformat într-un fenomen care se manifestă și în prezent.

„Crime Of The Century” a fost înregistrat în studiourile Trident din Londra și lansat în septembrie 1974. Este ceea ce putem numi un album „clasic” care nu a atins culmea succesului în schimb a rămas ca indicator al unicității, păstrează momentul în care un artist își declară forța artistică. Alte exemple: „Moving Pictures” e cel mai bun album Rush, dar „2112” e un clasic. „Selling England By The Pound” poate fi considerat cel mai bun album Genesis, dar „Foxtrot” rămâne un clasic.

„Brothers In Arms” e cel mai de succes album Dire Straits, dar „Love Over Gold” e unic, e clasic. La fel putem spune despre AC/DC („Back In Black” vs. „Highway To Hell”) sau Pink Floyd („Dark Side Of The Moon” vs. „Meddle”). Relația între albume e strânsă, rolurile sunt complementare. După succesul celui de-al treilea album au urmat două producții cu piese foarte bune, „Crisis? What Crisis?” în 1975 și „Even In The Quietest Moments...” în 1977 dar pe un fond de stagnare creativă, fără un semn evident de evoluție, firesc la asemenea nivel. Presiunea era destul de mare în 1978 când Roger Hodgson și Rick Davies s-au apucat separat de scris cântece pentru un nou album (și nu „eyeball to eyeball”, cum ar fi zis John Lennon). Fără un concept unificator, dar cu sufucientă experiență a englezului care explorează cultura americană, asta după ce a fost abandonată ideea unei colecții de piese despre relații și despre conflictul creativ dintre cei doi autori, adunată sub numele „Hello Stranger”. Ironia și starea bună au dus la titlul consacrat. Nu este un comentariu satiric la adresa societății americane, așa cum ar putea fi interpretat la prima întâlnire. E  doar un titlu mai puțin sobru ca altele. Un set de piese formidabile, cum rar întâlnim pe un singur album.

„Breakfast In America” a avut un succes meritat dar calculat greșit de toți. În doi ani, saltul a fost radical. Albumul lansat pe 16 martie 1979 a avut un impact masiv. Era peste tot. În 1980 avea deja 16 milioane de exemplare vândute. Când a ajuns disc de platină în Olanda, membrii trupei au primit câte o tavă închisă într-o cutie de plexiglas care conținea micul dejun preferat al fiecăruia dintre ei. Toți erau surprinși de succesul masiv. Rick Davies pariase 100 de dolari cu bateristul Bob Siebenberg că albumul nu va prinde locul 5 în topurile americane. Bucuros că a greșit, Davies a plătit datoria către Siebenberg după un concert ”sold-out” la Madison Square Garden, unde A&M le-au oferit una din multele distincții platinate. Un album mare justifică un turneu mare: zece luni, 25 de tone de echipament în valoare de cinci milioane de dolari, 16 kilometri de cabluri și o echipă formată din 40 de tehnicieni. Turneul mondial a avut ca urmare albumul live „Paris”, înregistrat și produs de Peter Henderson și Russel Pope, ajutați de Bernie Grundman, autoritatea supremă în mastering timp de mai bine de 60 de ani. Astfel au putut micșora distanța dintre două albume de studio. Doar că un turneu cu 120 de concerte în nouă luni te poate afecta fizic și psihic și poate ucide o trupă. Un succes comercial poate însemna și un hiatus creativ, un gol emoțional pentru artist. În 1982, „Famous Last Words” a fost ultimul cu Roger Hodgson în componență. Un album excelent, dar care arăta că magia s-a dus. Hodgson a lansat în 1984 primul album solo, ”In The Eye Of The Storm”, iar Supertramp, fără el, au mai lansat patru albume, excelente după părerea mea de mare admirator, dar fără consistența vârfului „Breakfast”. Eu le ascult pe toate cu mare plăcere, dar e clar de ce „Crime Of The Century” și „Breakfast In America” primesc heraldul perenității. Pentru zilele de glorie în care totul pică la fix: piese memorabile cu versuri inteligente, melodii formidabile, aranjamente ingenioase, interpretare impecabilă și producție de maxim nivel.

Al șaselea album Supertramp a fost înregistrat la The Village Recorder din Los Angeles în 1978, într-o perioadă în care disco și punk erau peste tot iar cei cinci muzicieni din grup aveau părul lung și încă mențineau eticheta „prog rock”, ceea ce nu era deloc „cool”. În același an, colegii de la Genesis luaseră deja decizia orientării spre pop-rock pe albumul „...And Then There Were Three”. Dar cele mai îngrijorătoare erau disensiunile dintre cei doi principali compozitori ai trupei, Hodgson & Davies, care ajunseseră într-un punct critic. Se spune că disputa dura din 1972, când Davies a refuzat să ia LSD, în timp ce Hodgson și-a deschis perspectiva, considerând că a primit o nouă educație. Rick era mai cerebral, în timp ce Roger era mai predispus să meargă în zone mai puțin controlate de rațiune. De aici porneau cele mai multe disensiuni între ei.

Trupa era prea motivată ca să se împiedice de niște ciondăneli. Au inițiat chiar activități extra-muzicale, au jucat fotbal cu prietenul Rod Stewart, meciul fiind arbitrat de John Helliwell. Cerul nu era tot timpul senin, dar dispoziția de a scrie piese mai scurte și mai luminoase pe fondul estetic al prog-ului abundent în inspirație melodică a dus la această capodoperă formată din zece piese grozave. Asta înseamnă compoziție, aranjamente, interpretare și producție. Adică totul, absolut totul la un nivel fantastic, fără ambiția de a întrece alte performanțe ci cu scopul clar de a ajuta conținutul muzical pe toate planurile. De aici și încântarea noastră. Să nu uităm ambalajul, adică una dintre cele mai distincte coperți de album realizate vreodată.

În aprilie 1978, Hodgson & Davies au venit cu un nou set de piese în studiourile Southcomb, de fapt un spațiu de repetiții închiriat de grup în Burbank. Au înregistrat ce aveau cu pian și voce, apoi pe opt canale, suficient cât să-și dea seama de forța muzicală a repertoriului. Asta se întâmpla înainte de începerea propriu-zisă a înregistrărilor, în luna mai a aceluiași an. Atât înregistrările de pe banda de opt canale, cât și cele derulate la Village Recorder au fost produse de Peter Henderson, trecut prin mentoratul lui Geoff Emerick la Air Studios în Londra și prin experiența lucrului cu Paul McCartney & Wings, Jeff Beck și Frank Zappa. Tot el a produs și precedentul album Supertramp, „Even In The Quietest Moments...”. Planurile au fost ușor date peste cap de accidentul lui Henderson, care se ciocnise frontal cu mșina de un camion. Când l-au văzut venind la studio arătând ca după un meci de box, colegii de proiect au început să caute soluții pentru a obține un sunet potrivit fără a pierde timpul. Până să tragă piesele, totul trebuia să sune optim, așa că au început să probeze instrumente și microfoane, căutând sunetul ideal, fără compromisuri. Era important să cânte bine, dar cel puțin la fel de important era să capteze tonurile cele mai potrivite. Totul a durat nouă luni, ceea ce e foarte mult. O lună pentru instrumentele de bază, restul pentru suprapuneri. Doar pentru a găsi sunetul cel mai bun al tobelor au petrecut o săptămână. Șapte zile, în studio s-a auzit doar „tum-tum-dum-dum”. A meritat fiecare zi, pentru că toate piesele au un sound uniform și foarte proaspăt, extrem de bine definit, pe toate benzile de timbru și frecvență. De luni până vineri, între orele 14 și 23. Cinci oameni cântând într-o cameră, fără metronom. Village Studio B avea un mixer Harrison de 48 de canale și două magnetofoane Ampex 1200. Basul (Dougie Thomson), bateria (Bob Siebenberg) și Rick Davies au tras din camera principală, Roger Hodgson din cabina tobelor iar John Helliwell a profitat de ecoul toaletei, foarte bun pentru saxofon. Roger stătea și 16 ore în studio, pentru că simțea că poate ieși ceva măreț doar dacă totul e foarte bine pus la punct. La un moment dat a parcat o rulotă în fața studioului și dormea acolo, pentru a fi cât mai mult în studio. Zilnic. Dar cu toată grija concentrată pe proiect, mixajul părea problematic iar prelungirea termenului limită afecta lansarea și transmitea anxietate către casa de discuri. Ceea ce dura în mod normal câteva zile, s-a întins mai mult de o lună. Sunetul era prea abraziv, deși plasarea microfoanelor avea ca scop obținerea unui sunet mai cald, mai limpede. S-au mutat la Crystal Studios, unde Stevie Wonder a înregistrat „Songs In The Key Of Life”. Acolo aveau un mixer de 56 de canale, dar fără automatizare. Asta însemna ca piesele să fie mixate pe secțiuni, apoi editate într-un întreg. Nu mai spun de baletul perechilor de mâini care să controleze în timp real toate butoanele. Existau discuții în contradictoriu legate de mixaj, iar asta a prelungit și mai mult perioada de producție. Piesele au fost mixate de trei-patru ori, în timp ce termenul limită se apropia. Presiunea era și pe A&M, aflată într-o perioadă critică, cu mare nevoie de un album care să se vândă foarte bine. Nimeni nu voia să dea greș.

Când aerul s-a mai limpezit, piesele au început să sune bine, perfect pentru radio, satisfăcător pentru toți cei implicați. Detaliile erau la locul lor, muzica era și pretențios realizată și prietenos adresată. Atenția matură către detalii s-a reflectat și în coperta realizată de Mike Doud și Mick Hagerty, cu un Manhattan pe fundal, văzut din avion, făcut din componente esențiale ale micului dejun cum ar fi sticle, cutii de carton, veselă și tacâmuri, toate vopsite în alb.

În față, actrița Kate Murtagh o întruchipează pe Libby, ospătărița dintr-un „diner” american, reprezentând o variantă parodică a Statuii Libertății. Într-o mână ține o farfurie cu un pahar cu suc de portocale, în locul torței celebrei statui. Titlul albumului e scris pe meniul restaurantului, ținut de Libby în mâna cealaltă. Pe spate, o fotografie cu trupa luând micul dejun, citind fiecare ziarul orașului de proveniență. Concis și irezistibil. Totul la obiect, de la muzică la grafică. Un album care a creat tiparul pentru AOR (Album Oriented Rock), un gen devenit standard în radio-ul american, unind cu succes limitele dintre prog rock, soft rock, pop rock și art rock. O continuare perfectă a rock-ului post-Beatles, bazat pe claviaturi, balansând inteligent amploarea clasică cu onestitatea rock’n’roll. Șase săptămâni în vârful clasamentelor din primăvara și vara lui 1979, cea mai lungă dominare, după Led Zeppelin – „In Through The Out Door” și Eagles – „The Long Run”. O muncă dureroasă cu rezultat imbatabil, atins de un sunet solar. Și un „merchandising” profitabil, cu Libby în prim plan. Dacă Alexis de Tocqueville ar fi ajuns în Statele Unite cu un secol mai tărziu și ar fi încercat să-și exprime observațiile prin piese dens aranjate și ușor de reținut, probabil că ar fi sunat ca ”Breakfast In America”.

Ceea ce la un moment dat era un punct de vedere satiric, din partea unui „outsider”, a devenit un titlu esențial în țesătura culturii americane. Michael Scott i-a cântat cu mesaj lui Toby Flenderson un fragment din „Goodbye Stranger”, Jude Apatow a folosit „Take The Long Way Home” în „Freaks And Geeks” iar Homer Simpson și-a adus aminte de Supertramp și de vremea când o curta pe Marge cu „Logical Song”.

Descoperim și iubim o mulțime de trupe, dar ceea ce a produs tensiunea dintre Davies și Hodgson se regăsește foarte rar la alți artiști. Doi poli, două personalități antagonice care cumulează un repertoriu cu sunet unic, din surse multiple, amintind de relația Lennon / McCartney. Magnific și emoționant, un magnet care mă face să ascult Supertramp oricând, oriunde. Ei sunt printre numele care-mi oferă ceea ce-mi doresc cel mai mult de la muzică: muzicalitate organizată și articulată cu maximum de calitate umană. Multi-talentele se ciocnesc cu rezultate unice, inegalabile. Iar trupele care le conțin sunt cele mai mari.